Îndrăzneala cu socoteală și nebunia fără minte

 

CALEIDOSCOP – Gânduri de ocazie (încercări pentru volumul al treilea) – 23 aprilie 2025

 

 Cantemir – alături de învățații lumii

*

Îndrăzneala cu socoteală și nebunia fără minte. Despre curaj, frică și zborul omului printre margini

*

Prea mare graba Lupului nu îl avantajează.

Lupul nerespectând planul făcut înainte de acțiune, capătă prea multă îndrăzneală și, fără prea mult calcul,  intră în luptă; precaut fiind, totuși, evită primele lovituri ale armăsarului, mai mult, cam pe nepregătite, se agață cu colții de nările acestuia.  Sentința ne avertizează că prea mare graba Lupului nu îl avantajează: reușita începutului nu îi aduce mare avantaj.

 

-----------------

 

„Că armăsariul, oarecum mai mult decât pravilele vitejiii poftesc, asupra Lupului cu picioarele denainte, ca să-l stropșască și cu copitele osul capului în crieri să-i prăbușască. Lupul cu iute fereală lovitura în deșert îi scoasă, și vrăjmaș colții prin nări pătrundzind, dinte cu dinte își împreună și falcă cu falcă își încleștă.”

Sentința: „Precum la viteji îndrăzneala cu socoteală vrednicie, așe, fără socoteală fiind, nebunie ieste și să numește.”– Istoria ieroglifică, Dimitrie Cantemir (26 octombrie 1674 – 21 august 1723).

 

..................

Mai multe citate (din literatură, filosofie și istorie) care reflectă idei asemănătoare cu sentința cantemiriană despre: curajul susținut de un plan bun avantajează făptuitorul, pe când o acțiune declanșată orbește înseamnă, de fapt, nebunie:

 

1) „Secretul fericirii este libertatea… iar secretul libertății este curajul.” – Tucidide

 

2) Curajul inseamna sa stii de ce sa nu te temi.” — Platon

 

3) „Cine este curajos este liber” – Seneca

 

4) „Un om cu curaj exterior indrazneste sa moara; un om cu curaj interior indrazneste sa traiasca.” ― Lao Tzu, Tao Te Ching

 

5) Succesul nu este definitiv, esecul nu este fatal: curajul de a continua este cel care conteaza.” – Winston Churchill

 

6) „Curajul este să nu lași niciodată acțiunile tale să fie influențate de fricile tale.” — Arthur Koestler

 

7) „Curajul nu este absența fricii, ci mai degrabă evaluarea că altceva este mai important decât frica.” — Franklin D. Roosevelt

 

 

8) „Este nevoie de curaj și umilință pentru a recunoaste greșelile. A recunoaște ca greșim este curaj, nu slabiciune.” ― Roy T. Bennet

 

9) „Crede ca poți și esti la jumatatea drumului.” – Theodore Roosevelt

 

10) „Fiecare greseala te invață ceva nou despre tine. Nu exista eșec, amintiți-va, decat în ​​a nu mai încerca. Curajul de a continua conteaza.” – Chris Bradford

 

11) „Mai bine să cazi uneori, decât să nu zbori niciodată.” – Oscar Wilde

 

12) “Curajul este complementul fricii. Un om care este neînfricat nu poate fi curajos. El este și un prost.” ― Robert A. Heinlein

 

13) „Cheia schimbării… este să renunți la frică.” – Roseanne Cash

 

14)  „Evitarea pericolului nu este mai sigură pe termen lung decât expunerea directă. Cei fricoși sunt prinși la fel de des ca cei îndrăzneți.” – Keller Helen

 

15) “Ne este teama de imensitatea posibilului.” – Emil Cioran

>>>>>>>>>>>>>> 

Având la bază textul din Istoria ieroglifică (mai ales Sentința) și propozițile anexate ( cu posibilele interpretări) și reflecții asociate este posibil de construit un eseu amplu, în stil eseistic-literar, care să pună în valoare intenția cărturarului moldovean: despre curaj, vitejie, frică , lașitate.

 

Îndrăzneala cu socoteală și nebunia fără minte. Despre curaj, frică și zborul omului printre margini

În Istoria ieroglifică, Dimitrie Cantemir trasează cu ascuțimea moralei clasice una dintre cele mai fine observații asupra naturii umane: „Precum la viteji îndrăzneala cu socoteală vrednicie, așe, fără socoteală fiind, nebunie ieste și să numește.” Această sentință, scurtă și neînduplecată, surprinde veșnica pendulare a omului între curajul însoțit de chibzuință și nesăbuința oarbă care se îmbracă în straiele îndrăznelii. Este în această sentință toată înțelepciunea lumii vechi, tot sângele vărsat în deșert, toată zbaterea în zadar a acelora care au confundat curajul cu oarbă nebunie.

Nu este lucru mai primejdios decât îndrăzneala ce nu-și cunoaște marginea și nu-și întreabă mintea.

Nu este viteaz cel ce se aruncă în luptă fără să fi înțeles rostul acelei jertfe, ci acela care, cântărind cu luciditate prăpastia dinaintea sa, alege să o înfrunte cu fruntea sus, știind că nu glorie caută, ci înțelegere a menirii sale.. Acelei porniri ce-și închipuie că puterea brută este îndeajuns și că norocul nu părăsește niciodată pe cel îndrăzneț.

Pilda lupului care, îmbătat de propria forță, se aruncă înainte fără a calcula loviturile armăsarului, capătă în fabula lui Cantemir valoare universală. Ea devine o lecție despre limitele bravurii nemăsurate, despre nevoia de a înfrâna pornirea și de a asocia oricărei fapte cutezătoare cumpătarea minții. În esență, Cantemir ne spune că îndrăzneala nu este virtute în sine, ci doar în măsura în care se sprijină pe un calcul riguros.

