Câte cinci reprezentanți pentru fiecare monarhie

 

CALEIDOSCOP – Gânduri de ocazie (încercări pentru volumul al treilea) – 1 iunie 2025 

 

 

Cantemir – alături de înțelpții lumii.

 

Câte cinci reprezentanți pentru fiecare monarhie

*

    „Din monarhiia dobitoacelor era cinci jigănii, carile la acea adunare și mai de frunte și mai de cinste era, adecă: Pardosul, Ursu, Lupul, Vulpea și Cămila (pentru carea mai pre urmă toată răscoala și vrajba cea mare între doaă monarhii s-au scornit, căci mutând-o din Cămilă în pasire și adăogându-i la urechile ciute coarne buorate, numele în Strutocamilă îi mutară). Pre lângă acestea era și Ciacalul, însă acesta nu într-atâta socoteală să ținea. Aceste cinci jigănii în locul a toată vâlfa și în chipul a toată stema a alaltor cu patru picioare era, într-însele toată lauda în chivernisale și toată nedejdea în nevoi și primejdii li să sprijeniia (că precum pre stâlpii mai groși și mai vârtoși toată urdzala casii să sprijinește, așe în patru sau cinci, sau și mai mulți, toată otcârmuirea publicăi să odihnește)- (S1). Iară pricina a alegerii acestor cinci jigănii au fost că încă de pe vremea gâlcevii cu Vidra și cu Bâtlanul, între dânșii atâta glogozală și amestecătură precum să scornește vădzind, socotiră (că în gurile multe puține sfaturi de ispravă sint, și în voroavele delungate greșală a nu să face peste putință ieste)- (S2) și, pentru mai cu fără glogozală lucrurile să scuture și mai pre lesne la un capăt să le scoață, dzisără: „Iată, noi din toată monarhiia noastră ne aleasăm, deci trebuie și din monarhiia voastră, alegeți pre cine viți socoti, pentru ca deosăbi de alaltă gloată trebele să ne trăctuim, și orice mai de folos și mai cu cuviință am afla, în știința împăraților și tuturor gloatelor să dăm și spre acel aședzământ inimile tuturor a pleca să silim (căci voia gloatelor și a noroadelor proaste ieste ca îmbletul calului neînvățat și desfrânat, carile, din netocmită și preste simțire slobodzita răpegiune, de multe ori în râpi adânci și de maluri înalte cu capul în gios dă)- (S1).” – Istoria ieroglifică, Dimitrie Cantemir  ( 26 octombrie 1674 - 21 august 1723)

 

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

Pricina pentru care cele două „monarhii” au hotărât să ființeze Adunarea a fost să analizeze dacă Struțocămila are calitățile de a ocupa scaunul vredniciei în fruntea patrupedelor.

În fiecare împărăție, hotărârile mari erau formulate în adunare mai mică, de taină, a unui Sfat ( pentru fiecare parte format din câte cinci fruntași). Din partea dobitoacelor cele cinci jigănii erau Pardosul, Ursu, Lupul, Vulpea și Cămila (până când „mutând-o din Cămilă în pasire și adăogându-i la urechile ciute coarne buorate, numele în Strutocamilă îi mutară”); locul gol lăsat de Struțocămila se încearcă a fi ocupat de către Ciacal. Sunt invitați și cei din monarhia păsărilor să-și aleagă cinci reprezentanți.

 

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

Citate (din literatură, filosofie și istorie) care analizează noțiuni compatibile cu fragmentul:

1) „Dacă am văzut mai departe, este stând pe umerii giganților. Isaac Newton

 

2) „Forța echipei este fiecare membru în parte. Forța fiecărui membru este echipa. Phil Jackson

3) „Unitatea este forța … când există muncă în echipă și colaborare, se pot realiza lucruri minunate. Mattie Stepanek

 

4) „Poţi stăvili un râu, dar niciodată nu poţi închide gura lumii. - proverb

 

5) „Vorba lungă dovedeşte o gândire puţin înţeleaptă.- Thales

 

6) „Orişice zdrobeşte individualitatea este despotism, fie că susţine a aplica voia lui Dumnezeu sau hotărârile oamenilor. John Stuart Mill

 

>>>>>>>>>>>>>>>> 

Pe baza fragmentului extras din Istoria ieroglifică, se poate construi un eseu amplu, în stil eseistic-literar, cu valențe morale, culturale și literare, comparabile atât în context românesc, cât și universal, urmărită fiind valoarea lui Cantemir în postura de cunoscător a mersului lumii ( dublată de aceea de filozof- poet)?

 

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

Posibilă structură a eseului:

I. Introducere – Despre arta alegoriei la Cantemir

• Istoria ieroglifică nu este doar o fabulă politică, ci o alcătuire sofisticată a unui moralist și filozof, în care se descifrează mecanismele lumii: alegerea, dominația, deliberarea, trădarea și ambiția.
• Pretextul alcătuirii unei adunări pentru deliberarea asupra vredniciei Struțocămilei ascunde o reflecție acută asupra modului în care se iau deciziile în stat și asupra degradării criteriilor de selecție.

II. Despre cei cinci: stâlpii puterii și ordinii

• Cele cinci jigănii – Pardosul, Ursul, Lupul, Vulpea și Cămila – sunt metafore pentru tipuri umane și modele de autoritate. Pardosul e simbolul forței agile, Ursul al greutății tradiției, Lupul al setei de putere, Vulpea al vicleniei politice, iar Cămila al echilibrului modest (care, fiind transformată în Struțocamilă, devine monstru politic).
• Aluzia la organizarea în sfat restrâns reflectă ideea aristocratică a deciziei raționale, în opoziție cu glogozala gloatei – „că în gurile multe puține sfaturi de ispravă sint”.
• Se poate cita Newton („pe umerii giganților”) pentru a sublinia că înțelepciunea unei societăți se sprijină pe autoritatea celor vrednici, nu pe opinia maselor.

III. Despre glogozală și decadența dezbaterii colective

• „Vorba lungă” și „gura lumii” sunt desființate de Cantemir în registru ironic. Se evocă ideea unei înțelepciuni trunchiate de vorbărie și de opinia nestatornică a gloatei.
• Se poate compara cu reflecția lui Thales: „Vorba lungă dovedeşte o gândire puţin înţeleaptă”, dar și cu proverbe românești precum „Vorba multă, sărăcia omului”.
• Fragmentul ilustrează clar anxietatea elitelor față de dominația opiniei publice – pericolul ca Struțocămila, făptură contrafăcută, să ajungă la conducere.

