Rozeta albastra

marți, 8 aprilie 2025

CALEIDOSCOP – Gânduri de ocazie (anexa nr 4) – 9 aprilie 2025

Vulpea intervine inopinat „cu obraznică îndrăzneală, tare, strigă în gura mare(căci firea ei binele cuiva a nu pofti obiciuită ieste)”:

„Eu, o, priietinilor, celea ce spre vredniciia Lupului voiu să grăiesc, nici pizma mă împinge (carea în inima mea nu numai căci vreodată nu s-au sălășluit, ce așeși nici un ceas n-au găzdăluit), nici vicleșugul sau nevoia mă încinge, ce pentru tot folosul cel de obște silind, dzis-am și dzic și nepărăsit voiu dzice că Lupul precum ieste adevărat filosof, așe și spre isprăvirea trebii aceștiia harnic ieste, precum dovedele și argumenturile, pre carile acmuși-acmuși înaintea tuturor puindu-le, tot adevărul lucrului vor mărturisi. Ce întâiași dată aceasta a ști vi să cade: că eu, ticăloasa, priința și agiutorința Corbului, pentru mari și multe darurile Vulturului, voiu și poftesc, că de multe ori rămășița fărămușelor mesii Vulturului copiii din fălcile foamei și ˇolÍwV a morții ne-au mântuit.......... Argumenturile, dară, și dovedele spre a Lupului de înțelept și de filosof încredințare îmi sint acestea:......... Apoi acmu, când îl întrebați de ieste filosof, nici voaă v-au <dat> după poftă răspuns, dar nici pre sine despre aceasta de tot s-au ascuns, ce cu un frumos și iscusit chip nici lauda asupră ș-au priimit (că cel ce cu tot sufletul aievea în față își lauda poftește nici o deosăbire nu are de la cela carile prin gurile tuturor pre drept să hulește), nici precum eu adevărul și ce ieste am grăit au tăgaduit. Acestea, dară, Lupul în față și de curând v-au grăit.” – Istoria ieroglifică, Dimitrie Cantemir ( 26 octombrie 1674 - 21 august 1723)

.................

Vulpea recunoaște că este de acord să sprijine inițiativa Corbului (faptul de a se exprima pozitiv încât Struțocămila să ocupe scaunul împărătesc în locul vacant prin izgonirea Vidrei) pe motiv că „rămășița fărămușelor” de la masa Vulturelui a fost darul care i-a salvat copiii din fălcile foamei; pe de altă parte, Vulpea și Lupul fac parte din tagma dobitoacelor. Vulpea consideră că Lupul este filozof aducând „dovedele” faptele lui, felul de a se purta și felul de a vorbi: „nici lauda asupră ș-au priimit” și rostește o sentință cu scopul de a convinge Adunarea de tot „adevărul”.

Comentariu:

Intervenția Vulpii, deși aparent spontană și „cu obraznică îndrăzneală”, este de fapt o manifestare abilă a vicleniei sale, ascunsă sub masca unei intenții nobile – „pentru tot folosul cel de obște”. Asemenea altor personaje alegorice din Istoria ieroglifică, Vulpea joacă un dublu rol: de susținător fervent al unei cauze aparent drepte și de oportunist fidel propriilor interese.

Declarația că nu este mânată nici de „pizmă”, nici de „vicleșug”, ci doar de „folosul obștesc” este, în cheia satirică a operei, o tentativă de manipulare a auditoriului, o ironie fină care pune în lumină dedublarea morală a personajului. Dimpotrivă, Vulpea recunoaște – subtil, dar clar – că sprijină cauza Corbului datorită „fărămușelor mesii Vulturului”, care i-au salvat „copiii din fălcile foamei”. Această mărturisire este un moment revelator, în care interesele personale sunt disimulate în discursuri moralizatoare.

Totodată, în acest context, Vulpea îl prezintă pe Lup drept un „adevărat filosof” și îl laudă nu pentru cuvinte, ci pentru reținerea de a se lăuda singur – o calitate rară, dar care, în logica retoricii vulpești, devine dovada subtilă a înțelepciunii. Formula „nici lauda asupră ș-au priimit” evidențiază o trăsătură morală înaltă – modestia – pe care Vulpea o transformă în argument suprem în favoarea Lupului.

Afirmația: „că cel ce cu tot sufletul aievea în față își lauda poftește nici o deosăbire nu are de la cela carile prin gurile tuturor pre drept să hulește” este o meditație etică asupra vanității: cei care se laudă singuri se apropie de hulitori, iar cei care refuză lauda își arată noblețea caracterului. În acest sens, Lupul devine, în ochii Vulpii (sau în discursul ei), nu doar un „filosof”, ci și un model de comportament. Desigur, acest portret idealizat este construit în mod strategic pentru a-i conferi legitimitate în fața Adunării.

Prin urmare, discursul Vulpii funcționează pe mai multe planuri: ca pledoarie politică, ca formă de captatio benevolentiae în fața Adunării și, mai subtil, ca demascare a modului în care se configurează alianțele și puterea în lumea alegorică a lui Cantemir. Deși pozează într-un personaj rațional și dezinteresat, Vulpea este exponentul perfect al calculului rece, al retoricii interesate și al ipocriziei politice mascate de principii înalte.

Astfel, textul devoalează nu doar natura personajelor, ci și mecanismele eterne ale politicii: alianțe construite pe interese personale, elogii formulate strategic, susțineri motivate de „fărâmele” puterii și o moralitate inversată, în care viclenia se travestește în virtute.

>>>>>>>>>>>>>>>>>

Zece citate din literatură și filosofie care reflectă idei asemănătoare cu sentința acestui moment:

„Cel ce cu tot sufletul aievea în față își lauda poftește nici o deosăbire nu are de la cela carile prin gurile tuturor pre drept să hulește.”

Aceste citate vin din epoci, culturi și tradiții diferite, dar converg spre aceeași idee centrală: lauda de sine nu doar că e lipsită de noblețe, dar poate deveni o formă de auto-degradare sau chiar hulă, așa cum o sugerează și Dimitrie Cantemir în fraza aleasă

Zece citate din literatură și filosofie care reflectă idei similare cu sentința rostită de Vulpe în Istoria ieroglifică a lui Dimitrie Cantemir – ideea că dorința de laudă (vanitatea) apropie omul de rușine, de disprețul obștesc sau chiar de o formă de hulă:

Sfântul Ioan Gură de Aur:

„Nimic nu este mai gol decât slava deșartă, care își caută plată în laudele oamenilor.”— Omilii la Matei
→ Denunță dorința de a fi lăudat ca o goliciune sufletească și morală.

Cantemir și perspectiva creștină (Sf. Ioan Gură de Aur, Augustin, Tertulian)

Cantemir trăiește și scrie într-un context profund influențat de morala creștin-ortodoxă. Sentința Vulpii – „Cel ce cu tot sufletul aievea în față își lauda poftește nici o deosăbire nu are de la cela carile prin gurile tuturor pre drept să hulește” – este, în esență, o parafrazare a avertismentelor patristice împotriva slavei deșarte (gr. kenodoxia), considerate o cale sigură spre pierzanie.

Sfântul Ioan Gură de Aur și Sfântul Augustin privesc această dorință de a fi lăudat ca pe o goliciune sufletească și o formă subtilă de necredință sau neadevăr – omul care caută lauda nu mai trăiește pentru Dumnezeu sau pentru adevăr, ci pentru imaginea sa în ochii celorlalți. La fel, Cantemir, prin Vulpe, asociază explicit lăudăroșenia cu disprețul public – cel ce se laudă este vrednic de „hulă”.

Laozi (Lao Tzu):

„Cel care se laudă nu are valoare. Cel care se crede superior nu este cu adevărat superior.”
— Tao Te Ching, cap. 24
→ Ideea că lauda de sine îl coboară pe om în ierarhia valorii morale.

Laozi afirmă că lauda de sine este incompatibilă cu adevărata superioritate morală. Cel ce se crede și se declară „mare” se micșorează. Același lucru îl exprimă și Cantemir printr-o construcție barocă: „cel ce cu tot sufletul [...] își lauda poftește” este ca și cel ce, „prin gurile tuturor pre drept să hulește”.

Ambele viziuni sancționează exhibiționismul valorii – acela care își etalează meritele le anulează, căci valoarea reală nu se strigă, ci se trăiește.