Acest adevăr traversat de secole răsună în multe alte cugetări ale istoriei și filosofiei. Tucidide, în Războiul peloponesiac, înțelegea că libertatea se naște din curaj, dar acest curaj trebuie să fie rodul unei gândiri limpezi, căci îndrăzneala lipsită de scop nu eliberează, ci înrobește făptuitorul de urmările propriei nechibzuințe. Platon, la rându-i, definea curajul drept știința de a nu te teme de ce nu merită temut (nu de moarte, nu de durere, nu de pierdere, ci de rușinea sufletului care se leapădă de sine), recunoscând implicit că înțeleptul alege cu grijă bătăliile pe care le duce.

Seneca, moralistul stoic, adăuga înțelepciunii antice o nuanță interioară: „Cine este curajos este liber.” - nu liber în sensul celor care scapă din lanțuri, ci liber în sine, căci a înțeles măsura și a ales să nu se lase purtat de valul nebuniei. Nu oricine înfruntă moartea este viteaz; doar cel ce o face cu rațiune, pentru un rost mai înalt decât propria vanitate ori ambiție de moment, se ridică la vrednicia acestui nume. Curajul, în lipsa unei cauze, se transformă în simplă îndrăzneală fără minte, iar de aici până la dezastru nu este decât un pas.

Așa se face că adevăratul curaj nu are nimic de-a face cu lipsa fricii. Frica este o strajă tăcută, o călăuză care ne șoptește că suntem încă vii. Curajul nu-i al omului care nu simte frică, ci al celui care o privește în ochi și, chibzuind, hotărăște că drumul merită urmat.

De altfel, nici filosofia orientală nu ignoră această relație subtilă. Lao Tzu distinge între curajul exterior – bravura fizică, adesea mândră și pripită – și curajul interior, smerit și lucid, care nu are nevoie să strige, ci doar să continue, senin, drumul. Acel curaj care nu se grăbește, care așteaptă clipa potrivită și, atunci când sosește, pășește pe sârmă fără teamă, nu pentru că s-a învățat cu moartea, ci pentru că s-a învățat cu sine.

Modernitatea a păstrat același avertisment. Churchill însuși, omul care a traversat infernul războiului, spunea că „succesul nu este definitiv, eșecul nu este fatal: curajul de a continua contează.” Dar, se înțelege, un curaj ghidat de luciditate, de acea cumpănire a faptelor pe cântarul consecințelor. Robert Heinlein remarca, într-un spirit aproape cantemirian, că absența fricii nu face pe nimeni curajos, ci doar imprudent.

Cantemir, în veacul său întunecat, înțelesese că vitejia nu se măsoară în fapte spectaculoase, ci în alegerea înțeleaptă a clipelor în care să-ți încleștezi dinții de nările destinului. Lupul din pilda sa nu este viteaz, ci nechibzuit, căci nu a luat seama la primejdie, nu și-a ascultat tovarășul și a disprețuit planul făcut. Or, în ordinea morală a lucrurilor, să ignori sfatul, să disprețuiești planul și să lași instinctul să preia frâiele este nu un semn de putere, ci o formă de slăbiciune mascată.

De aici și avertismentul lui Keller Helen: evitarea pericolului nu este mai sigură decât expunerea directă, dar curajul nu constă în a sări orbește în abis, ci în a înțelege că frica este un semnal al minții, nu al lașității. Fricos nu este cel ce simte teamă, ci acela care fuge fără să lupte cu ea.

Iar Cioran, în tonul său distructiv, recunoștea că „ne este teamă de imensitatea posibilului.” Și poate că adevăratul curaj nu înseamnă nici să te arunci, nici să te ascunzi, ci să înfrunți ceea ce ți se deschide înainte cu luciditatea celui care știe să calculeze riscul, fără a-și ucide năzuința.

În final, lecția lui Cantemir este mai actuală decât oricând. Într-o lume în care îndrăzneala a devenit monedă de schimb pentru orice gest de frondă, iar precauția este socotită frână, să reînvățăm că „îndrăzneala cu socoteală este vrednicie” și că fără socoteală, fapta curajoasă nu e altceva decât nebunie.

Curajul adevărat nu sfidează rațiunea, ci o însoțește. Iar cine zboară fără să-și măsoare aripile, se va prăbuși sub propria greutate.

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

Încheiere

Astfel se cuvine a înțelege că între curaj și nebunie, între socoteală și oarbă pornire, zace toată soarta omului pe pământ. Nu cei ce se aruncă în vâlvătaie fără minte scriu istoria cea durabilă, ci aceia care, cugetând îndelung la rostul faptei, aleg să pășească pe drumuri primejdioase cu pas cumpănit, nu de dragul aplauzelor, ci din respect pentru rânduiala lumii.

Căci vremea cutezanțelor fără margine se mistuie repede, lăsând în urmă doar cenușă și pilde amare. Numai cel ce-și așază mintea deasupra pornirii și îndrăzneala sub cumpăna socotinței poate spune că a viețuit, iar nu că s-a irosit. Iar în ceasul din urmă, când toate glasurile lumii se sting, când puterile se veștejesc și numele se șterg, rămâne doar conștiința faptei cu rost.

Așa se așază pe cerul veșniciei nu cei ce au înfruntat moartea din vanitate, ci aceia care, înfruntându-și teama, și-au slujit chemarea. Pentru că, în taina firii, nu e laudă mai mare decât aceea de a fi știut când să taci, când să aștepți și când să pornești.