IV. Struțocămila – simbolul minciunii consensuale

• Transformarea Cămilei în Struțocămilă este o metaforă magistrală pentru fabricarea unor lideri de compromis, hibrizi între pasivitate și agresivitate, între grotesc și autoritate – simbol al politrucului versatil.
• Se poate cita Mill („Orice zdrobeşte individualitatea este despotism...”) pentru a arăta că monstruozitatea politică apare nu doar din tiranie, ci și din consensul fără personalitate.
• Struțocămila devine o imagine emblematică a liderului fals, acceptat prin manipulare și teamă.

V. Sfatul celor înțelepți vs. libertatea poporului neștiutor

• Cantemir își exprimă neîncrederea față de voința gloatei: „voia gloatelor și a noroadelor proaste ieste ca îmbletul calului neînvățat”.
• Aici se poate introduce o reflecție culturală asupra raportului dintre elită și masă – între conducere luminată și populism.
• Reflecția lui Phil Jackson („Forța echipei este fiecare membru în parte…”) poate contrabalansa viziunea cantemiriană: cât de mult poate funcționa un sfat fără aportul real al diversității?

VI. Concluzie – Cantemir, între alegorie și realism politic

• Istoria ieroglifică nu este o simplă poveste despre dobitoace, ci o frescă a realității umane.
• Cantemir se dovedește, prin ironie și luciditate, nu doar un scriitor, ci un filozof politic, care a înțeles pericolele dezbinării, ale vorbăriei sterile și ale liderilor artificiali.
• Alegoria sa rămâne relevantă: între glogozală și deliberare, între puterea reală și forma fără fond, istoria se repetă, iar Struțocămila își schimbă doar numele.

 

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

Cinci reprezentanți pentru fiecare monarhie. Alegerea elitelor și rațiunea sfatului restrâns în viziunea lui Dimitrie Cantemir

În fascinanta alegorie politică și morală din Istoria ieroglifică, Dimitrie Cantemir proiectează o lume populată de animale și păsări, al cărei conflict central este generat de lupta pentru putere și de încercarea stabilirii unei ordini drepte. Unul dintre cele mai relevante episoade ale acestei construcții simbolice este acela al formării unei adunări de taină, cu câte cinci reprezentanți pentru fiecare monarhie – dobitoacele și păsările –, în scopul evaluării pretendentului la conducere: Struțocămila. În spatele figurii acestei ființe hibride stă o critică subtilă a compromisurilor politice, a deformărilor morale și a instabilității celor care caută cu orice preț să se potrivească tuturor și nimănui.

Alegerea celor cinci jigănii reprezentative pentru monarhia dobitoacelor – Pardosul, Ursul, Lupul, Vulpea și Cămila (înlocuită ulterior cu Struțocămila) – poartă în sine ideea unei elite. Nu orice animal are vocația sfatului sau a deciziei. Se cere forță, viclenie, experiență, prestanță sau echilibru – însușiri întruchipate simbolic de aceste personaje. Cămila, de pildă, ființă răbdătoare, cu pas domol și suferință adunată în cocoașă, este transformată într-o caricatură politică – Struțocămila – printr-o hibridizare forțată, care denunță absurditatea ajustărilor de formă fără substanță. Alegerea și înlocuirea acesteia simbolizează criza autenticității și a vocației conducătoare.

Cantemir denunță cu luciditate pericolul adunărilor largi, dezordonate, în care vocile multe nu nasc adevăr, ci confuzie: „că în gurile multe puține sfaturi de ispravă sint”. Așadar, autorul pledează pentru selecția unui grup restrâns, dar competent, în care deliberarea să nu fie glogozală (zgomot fără conținut), ci cumpănire. Într-un spirit aproape proto-modern, el înțelege că forța unei comunități nu stă în agitația majorității, ci în clarviziunea unor minți luminate, așezate în echilibru, capabile să gândească dincolo de valul emoției de moment.

Acest principiu este congruent cu gândirea unor spirite ulterioare, precum John Stuart Mill, care afirmă că „Orice zdrobește individualitatea este despotism”, sau cu observația lui Thales, conform căreia „vorba lungă dovedește o gândire puțin înțeleaptă”. Cantemir înțelege, la fel ca Newton în celebra sa metaforă, că „a vedea mai departe” presupune o înălțare pe „umerii giganților”, adică pe experiența acumulată a celor care pot vedea clar mersul lumii.

Formarea unui sfat restrâns în ambele monarhii reflectă o formă incipientă de dialog și colaborare între puteri opuse, întru stabilirea unei soluții durabile. Deși provenite din lumi diferite – pământul și văzduhul –, cele două monarhii încearcă o formă de înțelepciune colectivă. Reflecțiile lui Phil Jackson sau Mattie Stepanek despre puterea echipei pot fi aplicate mutatis mutandis acestei viziuni cantemiriene: forța unei guvernări echilibrate stă în armonia dintre membri diverși, dar uniți în scopul binelui comun.

Alegoria celor cinci reprezentanți este, prin urmare, un model al selecției meritocratice într-o societate ideală, unde conducerea nu este apanajul mulțimii vocale sau al improvizației, ci al discernământului. Modelul de guvernare pe care Cantemir îl propune – chiar sub haina fabulei – este unul care respinge orbirea democratică a majorității și exaltă rațiunea elitelor luminate. În felul acesta, Istoria ieroglifică se dovedește nu doar o satiră politică, ci și o reflecție profundă asupra ordinii, responsabilității și judecății morale.

Într-un timp în care „voia gloatelor […] este ca îmbletul calului neînvățat și desfrânat”, Cantemir ne invită la cumpătare și selecție: nu toate vocile sunt egale, iar binele comun se construiește pe temelii solide, cu ajutorul celor capabili să gândească și să prevadă. Alegerea celor cinci reprezentanți pentru fiecare monarhie devine, astfel, nu doar un episod narativ, ci o lecție de guvernare și o avertizare etică transmisă peste veacuri.

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

Comparația cu Divanul sau gâlceava înțeleptului cu lumea este extrem de fertilă și poate aduce o perspectivă suplimentară asupra funcției sfatului restrâns în gândirea lui Cantemir. În ambele opere, dar cu forme și funcții diferite, apare ideea selecției unor voci competente, înzestrate cu judecată, capabile să clarifice confuzia sau conflictul.

