Prima idee de unire a celor două „împărății” înregistrată în operă scrisă

 

CALEIDOSCOP – Gânduri de ocazie (încercări pentru volumul al treilea) – 9 iunie 2025 

 

Cantemir – alături de înțelpții lumii. 

 

Prima idee de unire a celor două „împărății” înregistrată în operă scrisă

*

 

 

„Și așe ritorisind Papagaia, cuvântul la obște într-acesta chip împrăștiară:

„Vestit și tuturor știut cuvânt ieste, o, priietinilor, (că învoința sufletelor și unirea inimilor lucrurile din mici, mari le crește. Iară neînvoința și neunirea lor, din cât de mari, mici și cât de curând le răzsipește) (că precum o sănătate în multe mădulare a trupului, așe o omenie și o unire în multe năroade ieste, carile un stătătoriu și stăruitoriu a politiii stat fac). Împotrivă aceasta a să înțelege poate, adecă (că precum o boală și o fierbinteală cât de puțin în trup sau o durere cât de mică într-un mădulariu tot trupul spre neaședzare și pătimire aduce, așe neunire în politie și neînvoința în cetate, ciuma și lângoarea cea mai rea și troahna cea mai lipicioasă ieste). Căruia lucru, cea mai de pre urmă a tot statul răzsipă și a tot sfatul cea de năpraznă prăpădenie ieste ... că precum adunarea a atâtea cinstite chipuri la un loc s-au adunat, așe sufletele și inimile a să întroloca și a să împreuna, dreapta socoteală și pravila adeverinții la un sfat, la un stat, la o învoință, la o priință, la o iuboste și la o dragoste a le încleșta și a le înnoda va, poftește și să nevoiește (căci tot adevărul lucrul chiar și hiriș poftește, și toată începătura cu cale spre lucrul și sfârșitul lucrului bun călătorește). De care lucru, între muritori de ieste vreo simțire peste simțire și vreun lucru firesc peste fire, și eu mai proroc a mă face și cele în urmă viitoare mai înainte a le povesti și până a nu fi, a le vesti mai voi îndrăzni (că ce ieste adulmăcarea minții sau carea ieste icoana înțelepciunii, fără numai celea ce ochiul trupului cu ochiul sufletului să li vadză și în cele cu prepus viitoare fără prepus în bine și în rău următoare iscusit și frumos să le aleagă). A proroci dară voi îndrăzni, dzic (de vreme ce din răsărite dzua și de pre începute fapta să cunoaște), în care chip și numirea adunării aceștiia în curândă vreme supt unirea a toată inima și învoința a tot sufletul a videa și după nume lucrul și sfârșitul a ieși și a să plini fără prepus nedejduiesc, de vreme ce inimile curate a marilor împărați spre cea adevărată linește și curată dragoste stăruiesc și spre folosul a toată obștea tare și nepărăsit să nevoesc ... (că mai cu nevoie ieste o sută de copoi iepurile din pâlcul spinilor a scoate decât a trii înțelepți sfatul cel mai de folos a afla). Și așe, bune semne de bună nedejde să arată ca nici lucrul început fără socoteală, nici prorociia mea la sminteală să iasă. Ce cu bună samă dzilele de fier în veacul de aur vor să să priminească și toată calea grundzăroasă și ciulinoasă în netedă și bătută să să istovască. În carea (pentru cele tâmplătoare vorovăsc), de s-ar și cumva într-un chip prea repede și preste înțelepțeasca socoteală tâmpla ca vreo pietruță de scandală de la cineva într-însă să să arunce, însă darea într-o parte-i și urnirea-i și așeși de tot râdicarea-i, precum prea pre lesne ar fi, a-și propune cine va putea? (Că mai pre lesne ieste cuiva în câteva ceasuri suflarea și răzsuflarea a-și popri decât sufletul înțelept, cunoscând adevărul și de dânsul a nu să lipi) și așe, piciorul cât de dropicos și pasul cât de tremuros în ceva a să zăticni și a să poticni nu va avea. Pentru care lucru, dintr-îmbe părțile cu toții și cu totul să ne apucăm trebuie, ca celora ce din multe strune o cântare, sau din multe organe o harmonie într-o simfonie fac asămănându-ne, ce mai de folos, ce mai de laudă și ce mai cu cuviință ar fi să începem, să facem și să isprăvim, ca într-acesta chip toată răceala, carea înghețare aduce, și toată fierbinteala, carea dogoreală și pârjol în tot trupul politiii noastre pricinește, în stâmpărarea și temperamentul cel de sănătate și de viață izvorâtoriu ieste aședzind, priietinilor megieși nesăvârșită de laudă materiie să dăm. Iară nepriietinilor pre budze în veci de nedespecetluit pecete să pecetluim (că din fire cele supt lună așe s-au orânduit, ca unele după altele să urmedze, și când unele mor, altele să învie și simbathiia și antipathiia dintr-însele să nu lipsască). Printre înţelepţi