Michel de Montaigne:

„Nimeni nu se laudă mai mult decât cei care au cele mai puține motive s-o facă.”— Eseuri
→ Autolauda este adesea semnul unei lipse, nu al unei virtuți.

Cantemir și tradiția literară europeană (Shakespeare, Montaigne, Blaga)

Shakespeare denunță lauda de sine ca o „ocară cu mândrie învelită”, adică un păcat moral camuflat în haine onorabile. Montaigne, cu umorul său sceptic, vede în autolaudă semnul unui gol lăuntric. Blaga, în cheie poetică și profund românească, spune că „adevărata lumină arde tăcut”, reafirmând că autenticitatea se recunoaște prin discreție, nu prin zgomot.

Cantemir, deși scrie în veac de baroc, împărtășește această idee: Lupul este filosof tocmai fiindcă nu își proclamă virtuțile. Iar cel care o face – care caută lauda „aievea în față” – cade în aceeași categorie morală cu cel ce este hăituit de toți. A căuta admirația este, în esență, o cale spre dispreț.

William Shakespeare:
„Lauda de sine e o ocară cu mândrie învelită.”
— All’s Well That Ends Well
→ Lauda de sine este hulă mascată, o formă subtilă de păcat al orgoliului.
Cicero:
„Laudatio propria sordet.”

(„Lauda de sine este dezgustătoare.”)— Tusculanae Disputationes
→ Un aforism clasic latin care transmite direct ideea Cantemiriană.

Aforismul lui Cicero, “Laudatio propria sordet” („lauda de sine este dezgustătoare”), este o expresie a bunei cuviințe și demnității publice în spirit roman. La fel ca în textul lui Cantemir, lauda de sine nu este doar indezirabilă moral, ci și jenantă din punct de vedere social – o rușine în raport cu normele onoarei publice.

Cantemir, cunoscător al culturii latine, traduce acest spirit într-un limbaj baroc și alegoric, dar păstrează esența: autolauda te încadrează, simbolic, în rândul celor „hulitori”, adică al celor care și-au pierdut orice legătură cu onoarea.

Sfântul Augustin:

„Nu este iubire de adevăr în cel ce se iubește pe sine pentru a fi lăudat.”— Confesiuni, Cartea X
→ Dorința de laudă trădează o lipsă de iubire sinceră față de adevăr și bine.

Friedrich Nietzsche:

„Unde își arată omul meritul, acolo adesea își ascunde slăbiciunea.” — Așa grăit-a Zarathustra
→ Autolauda este un paravan pentru slăbiciuni ascunse, nu o virtute.

Cantemir și Nietzsche – o perspectivă contrastivă

Nietzsche oferă o notă diferită: pentru el, autolauda este adesea mecanism defensiv, o mască a slăbiciunii. El nu o judecă neapărat din perspectivă morală, ci psihologică. Totuși, este interesant că și la Nietzsche, ca la Cantemir, lauda de sine nu este semnul valorii, ci al unei fisuri – doar că Nietzsche o interpretează ca simptom, nu ca vină.

Marcus Aurelius:

„Nu căuta să fii lăudat. Cei ce se laudă trăiesc în puterea altora.” — Gânduri către sine însuși, Cartea VI
→ A căuta lauda înseamnă a-ți înstrăina sufletul și demnitatea.

Stoicii, precum Marcus Aurelius, susțin că adevărata valoare se manifestă prin fapte și prin tăcere. Dorința de a fi lăudat este semn al unei vieți trăite în funcție de aprobarea altora, și deci o formă de sclavie spirituală.

La Cantemir, Lupul devine „filosof” tocmai pentru că nu caută lauda, iar Vulpea valorifică această tăcere ca pe o virtute supremă. E o perspectivă stoică: înțeleptul nu caută recunoaștere, ci trăiește în acord cu propriul adevăr interior.

Tertulian:

„Nimic nu este mai aproape de păcat decât lăudarea de sine.” — De Patientia
→ O asociere directă între vanitate și păcat, ca în sentința Vulpii.

Lucian Blaga:
„Cel ce se laudă pe sine se expune ridicolului. Adevărata lumină nu strigă, ci arde tăcut.”
— Zări și etape
→ Ideea că valoarea adevărată se manifestă prin tăcere și smerenie, nu prin clamare.

Concluzie

Toate aceste viziuni converg spre ideea că autolauda este incompatibilă cu adevărata noblețe a spiritului. Fie că este privită ca păcat (în morala creștină), ca greșeală socială (în gândirea latină), ca slăbiciune interioară (în filosofia orientală sau la Nietzsche), fie ca riscul de a atrage disprețul (în literatură), lauda de sine este privită ca o formă de auto-degradare.

Cantemir, prin sofisticatul său aparat alegoric, ne oferă o sinteză a acestor poziții: cel ce caută lauda se îndepărtează de adevăr, se învecinează cu rușinea și se expune urii colective – o hulă nu împotriva altora, ci împotriva propriei demnități.

Extinderea acest comentariu și cu exemple din literatura română (Eminescu, Arghezi, Cioran) ajută analiza personajului Lupului ca „filosof” în viziunea Cantemiriană.

I. Exemple din literatura română care reflectă idei asemănătoare despre autolaudă, demnitate și tăcerea valorii

● Mihai Eminescu – „Glossa”

„Nu spera și nu ai teamă / Ce e val ca valul trece;
De te-ndeamnă, de te cheamă, / Tu rămâi la toate rece.
[...] Nu te prinde lor tovarăș / Ce e scris și pentru tine,
Cu un glas blajin de miel / Nu le da răspuns cu bine.”

Eminescu cultivă idealul tăcerii demne și al neangajării în lauda reciprocă – înțeleptul e acela care tace, care nu se lasă antrenat în vanități și lingușeli. Această discreție rece este marca autenticității. Asemenea Lupului lui Cantemir, înțeleptul eminescian nu își proclamă virtuțile, ci le trăiește în sine, departe de zgomotul lumii.

● Tudor Arghezi – „Psalmii”

„Vreau să te pipăi și să urlu: Este!
Și nu pot. Și rămân mut, ca un prost.”

În „Psalmii” săi, Arghezi exprimă zbuciumul și neliniștea căutării unui adevăr profund, neafirmat cu ușurință. Poetul simte nevoia unei confirmări, dar în final acceptă tăcerea ca pe o formă de respect față de ceea ce e cu adevărat sfânt. În această auto-cenzură a exaltării se regăsește aceeași idee prezentă la Cantemir: valoarea profundă nu se proclamă, ci se poartă în tăcere.

● Emil Cioran – „Despre neajunsul de a te fi născut”

„Să vorbești despre tine fără să te umilești sau să te lauzi – iată isprava supremă.”

Cioran formulează explicit tensiunea dintre autenticitate și imaginea de sine proiectată în cuvinte. A se lăuda este, pentru Cioran, echivalent cu a te falsifica. Ca și Cantemir, Cioran sugerează că cel care caută aprobarea sau admirația celorlalți se compromite. Doar acela care tace, care nu-și vinde nici virtutea, nici suferința, își păstrează o formă de demnitate.

🟫 II. Lupul ca „filosof” în viziunea Cantemiriană

În alegoria barocă a Istoriei ieroglifice, Lupul se distinge printr-un profil moral și spiritual aparte. Este descris de Vulpe drept:

„filosof”,
„harnic spre isprăvirea trebii”,
și mai ales, „cu un frumos și iscusit chip nici lauda asupră ș-au priimit”.

● 1. Filosoful discret

Lupul este un filosof prin conduită, nu prin teorie. Nu își proclamă gândirea, ci o trăiește, iar discreția lui devine semnul unei înțelepciuni practice, stoice în esență.

Este exact ceea ce filosofii antici (Socrate, Epictet, Aurelius) numeau sophrosyne – moderație și înțelepciune interioară. În contextul politic al alegoriei, Lupul devine un model de om al statului înțelept, care nu își asumă poziția prin vorbe goale, ci prin merit, măsură și discreție.

● 2. În contrast cu fățarnicii curții (Corbul, Struțocămila, Vidra, Vulpea)

Majoritatea personajelor din Istoria ieroglifică sunt maeștri ai disimulării și ai autolaudei. Se închină în toate direcțiile, își inventează calități și își maschează interesele. În acest peisaj de mascaradă, Lupul, tocmai prin tăcerea sa și refuzul de a-și proclama virtutea, se impune ca o figură morală autentică.