Această încredere în vocile alese, în rațiunea clară și dreaptă a unui sfat restrâns, este prezentă și în Divanul sau gâlceava înțeleptului cu lumea, unde dialogul dintre Înțelept și Lume se desfășoară sub supravegherea unui Judecător imparțial. Aici, Cantemir pune în scenă nu o adunare haotică, ci o triadă simbolică în care rațiunea, interesul lumesc și judecata morală se întâlnesc într-un spațiu al deliberării. Judecătorul nu este mulțimea, ci un martor cu autoritate, menit să discearnă. La fel ca în Istoria ieroglifică, adevărul nu se naște din tumultul vocilor, ci din confruntarea clară între principii, mediată de o conștiință înaltă. În ambele texte, sfatul este reprezentarea unei selecții – nu toți sunt chemați să judece, ci doar cei înzestrați cu vedere limpede și rost cumpănit. Astfel, ideea sfatului restrâns și a elitei deliberative devine una dintre constantele gândirii cantemiriene: între fabula animalieră și disputatio morală, Cantemir caută același lucru – o guvernare luminată, clădită pe judecată și vrednicie.

>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

Concluzie finală:

Prin urmare, alegerea celor cinci reprezentanți nu este un simplu artificiu narativ, ci expresia unei concepții profunde despre legitimitatea puterii. Pentru Cantemir, buna cârmuire nu se naște din număr, ci din merit; nu din voința pasională a gloatei, ci din clarviziunea câtorva aleși. Adevărata conducere este artă și slujire în același timp – o datorie asumată de cei vrednici, nu o posesie revendicată de cei mulți. Tocmai de aceea, reflecțiile sale rămân actuale: într-o lume care confundă adesea zgomotul cu adevărul și majoritatea cu dreptatea, Cantemir ne învață să căutăm tăria sfatului bun în înțelepciunea tăcută a celor puțini.

>>>>>>>>>>>>>>>> 

Imagine: La Sfat

Discursul Corbului – ascultători fiind Brehnacea și Cucunozul

 

CALEIDOSCOP – Gânduri de ocazie (încercări pentru volumul al treilea) – 31 mai 2025 

  

Cantemir – alături de înțelpții lumii.

 

Discursul Corbului – ascultători fiind Brehnacea și Cucunozul

*

   „De care lucru, Corbul, ale Lupului decât soarele mai viderate și decât lumina mai străluminate și mai adevărate cuvinte audzind, pre carile în cumpăna socotelii trăgându-le, întracesta chip cătră Brehnace și cătră Cucunoz voroavă făcu: „(Fericit ar fi acela, o, priietinilor și soțiilor mele, a căruia împotrivnici și nepriietini fără putința lucrurilor, dară de trei ori mai fericit ar fi acela a căruia vrăjmași fără agiutorința sfaturilor ar fi) și, de vreme ce în capul împoncișetoriului voii noastre socotele așe de drepte și sfaturi așe de ascuțite să află, altă ceva mai mult nici a dzice, nici a face avem, fără numai cereștii noștri stăpânitori inimile alaltora să împietrească și urechile minții să le astupe, ca nici glasul a-i audzi, nici sfatul împotrivă a-i asculta să poată (că mai multă nedejde de biruință în lipsa sfatului vrăjmașului decât în mult numărul, tare mâna și ascuțită sabiia ostașului ieste). Iară de vreme ce împotrivnic sfetnic și împoncișetoriu vrednic ca acesta a avea din noroc ni s-au tâmplat, în ceva cu inima să nu scădeți vă poftesc (că cu cât lucrurile mai cu anevoie și mai cu multă nevoință să dobândesc, cu atâta mai cu mult să laudă și mai cu cinste să slăvăsc). Deci eu aceasta am socotit dinceput și aceasta voi ținea sau până a trăi sau până lucrul început voi săvârși, adecă siloghizmul o dată la mijloc pus, să să întărească, și Strutocamila, spre cinstea epitropiii râdicându-să, de la toți vrednică să să cunoască (că mai fericit socotesc a fi acela carile într-o sughițare duhul ș-ar sfârși decât cela carile ce o dată au giuruit, până la moarte giuruința a plini, pre cât va putea, nu să va nevoi). Care lucru, precum l-am început, așe a-l săvârși doaă pricini îndemnătoare și amândoaă, precum socotesc, folositoare sint: Una, că al nostru, iară nu al dobitoacelor sfat întărirea luând, oricum ar fi, titulul înțelepciunii și numele vrednicii lângă monarhiia noastră va rămânea (că între împărați și monarhi nu mai gios să ține cinstea sfatului divanului decât biruința nepriietinului în mijlocul meideanului). Alta, căci despre partea noastră, între dânsele pre Strutocamilă epitrop Leului puind, sau de tot supt puterea noastră le vom lua, sau totdeauna între mădularele trupului monarhiii lor gâlceavă nepărăsită și tulburare neodihnită și mai pre urmă războaie și morți vor fi și să vor scorni. Și așe, precum bine știți (că moartea unora ieste viața altora), noi cu singele lor ne vom îngrășea, ne vom întări și puterile ni să vor înnoi.

(Că nici odânăoară norocirea și mărirea unuia fără nenorocirea și micșurarea altuia a fi nu poate). Însă pentru taina carea acmu în inimile noastre ascunsă stă, nici Lupul, nici altă jiganie știre să aibă, până când pre cei mai de frunte dintre cele cu patru picioare mai binișor vom ispiti (că lucrurile grele pre cât sunt mai tăinuite, pre atâta ies mai iușoare, și sfatul descoperit pre cât ar fi de folos tăinuit, pre atâta iese de stricate în gloate dezvălit). Că pre cei mai aleși dintre dânșii, după voia și inima noastră plecându-i, cu cei mai de gios a ne răspunde pre lesne ne va fi.” – Istoria ieroglifică, Dimitrie Cantemir  ( 26 octombrie 1674 - 21 august 1723)

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>

În limbaj contemporan:

Discursul Corbului – versiune contemporană:

După ce a ascultat cuvintele Lupului, care erau mai limpezi decât lumina și mai adevărate decât soarele, Corbul, cântărindu-le cu judecată, le-a spus astfel lui Brehnace și Cucunoz:

„Fericit este acela, prieteni și tovarăși, al cărui dușman este lipsit de putere, dar de trei ori mai fericit este acela al cărui vrăjmaș este lipsit și de sfat. Iar dacă în fruntea planului nostru avem un sfătuitor atât de înțelept și de pătrunzător, nu ne mai rămâne nimic altceva de spus sau de făcut decât să ne rugăm ca Domnii cerurilor să le împietrească inimile și să le astupe urechile minții, ca să nu ne poată auzi glasul și nici sfatul să nu-l poată pricepe. (Fiindcă e mai mare speranță de biruință când vrăjmașul nu are sfat, decât dacă ar avea o armată numeroasă, mâini

tari și săbii ascuțite.)