 Deci dară, cinstiți ascultători, cine mai cu de-adins cea următoare fericire mai denainte într-un chip a simți ar pofti și cine cel nespus a toată obștea folos cu ochiul sufletului a-l privi ar ispiti, pre unul ca acela poftescu-l ca șepelevii<i>mele limbi puțintică îngăduitoare voie și ascultătoare ureche să plece, pre carile în scurt (de vreme ce a ceasului strâmtoare laconește a ritorisi mă învață) a-l umbri și în strâmt hotar a-l perigrapsi mă voi nevoi.” – Istoria ieroglifică, Dimitrie Cantemir  ( 26 octombrie 1674 - 21 august 1723)

 

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

Citate (din literatură, filosofie și istorie) care analizează noțiuni compatibile cu fragmentul, despre: unire, cuvânt de împăcare,

 

1) „Nu în unirea trupurilor stă necurăţia, ci în cugetele şi în intenţia oamenilor.- Sf.Ioan Gură de Aur

2) „Unirea Principatelor a fost visul de aur al junetelor mele, ocupatia cea mai serioasa a anilor mei de victorie si va fi ultimul suspin al meu cu care ma voi desparti de voi.” – Ion Heliade-Rădulescu

 

3) „Unirea si unimea nationala sunt bunuri mari, importante si insufletitoare, care nu cer mai mult decat vointa tare de a fi si a ramane un singur popor. ” - George Bariț

4) „Unirea e singura stare politică ce putea să asigure viitorul nostru şi să ne permită a da ţării organizarea ce o aştepta de atât de mult timp.” – Alexandru Ioan Cuza

 

5) „Practica păcii si reconcilierii este una dintre cele mai vitale si artistice actiuni umane care există.”  -Thich Nhat Hanh.

6) „E bine să-ți pleci capul în pământ când ai greșit, dar să nu-l lași acolo.” – Chateaubriand

 

<<<<<<<<<<<<<<<  :::::::::::::::::::::::::::  >>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>

Pe baza fragmentului propus din Istoria ieroglifică și a citatelor alese, se

poate construi un eseu amplu cu dimensiuni eseistice, morale și culturale, în care Dimitrie

Cantemir să fie valorificat ca un spirit de sinteză, observator al lumii și al firii umane,

într-o postură comparabilă cu marii gânditori ai lumii.

 

 

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

Cantemir – alături de înțelepții lumii.
Prima idee de unire a celor două „împărății” înregistrată în operă scrisă

Notă:
Cei cinci mari boieri moldoveni își exprimă asentimentul față de politica brâncovenească referitoare la Moldova. Pentru liniștea lor, e nevoie să convingă și restul boierilor participanți la adunare. În paralel, Corbul (Brâncoveanu) face apel la Ioan Comnen (Papagaia), medic iscusit la curtea domnului muntean și retor neîntrecut. Îndemnul acestuia către adunare este limpede: unirea Moldovei cu Țara Românească să devină faptă. Cuvântarea este îndopată cu floricele ritoricești, dar are o țintă precisă, chiar dacă sunetul îi este catifelat.