● 3. Lupul – imaginea autorului însuși?

Unii critici (precum Paul Cornea sau Dan Horia Mazilu) au sugerat că Lupul îl reprezintă, indirect, pe Cantemir: un om de cultură, filosof, diplomat și om politic, care se simte constrâns să navigheze într-o lume a simulacrului. Refuzul Lupului de a-și proclama meritele devine astfel și refuzul autorului de a intra în jocul slugărniciei la curtea otomană.

🟫 Concluzie generală

Din literatura română, din filosofia antică, creștină și modernă, din reflecția morală și cea literară, răzbate o idee comună:

Adevărul valorii nu are nevoie de proclamare. Cine o caută, o pierde. Cine o trăiește, o întruchipează.

Cantemir, prin vocea Vulpii, ne oferă o lecție barocă de discernere morală. Lupul este „filosof” nu pentru că o spune cineva, ci pentru că nu o spune el însuși.

Concluzie

Dacă dorești, pot extinde acest comentariu și cu exemple din literatura română (Eminescu, Arghezi, Cioran) ori adânci analiza personajului Lupului ca „filosof” în viziunea Cantemiriană.

🟫 I. Exemple din literatura română care reflectă idei asemănătoare despre autolaudă, demnitate și tăcerea valorii

● Mihai Eminescu – „Glossa”

● Tudor Arghezi – „Psalmii”

„Vreau să te pipăi și să urlu: Este!
Și nu pot. Și rămân mut, ca un prost.”

● Emil Cioran – „Despre neajunsul de a te fi născut”

„Să vorbești despre tine fără să te umilești sau să te lauzi – iată isprava supremă.”

🟫 II. Lupul ca „filosof” în viziunea Cantemiriană

În alegoria barocă a Istoriei ieroglifice, Lupul se distinge printr-un profil moral și spiritual aparte. Este descris de Vulpe drept:

„filosof”,
„harnic spre isprăvirea trebii”,
și mai ales, „cu un frumos și iscusit chip nici lauda asupră ș-au priimit”.

● 1. Filosoful discret

Lupul este un filosof prin conduită, nu prin teorie. Nu își proclamă gândirea, ci o trăiește, iar discreția lui devine semnul unei înțelepciuni practice, stoice în esență.

● 2. În contrast cu fățarnicii curții (Corbul, Struțocămila, Vidra, Vulpea)

● 3. Lupul – imaginea autorului însuși?

🟫 Concluzie generală

Din literatura română, din filosofia antică, creștină și modernă, din reflecția morală și cea literară, răzbate o idee comună:

Adevărul valorii nu are nevoie de proclamare. Cine o caută, o pierde. Cine o trăiește, o întruchipează.

Cantemir, prin vocea Vulpii, ne oferă o lecție barocă de discernere morală. Lupul este „filosof” nu pentru că o spune cineva, ci pentru că nu o spune el însuși.

Un minieseu: „Taina demnității: Lupul ca filosof în viziunea lui Dimitrie Cantemir”, incluzând exemple comparative din Eminescu, Arghezi și Cioran.

Titlu: Taina demnității: Lupul ca filosof în viziunea lui Dimitrie Cantemir

Încă din zorii literaturii române culte, Dimitrie Cantemir propune, prin Istoria ieroglifică, o parabolă moral-politică de o profunzime rarisimă. Personajul Lupului, elogiat de Vulpe ca fiind "filosof" și "adevărat om de ispravă", iese din tiparul alegoriei animale pentru a deveni figura unei demnități discrete, a unei valori care nu caută să se impună prin cuvinte, ci se impune prin tăcere, fapte și atitudine. Sentința rostită de Vulpe – "Cel ce cu tot sufletul aievea în față îci lauda poftește nici o deosăbire nu are de la cela carile prin gurile tuturor pre drept să hulește" – reflectă o viziune etică puternic ancorată într-o filosofie a demnității interioare.

Acest refuz al laudei personale, acest dispreț față de fastul fals al curțiilor, se regăsește adânc înrădăcinat înerândul valorilor universale, dar și în literatura română. Mihai Eminescu, în "Glossa", cheamă la recepția detașată a vanității și lingușelii: "Nu te prinde lor tovarăș / Ce e scris și pentru tine, / Cu un glas blajin de miel / Nu le da răspuns cu bine." Adevărata nobleță a spiritului se măsoară în capacitatea de a rămâne tăcut între minciuni, de a nu cere aprobare pentru ceea ce este.

Arghezi, la rândul său, explorează, în "Psalmii", drama celui care nu poate vorbi despre ceea ce este sfânt fără a se simți nedemn. "Vreau să te pipăi și să urlu: Este! / Și nu pot. Și rămân mut, ca un prost." Tăcerea devine formă de smerenie, o smerenie de esență, profundă, nu teatrală, precum tăcerea Lupului.

Emil Cioran, mai târziu, cristalizează în mod brutal aceeași idee: "Să vorbești despre tine fără să te umilești sau să te lauzi – iată isprava supremă." Adevărul filosof, la Cantemir ca și la Cioran, este cel care nu caută validare publică, pentru că știe că aceasta nu poate fi decât superficială.

Lupul, în viziunea cantemiriană, este imaginea demnității tăcute și a acțiunii morale. Nu este un filosof prin cuvinte, ci prin fapte. El se opune, prin simpla sa prezență, unei curți unde domină disimularea, auto-lauda și trădarea. El nu se autoproclamă, nu éși cere dreptul de a fi recunoscut: este, pur și simplu, ceea ce este. Această discreție este o formă de putere morală, poate singura veritabilă.

Nu este exclus ca Lupul să reprezinte, alegoric, chiar figura autorului. Dimitrie Cantemir, filosof el însuși, trăind la granița dintre două lumi și două epoci, era conștient de vanitatea proclamării propriei valori. A ales, precum Lupul, tăcerea activă, opera mărturisitoare, nu discursul de sine.

În concluzie, Lupul este filosoful-moralist, nu prin ceea ce afirmă, ci prin ceea ce refuză să afirme. El este contrastul viu față de zarva falsă a celorlalte personaje. Demnitatea sa tăcută, care nu cere să fie lăudată, ci se dovedește prin fapte, este una dintre cele mai rafinate lecții etice ale literaturii noastre vechi, în deplin acord cu o întreagă tradiție a filosofiei morale universale.

luni, 7 aprilie 2025

CALEIDOSCOP – Gânduri de ocazie (anexă 3) – 8 aprilie 2025

Lupul refuză rolul de „cel cu ochi”

Lupul, care pare sincer și conștient de pericole, își refuză rolul de „cel cu ochi”, pentru că lumea este condusă de „orbi” cu autoritate.
Refuzul de a da răspunsul cerut în descifrarea numelui Struțocămilei este, de fapt, un act de înțelepciune politică și de rezistență pasivă. Vulpea se gândește să intervină.

„Cu acestea Lupul tăcând, Vulpea, macar că nu în puțin frica Lupului avea, însă zavistiia veche spre răutăți noaă nepărăsit o împingea. De care lucru cu înțeleapta-și zavistie socotiia că cu casa ei împreună și coliba vecinului să să aprindză multu-și folosește. Și nu doară că socoteala spre lauda Lupului îi era, ce numai doară că mult într-însul vrednicii descoperind, despre cei goli de dânsele, până în cea de apoi vreo ură asupră i-ar aduce (că nărocul așe vrednicilor pizmuind să vede, că cu cât sint mai suferitori furtunelor, cu atâta mult valurile să le îndesască, și pre cât lucruri vrednice de laudă ar face și ar arăta, pre atâta în ura și urgiia nevrednicilor să cadă. Care lucru fortuna spre mai mare rușinarea celor nevrednici, precum îl face socotesc, de vreme ce ei pre cât mai mult îi urăsc, pre atâta pre sine să hulesc. Și vrednicii pre cât mai mult să înădușesc, pre atâta în bunătăți să mai întăresc, nu într-alt chip, ce ca cum cu cât mai tare cremenea cu oțălul a-i lovi, cu atâta mai iuți și mai luminoasă scântei sloboade).” – Istoria ieroglifică, Dimitrie Cantemir ( 26 octombrie 1674 - 21 august 1723)

.....................................