Iar aceasta, să nu se uite: că mai mare vrednicie nu este în lume decât aceea de a-ți birui îndrăzneala cu mintea și frica cu voința. Restul sunt doar pulberi de vorbe și clipe de nebunie.

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>Bottom of Form

Dublură

 

Totuși, în miezul acestei încrucișări de cuvinte, idei și pilde, rămâne neîntrecută tăcerea acelor clipe când omul se află singur în fața unei decizii. Nimeni nu-i poate lua frica, nimeni nu-i poate da curajul. În acea liniște, când toate sfaturile au fost rostite, iar toate avertismentele tăcute, el singur este judecătorul propriei fapte. Dacă îndrăznește fără minte, cade în rândul celor rătăciți, de care istoria uită. Dacă se oprește doar din prudență, riscă să se stingă înainte de a fi trăit. Dar dacă pășește cu cumpătare, dacă își pune îndrăzneala în frâu și o înjugă minții, atunci devine vrednic — nu de biruință, ci de sens.

Pentru că nu biruința este cheia, ci rostul. Nu strigătul gloatei, ci liniștea conștiinței. Nu gloria, ci vrednicia.

Căci în vremuri de întuneric, nu cei ce au cutezat nebunește au ridicat lumea, ci cei care, cu fruntea senină și mintea limpede, au știut când să tacă, când să sufere și când, în cele din urmă, să se ridice.

Fiindcă, așa cum ne-a învățat Cantemir, numai îndrăzneala cu socoteală este vrednicie. Iar restul — doar o altă față a nebuniei.

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

„Nu cel ce strigă mai tare este viteaz, ci acela care, în clipa cea grea, își măsoară pasul cu mintea și cu inima deopotrivă.”

„Iepurelui îi este frică să nu fugă.”

Nevoia — învățătorul aspru și salvator ;

 

CALEIDOSCOP – Gânduri de ocazie (încercări pentru volumul al treilea) – 22 aprilie 2025

  Cantemir – alături de învățații lumii

*

Nevoia — învățătorul aspru și salvator ; Lupul prinde curaj și atacă frontal armăsarul.  

.                                                                     *

Vulpea continuă să povestească. Lupul întâmpină armăsariul urmărind ( cu perseverență și

istețime) „doară de bot l-ar putea apuca... carea până mai pre urmă o și făcu.”

„Lupul în războiu pre cât putea de copitele armăsariului tare să păziia, dară și cu meșterșug, ca doară de bot l-ar putea apuca în toate chipurile să siliia, carea până mai pre urmă o și făcu.”

Sentința acestui moment scoate în evidență că un plan bine făcut și înghesuiala nevoii grăbesc găsirea unei soluții pentru atingerea scopului : „că nemică în lume așe de cu greu între muritori să află căruia nepărăsita nevoință mijlocul și modul lesnirii vreodată să nu-i nemerească.” – Istoria ieroglifică, Dimitrie Cantemir (26 octombrie 1674 – 21 august 1723).

 

..................

Mai multe citate (din literatură, filosofie și istorie) care reflectă idei asemănătoare cu sentința cantemiriană despre:la nevoie rezolvarea problemelor apare cu ușurință, mai ales, dacă este depășită frica de a face greșeli :

 

0) Nevoia insistă până când obţinem rezultatul – poate fi considerată un excelent profesor. Înghesuiala nevoii reflectă situaţia din zicala: „Vrei, nu vrei, bea agheazmă, Andrei!”.

1) „Acolo unde talentele tale se întâlnesc cu nevoile lumii, acolo este vocația ta.” – Aristotel

2) Nimeni nu poate trai fara prieteni, chiar daca stapaneste toate bunurile lumii. – Aristotel

3) Cea mai mare glorie nu o dobandesti atunci cand nu ești doborat niciodata, ci atunci cand te ridici dupa ce ai cazut. – Confucius

4) Trebuie să existe nevoia să fii puternic: altfel nu vei ajunge aşa niciodată. . –Friedrich Nietzsche

5) Dacă tu crezi că nu poți, ai dreptate. Daca tu crezi că poți, din nou, ai dreptate. – Henry Ford

6) Convingerea este de multe ori mai eficientă decât forța. – Esop

7) Cine se subestimeaza, nu e in stare sa traiasca singur. – Balzac

8) „Nu orice nebun inteligent poate face lucrurile mai mari, mai complexe, și mai violente. Este nevoie de un dram de geniu și o mulțime de curaj, pentru a merge în direcția opusă.” – Albert Einstein

9) „Oamenii dau întotdeauna vina pe împrejurări, pentru că au ajuns ceea ce au ajuns. Eu nu cred în împrejurări. Oamenii care răzbat în lumea asta sunt oamenii care se ridică şi caută împrejurările de care au nevoie şi dacă nu le găsesc, le creează.” – George Bernard Shaw

10) „A avea curaj înseamnă să te ridici și să vorbești.Tot de curaj însă ai nevoie ca să stai și să asculți.” – Winston Churchill

 

11) „Când va surprindeţi alunecând în aşteptare… ieşiţi repede din ea. Intraţi în momentul prezent. Fiţi, pur şi simplu, şi bucuraţi-vă de sentimentul vieţii. Când sunteţi prezent, nu este niciodată nevoie să aşteptaţi ceva.” – Eckhart Tolle

12) „Căutând propria cale, vei găsi cu adevărat echilibrul de care ai nevoie.” –  Karyn Maria Lombrea

13) Orice prost poate critica, condamna şi lamenta, dar e nevoie de caracter şi control de sine pentru a fi înţelegător şi iertător. – Dale Carnegie