Și fiindcă din noroc ni s-a întâmplat să avem împotrivă un sfetnic vrednic ca acesta, vă rog să nu vă descurajați (căci cu cât lucrurile sunt mai greu de obținut și mai anevoioase, cu atât sunt mai lăudabile și mai demne de slavă). Așa am gândit de la început și așa voi rămâne, fie că voi trăi, fie că voi duce până la capăt ce am început – adică, odată pus raționamentul, să fie dus până la capăt –, iar Struțocămila, ridicându-se la cinstea epitropiei, să fie recunoscută de toți ca vrednică. (Căci mai fericit e cel care își dă sufletul într-o clipă decât cel care, deși a jurat odată să-și țină jurământul până la moarte, nu se mai ostenește să-l împlinească.)

Și acest lucru, așa cum l-am început, trebuie să-l și săvârșim, din două pricini, ambele – după cum socotesc – de folos. Prima: că dacă sfatul nostru, al rațiunii, nu al dobitoacelor, se va impune, oricum va fi, numele de înțelepciune și titlul de vrednicie va rămâne lângă domnia noastră. (Căci între împărați și monarhi, sfatul Divanului nu este cu mai puțină cinste decât biruința asupra dușmanului în câmpul de luptă.) A doua: că punând pe Struțocămilă epitrop al Leului, fie vom aduce de partea noastră întreaga lor putere, fie în trupul monarhiei lor va dăinui o gâlceavă necurmată, o tulburare neostoită, iar mai apoi, războaie și moarte. Și astfel, după cum bine știți (că moartea unora este viața altora), cu sângele lor ne vom hrăni, ne vom

întări și puterile ni se vor înnoi.

(Că niciodată norocul și mărirea unuia nu pot fi fără nenorocirea și decăderea altuia.)

Totuși, taina care acum e ascunsă în inimile noastre nu trebuie să fie cunoscută nici de Lup, nici de altă fiară, până când nu vom cerceta mai bine pe cei mai de seamă dintre cele cu patru picioare. (Căci, cu cât lucrurile grele sunt mai bine ascunse, cu atât se împlinesc mai ușor; iar sfatul descoperit, oricât de folositor ar fi în taină, iese păgubos când e răspândit printre mulțimi.) Iar dacă vom reuși să plecăm pe cei mai aleși dintre ei după voia și inima noastră,

atunci cu cei de jos ne vom înțelege cu ușurință.”

                                          >>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>

Cuvântarea Corbului este prinsă în faze lungi, alambicate și cu alese înflorituri. Aflând de la

Cucunoz despre vorbirea de taină dintrte Brehnacea și Lup, Corbul rămâne calm și cu viclenieapreciază gândurile Lupului, însă afirmă că nu poate renunța la hotărârea de a susține Struțocămila să ocupe scaunul vredniciei în tabăra dobitoacelor. Pretextul, de fațadă, al

atitudinii sale îl prezintă sub formă de „sentenție”: „mai fericit socotesc a fi acela carile într-o sughițare duhul ș-ar sfârși decât cela carile ce o dată au giuruit, până la moarte giuruința a plini, pre cât va putea, nu să va nevoi”, însă nu pregetă să afirme că adevăratul scop al acestei acțiuni este că introducând calul troian (Struțocămila) în tabăra dobitoacelor, acestea vor pierde rânduiala în împărăție și, îmblânzite, vor pleca grumazul în fața zburătoarelor: „Și așe, precum bine știți (că moartea unora ieste viața altora), noi cu singele lor ne vom îngrășea, ne vom întări și puterile ni să vor înnoi.”

Astfel, planul Corbului este dublu: pe de o parte, își împodobește vorbele cu idei despre onoare, statornicie și demnitate, dar pe de altă parte își trădează adevărata intenție – slăbirea și subminarea monarhiei dobitoacelor prin învrăjbire internă.

Cuvântarea sa se desfășoară ca un exercițiu de manipulare și măiestrie retorică: împletește sentințe moralizatoare, elogii aduse înțelepciunii, invocări religioase și apeluri la norocul divin, doar pentru a masca o stratagemă perfidă. Gândirea sa este rece, calculată, iar scopul său politic este clar: obținerea puterii prin slăbirea dușmanului dinlăuntru, nu printr-o confruntare directă.

Fraza-cheie a discursului – „că nici odânăoară norocirea și mărirea unuia fără nenorocirea și micșurarea altuia a fi nu poate” – devine laitmotivul unei filozofii machiavelice: în această lume, orice biruință este pe seama altuia, iar pentru a învinge trebuie să folosești viclenia mai mult decât puterea.

Corbul se arată ca un adevărat strateg al lumii simbolice cantemiriene: aparent fidel valorilor, dar în realitate fidel propriilor interese. El preamărește înțelepciunea doar în măsura în care aceasta servește planului său, iar planul e limpede: să semene dezbinare în tabăra dobitoacelor și să folosească Struțocămila drept instrument al tulburării, al dezechilibrului și, în cele din urmă, al distrugerii.

Această dublă fațetă – de moralist solemn și conspirator abil – îl plasează pe Corb nu doar între personajele centrale ale Istoriei ieroglifice, ci și în galeria tipologică a înțelepților politici din tradiția clasică, alături de machiavelici, diplomați și sofisticați maeștri ai cuvântului, care, sub pretextul binelui comun, urmăresc scopuri precise, personale și adesea nemiloase.

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

Citate (din literatură, filosofie și istorie) care analizează noțiuni compatibile cu fragmentul:

1) „Cel mai mare dușman al adevărului nu este minciuna, ci convingerea greșită că deja îl cunoaștem. Platon

 

2) „Mila este virtutea legii, dar nimeni in afara tiranilor nu o foloseste cu cruzime.

William Shakespeare

3) „Nimic nu-i poate opri pe oamenii cu atitudine pozitiva. Nimic nu-i poate ajuta pe cei cu mentalitate gresita. Thomas Jefferson

4) „Se compara, uneori, cruzimea oamenilor cu cea a animalelor salbatice, comparatia este jignitoare pentru acestea din urma.Feodor Mihailovici Dostoievski

5) „Există o simplitate în viclenie, la fel cum există o simplitate a nevinovăţiei. – Charles Dickens

 

6) „Când vorbesc rău, să-i lăsăm  să vorbească, şi noi să facem ce e bine. (Lorenzo de Medici)

7) „Viclenia este o faptă rea, săvârşită cu gând ascuns, care se oferă semenului sub chipul unor binefaceri. (Sfântul Vasile cel Mare)

8) „Omul viclean se îmbracă când în piele de oaie, când în piele de vulpe. proverb

>>>>>>>>>>>>>>>> 

Pe baza fragmentului extras din Istoria ieroglifică, se poate construi un eseu amplu, în stil eseistic-literar, cu valențe morale, culturale și literare, comparabile atât în context românesc, cât și universal, urmărită fiind valoarea lui Cantemir în postura de cunoscător a mersului lumii ( dublată de aceea de filozof- poet). Am păstrat densitatea ideatică și rafinamentul limbajului, dezvoltând în același timp ideile-cheie: înțelepciunea prefăcută, taina manipulării, războiul gândurilor și subtilitatea puterii.