În limbaj contemporan:

Fragmentul acesta este profund și plin de observații despre natura umană, puterea, invidia și soarta celor drepți și vrednici. Iată o reformulare în limbaj contemporan, păstrând sensul, nuanțele morale și tonul filosofic-politic:

Lupul, tăcând, iarăși dădea dovadă de înțelepciune. Atunci Vulpea, deși nu era lipsită de teamă față de Lup, totuși, vechea ei invidie, pe care nu o putea părăsi, o împingea spre noi uneltiri. În gândul ei, acea invidie „înțeleaptă” urmărea ca, dând foc propriei case, să aprindă și coliba vecinului – socotind că din răul altuia ar putea ieși cu folos.

Nu era vorba că ar fi vrut să-l laude pe Lup, ci mai degrabă, descoperind în el atâtea vrednicii, se temea că acei lipsiți de ele l-ar urî până la capăt. Căci, așa se întâmplă în lume: cei vrednici sunt adesea invidiați, iar cu cât sunt mai răbdători în fața furtunilor, cu atât mai aprige devin valurile împotriva lor. Iar, pe cât săvârșesc fapte vrednice de laudă, pe atât cad în mânia celor nevrednici.

Dar, poate că însăși soarta așază lucrurile așa, pentru a rușina pe cei nevrednici – căci, cu cât ei urăsc mai mult pe cei demni, cu atât mai mult își arată josnicia. Iar cei vrednici, cu cât sunt mai apăsați, cu atât se întăresc în virtute. Nu altfel decât cremenea care, cu cât este lovită mai tare cu oțelul, cu atât sloboade scântei mai iuți și mai luminoase.

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>

Zece citate din literatură și filosofie care reflectă idei asemănătoare cu această nouă sentenție a cărturarului:

„nărocul așe vrednicilor pizmuind să vede, că cu cât sint mai suferitori furtunelor, cu atâta mult valurile să le îndesască, și pre cât lucruri vrednice de laudă ar face și ar arăta, pre atâta în ura și urgiia nevrednicilor să cadă. Care lucru fortuna spre mai mare rușinarea celor nevrednici, precum îl face socotesc, de vreme ce ei pre cât mai mult îi urăsc, pre atâta pre sine să hulesc. Și vrednicii pre cât mai mult să înădușesc, pre atâta în bunătăți să mai întăresc, nu într-alt chip, ce ca cum cu cât mai tare cremenea cu oțălul a-i lovi, cu atâta mai iuți și mai luminoasă scântei sloboade”

........................................

Acest fragment este o sentință de mare forță morală, cu o adâncime care merită oglindită în alte texte. Mai jos sunt extrase zece citate din literatură și filosofie (atât românească, cât și universală) care rezonează cu ideea centrală formulată de Cantemir: cu cât omul este mai vrednic și mai răbdător în fața suferinței, cu atât mai aspru este încercat, iar prin aceste lovituri își dovedește adevărata noblețe.

1. Radu Gyr – „Iisus în celulă”

„Mi-a fost mai greu cu tine, alături, în odaie. / Căci știam că, deodată cu mine, te-ngenuncheai.”
→ Suferința vrednicului e împărtășită cu divinul – o tăcere aspră și luminoasă, în ciuda urii celor din jur.

2. Lucian Blaga – „Suferințele omului superior”

„Suferința nu e o pedeapsă, ci o treaptă.”
→ Exact ca la Cantemir: suferința nu umilește, ci înalță – e o măsură a verticalității.

Într-un registru mai profund metafizic, Lucian Blaga valorifică ideea suferinței ca drum spre revelare, dar nu către o lumină exterioră, ci către o adâncime a ființei. Dacă la Cantemir suferința vrednicului devine o probă morală care sporește strălucirea interioară, la Blaga, suferința este umbra necesară pentru ca misterul să rămână viu. În poemul Eu nu strivesc corola de minuni a lumii, poetul afirmă că „lumina altora sugrumă vraja nepătrunsului ascuns”, în timp ce el adaugă „taina la taină”. Suferința blagiană nu este întotdeauna articulată ca o criză exterioară, ci ca o tensiune ontologică, o conștiință a limitelor care însă nu paralizează, ci provoacă o adâncire a spiritului. Asemenea vrednicului cantemirian, care își întărește bunătatea pe măsură ce este mai „înădușit”, omul blagian se definește prin ceea ce poate suporta în interior – prin ceea ce tace, mai curând decât prin ceea ce rostește. Așadar, suferința devine, și la Blaga, o formă superioară de cunoaștere și de întărire a ființei, dar sub semnul misterului, nu al evidenței.

3. Friedrich Nietzsche – Așa grăit-a Zarathustra

„Trebuie să ai haos în tine ca să poți naște o stea care dansează.”
→ Valurile vieții nu distrug omul adevărat, ci îl înalță spre creație și lumină – aidoma scânteii din cremene.

4) Mihai Eminescu – Glossă

„Toate-s vechi și nouă toate; / Vreme trece, vreme vine.”
→ Eternitatea suferinței celor drepți într-o lume coruptă, dar și seninătatea celui ce înfruntă furtunile cu demnitate.

Afirmația centrală formulată de Dimitrie Cantemir în Istoria ieroglifică – „cu cât omul este mai vrednic și mai răbdător în fața suferinței, cu atât mai aspru este încercat, iar prin aceste lovituri își dovedește adevărata noblețe” – exprimă o viziune profund morală asupra raportului dintre suferință și virtute. În logica acestei gândiri, suferința nu este doar o pedeapsă sau o întâmplare nefericită, ci o probă necesară pentru desăvârșirea morală și spirituală a omului. Este o jertfă conștientă, acceptată cu răbdare și demnitate, care îl distinge pe cel vrednic de restul oamenilor. Astfel, noblețea nu ține de origini sociale, ci de capacitatea sufletului de a înfrunta încercările cu smerenie și tărie.

Această concepție se regăsește, într-o formă poetică și filosofică, în „Glossă” de Mihai Eminescu. Poetul construiește o meditație asupra timpului, asupra relativității valorilor și asupra destinului omului superior, într-o lume în care răul pare să se repete etern. Versul „Toate-s vechi și nouă toate; / Vreme trece, vreme vine” sintetizează ideea unei istorii ciclice, a unei lumi blocate în aparență, lipsită de progres spiritual autentic. Repetiția cuvântului „vreme” accentuează percepția unei lumi în care totul curge, dar nimic nu se înnoiește cu adevărat în esență.

În acest context, figura omului demn și răbdător, anticipată de Cantemir, este continuată prin eul liric eminescian care îndeamnă la discernământ moral („Ce e rău și ce e bine / Tu te-ntreabă și socoate”) și la o atitudine de distanțare interioară față de ispitele și iluziile unei lumi superficiale. Apare, astfel, ideea unei nobleți spirituale dobândite prin vigilență morală și prin refuzul de a se lăsa afectat de fluxul trecător al lucrurilor („Ce e val, ca valul trece”). Motivul valului devine o metaforă a suferințelor și a instabilității vieții lumești, dar și a capacității omului nobil de a le depăși printr-o liniște interioară dobândită cu efort.

Ultimul îndemn – „De te-ndeamnă, de te cheamă, / Tu rămâi la toate rece” – consfințește acest ideal al detașării stoice, apropiat de înțelepciunea senină a omului ce a înțeles deșertăciunea aparențelor. La fel ca în concepția cantemiriană, și în poezia lui Eminescu suferința devine un teren de încercare, iar rezistența în fața durerii și a iluziilor devine dovada unei superiorități reale.

Așadar, între viziunea etico-filosofică a lui Dimitrie Cantemir și meditația lirică a lui Eminescu există o punte de profunzime: amândoi văd în suferință un prilej de auto-definire, o cale spre noblețea autentică. Prin răbdare, discernământ și detașare de cele lumești, omul se poate ridica deasupra vremurilor, păstrându-și demnitatea și curățenia sufletească în mijlocul unei lumi corupte și efemere.

Prin urmare, atât în gândirea lui Cantemir, cât și în lirica eminesciană, suferința nu este înțeleasă ca o simplă povară, ci ca un prilej de purificare și de afirmare a unei demnități interioare care transcende efemerul. Ea devine locul unei alegeri morale: cel vrednic își asumă încercările nu ca pe niște pedepse, ci ca pe o chemare la împlinire lăuntrică, asemenea figurii dreptului biblic sau a înțeleptului stoic. Astfel, în fața furtunii lumii, omul nobil nu fuge, ci rămâne, cu o seninătate dureroasă și tăcută, dar înaltă. Această atitudine – deopotrivă creștină și filosofică – este esența unei nobleți spirituale care nu se pierde în timp, ci, dimpotrivă, devine scânteia ce străbate veacurile și luminează adevărata condiție a omului drept.