 

14) Sa pari slab atunci cand esti puternic si puternic atunci cand esti slab. – Sun Tzu

 

15) Nimeni nu-mi va darui succesul. Trebuie sa-l castig singur. De aceea sunt aici. Sa domin. Sa cuceresc. Atat lumea cat si pe mine insumi. – Autor Necunoscut

 

16) „Experiența este singurul învățător înțelept; doar că taxele pe care le cere sunt foarte mari.” – Thomas Carlyle

17) „Nu prin raționamente ne cunoaștem pe noi înșine, ci prin fapte.” – Johann Wolfgang von Goethe

18) „Cunoașterea începe cu experiența; din aceasta nu există nicio îndoială.” – Immanuel Kant, Critica rațiunii pure

19) „Înțelepciunea vine din experiență, iar experiența vine din greșeli.” – Anonim (atribuit adesea lui Oscar Wilde)

20) Daca nu risti, nu vei fi niciodata invins. Dar nici nu vei castiga vreodata. – Richard Nixon

 

21) Cheia succesului este aceea de a-ti concentra mintea asupra lucrurilor pe care ti le doresti sa se intample, nu pe cele de care iti este frica. – Brian Tracy

 

22) Obstacolele sunt costul maretiei- Robin Sharma

>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

 

Tema aceasta este de mare forță morală și literară, iar Istoria ieroglifică oferă un cadru alegoric exemplar pentru a ilustra ideea că, în confruntarea cu nevoia și în depășirea fricii de eșec, omul descoperă resurse nebănuite de soluționare. Ceea ce urmează este un eseu amplu, în stil eseistic-literar, pornind de la sentința lui Cantemir, ilustrată prin episodul Lupului și completată cu reflecții asociate și maximele pe care le-am adunat.

---

Eseu: Încleștarea cu Nevoia și Curajul Greșelii. Despre rezolvările care vin abia după ce frica este învinsă

Între pildele bătrânești, zicalele din bătrâni și învățăturile înțelepților, se regăsește un adevăr pe care Istoria ieroglifică a lui Dimitrie Cantemir îl pune în lumină cu o subtilitate exemplară: la nevoie, omul descoperă cu ușurință soluții, cu condiția să biruie teama de a greși. Este una dintre cele mai rafinate învățături morale ascunse sub veșmântul alegoriei și al satirei politice, dar care se aplică, nealterată, până astăzi.

Nevoia — învățătorul aspru și salvator

În fragmentul în care Lupul încurajat de povățuirile Vulpii, decide să înfrunte Armăsarul, Cantemir ilustrează această înfruntare a fricii. Lupul știa că armăsarul este mai puternic, dar nevoia îl împingea înainte, căci „nepărăsita nevoință mijlocul și modul lesnirii vreodată să nu-i nemerească.” În termenii noștri de azi, nimeni nu găsește căi de izbândă din voia întâmplării, ci din apăsarea împrejurărilor, care obligă spiritul să caute, să încerce, să greșească și în cele din urmă să izbândească.

Înțelepciunea populară a păstrat acest principiu sub forma zicalei „Vrei, nu vrei, bea agheazmă, Andrei!” — pentru că uneori, omul nu se dezmeticește decât atunci când pericolul sau nevoia îl constrâng. Aristotel, într-un alt registru, spune: „Acolo unde talentele tale se întâlnesc cu nevoile lumii, acolo este vocația ta.” Dar această întâlnire nu se face în tihnă, ci în încleștarea cu încercarea.

Frica de greșeală — obstacolul cel mai primejdios

În multe situații, frica nu se naște din pericol, ci din anticiparea lui. Lupul lui Cantemir nu s-ar fi apropiat de Armăsar dacă ar fi rămas în spațiul gândului, unde frica sporește, iar curajul scade. Cantemir sugerează, prin iscusința Vulpii și perseverența Lupului, că acțiunea calculată, chiar cu riscul greșelii, este calea firească spre izbândă. În cuvintele lui Henry Ford: „Dacă tu crezi că nu poți, ai dreptate. Dacă tu crezi că poți, din nou, ai dreptate.”

Frica de greșeală paralizează, iar înțelepții lumii au avertizat asupra acestui păcat de om slab. Nietzsche, în stilul său de forjă morală, îndeamnă: „Trebuie să-ți dorești să fii puternic. Altfel, nu vei ajunge niciodată așa.” Puterea vine din a risca, iar riscul presupune greșeală.

Înghesuiala nevoii — momentul în care omul își află curajul

Când presiunea e mare, când împrejurările strâng de gât orgoliul și frica, omul are două opțiuni: să fugă sau să lupte. Iar Cantemir, prin imaginea Lupului care nu încetează a urmări Armăsarul „doară de bot l-ar putea apuca”, ilustrează cum perseverarea și meșteșugul izbândesc chiar în fața superiorității brute. În această luptă nu câștigă întotdeauna cel mai puternic, ci cel ce nu încetează să caute o cale.

George Bernard Shaw spunea că „Oamenii care răzbat în lumea asta sunt cei care se ridică şi caută împrejurările de care au nevoie şi, dacă nu le găsesc, le creează.” La fel, Lupul cantemirian își croiește propria împrejurare.

Experiența, din greșeală și încercare

Albert Einstein avertiza că „Nu orice nebun inteligent poate face lucrurile mai complexe și mai violente. E nevoie de un dram de geniu și o mulțime de curaj pentru a merge în direcția opusă.” Această direcție opusă, în cazul Lupului, este tocmai curajul de a se apropia de primejdie, de a-și înfrunta teama, de a risca o greșeală fatală pentru o izbândă salvatoare.