Partea a I-a:Corbul și taina sfatului: despre războiul minților și puterea subterană

În marile răsturnări ale istoriei, nu întotdeauna săbiile scriu victoria; adesea, pana nevăzută a sfătuitorului, cuvântul spus în taină, gândul bine ascuns, au hotărât soarta împărățiilor. Istoria ieroglifică a lui Dimitrie Cantemir este nu doar o alegorie politică, ci o adevărată frescă a acestei realități: în spatele armelor, se așază sfaturile; în umbra faptelor, mocnește raționamentul. Dintre toate personajele acestei istorii fabuloase, Corbul se distinge printr-o înțelepciune întunecată, aproape machiavelică, dublată de o calmă cruzime strategică.

Corbul nu este un retor entuziast, ci o minte rece, care clădește victoria nu pe noblețea idealurilor, ci pe slăbiciunile celorlalți. El își țese discursul nu pentru a convinge, ci pentru a ascunde. Aparent, elogiază vorbele Lupului – „mai viderate decât soarele și mai străluminate decât lumina” –, dar în fapt le folosește drept pretext pentru a-și afirma planul: impunerea Struțocămilei, simbol al duplicității, al hibridului prefăcut, în fruntea dobitoacelor. Astfel, Corbul construiește o victorie nu prin atac, ci prin contaminare. Nu prin zdrobirea trupului, ci prin dezmembrarea voinței.

În fond, aceasta este adevărata esență a discursului: un elogiu al tăcerii fertile și al gândului ascuns. „Mai multă nedejde de biruință în lipsa sfatului vrăjmașului decât în mult numărul, tare mâna și ascuțită sabiia ostașului”, spune Corbul, punând degetul pe una dintre marile axiome ale puterii: acolo unde dușmanul nu gândește, victoria este sigură. Sau, mai subtil spus, acolo unde îi e obturată gândirea, e ca și cum i-ar fi retezată mâna.

Planul său este împletit cu o viziune sumbră despre istorie: mărirea unuia nu poate exista fără căderea altuia. Moartea unora este viața altora. În acest univers al luptei perpetue, Corbul nu visează la armonie, ci la tulburare. Dacă Struțocămila va fi impusă, spune el, atunci în trupul monarhiei vrăjmașe se va sălășlui o „gâlceavă nepărăsită și tulburare neodihnită” – semne ale unei disoluții interioare, ale unei boli ideologice. Este strategia clasică a sabotorului: a strecura în inima adversarului germenul autodistrugerii, mascat sub forma unei aparente înțelepciuni.

Și, totuși, Corbul nu este doar un intrigant abil. El este și un reprezentant al unei filosofii a puterii: aceea în care loialitatea față de o cauză este mai prețuită decât viața însăși. „Mai fericit socotesc a fi acela carile într-o sughițare duhul ș-ar sfârși decât cela carile [...] nu să va nevoi să-și plinească giuruința.” Așadar, fidelitatea față de un ideal – oricât de discutabil ar fi acesta – este, în ochii Corbului, semn de vrednicie. Dar nu pentru că idealul ar fi sfânt, ci pentru că statornicia în plan întărește autoritatea, dă consistență unui drum. Această idee, înrudită cu ethosul războinic al marilor epopei, este însă aici răsturnată: jertfa nu e făcută pentru patrie, ci pentru izbânda unei viclenii.

În aceeași logică a gândului disimulat, Corbul afirmă clar că taina trebuie păstrată: „că lucrurile grele pre cât sunt mai tăinuite, pre atâta ies mai iușoare”. E un elogiu al complotului, dar și un avertisment: adevărul dezvăluit prematur se întoarce împotriva celor care l-au gândit. Cuvântul, odată eliberat în gloate, nu mai aparține înțeleptului, ci se destramă în neînțeles și panică.

În acest sens, discursul Corbului este un testament al gândirii strategice din umbră. Nu în lupte drepte, nu în izbânzi cavalerești își pune nădejdea, ci în slăbiciunile sistemului advers, în infiltrarea simbolică, în fisura dintre aparență și esență. Este o lecție amară despre natura puterii, dar și despre slăbiciunea firească a mulțimilor față de simboluri: căci dacă dobitoacele vor primi Struțocămila în frunte, nu o vor face din încredere, ci din orbirea produsă de imaginea puterii ambigue.

Discursul Corbului, așadar, nu este un simplu monolog politic, ci o meditație întunecată asupra naturii războiului nevăzut – cel care se poartă nu cu armele, ci cu sfaturile; nu pe câmpul de luptă, ci în ascunzișul sfatului tainic. În el răsună ecouri din Machiavelli, dar și premoniții moderne despre propaganda tăcută, despre influența subtilă, despre manipularea care zâmbește. În lumea Corbului, învinge nu cel care iubește lumina, ci cel care știe să o stingă în inima vrăjmașului.

 

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

 

Partea a II-a: Struțocămila sau arta de a câștiga prin ambiguitate

În centrul strategiei propuse de Corb nu stă o ființă glorioasă, un erou, un martir sau un conducător inspirator, ci un monstru politic: Struțocămila. Simbol al compromisului extrem, al artificialului, al imposibilului făcut carne, ea nu reprezintă un ideal, ci o armă: o construcție deliberată a nefireștii pentru a rupe unitatea firească. O ființă atât de stranie încât produce confuzie, neîncredere, paralizie morală – toate aceste efecte nu sunt accidente, ci scopuri în sine.

Corbul, asemeni unui strateg politic de tip machiavellian, înțelege că victoria nu trebuie căutată neapărat în dominarea adversarului, ci în slăbirea lui interioară, în învrăjbirea propriilor sale puteri. Struțocămila nu este un simbol al armoniei dintre contrarii, ci al unei rupturi mascată prin aparență. Este un guvernator care nu unește, ci disipează sensurile. Nu dă direcție, ci deviază toate drumurile. Nu inspiră încredere, ci provoacă o formă subtilă de oboseală mintală, o neîncredere permanentă în orice autoritate.