Cantemir este de acord cu ideea; se știe că își dorea să fie capul acestei înfăptuiri. Tocmai de aceea prezintă cuvântarea papagalului acoperită cu o ușoară undă de ironie.

Mihai Viteazul a realizat prima unire politică a celor trei țări românești la 27 mai 1600. Însă ideea unirii, așa cum e vehiculată în Adunarea celor două împărății, este pentru prima dată înregistrată într-o operă scrisă.

Deși Istoria ieroglifică nu este o lucrare explicit politică, în sensul promovării unui ideal unionist, putem identifica în subtext anumite idei ce prefigurează, măcar simbolic, conceptul de unitate între Moldova și Țara Românească.

Aluzia la adunarea comună a boierilor munteni și moldoveni din 1703 – unde se fac apeluri la înțelegere și „unire în gând și fapte” – poate fi interpretată ca o dovadă a conștientizării unui destin comun al celor două țări. Chiar dacă interesele divergente și presiunile otomane făceau dificilă o reală unificare politică, scrierea lui Cantemir sugerează că exista preocuparea pentru găsirea unor căi de colaborare și armonizare a intereselor celor două principate.

Pe de altă parte, dacă privim întreaga operă prin prisma alegoriei – în care personajele-animale simbolizează oameni reali și situații politice ale vremii –, putem observa că scriitorul conturează ideea unei solidarități necesare pentru a face față atât provocărilor interne, cât și celor externe. Cantemir, spirit vizionar și profund cunoscător al istoriei și culturii ambelor țări, sugerează subtil necesitatea unei apropieri mai strânse între cele două principate, pentru a rezista presiunilor – mai ales celor otomane.

Trebuie, totuși, să ținem cont că, în epoca lui Cantemir, ideea de unitate națională – așa cum o înțelegem astăzi – era încă într-un stadiu incipient. Teritoriile românești erau percepute mai degrabă prin prisma alianțelor dinastice, a intereselor boierești și a influențelor străine, decât ca entități ce ar fi urmat să se unească pe baze identitare sau naționale.

În concluzie, chiar dacă Istoria ieroglifică nu pledează în mod direct pentru unirea Moldovei cu Țara Românească, putem interpreta anumite pasaje ca exprimând dorința de colaborare, de evitare a conflictelor interne și de consolidare a unui front comun. Sunt idei care, mai târziu, vor deveni fundamentale în procesul unirii de la 1859.

Chiar dacă alegoria ne înfățișează un conflict, îndemnurile pentru înțelegere și colaborare sunt permanente, iar faptul că participanții la celebra adunare se înțeleg – vorbind aceeași limbă – este o sugestie puternică privind originea lor comună.

– Grigore Rotaru Delacamboru

 

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

Papagaia – ritorul împăciuitor și oglinda interesului de stat

În Istoria ieroglifică, Papagaia, alegorie a împăratului Ioan Comnen, se înfățișează ca un ritor împodobit cu înțelepciune cărturărească și cu retorică îndelung mestecată, dar al cărui discurs se revarsă cu o elocință în care precauția politică și interesul suveran se amestecă într-o alcătuire dulceagă, bine cântărită.

Papagaia e un bun ritor – nu pentru că spune adevărul, ci pentru că-l îmbracă în straie împăciuitoare. Glasul său nu e al prorocului, ci al dregătorului iscusit. Nu vorbește ca un om care crede în dreptate, ci ca un meșteșugar al păcii convenabile. De aceea, întreaga sa cuvântare e o împletire de sentințe solemne, apeluri la unitate, fraze bine ticluite, dar care trădează mai degrabă o grijă diplomatică decât un dor sincer de dreptate.