5. Marcus Aurelius – Gânduri către sine însuși

„Ceea ce nu este bun pentru stup, nu este bun pentru albină.”
→ Etica stoică: omul drept îndură nu pentru sine, ci pentru binele comun, chiar dacă ceilalți îl disprețuiesc.

6. Vasile Voiculescu – Întunecata taină

„Nu întreba nimic. Cunoașterea vine după răbdare.”
→ Suferința nu e doar încercare, ci inițiere – ca la Cantemir: doar cei loviți izbucnesc în lumină.

7. Sfântul Pavel – Epistola către Romani (5:3-5)

„Ne bucurăm chiar și în necazuri, știind că necazul aduce răbdare, răbdarea aduce încercare, iar încercarea nădejde.”

→ Formula clasică a devenirii sufletești prin suferință: exact linia „cremenei” cantemiriene.

Legătura subtilă dintre reflecția lui Dimitrie Cantemir din Istoria ieroglifică și cuvintele Apostolului Pavel din Epistola către Romani (5:3-5) se întrupează în ideea unei pedagogii a suferinței, în care necazul nu este o piedică în calea împlinirii, ci o treaptă spre înnobilare sufletească. Cantemir, cu rafinamentul său moral și simbolic, sugerează că vrednicul este tocmai acela care, cu cât este mai încercat, cu atât devine mai luminat: „ca cum cu cât mai tare cremenea cu oțălul a-i lovi, cu atâta mai iuți și mai luminoasă scântei sloboade”. Această imagine evocă o înălțare prin durere, o creștere spirituală în inima furtunii, identică în duh cu ideea paulină: „necazul aduce răbdare, răbdarea aduce încercare, iar încercarea nădejde”.

Ambele texte vorbesc despre o alchimie interioară care transfigurează sufletul celui vrednic. La Cantemir, încercarea este o forță care, paradoxal, întărește și luminează, iar ura nevrednicilor nu face decât să sporească slava celor drepți. La Pavel, necazul este începutul unui proces de maturizare spirituală care culminează în nădejde – nu o simplă speranță pasivă, ci o încredere activă în sensul suferinței și în lucrarea mântuitoare a lui Dumnezeu.

Explicația adusă Epistolei accentuează tocmai această pedagogie a suferinței ca mijloc de transformare a caracterului. Răbdarea dobândită prin necaz face omul mai calm, mai blând, mai înțelept. Cantemir, la rândul său, vede în răbdarea vrednicului nu o resemnare, ci o forță de opoziție tăcută, dar plină de sens, o rezistență în fața răului care îl transformă în scânteie, adică în lumină vie.

Astfel, cele două viziuni – una creștină, alta alegorică – converg într-o înțelegere comună: vrednicia se arată nu în absența furtunilor, ci în modul cum le înfruntăm, iar suferința, departe de a fi lipsită de rod, devine o cale spre împlinire lăuntrică și speranță.

8. Dostoievski – Frații Karamazov

„Frumusețea va salva lumea.”
→ Frumusețea spirituală se naște adesea din durere – în tăcerea suferinței se clădește adevărata noblețe.

9. Tudor Arghezi – Testament

„Din bube, mucegaiuri și noroi / Iscat-am frumuseți și prețuri noi.”
→ O expresie aproape literală a ideii că din suferință iese lumină – din lovitură, scânteie.

Tangențial cu gândirea lui Cantemir, Tudor Arghezi dezvoltă în creația sa ideea unei suferințe care nu doar că purifică, ci devine însăși condiția creației autentice. În Testament, poetul evocă „slova de foc” născută din „munca neagră de jos”, adică dintr-o trudă aspră, aproape umilă, dar plină de dârzenie. Asemenea scânteii izvorâte din cremenea izbită, cuvântul arghezian se aprinde în urma loviturii, în urma încercării, dobândind o strălucire nouă, o forță înnoitoare. Dacă la Cantemir furtuna îl înalță pe vrednic prin paradoxul durerii care luminează, la Arghezi zbuciumul devine materie primă pentru o poezie în care „veninul” se transformă în „miere”, într-o artă capabilă să îmbrace suferința în frumusețe. Astfel, la amândoi, dar în registre diferite – unul alegoric-moral, celălalt poetic-existențial – vedem cum zbuciumul nu distruge, ci desăvârșește.

10. Blaise Pascal – Cugetări

„Omul nu este decât o trestie, cea mai fragilă din natură; dar o trestie care gândește.”
→ Deși slab în aparență, omul vrednic e tare în duh – și devine mărturie a unei forțe superioare tăcerii celorlalți.

>>>>>>>>>>>>>>>

Dezvoltarea unui comentariu:

Să pornim de la ideea centrală a fragmentului lui Cantemir și s-o dezvoltăm într-un eseu comparativ, urmărind figura omului vrednic, care suferă în tăcere, este împins la margine de cei nevrednici, dar prin jertfă și răbdare își păstrează demnitatea și chiar luminează în întuneric.

Vom urmări trei fire esențiale:

Dimensiunea politică și etică la Cantemir
Transfigurarea suferinței prin jertfă în poezia religioasă și filosofică (Arghezi, Blaga, Voiculescu, Gyr, Crainic)
Mitul puterii blânde la Sadoveanu – suferința ca formă de înțelepciune

I. Dimitrie Cantemir – suferința ca expresie a superiorității morale

În Istoria ieroglifică, figura Lupului se construiește pe fondul unei lumi nedrepte, dominate de „orbi cu autoritate”, în care înțelepciunea și tăcerea devin forme de rezistență. Lupul, departe de a fi naiv sau pasiv, își refuză rolul de „cel cu ochi” nu din lașitate, ci din înțelepciune politică. Știe că, în lumea condusă de nevrednici, orice manifestare de verticalitate stârnește ura și invidia.

Vulpea este figura politicianului oportunist, care folosește chiar focul propriei case pentru a arde coliba vecinului – o imagine sarcastică a corupției morale.

Cantemir oferă o observație profundă asupra ordinii sociale pervertite: cu cât omul e mai demn, cu atât este mai urât de cei lipsiți de demnitate. Iar „fortuna” – destinul – nu-i pedepsește pe cei vrednici, ci îi încercuiește tocmai pentru a-i face mai luminoși. Această idee a scânteii care iese din cremene lovește adânc și deschide drumul spre o înțelegere mistică a suferinței.

II. Jertfa luminătoare în lirica religioasă – de la Arghezi la Voiculescu și Gyr

Tudor Arghezi – între patimă și creație

În volumul Flori de mucigai, Arghezi se apropie de viziunea cantemiriană: suferința nu este semn al slăbiciunii, ci al unei misiuni, al unei lucrări interioare. Poezia „Blesteme” arată un creator marginalizat, dar conștient că suferința sa e prețul pentru cuvântul adevărat:

„Din bube, mucegaiuri și noroi / Iscat-am frumuseți și prețuri noi.”

Ca și cremenea lui Cantemir, Arghezi „izbește” în întuneric și naște lumină din durere.

Lucian Blaga – suferința ca taină

Blaga deplasează suferința din zona social-politică în zona metafizică. În poemele sale, omul nu este urât pentru că este drept, ci este lovit pentru că are acces la mister – iar misterul nu trebuie rostit. În „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”, poetul refuză să risipească întunericul, fiindcă el însuși participă la taina creației.

Totuși, în „Psalmii”, el își înalță suferința către un Dumnezeu tăcut, întocmai ca Lupul care tace în fața nedreptății. Suferința este un drum spre o altă formă de cunoaștere.

Vasile Voiculescu – mucenicul discret

Voiculescu aduce figura jertfitorului blând, smerit, care suferă fără niciun beneficiu imediat. În „Întunecata taină”, el conturează imaginea celui ce „arde pe dinăuntru” ca o candelă, fără să ceară nimic. Suferința devine un canal de unire cu divinul. Ca și la Cantemir, jertfa e lumină, iar tăcerea – o formă de verticalitate.