Ceea ce rămâne, dincolo de fapta Lupului sau de planul Vulpii, este lecția universală că experiența nu vine din cumpănă sau teorie, ci din încercare. Thomas Carlyle spunea: „Experiența este singurul învățător înțelept; doar că taxele pe care le cere sunt foarte mari.”

Concluzie — De la Cantemir la noi

În fond, ceea ce Cantemir sugerează în această alegorie e ceea ce istoria, filosofia și literatura confirmă: izbânda se află dincolo de frică, iar soluțiile vin nu celor care nu greșesc, ci celor care îndrăznesc să încerce. În limbajul lui Confucius: „Cea mai mare glorie nu o dobândești atunci când nu ești doborât niciodată, ci atunci când te ridici după ce ai căzut.”

Nevoia, frica de eșec și curajul de a căuta soluții se împletesc în orice confruntare. Istoria ieroglifică, prin Lupul care își depășește temerile și înfruntă Armăsarul, ne oferă o metaforă despre om, despre limitele sale și despre posibilitatea de a le depăși. Și cum spunea un anonim înțelept: „Dacă nu riști, nu vei fi niciodată învins. Dar nici nu vei câștiga vreodată.”

Astfel, lecția lui Cantemir e încă vie: acolo unde nevoia împinge, unde planul se leagă, iar curajul depășește frica de greșeală, omul găsește soluții pe care, altminteri, nu le-ar fi zărit niciodată

>>>>>>>>>>>>> 

Istoria ieroglifică e oricum o operă plină de ironie mascată în solemnitate alegorică. Urmează textul rafinat într-un stil eseistic-literar cu nuanțe ironice discrete, păstrând ideea că, la nevoie, omul găsește ieșire din orice fundătură — mai ales când nu mai are de ales.

 

Nevoia – meșter priceput și sfetnic tăcut

(eseu cu iz moralizator și ironie literară după Cantemir și alți învățați ai lumii)

Se zice că adevărata iscusință a omului nu se vede în vremuri liniștite, ci atunci când, strâns cu ușa, face din frică îndrăzneală și din necaz plan bine ticluit. Dimitrie Cantemir, cărturarul moldovean cu apucături de moralist hâtru, a priceput asta demult și a pus în Istoria ieroglifică o lecție pe cât de veche, pe atât de nouă: că nevoia, cu alaiul ei de spaime, grăbește mintea să dibuiască ieșirea pe care tihna o ignoră.

Lupul lui Cantemir, de nu s-ar fi trezit cu burta goală și nădejdea pe sponci, poate că n-ar fi cutezat să înfrunte armăsarul cu copite grele. Dar, fiindcă foamea nu ține seamă de reguli și onoare, ba chiar înghesuie la vitejie pe cei altminteri precauți, lupul și-a luat inima în dinți și, ajutat de un plan croșetat în ceasul al doisprezecelea, a isprăvit ce părea de neîmplinit.

Sentința acelui moment, trasă cu iscusință de moralistul nostru, sună cam așa: „Nemică în lume așe de cu greu între muritori să află, căruia nepărăsita nevoință mijlocul și modul lesnirii vreodată să nu-i nemerească.” Cu alte cuvinte, atunci când nu mai ai pe unde scoate cămașa, te trezești brusc înțelept și dibaci, iar ceea ce părea imposibil capătă deodată chip de soluție.

Filosofii lumii au încuviințat tacit această lecție. Aristotel, din liniștea veacurilor eline, ne spunea că vocația omului se ivește acolo unde nevoia lumii întâlnește talentele sale. Confucius, bărbat cuminte și om de stat, recunoștea că adevărata glorie vine nu din a nu cădea, ci din a te ridica după ce-ai dat cu nasul de pământ. Nietzsche, neobosit căutător de voință, își avertiza semenii că fără dorința de a fi puternic nu se ajunge nicăieri — nici măcar până la propria persoană.

În același ton, dar cu o umbră de sarcasm, Henry Ford observa că oamenii au obiceiul de a avea întotdeauna dreptate despre ei înșiși: dacă crezi că poți, așa va fi. Dacă nu, cu atât mai rău. Shaw, englez cu replică usturătoare, nu credea în împrejurări, ci în oamenii care le caută sau le născocesc, după cum le e pofta sau lipsa.

Așadar, nevoia nu doar că învață meserie, dar scoate și din cel mai domol suflet scânteia de curaj care șade, de regulă, la umbră. Einstein, între două teorii, glumea că nu-i mare ispravă să complici lucrurile, ci să ai curajul să le faci simple. Churchill, meșter în cuvinte și în războaie, spunea că uneori e nevoie de mai mult curaj să taci și să asculți decât să țipi.

S-ar putea spune, nu fără temei, că înghesuiala e mama soluțiilor și frica — doica îndrăznelii. Căci nimeni nu se încumetă să înfrunte armăsarul vieții dacă nu-i flămând ori dacă nu-i mușcat de nevoia de a-și salva pielea. Iar când te înghesuie vremea, oamenii ori devin înțelepți, ori glorioși, ori măcar viteji de ocazie.

Așa că, după pilda lui Cantemir, poate n-ar strica să privim nevoia nu ca pe o năpastă, ci ca pe un pedagog sever, dar corect. Căci, până la urmă, cum zice o vorbă bătrânească, „fuga-i rușinoasă, dar e sănătoasă”, însă izbânda e mai dulce atunci când ți-ai dat seama, chiar în ceasul din urmă, că frica de greșeală e cea mai păguboasă dintre toate.