Stilul său e:

• pompos și solemn, marcat de anafore („Voi, cei ce…”) și formule de invocare de tip bizantin;
• retoric, ceremonios, cu tropi aleși (metafore: „fiara pădurii”, „frunze purtate de vânt”, „cetatea înțelepciunii”) ce sugerează un limbaj politic, dar camuflat în haina înțelepciunii morale;
• moralizator, dar calculat, apelând la argumente de tip afectiv și identitar: „de-un sânge și de-o limbă”, „durerea noastră are același glas”;
• împăciuitor până la ștersătura vinovăției, evitând să arate direct pricina vrajbei sau numele vinovatului.

Papagaia joacă astfel rolul clasic al consiliatorului imperial: stă deasupra conflictului, nu pentru că l-ar judeca cu adevărat drept, ci pentru că urmărește stabilitatea tronului. El nu caută adevărul, ci echilibrul de fațadă. Nu cere pocăință, ci „un cuget și o voință”. Vrea „unirea”, dar nu o unește pe temeiul dreptății, ci pe cel al tăcerii asupra greșelilor împăratului.

Această „înțelepciune a păcii” e, în fond, o mască a interesului imperial. Papagaia nu împacă sufletele, ci potolește vocile care ar putea tulbura hegemonia vulturului. Este vocea imperiului care vrea liniște, nu ca să se mântuiască, ci ca să continue să stăpânească.

Ironia subtilă a lui Cantemir se simte în fastul stilistic al Papagaiei: cu cât Papagaia e mai elocventă, cu atât devine mai suspectă. Ea nu spune, ci ornamentează. Nu judecă, ci învelește. Este, în fond, chipul vorbirii de curte – al cuvântului poleit, al adevărului trecut prin ciurul protocolar.

În opoziție cu corbul, ce vorbește în sentințe tăioase și cu aer de mucenic, Papagaia e diplomat, nu martir. Vorba ei nu sfâșie, ci leagă – dar cu fir de mătase, nu de fier.

 

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

Papagaia – ritorul interesului comun și partenerul retoric al Corbului

În contextul larg al dezbaterii din Istoria ieroglifică, cuvântarea Papagaiei nu se ridică împotriva Corbului, ci îl sprijină – dar nu în numele adevărului, ci în numele păcii generale. Așadar, Papagaia este un intermediar între acuza și iertare, între durere și uitare. Nu dă dreptate Corbului pentru a pedepsi pe cineva, ci pentru a închide rana și a merge mai departe.

Interesul Papagaiei este interesul zburătoarelor: liniștea, ordinea, stabilitatea tronului. Papagaia vorbește în numele unei rațiuni colective, care preferă compromisul în locul luptei, și armonia în locul dreptății răzbunătoare. Acesta e paradoxul ei: este onorabilă, dar nu dreaptă; este diplomată, dar nu curajoasă.

Faptul că Brehnacea acceptă această retorică este semnificativ:

• el își cenzurează durerea;
• își ascunde indignarea în spatele unei demnități superioare;
• se lasă cuprins de „voia turmei” – o supunere tacită la voința majorității.

Această tăcere în fața vorbirii Papagaiei poate fi interpretată:

• fie ca prudență politică (Brehnacea înțelege că dreptatea i-ar aduce pieirea),
• fie ca jertfă voluntară (se lasă umilit pentru a salva un echilibru mai mare),
• fie ca resemnare amară (înțelege că adevărul nu are loc la curtea păsărilor).

De aceea, în această scenă, Papagaia și Brehnacea nu sunt adversari, ci parteneri ai aceleiași soluții: împăcarea. Dar împăcarea lor e diferită ca intenție:

• Papagaia o propune din interes politic;
• Brehnacea o acceptă din tristețe morală.

Ambii susțin o soluție care folosește tuturor zburătoarelor, dar pe care Brehnacea o trăiește ca pe o înfrângere nobilă, iar Papagaia ca pe o victorie diplomatică.

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

Imagine: Diplomatul.