Aici, Corbul pare că anticipează una dintre ideile de forță ale lui Niccolò Machiavelli: „Nu trebuie să fie un Principe iubit, ci temut, și dacă nu se poate altfel, mai bine temut decât iubit.” Dar Corbul merge mai departe: nu doar că preferă teama în fața iubirii, ci chiar confuzia în fața clarității, haosul organizat în locul ordinii fragile. Struțocămila este o armă de distrugere ideologică: nu impune cu forța, ci erodează prin absurd. Este exemplul perfect al ceea ce Machiavelli doar a sugerat în treacăt: că uneori, cel mai eficient conducător este acela care nu are contur.

Această gândire rece, geometrizantă, se regăsește și în raționamentele lui Carl von Clausewitz, în celebra sa lucrare Despre război, unde afirmă că „războiul este continuarea politicii prin alte mijloace”. Pentru Corb, însă, politica este războiul nevăzut. El inversează formula: nu trece de la politică la război, ci de la război la politică disimulată. În vreme ce Clausewitz imaginează un conflict între două voințe care se ciocnesc brutal, Corbul preferă un alt model: cel al infiltrării și al influenței toxice. Pentru el, câmpul de luptă este gândirea dușmanului, iar victoria se obține când adversarul își pierde simțul realității.

Este limpede că Struțocămila este un produs strategic. O ființă care nu poate merge nici precum cămila, nici zbura precum struțul – dar care, tocmai prin această imposibilitate, devine un agent perfect al blocajului, al haosului intern. Nu este o armă ofensivă, ci o armă simbolică, menită să genereze fisuri în mintea celor care o privesc: „cine ne conduce?” devine o întrebare fără răspuns, și această lipsă de răspuns e cheia supunerii. Dacă nici cei conduși nu știu cine este stăpânul lor cu adevărat – dacă este o pasăre sau o fiară –, atunci autoritatea devine ceva ce nu mai poate fi contestat tocmai pentru că nu poate fi definit.

În acest punct, Cantemir pare să atingă o viziune profund contemporană. Struțocămila anticipează ideea de „putere fluidă”, un concept analizat în secolul XX de gânditori precum Zygmunt Bauman, care vorbește despre societăți ale incertitudinii și ale autorităților neconturabile. Puterea, în aceste regimuri, nu se exercită frontal, ci se disipează, se difuzează în simboluri contradictorii. Se manifestă tocmai prin faptul că nu poate fi cuprinsă. În acest sens, Corbul este nu doar un sfătuitor medieval, ci un arhitect al viitorului – al unui viitor în care politica va fi doar o prelungire a confuziei deliberate.

Struțocămila, ca figură alegorică, seamănă mai degrabă cu ceea ce psihologia politică ar numi un „obiect traumatic”: un simbol care nu poate fi asimilat logic și care, tocmai de aceea, declanșează o stare de nesiguranță colectivă. Acolo unde Leul, Tigrul sau Lupul ofereau modele clare de autoritate și curaj, Struțocămila provoacă derută. Ea este, într-un sens profund, anti-monarhul perfect. Nu cucerește pentru a conduce, ci se impune pentru a slăbi conducerea altuia.

În această lumină, înțelegem că discursul Corbului nu este un simplu manifest pentru un plan de înlocuire, ci un adevărat tratat de sabotaj ideologic. El nu propune un viitor mai bun, ci o decădere lentă a prezentului vrăjmaș. Struțocămila nu este liderul pe care să-l urmezi, ci virusul pe care îl instalezi.

 

Aceasta este, poate, cea mai subtilă lecție a Corbului: că uneori puterea nu constă în a convinge, nici în a impune, ci în a perturba. Într-o lume a semnelor și simbolurilor, biruința aparține nu celui mai drept, ci celui care știe să dezbine fără să fie văzut. Iar dacă victoria este posibilă printr-o creatură care nu știe nici să meargă, nici să zboare, atunci înfrângerea celorlalți este deja scrisă – nu în sânge, ci în minte.

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

Partea a III-a: Corbul – între înțelepciune și viclenie

Dacă Struțocămila este instrumentul, Corbul este autorul. Și nu doar atât: el este tipul ideal al înțeleptului-politician, o figură ce reunește în sine ironia luciferică, gândirea rece, luciditatea perfectă și absența oricărei iubiri pentru ceea ce este omenesc, tragic sau frumos. Corbul nu plânge, nu visează, nu crede – el calculează. Discursul său, perfect articulat, denotă nu doar cunoașterea lumii, ci și acceptarea ei în forma ei cea mai întunecată.

Corbul este înțeleptul care nu mai crede în bine, ci doar în eficiență. Asemenea lui Thrasymachos în Republica lui Platon, el nu caută dreptatea, ci puterea. Nu-l interesează dacă victoria este morală, ci dacă este posibilă. În această privință, el este tipul pur al cinismului politic: el nu minte, ci spune adevărul până la capăt – și tocmai acest adevăr îl face înfricoșător.

Însă, deși elocvența și logica îi sunt desăvârșite, Corbul nu este un filosof în sensul socratic. El nu caută adevărul pentru a-l iubi, ci pentru a-l folosi. Este un agent al cauzelor pierdute care pot deveni câștigătoare prin manipulare. Este maestrul paradoxurilor, cel care învață cum să pierzi dreptatea, dar să câștigi stăpânirea. Cum să n-ai suflet, dar să cucerești inimi. Cum să n-ai niciun vis, dar să îngenunchezi visătorii.

Privit astfel, Corbul nu este doar sfătuitorul, ci părintele ideologic al unei epoci întregi: epoca politicii fără ideal, a diplomației fără principii, a guvernării fără oameni. El este figura care se înalță deasupra naivității, dar care nu urcă niciodată spre măreție. Nu cade, dar nici nu se înalță. Este un zburător orizontal: mereu la nivelul realului, mereu evitând vârfurile, mereu supraviețuind.

Spre deosebire de Leu, care moare în luptă, sau de Tigrul, care refuză să se compromită, Corbul nu are nicio misiune decât cea de a învinge. În acest sens, el anticipează ceea ce Max Weber numea „etica responsabilității”: nu contează cât de pur ești, ci cât de bine administrezi realul. Doar că, în cazul Corbului, responsabilitatea este golită de orice scrupul moral: el nu administrează lumea ca să o salveze, ci ca să o subjuge.

Și totuși, Corbul nu e un simplu ticălos. El este o figură a unei inteligențe absolute, dar lipsite de transcendență. Este o figură tragică tocmai prin lipsa ei de tragedie: nu simte nici suferință, nici vină, nici îndoială. Cunoaște doar relațiile de putere. Într-o lume în care toate animalele visează să fie altceva – împărați, eroi, martiri, conducători –, Corbul vrea să fie doar ceea ce este: cel care câștigă.