 

Așadar, ce ne-ar spune Cantemir, dacă ar coborî azi, cu pana sa de odinioară, în tăvălugul vremurilor noastre? Probabil că ne-ar iscodi pe fiecare cu privirea, ar ofta ușor și-ar zice: „Ei, dragii mei, tot nevoia vă mână, doar că acum o numiți altfel: deadline, target, KPI ori presiune socială. Tot aceeași cățea cu coada scurtă e, numai că și-a schimbat zgarda.”

Și, dacă ar mai fi bun la vorbă, ne-ar învăța că omul e dibaci nu atunci când are timp, tihnă și patru sfetnici la ușă, ci când îl strânge cureaua, se-mpiedică de propria teamă și, dând colțul, găsește deodată o portiță. Nu din geniu s-a făcut izbânda lumii, ci din strâmtoare, din frică bine chibzuită și din șansa nebunească de a încerca acolo unde alții stăteau să cumpănească.

De aceea, poate, n-ar fi rău să nu ne mai temem atât de greșeli, căci — vorba veche — mai rău decât a greși e a nu face nimic. Iar cum nevoia e mama tuturor strădaniilor, să nu-i purtăm pică, ci să-i dăm binețe. Căci, până la urmă, tot ea ne-a scos din peșteri, ne-a suit pe tronuri și ne-a învățat să nu lăsăm armăsarul să dea primul cu copita.

Datoria de a munci

 CALEIDOSCOP – Gânduri de ocazie (încercări pentru volumul al treilea) – 21 aprilie 2025 

 

Cantemir – alături de învățații lumii                 „senti”

*

Felul în care Vulpea a povestit întâmplarea cu Dulăul a emoționat întreaga Adunare, mai ales pentru felul în care Lupul, prin perseverență și înțelepciune, a biruit.

 

„Adevărat, dară, o, priietină Vulpe, că cu mare filosofie Lupul viața sa își chivernisește și cu multă înțelepciune hrana își agonisește”.

Lauda mulțimii a ridicat nivelul mândriei pentru Vulpe și „apucă a mai dzice”: „Ce de aceasta vă minunați, o, iubiților miei frați? Căci eu și altă înțelepciune în capul Lupului am vădzut, pre carea, dacă o voi povesti, precum pre aceasta cu multul covârșește, singuri o viți mărturisi. Și macară că istoriia în chip de basnă s-ar părea și de abiia să o poată cineva crede până cu ochii nu o ar videa, însă atâta cinstea coadii mele nebetejită cereștii să o păzască, precum că ce cu ochii am privit, aceia cu gura vă povestesc. Odânăoară era un boier carile avea câtăva herghelie de iepe. Avea la iepe și un hergheligiu, carile pre cât era de bun păzitoriu, pre atâta era la vin tare băutoriu. În iepe era și un armăsariu prea frumos, carile cu cât era la chip de iscusit, încă mai mult era cu vitejești duhuri împodobit. Căci atâta de tare nu numai al său, ce și a celorlalți armăsari cârduri păziia, cât hergheligiul din toate vredniciile numai cu bețiia îl întrecea.”

Prima Sentință a acestei noi relatări: „că mai vrednic să poate numi un dobitoc carile slujbele firii sale păzește decât un om carile cele pre mână-i credzute cum să cade nu le otcârmuiește”.

..................

Cugetări, maxime , relexii, aforisme despre datoria de a munci:

1) „Cea mai mare greşeală pe care o poate face omul este să îi fie frică să facă vreuna.” – Elbert Hubbard

2) „Merită să rişti, dacă asta îţi va schimba viaţa spectaculos. Riscând pentru nimicuri, te vei mira de ce baţi pasul pe loc.” – Richard Branson

3) „Viaţa este o ciudată comedie care amestecă împreună şi dureri şi bucurii, punând lacrimi lângă zâmbet, punând zâmbet lângă plâns.” – Alexandru Macedonski

4) „Îți petreci cea mai mare parte a vieții făcând ce nu trebuie, iar o bună parte a ei, nefăcând nimic, toată viața te-ai preocupat de cu totul altceva decât ceea ce ar fi trebuit.” – Seneca

5) „Toţi avem în noi o neştiută rezervă de energie care izbucneşte când viaţa ne pune la încercare.” — Isabel Allende

6) „Nimic nu-i poate opri pe oamenii cu atitudine pozitivă. Nimic nu-i poate ajuta pe cei cu mentalitate greșită.” – Thomas Jefferson

7) „În fiecare specie nu cel mai puternic supravieţuieşte, nici cel mai inteligent, ci cel care se adaptează cel mai rapid la schimbare.” – Charles Darwin

8) „Cea mai mare slăbiciune a noastră este că renunţăm. Cea mai sigură cale pentru a reuşi este ca mereu să mai încerci o dată.” – Thomas Edison

9) „Numărul oamenilor care dau greş din cauza defectelor de caracter este mai mare decât al celor care nu izbutesc din orice alt motiv.” – James Kennedy

 

10) Când fugi de muncă te cuprinde lenea.- aforism de Publilius Syrus din Sentinţe

 

11) Cea mai grea muncă este să fii punctual. -aforism de Victor Martin din Ţara lui Travia

12) Am dormit şi am găsit că viaţa era doar Bucurie. M-am trezit şi am descoperit că viaţa era Datorie. Mi-am făcut Datoria şi am descoperit că viaţaera Bucurie. - Citat de Paulo,  Coelho despre datorie

 

13) Datoria este ceea ce așteptăm de la alții.

Citat de Oscar Wilde despre datorie

 

14) Fa-ti datoria oricand, totdeauna va fi cineva care sa te vada: tu insuti.