Radu Gyr – jertfa ca luptă și lumină în întuneric

Poemul „Iisus în celulă” descrie suferința prizonierului politic, identificat cu Hristos. Jertfa lui nu e doar pasivă, ci eroică. Ca Lupul, Gyr știe că demnitatea atrage ura, dar nu se leapădă de ea. Într-o lume a orbilor, el continuă să „vadă” cu ochii sufletului. Focul care îl arde din afară îl face să strălucească dinăuntru.

III. Sadoveanu – chipul blândeții care nu cedează

În proza sadoveniană, suferința este legată de timp, de răbdare și de o înțelepciune arhaică. Personajele care par retrase, simple, au adesea un suflet de cremene. În Baltagul, Vitoria Lipan este o figură a jertfei conștiente, care nu renunță la adevăr, chiar dacă trebuie să înfrunte moartea și disprețul. Ea, ca și Lupul lui Cantemir, știe când să tacă și când să vorbească – iar tăcerea devine strategie.

Concluzie: Scânteia din cremenea vremurilor

De la Cantemir până la Blaga și Gyr, ideea de om vrednic care suferă, dar nu cedează, rămâne constantă. Tăcerea Lupului, înțelepciunea smerită a lui Voiculescu, strigătul înăbușit al lui Arghezi și suferința transfigurată a lui Gyr compun un portret viu al unei conștiințe românești profunde – o conștiință care nu se frânge, ci strălucește în întuneric.

Ca și cremenea lui Cantemir, cu cât e lovită mai tare, cu atât sloboade scântei mai luminoase.

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>

..................

Vom așeza fiecare dintre cele zece citate în oglindă cu sentința lui Cantemir, pentru a descoperi rezonanțele adânci ale unei gândiri ce transcede epocile. Vom păstra, ca reper, ideea centrală a lui Cantemir:

„Nărocul așe vrednicilor pizmuind să vede, că cu cât sint mai suferitori furtunelor, cu atâta mult valurile să le îndesască, și pre cât lucruri vrednice de laudă ar face și ar arăta, pre atâta în ura și urgiia nevrednicilor să cadă... cu cât mai tare cremenea cu oțălul a-i lovi, cu atâta mai iuți și mai luminoasă scântei sloboade.”

Această idee devine axă de interpretare în fiecare dialog literar de mai jos:

1. Radu Gyr – „Iisus în celulă”

„Mi-a fost mai greu cu tine, alături, în odaie. / Căci știam că, deodată cu mine, te-ngenuncheai.”

Oglindă cu Cantemir:
Așa cum Lupul e tăcut și suferitor, dar luminat de o conștiință superioară, Gyr evocă prezența lui Hristos în suferința din temniță. Amândoi știu că demnitatea atrage prigoana. Loviturile sunt grele, dar lumina se aprinde înăuntru.

2. Lucian Blaga – „Suferințele omului superior”

„Suferința nu e o pedeapsă, ci o treaptă.”

Oglindă cu Cantemir:
Pentru Cantemir, suferința nu este nedreptate absurdă, ci o formă de selecție morală. Cei vrednici urcă în lumină tocmai prin lovituri. La Blaga, suferința nu e pedeapsă, ci prag de trezire – amândoi văd în durere o scară spre adevăr.

3. Nietzsche – Zarathustra

„Trebuie să ai haos în tine ca să poți naște o stea care dansează.”

Oglindă cu Cantemir:
Valurile care se abat asupra celor vrednici creează un aparent „haos”, dar scânteia – steaua – vine tocmai din acea presiune. Lupul și omul nietzschean sunt singuratici, izolați de gloata nevrednică, dar deasupra ei, fiindcă din ei izbucnește creația.

4. Eminescu – Glossă

„Toate-s vechi și nouă toate...”

Oglindă cu Cantemir:
Eminescu contemplă, ca și Cantemir, zădărnicia unei lumi în care cei vrednici sunt ignorați sau pedepsiți. Dar în amândoi e o seninătate superioară furtunii: Lupul nu vorbește, dar vede. Eminescu nu strigă, dar cunoaște. Tăcerea devine superioară haosului.

5. Marcus Aurelius – Gânduri către sine însuși

„Ceea ce nu este bun pentru stup, nu este bun pentru albină.”

Oglindă cu Cantemir:
Lupul suferă pentru că refuză să joace jocul corupt al celor „orbi cu autoritate”. Aurelius, asemenea lui Cantemir, înțelege că binele individual e legat de binele colectiv, iar sacrificiul vrednicului e o jertfă pentru echilibru – chiar dacă ceilalți nu văd.

6. Vasile Voiculescu – Întunecata taină

„Nu întreba nimic. Cunoașterea vine după răbdare.”

Oglindă cu Cantemir:
Voiculescu și Cantemir pun răbdarea în centrul devenirii. Lupul tace, Voiculescu tace. Ambii știu că în tăcere se ascunde adevărul, că în lovire se ascute inima, că în suferință se curăță sufletul.

7. Sfântul Pavel – Epistola către Romani (5:3–5)

„Necazul aduce răbdare, răbdarea aduce încercare, iar încercarea nădejde.”

Oglindă cu Cantemir:
Cremenea din Cantemir e lovită ca să scoată scânteie; la Pavel, necazul e începutul unui lanț de devenire. Amândoi văd în suferință nu un sfârșit, ci un drum: suferința nu frânge, ci zidește în taină nădejdea și mântuirea.

8. Dostoievski – Frații Karamazov

„Frumusețea va salva lumea.”

Oglindă cu Cantemir:
Lupul, înfruntând furtunile fără a răspunde urii cu ură, păstrează în sine o frumusețe morală tăcută. La Dostoievski, frumusețea este jertfă, iertare, lumină în întuneric. Ambii cred într-o forță nevăzută care crește din durere și luminează fără să se laude.

9. Tudor Arghezi – Testament

„Din bube, mucegaiuri și noroi / Iscat-am frumuseți și prețuri noi.”

Oglindă cu Cantemir:
Imaginea „scânteii” e reluată aproape literal. Lupul lovit – poetul umilit. Dar din noroiul disprețului se naște cuvântul frumos, la fel cum din cremenea lovită țâșnește lumină. E o transfigurare a suferinței în valoare.

10. Blaise Pascal – Cugetări

„Omul nu este decât o trestie, cea mai fragilă din natură; dar o trestie care gândește.”

Oglindă cu Cantemir:
Lupul e slab în raport cu puterea instituțiilor, dar puternic prin conștiință. Pascal, ca și Cantemir, vede în om o fragilitate în aparență, dar un munte în spirit. Cei care suferă în tăcere sunt, în fond, cei mai tari.

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>

„Scânteia și furtuna. Suferința vrednicului în gândirea morală și literară”

oferă o punte simbolică și evocatoare între rezistența tăcută și înălțarea interioară. Am putea structura eseul astfel:

I. Introducere

Contextul ideii lui Cantemir: suferința ca semn al vredniciei.
Definirea „scânteii” (lumina care izvorăște din confruntare) și a „furtunii” (ura celor nevrednici, prigoana).
Trecerea de la exemplul Lupului din Istoria ieroglifică la o meditație universală.

II. Cantemir – modelul suferinței luminate

Analiza citatului propus.
Reflecția asupra tăcerii Lupului și a refuzului de a intra în jocul puterii.
Suferința ca probă a verticalității, ca foc care purifică.

III. Scânteia în alte tradiții și epoci

A. Literatura română:

Radu Gyr și jertfa în temniță.
Arghezi – creația născută din noroi.
Blaga – suferința ca treaptă spre lumină.
Voiculescu – răbdarea, ca drum spre revelație.

B. Filosofie și literatură universală:

Nietzsche – haosul creativ.
Dostoievski – frumusețea prin suferință.
Sf. Pavel – lanțul mântuirii: suferință–nădejde.
Pascal – forța spiritului în fața vulnerabilității.

IV. Suferința ca formă de rezistență morală

De ce vrednicul e urât de cei nevrednici?
Cum devine suferința un criteriu de selecție spirituală?
Exemplul Lupului – actual și astăzi: pasivitate activă, refuzul de a colabora cu răul.

V. Concluzie

Recapitulare: din cremenea lovită, scânteia.
Tăcerea vrednicului, mai sonoră decât vorbele celor puternici.
„Furtuna” e inevitabilă, dar „scânteia” e veșnică.