În felul lui, el este și o caricatură a sfetnicului de taină – acel consilier care, în spatele tronului, țese pânza unei puteri pe care nu o asumă niciodată direct. Nu e stăpân, dar nici supus. Nu e conducător, dar conduce. Nu are coroană, dar decide cine o poartă. Este figura eternă a intrigantului, a cardinalului din umbră, a păianjenului care nu vânează, dar în care se încurcă toți cei care aleargă.

Dar tocmai aici se deschide întrebarea esențială: este Corbul înțelept? Sau este doar un viclean cu o mare memorie și o bună stăpânire de sine? Diferența nu e doar semantică. Este diferența dintre Platon și Machiavelli, dintre Confucius și Richelieu, dintre un bătrân înțelept și un bătrân manipulator. Dacă înțelepciunea presupune, măcar tainic, o iubire pentru lume, atunci Corbul nu e înțelept – ci doar eficient.

Și poate tocmai de aceea figura lui este necesară doar în vremuri de cădere. El nu poate naște lumi noi. Nu poate construi civilizații. Nu poate inspira poezie. Nu poate fi erou de tragedie. Este o voce a celor care se retrag din istorie nu pentru a medita, ci pentru a o dirija din culise. Corbul este spiritul unei lumi care nu mai crede în nimic – dar care, tocmai de aceea, vrea să stăpânească totul.

---

Așa se încheie, poate, lecția Corbului: cu o victorie fără glorie, o ordine fără iubire, o dominație fără adevăr. Și totuși, dincolo de luciditatea lui rece, dincolo de planul său perfect, rămâne o întrebare mută, pe care nici măcar el nu o rostește: Ce urmează după ce ai învins prin confuzie? Ce guvernezi după ce ai distrus încrederea? Ce fel de lume clădește un biruitor fără chip, condus de o struțocămilă?

Întrebarea rămâne fără răspuns. Corbul tace. Struțocămila merge mai departe.

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

Concluzie: Lecția celor care nu cad, dar nici nu urcă

„Așa mergem toți înainte, bărci împinse de un vânt fără busolă, strivite de apele celor ce nu mai cred în țărmuri.” — așa ar putea suna o parafrază a epocii în care Struțocămila ajunge împărat. Dar nu pentru că lumea n-ar avea alternative, ci pentru că alternativele sunt fie prea drepte, fie prea visătoare, fie prea neînduplecate pentru gustul unei societăți obosite de ideal.

Struțocămila nu e doar un monstru biologic; ea este întruchiparea compromisului generalizat, a guvernării fără adevăr, a succesului fără merit. Ea este acceptată nu pentru ceea ce este, ci pentru ceea ce nu e: nu e crudă, nu e dreaptă, nu e vrednică — dar e posibilă. Este expresia unei lumi care preferă să nu moară de sete, chiar dacă bea apă tulbure.

Corbul, cel care veghează și sfătuiește, nu e nici monstru, nici tiran — ci cel mai periculos dintre toți: e mintea rece care face haosul să pară ordine, e vocea care justifică nelegiuirea prin prudență, e înțelepciunea care a uitat să mai fie iubire. Nu cade, dar nici nu urcă. Nu ucide, dar nici nu salvează. Nu greșește, dar nici nu iartă. Este figura eternă a lucidului fără destin.

Așa se țese tragedia tăcută a lumii din Istoria ieroglifică: nu o prăbușire bruscă, ci o coborâre lentă, sub masca echilibrului. Nu tirania unui monstru, ci domnia unei confuzii. Nu victoria răului, ci dispariția binelui în umbra relativului. Și în tot acest peisaj, câțiva rămân drepți – Tigrul, Leul, Cerbul, Căprioara – dar rămân în afara jocului. Pentru că jocul nu cere caractere, ci combinații.

Astfel, Istoria ieroglifică devine nu doar o fabulă politică, ci o radiografie morală. Ne învață că lumea poate fi pierdută nu doar prin ură, ci și prin indiferență. Că demnitatea poate fi înfrântă nu doar de violență, ci și de zâmbetul viclean al unei struțocămile care promite „liniște”. Și că victoria e uneori mai rușinoasă decât înfrângerea.

Dar, dincolo de toate, această carte ne avertizează că omul, pentru a rămâne om, nu trebuie doar să gândească, ci să judece. Nu doar să accepte ceea ce merge, ci să caute ceea ce merită. Nu doar să supraviețuiască, ci să înflorească.

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

Epigraf

„Când cei drepți se dau la o parte, iar cei nebuni se urcă pe tronuri, lumea nu cade dintr-o dată — ci se învață cu întunericul.”
— Dimitrie Cantemir (atribuit)

---

Notă bibliografică

Acest eseu reflectiv se întemeiază pe lectura și interpretarea alegorică a operei Istoria ieroglifică de Dimitrie Cantemir, scrisă în anul 1705 și publicată postum, în 1771, în limba română. Textul folosește, de asemenea, elemente de analiză morală, culturală și literară inspirate din tradiția clasică a satirei politice și din reflecția etică asupra puterii și caracterului în cultura română și europeană. Formulările și comentariile aparțin autorului eseului, în duh cantemirian și cu intenție aplicativă contemporană.

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

Epigraf

„Când cei drepți se dau la o parte, iar cei nebuni se urcă pe tronuri, lumea nu cade dintr-o dată — ci se învață cu întunericul.”
— Dimitrie Cantemir (atribuit)

Imagine: 29221. Imaginea sugestivă pentru finit este oul fără plod, iar pentru infinit, în general, sămânța roditoare se oferă ca imagine.

Brehnacea și Cucunozul merg să ceară părerea Corbului

 

CALEIDOSCOP – Gânduri de ocazie (încercări pentru volumul al treilea) – 30 mai 2025 

 

Cantemir – alături de înțelpții lumii.

 

Brehnacea și Cucunozul merg să ceară părerea Corbului

 

*

       „Brehnacea, macară că cu greu iușoare cuvintele Cucunozului audziia și cu greață aspre voroavele și spurcate blăstămurile asupra adevărului suferiia, însă, într-alt chip a face nici având, nici putând, sculându-să cu Cucunozul împreună, la Corb să dusără.