Citat de Nicolae Iorga despre datorie

 

15) Încearca sa-ti faci datoria si vei afla indata cine esti.

Citat de Johann Wolfgang von Goethe despre datorie

 

16) Este maret sa te gandesti la datoria ta chiar atunci cand esti nenorocit.

Citat de Democrit despre datorie

 

17) Cu vorbe nu platesti datoriile.

Citat de William Shakespeare despre datorie

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

Datoria de a munci. Dimitrie Cantemir și învățații lumii despre rostul trudnic al vieții

În paginile Istoriei ieroglifice, Dimitrie Cantemir nu oferă doar o simplă poveste cu animale, ci construiește o frescă morală, în care fiecare vietate își are locul după vrednicia cu care își împlinește rostul. Povestea pe care Vulpea o spune Adunării despre Lup, despre iscusința și perseverența acestuia, în vreme ce oamenii se pierd în vicii, nu este o simplă întâmplare alegorică, ci o lecție despre ordinea firească a lumii și despre datoria pe care orice făptură o are de a-și păstra rostul. În mijlocul acestei istorisiri, se desprinde o Sentință care, deși formulată în limbajul epocii, păstrează și astăzi o forță morală intactă: „mai vrednic să poate numi un dobitoc carile slujbele firii sale păzește decât un om carile cele pre mână-i credzute cum să cade nu le otcârmuiește”.

Prin această rostire, cărturarul moldovean înalță muncă la rang de lege a firii, iar pe cel care își leapădă datoria îl coboară mai prejos decât fiara, care, din instinct, își păzește menirea. Nu este o simplă întorsătură de spirit, ci o privire lucidă asupra ordinii vieții, pe care omul o tulbură ori de câte ori își ignoră chemarea. Cantemir vede în muncă nu doar o obligație socială, ci o datorie ontologică, un mod de a-ți justifica locul în lume. Fie că e vorba de Lupul iscusit sau de hergheligiul bețiv, soarta fiecăruia este trasată de felul în care își poartă rostul în viață.

Reflecția cărturarului moldovean se întâlnește, peste veacuri, cu înțelepciunea altor spirite care au gândit asemănător. Elbert Hubbard avertiza că cea mai mare greșeală pe care o poate face omul este să-i fie frică să încerce. Frica de muncă, de efort, de asumare, este primul pas spre risipirea vieții. Căci, așa cum spunea Seneca, omul își petrece cea mai mare parte a existenței făcând ceea ce nu trebuie, iar restul, nefăcând nimic. Viața, în loc să fie o construcție temeinică, devine o rătăcire în vanități.

Charles Darwin, dintr-o perspectivă biologică, observa că nu cel mai puternic sau cel mai inteligent supraviețuiește, ci cel care se adaptează, iar adaptarea înseamnă muncă, învățare, efort de a înfrunta schimbarea. La fel, Thomas Edison, cu luciditatea inventatorului, constata că slăbiciunea omului nu stă în eșec, ci în renunțare, iar cea mai sigură cale de a izbândi este să mai încerci o dată.

Iar dacă pentru unii munca pare povară, alții o privesc ca pe o probă a caracterului. James Kennedy avertiza că defectele de caracter doboară mai mulți oameni decât eșecurile accidentale. În esență, fuga de muncă nu este doar lene, ci o mărturie a slăbiciunii lăuntrice. Publilius Syrus o spunea sec în antichitate: „Când fugi de muncă, te cuprinde lenea”. Este legea firii, pe care Cantemir o observase în ordinea animalelor, în vreme ce oamenii se afundă în viciu.

O formă mai subtilă de a reflecta asupra datoriei o regăsim la Victor Martin, care spunea că „cea mai grea muncă este să fii punctual”. Nu întâmplător, căci a fi punctual înseamnă a-ți respecta angajamentele față de tine și de ceilalți, a da dovadă de disciplină și de prețuire a timpului, această resursă ireversibilă pe care oamenii o risipesc cu o seninătate condamnabilă.

Oscar Wilde, cu sarcasmul său binecunoscut, observa că datoria este ceea ce așteptăm de la alții. E mult mai ușor să pretinzi decât să împlinești. În contrapondere, Nicolae Iorga și Goethe vin cu un avertisment moral: „Fă-ți datoria, căci întotdeauna este cineva care te vede: tu însuți”. De aici izvorăște adevărata demnitate: din asumarea muncii nu pentru aplauzele celorlalți, ci pentru propria conștiință.

Democrit, filosoful antichității, găsea o formă de măreție în a te gândi la datoria ta chiar și în nenorocire. Când totul se prăbușește, când nenorocul te ajunge, singura ancoră care te poate ține om între oameni este credința în muncă și în rostul tău.

La Cantemir, în schimb, accentul cade pe rușinea celui care, având belșug, ocolește truda. Hergheligiul bețiv nu este condamnat pentru neputință, ci pentru faptul că, având prilejul de a-și face datoria, o disprețuiește. În acest sens, povestea armăsarului viteaz, care, în absența păstorului, păzește cârdul, devine nu doar un exemplu de vrednicie animală, ci o palmă dată slăbiciunii omenești.

În fond, munca nu este pedeapsă, ci rost. Ea nu e o corvoadă impusă, ci o datorie asumată. Paulo Coelho sintetiza acest adevăr în câteva cuvinte: „Am dormit şi am găsit că viaţa era Bucurie. M-am trezit şi am descoperit că viaţa era Datorie. Mi-am făcut Datoria şi am descoperit că viaţa era Bucurie”. Aceasta este paradoxul trăirii adevărate: bucuria nu vine din ocolirea trudelor, ci din împlinirea lor.