Introducere

În literatura română, rareori gândirea morală și analiza politică se împletesc cu atâta subtilitate și forță cum o face Dimitrie Cantemir în Istoria ieroglifică. Ascunsă sub vălul alegoriei, această operă oferă o meditație lucidă asupra destinului omului virtuos într-o lume coruptă și orbită de putere. Într-un pasaj de o actualitate dureroasă, Cantemir afirmă că „nărocul așe vrednicilor pizmuind să vede, că cu cât sint mai suferitori furtunelor, cu atâta mult valurile să le îndesască”, formulând o observație amară: cu cât omul este mai demn, mai înzestrat și mai curat în gând, cu atât atrage mai mult ura celor lipsiți de aceste calități.

Această viziune nu este una izolată în gândirea europeană. Dimpotrivă, ideea că adevărata valoare este aproape inevitabil încercată de suferință se regăsește atât în textele sapiențiale, cât și în literatura profană, atât în mărturisirea poetului condamnat la tăcere, cât și în înțelepciunea filosofului care a privit în adâncul sufletului omenesc. Scânteia, în acest context, devine simbolul acelei lumini interioare care nu doar că rezistă furtunii, ci se aprinde tocmai din lovitură. Furtuna, la rândul ei, nu este doar expresia haosului exterior, ci încercarea necesară prin care se verifică autenticitatea unui suflet vertical.

Eseul de față își propune să urmărească această temă a „suferinței vrednicului” în oglindă cu alte momente de profunzime din literatura și filosofia morală. De la tăcerea încărcată de sens a Lupului cantemirian, până la răbdarea transfiguratoare din poemele lui Radu Gyr, de la „scânteia” dureroasă din versul arghezian, până la „frumusețea care va salva lumea” a lui Dostoievski, vom încerca să reconstruim harta unei suferințe care nu înfrânge, ci înalță.

Cantemir – modelul suferinței luminate

Dimitrie Cantemir nu este doar unul dintre cei mai cultivați și rafinați gânditori ai epocii premoderne, ci și un moralist profund, un vizionar care a înțeles mecanismele ascunse ale puterii și suferinței. În Istoria ieroglifică, scrisă într-un exil dureros și subtil polemică față de ordinea politică a vremii, Cantemir folosește alegoria pentru a rosti adevăruri periculoase. În centrul acestei alegorii, personajul Lupului — calm, lucid, dar refuzând compromisul — devine simbolul înțeleptului prigonit, al celui vrednic care alege tăcerea ca formă de protest.

În pasajul citat, forța cuvântului cantemirian nu vine doar din observație, ci din experiență trăită și transfigurată. El scrie:

„nărocul așe vrednicilor pizmuind să vede, că cu cât sint mai suferitori furtunelor, cu atâta mult valurile să le îndesască...”

Această frază concentrează o veritabilă teorie a suferinței morale. Lumea este condusă nu de criteriul meritului, ci de capriciul forței, iar adevărata valoare devine, paradoxal, o povară în ochii celor fără lumină. Suferința nu este doar inevitabilă pentru cel vrednic, ci aproape necesară, ca o inițiere în profunzimea propriei ființe. Cu cât este mai „lovită” cremenea, cu atât scânteia izbucnește mai vie. Este, aici, o taină a rezistenței interioare — nu a revoltei zgomotoase, ci a demnității care nu se pleacă furtunii.

Lupul lui Cantemir, refuzând să descifreze numele Struțocămilei, refuză participarea la minciună și corupție. Este un gest de rezistență pasivă, dar cu bătaie lungă, pentru că tocmai în refuzul vorbirii se află adevărul. Astfel, suferința vrednicului nu este o simplă înfrângere, ci o formă tăcută de biruință morală. Asemenea unei scântei lovite de oțel, ea nu se stinge, ci luminează în beznă.

În viziunea cantemiriană, fortuna, care aduce ura nevrednicilor asupra celor drepți, joacă, paradoxal, un rol justițiar: rușinează pe cei ce urăsc fără motiv și întărește în virtute pe cel suferind. Este o inversare profundă a valorilor sociale — adevărata noblețe nu vine din rang, ci din suferință dusă cu rost, cu tărie și cu tăcere.

III. Scânteia în alte tradiții și epoci

În linia deschisă de Cantemir, suferința vrednicului apare ca temă recurentă în literatura română de profunzime, acolo unde răbdarea, jertfa și înfruntarea tăcută a răului nu sunt semne ale slăbiciunii, ci forme ale verticalității spirituale. Dacă Lupul cantemirian refuză să colaboreze cu orbirea instituționalizată, mulți alți autori români vor duce mai departe ideea unei suferințe care luminează, a unei furtuni care nu distruge, ci descoperă tăria lăuntrică.

Radu Gyr – durerea care întemeiază

Poetul temnițelor, Radu Gyr, este poate cel mai puternic ecou modern al acestei concepții. În versurile sale, suferința nu este doar o probă, ci o cale de sfințire. Poemul „Întoarcerea fiului risipitor” sau celebrul „Iisus în celulă” dau glas unei convingeri profunde: că demnitatea nu poate fi înfrântă, chiar dacă trupul este zdrobit. În temnițele comuniste, Gyr descoperă o lume în care furtuna este zilnică, dar tocmai această permanență a durerii naște o scânteie mistică: „Mi-e foame și sete de tine, Doamne, și știu că ești pâinea și apa din mine.”

Tudor Arghezi – noroiul și lumina

În alt registru, dar cu aceeași viziune duală, Arghezi vede în creație o luptă între materie și duh. În poemul „Testament”, poetul revendică dreptul de a face „din bube, mucegaiuri și noroi / o lume”, sugerând că doar cel care a cunoscut suferința are puterea de a crea cu adevărat. Aici, scânteia nu mai este doar simbolul moral al rezistenței, ci devine act artistic, operă născută din trudă, durere și asumare.

Lucian Blaga – răbdarea luminii

Blaga, cu sensibilitatea sa metafizică, păstrează ideea că esențele nu se revelează decât în întuneric. În „Trilogia cunoașterii”, ca și în poezia „Lumina”, aflăm că suferința nu doar că nu trebuie evitată, ci e chiar o condiție a înțelegerii profunde: „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii...”. Poetul e martor al misterului și, în această misiune, acceptă „loviturile oțelului” ca pe niște scântei ale revelației.

Vasile Voiculescu – răbdarea ca formă de sfințenie

În proza mistică a lui Voiculescu, în special în „Capul de zimbru” sau „Ultimul Berevoi”, întâlnim un model de suferință care nu se revoltă, ci se adâncește în sine, dobândind sens și lumină. Personajele sale nu fug de suferință, ci o primesc ca pe o chemare lăuntrică. Voiculescu reușește să transfigureze durerea în sfințenie, iar jertfa devine o punte între om și divin.

—

Toți acești autori, în moduri diferite, reiau ideea cantemiriană: scânteia nu există fără lovitură, iar furtuna este dovada valorii, nu a pierderii. În lumea lor, suferința nu e semn al eșecului, ci al unui rost mai înalt, al unei chemări ce se cere purtată cu răbdare și tărie.

Scânteia și furtuna în literatura și filosofia universală

Dacă în gândirea românească suferința vrednicului este legată de jertfa morală și transfigurare spirituală, în literatura și filosofia universală acest motiv capătă o amploare și o complexitate care atestă universalitatea ideii: adevărul și virtutea sunt adesea persecutate, iar suferința devine catalizatorul unei clarități interioare, al unei „scântei” revelatoare.

1. Iov – modelul arhetipal al răbdării

În Cartea lui Iov, text biblic fundamental pentru înțelegerea raportului dintre om, suferință și divin, omul drept este pus la încercare de o suferință nedreaptă. Prietenii îl bănuiesc de vină ascunsă, dar Iov rămâne statornic. Ca și la Cantemir, „furtuna” cade tocmai peste cel drept, însă în final Dumnezeu îl justifică, iar răbdarea lui devine paradigmă pentru toți cei care „îndură valurile”.

2. Marcus Aurelius – noblețea tăcerii stoice

În Gânduri către sine însuși, împăratul-filosof scrie:

„Este în puterea ta, la fiecare clipă, să te retragi în tine însuți.”
Stoicismul propune o formă de suferință acceptată lucid și transformată în virtute. Demnitatea se măsoară prin capacitatea de a nu fi tulburat de rău. Ca și la Cantemir, cel puternic este cel care tace, îndură și se înnobilează prin fiecare val lovitor.

3. Shakespeare – răul ca încercare a binelui

În Regele Lear, personajele virtuoase — Cordelia, Edgar, Kent — suferă mai mult decât cei lipsiți de scrupule. Shakespeare pare să afirme același paradox: virtutea este o țintă vulnerabilă în fața lumii, dar în suferință ea dobândește o forță morală superioară. Cordelia moare, dar rămâne, în ochii cititorului, figura unei adevăruri ce nu poate fi anulat.

4. Goethe – lumina care vine din adânc

În Faust, Goethe pune în mișcare o întreagă dramă spirituală: omul vrednic, care vrea să înțeleagă totul, este doborât, ispitit, dar renaște. În final, tocmai suferința și greșeala sunt cele care îl apropie de mântuire. Aici, scânteia e rodul unei lupte cu furtuna interioară.

5. Nietzsche – forța care se zămislește din durere

În Așa grăit-a Zarathustra, Nietzsche proclamă:

„Tot ce este profund iubește masca.”
Și mai direct, în Ecce Homo, scrie:
„Din suferință vine toată mărirea.”
Pentru el, suferința nu este o pedeapsă, ci o condiție a creației autentice, a devenirii superioare. Furtuna nu îl distruge pe cel vrednic, ci îl transformă în supraom.

6. Dostoievski – suferința ca răscumpărare

În Frații Karamazov, Ivan Karamazov refuză un Dumnezeu care cere suferința celor nevinovați, dar Alioșa, fratele său, întoarce această răzvrătire într-o chemare spre iubire jertfelnică. În Crimă și pedeapsă, Raskolnikov este salvat nu prin ideologie, ci prin suferință. Ca și la Cantemir, suferința este o cale de trezire morală.

7. Simone Weil – greutatea harului

Filosoful francez scria:

„Suferința este un contact cu realitatea.”
În Gravitație și har, Weil identifică în suferință o coborâre eliberatoare. Numai cine își „dezbracă sinele” poate înțelege și iubi cu adevărat.

8. Camus – revolta demnă a celui conștient

În Mitul lui Sisif, Albert Camus reinterpretează absurdul: omul este aruncat într-o lume fără sens, dar nu trebuie să cedeze.

„Trebuie să ne imaginăm pe Sisif fericit.”
Asemenea Lupului lui Cantemir, omul absurd refuză compromisul. Scânteia nu vine din reușită, ci din luciditate și refuzul de a minți.

9. Viktor Frankl – sensul suferinței

În Omul în căutarea sensului vieții, scris după experiența lagărelor naziste, Frankl afirmă că omul poate învinge orice suferință dacă îi descoperă sensul.

„Cine are un de ce poate suporta aproape orice cum.”
Este aceeași idee cantemiriană: dacă suferința are rost, ea nu te distruge, ci te înnobilează.

10. Gibran – lacrima care naște lumină

Khalil Gibran scria în Profetul:

„Cu cât durerea sapă mai adânc în ființa voastră, cu atât mai mult puteți ține bucuria.”
În gândirea sa poetică, durerea este o deschidere, o cale spre o trăire mai profundă.

—

Toți acești autori, de la antichitate până la modernitate, spun același adevăr în forme diferite: nu cel slab suferă cel mai mult, ci cel vrednic, pentru că doar el poate duce povara. Furtuna este o chemare, iar scânteia care se naște din ea nu e decât dovada că virtutea nu arde, ci luminează.

Scânteia și furtuna în literatura și filosofia universală

1. Iov – modelul arhetipal al răbdării

2. Marcus Aurelius – noblețea tăcerii stoice

În Gânduri către sine însuși, împăratul-filosof scrie:

3. Shakespeare – răul ca încercare a binelui

4. Goethe – lumina care vine din adânc

5. Nietzsche – forța care se zămislește din durere

În Așa grăit-a Zarathustra, Nietzsche proclamă:

6. Dostoievski – suferința ca răscumpărare

7. Simone Weil – greutatea harului

Filosoful francez scria:

8. Camus – revolta demnă a celui conștient

În Mitul lui Sisif, Albert Camus reinterpretează absurdul: omul este aruncat într-o lume fără sens, dar nu trebuie să cedeze.

„Trebuie să ne imaginăm pe Sisif fericit.”
Asemenea Lupului lui Cantemir, omul absurd refuză compromisul. Scânteia nu vine din reușită, ci din luciditate și refuzul de a minți.

9. Viktor Frankl – sensul suferinței

În Omul în căutarea sensului vieții, scris după experiența lagărelor naziste, Frankl afirmă că omul poate învinge orice suferință dacă îi descoperă sensul.

„Cine are un de ce poate suporta aproape orice cum.”
Este aceeași idee cantemiriană: dacă suferința are rost, ea nu te distruge, ci te înnobilează.

10. Gibran – lacrima care naște lumină

Khalil Gibran scria în Profetul:

„Cu cât durerea sapă mai adânc în ființa voastră, cu atât mai mult puteți ține bucuria.”
În gândirea sa poetică, durerea este o deschidere, o cale spre o trăire mai profundă.

—

Vrei să conturăm acum partea finală — concluziile și reflecțiile de închidere pentru eseu? Sau dorești o recapitulare și unirea secțiunilor într-o formă continuă de text?

Concluziile și reflecțiile de închidere ale eseului „Scânteia și furtuna. Suferința vrednicului în gândirea morală și literară”, care să sistematizeze ideile și să ofere o încheiere clară, profundă și rotundă:

Concluzii și reflecții de închidere

Figura vrednicului care suferă nu este o excepție a istoriei culturale, ci un arhetip universal. De la înțelepciunea alegorică a lui Dimitrie Cantemir până la tragediile antice, dramele lui Shakespeare, parabolele biblice sau filosofia modernă, se conturează aceeași observație profundă: suferința nu este doar un efect al nedreptății lumii, ci o formă a selecției morale.

Cantemir sesizează acest paradox cu o luciditate vizionară: „cu cât sunt mai suferitori furtunelor, cu atâta mai mult valurile să le îndesască”, dar tocmai această presiune dă naștere unei „scântei” — unei energii morale și luminoase care transcende încercarea. Această imagine a cremenei lovite de oțel, care nu cedează, ci izbucnește în lumină, devine un simbol al condiției umane superioare.

Sistematic, putem înțelege suferința vrednicului în trei planuri complementare:

Etic – suferința este o probă a caracterului. Nu toți cad, dar cei care rămân în picioare devin exemple. Tăcerea Lupului, răbdarea lui Iov, curajul tăcut al martirilor sau revolta lucidă a eroilor moderni sunt expresii ale unei verticalități morale.
Spiritual – în multe dintre textele analizate, suferința este o cale de revelare. Nu doar încercare, ci și transfigurare. Suferința devine o pedagogie divină sau un drum către iluminare — o coborâre în sine pentru o urcare spre sens.
Cultural – literatura și filosofia universală păstrează memoria acestei suferințe vrednice ca pe un filon nobil. Personajele, ideile, metaforele despre răbdare, perseverență, jertfă și demnitate sub presiune configurează o geografie morală a umanității.

Este semnificativ că în toate aceste perspective, vrednicia nu este sinonimă cu victoria exterioară, ci cu o lumină interioară care nu poate fi stinsă. Vrednicul nu scapă de furtună — o înfruntă. Și chiar dacă se prăbușește în ochii lumii, devine, în memoria etică a umanității, o bornă de sens și o măsură a adevărului.

Într-o lume în care adesea aparența triumfă și zgomotul acoperă tăcerea celui drept, redescoperirea acestei figuri — a „vrednicului încercat” — devine nu doar o analiză literară, ci o datorie morală. Căci, așa cum scria și Blaga,

„Lumina ce-o simt năvălindu-mi în piept când te văd,
e-o lumină ce vine de foarte departe.”

Este, poate, scânteia din vechile furtuni ale celor care nu au renunțat să fie oameni, în pofida tuturor valurilor.

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>

marți, 8 aprilie 2025

CALEIDOSCOP – Gânduri de ocazie (anexa nr 4) – 9 aprilie 2025

luni, 7 aprilie 2025

CALEIDOSCOP – Gânduri de ocazie (anexă 3) – 8 aprilie 2025

Rozeta albastra

Feedjit

Persoane interesate

Arhivă blog

Despre mine