În concluzie, lecția lui Dimitrie Cantemir, așa cum răzbate din Istoria ieroglifică, este una veșnică: cine nu-și poartă datoria, se leapădă de propria umanitate. Mai vrednic e dobitocul care-și păzește slujba firii decât omul care își lasă în paragină rostul. Iar această mustrare veche de trei secole nu s-a tocit în vreme. Într-o lume care caută scurtături, povestea armăsarului și sentința asupra hergheligiului bețiv rămân o oglindă în care ar fi bine să privim.

 

>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

 

Având la bază textul din Istoria ieroglifică (mai ales Sentința) și propoziiile anexate ( cu posibilele interpretări) și reflecții asociate este posibil de construit un eseu amplu, în stil eseistic-literar, care să pună în valoare intenția cărturarului moldovean: despre muncă și datoria de a munci?

>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

Excelentă idee — ai adunat aici o bază consistentă de reflecții și aforisme care se leagă frumos de viziunea lui Cantemir din Istoria ieroglifică, iar Sentința pe care ai subliniat-o („că mai vrednic să poate numi un dobitoc carile slujbele firii sale păzește decât un om carile cele pre mână-i credzute cum să cade nu le otcârmuiește”) este un nucleu moral de mare forță, demn de un eseu amplu. Pot să-ți propun o schiță de structură și să începem chiar redactarea în stil eseistic-literar, dacă vrei. Uite cum aș vedea-o:

---

Titlu provizoriu:

„Datoria de a munci. Dimitrie Cantemir și învățații lumii despre rostul trudnic al vieții”

---

Introducere:

Pornind de la povestea Vulpii despre Lup, așa cum o relatează Dimitrie Cantemir în Istoria ieroglifică, putem citi o meditație adâncă asupra sensului vieții active, asupra muncii ca datorie morală și a rostului omului în lume. În această alegorie, Lupul, dobitoacele și oamenii sunt priviți deopotrivă prin prisma datoriilor pe care natura sau statutul le impune fiecăruia. Iar când un om nu-și face datoria, devine mai prejos decât fiara care, din instinct, își respectă menirea. Pe acest temei moral, se sprijină veacuri de înțelepciune și reflecție universală, de la Democrit la Shakespeare, de la Seneca la Darwin.

---

Partea I — Cantemir și lecția istorisirii sale:

În Istoria ieroglifică, Cantemir nu scrie doar o fabulă istorică, ci oferă o critică morală și socială subtilă. Povestea Lupului, suprapusă pe destinul omului, transmite ideea că vrednicia nu ține de rang, ci de a-ți duce rostul până la capăt. Hergheligiul, bețivul care nu-și păzește slujba, devine simbolul omului necredincios datoriei sale, iar armăsarul viteaz, păzitor al turmei, ilustrează cinstea naturală a slujbei împlinite.

Sentința pe care o desprinde Cantemir — că un dobitoc ce-și păstrează menirea e mai vrednic decât omul ce-și risipește rostul — surprinde nu doar morala unei întâmplări, ci o viziune asupra ordinii firești a lumii. Viața cere trudă, împlinirea rostului nu este o opțiune, ci o obligație. Iar cine fuge de muncă, își neagă însăși condiția de om.

---

Partea a II-a — Munca și datoria în reflecțiile universale:

Această idee o regăsim în cugetările celor mai mari spirite ale lumii. Elbert Hubbard avertiza că cea mai mare greșeală este teama de a încerca, iar Thomas Edison spunea că drumul spre izbândă e pavat cu insistență, nu cu renunțare. Darwin, din alt unghi, lega supraviețuirea nu de forță ori inteligență, ci de capacitatea de a munci pentru adaptare.

Seneca, printr-o observație amară, atrăgea atenția că oamenii își risipesc viața pe lucruri neînsemnate, ocolind tocmai ceea ce ar trebui să facă. Iar Victor Martin remarca, ironic, că „cea mai grea muncă este să fii punctual” — adică exact în acea zonă a disciplinei cotidiene pe care oamenii o evită instinctiv.

Dacă omul modern se refugiază în lene, Oscar Wilde, cu umor amar, îi spune direct că datoria e ceea ce așteptăm de la alții, rareori de la noi înșine. Însă Goethe și Iorga închid cercul acestei idei: fă-ți datoria, chiar și atunci când nu te vede nimeni — pentru că, în ultimă instanță, te vezi tu pe tine.

---

Partea a III-a — Munca, destin și demnitate:

Prin muncă, omul nu doar supraviețuiește, ci se justifică în fața propriei conștiințe. În lumea veche, fără muncă nu exista dreptul la opinie, la onoare, la rost în cetate. La Cantemir, ordinea firii este superioară ordinii sociale: armăsarul cinstit în slujba sa e mai demn decât stăpânul bețiv. Aceasta nu e doar o fabulă, ci o răsturnare a ierarhiilor corupte, în care omul dezonorează umanitatea, iar fiara salvează morala.

Democrit spunea că e măreț să-ți amintești de datorie chiar și în nenorocire. Cantemir merge mai departe: e rușinos să uiți de ea chiar și în vreme de belșug.

---

Încheiere:

A înțelege munca nu ca povară, ci ca obligație morală, a face din truda zilnică o formă de demnitate personală — iată o lecție veche pe care Dimitrie Cantemir o oferă cititorului modern. Într-o lume care caută scurtături, povestea armăsarului și sentința asupra hergheligiului bețiv rămân o mustrare vie. Munca nu e pedeapsă, ci rost. Datoria nu e opțională, ci o lege nespusă a firii. Cine o leapădă, nu-i mai rămâne decât rușinea de a fi mai prejos decât fiara.