Înaintea a căruia, Cucunozul, după ce toate cuvintele Lupu <lu>i de-a fir-a-păr povesti și încă decât era, cu oxiile, variile minciunilor le mai asupri, cu apostrofurile lingușiturilor ale dobitoacelor lucruri decât era mai micșură și cu perispomenile mândriii slava și numele zburătoarelor preste ceriuri râdică și multe de vânt pline cuvinte răzsuflă, împotriva a toată socoteala dreaptă, gândul și fapta Corbului pre cât mai mult putu a abate sili (că ce ieste la muritori mai pre lesne decât cuvântul rău a grăi? și ce ieste mai cu greu la peminteni decât cuvântul adevărului a dzice și pofta dreptei socotele a face?)(S1). Corbul așijderea, inimă ca aceia având, carea, de ar fi preceput, precum cineva din gândul său să-l abată s-ar nevoi, aceluia cu tot mijlocul puterilor sale împotrivă să i să puie, cu cât mai vârtos și cuvinte spre plăcere și îndemnare, după a sa vrere, de la Cucunoz audzind, poți crede că cu i<ni>ma ar fi săltat și după sfătuirea plăcută s-ar fi plecat? (Că la inima stâlpită și împietrită, un cuvânt după plăcere decât 1.000 de talanți mai plăcut ieste)(S2), însă (unde lumina adevărului lovește, oricât de groși ar fi păreții îndrăptniciii, de nu peste tot, dară oarece zarea tot străbate)(S3).” – Istoria ieroglifică, Dimitrie Cantemir  ( 26 octombrie 1674 - 21 august 1723)

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> „”

 

Brehnacea și Cucunozul merg la Corb încât acesta să-și expună părerea în legătură cu soarta Struțocămilei în urma discuțiilor Brehnacea – Lup și Brehnacea – Cucunoz.

Cucucuozul „cuvântul rău grăiește” minimalizând știința și vrerea dobitoacelor și ridicând în slăvi întelepciunea zburătoarelor cu „de vânt pline cuvinte” și, cum era de așteptat, aceste înșelăciuni lingușitoare au produs plăcere, auzul Corbului lovind.

Brehnacea auzind și el zgomotul acestor minciuni rămâne împietrit în grai, gândind numai că: „unde lumina adevărului lovește, oricât de groși ar fi păreții îndrăptniciii, de nu peste tot, dară oarece zarea tot străbate).

Observăm în acest fragment strădania cărturarului de a completa portretul Cucunozului, portret ce apare pe pânză în tușe din ce în ce mai pregnante în urma acțiunilor care se derulează.

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

Citate (din literatură, filosofie și istorie) care analizează noțiuni compatibile cu fragmentul extras:

1) „Cel mai mare dușman al adevărului nu este minciuna, ci convingerea greșită că deja îl cunoaștem. Platon

 

2) „Frumusetea lipsita de gratie e ca o prajitura prea dulce : iti provoaca greata. Anne Ninon de l’Enclos

3) „Nimic nu-i poate opri pe oamenii cu atitudine pozitiva. Nimic nu-i poate ajuta pe cei cu mentalitate gresita. Thomas Jefferson

4) „Linguseala niciodata nu izvoraste din sufletele mari, e apanajul sufletelor marunte ce izbutesc sa se faca si mai mici pentru a intra mai bine in sfera vitala a persoanei in jurul careia graviteaza. Honoré de Balzac

5) „Adevărul e stăpânul nostru, nu noi stăpânim adevărul. – Mihai Eminescu

6) „Când vorbesc rău, să-i lăsăm să vorbească, şi noi să facem ce e bine. (Lorenzo de Medici)

7) „Viclenia este o faptă rea, săvârşită cu gând ascuns, care se oferă semenului sub chipul unor binefaceri. (Sfântul Vasile cel Mare)

8) „Urmărește-ți gândurile, ele devin cuvinte. Urmărește-ți cuvintele, ele devin acțiuni. Urmărește-ți acțiunile, ele devin obiceiuri. Urmărește-ți obiceiurile, ele devin caractere. Urmărește-ți caracterul, el devine destin.” – Lao-Tzu

 

>>>>>>>>>>>>>>>> 

Variantă I

Un eseu amplu, în stil eseistic-literar, având ca punct de plecare fragmentul din Istoria ieroglifică de Dimitrie Cantemir. Textul urmărește profilul moral al personajelor alegorice (Brehnacea, Cucunozul, Corbul), oferind totodată prilej de reflecție asupra adevărului, minciunii, lingușelii și discernământului, cu ample conexiuni culturale. Urmează apoi o listă bibliografică orientativă, pentru sprijin științific și cultural.

---

„Unde lumina adevărului lovește” – Dimitrie Cantemir și rostirea împotriva minciunii

În lumea dezvrăjită a Istoriei ieroglifice, unde fiarele și zburătoarele devin măști alegorice ale firii omenești, se joacă o dramă eternă: aceea a adevărului trădat, a cuvântului mincinos și a plăcerii pe care urechea de putere o simte atunci când e mângâiată de lingușire. Aici, Brehnacea și Cucunozul merg la Corb, spre a cere un verdict asupra Struțocămilei, dar, de fapt, scena e una clasică: lingușitorul slujește interesul propriu, judecătorul aude ce-i place, iar cel drept, în tăcere, suferă.

Dimitrie Cantemir, cu o subtilitate de fin cunoscător al sufletului omenesc, surprinde adevărul ca pe o lumină ce străpunge, chiar și în doze mici, grosimea zidurilor îndărătniciei. Or, tocmai această propoziție – „unde lumina adevărului lovește...” – devine piatra de temelie a înțelegerii filosofiei sale morale. Adevărul nu e un tunet, ci o rază care pătrunde. Rareori dărâmă zidurile; mai curând le fisurează.

Cucunozul, un simbol al minciunii împodobite cu „apostrofuri” și „perispomene”, aduce în scenă nu doar viclenia, ci și abilitatea de a perverti simțul dreptății. El rostește cuvintele cu știință retorică, le vântură în slujba cauzei sale și știe că „nimic nu e mai lesne decât cuvântul rău a grăi” (Cantemir). Așadar, îl avem în față pe oportunistul desăvârșit, tipul de om veșnic actual, care se mulează după nevoia de moment, fără conștiință, dar cu instinct de supraviețuire socială. Balzac avea dreptate: „lingușeala niciodată nu izvorăște din sufletele mari”. Este o specialitate a sufletelor mici, căci a minți pentru a plăcea e mai ușor decât a spune adevărul și a fi urât.

Corbul nu e doar un receptor al acestor vorbe, ci o imagine complexă a omului puternic, dar influențabil. De-ar fi avut el o inimă dreaptă, „ar fi săltat” de plăcere la vorbele lingușitorului. Dar aici se simte mâna moralistului Cantemir, care știe că în inima omului împietrit, cuvântul după plac face mai mult decât o avere. Cu un amar ironic, el scrie: „Cuvântul plăcut e mai de preț decât 1.000 de talanți”. Filosofia puterii se reduce, în cele din urmă, la sensibilitate auditivă: cine spune ce vrem să auzim, ne câștigă. Iar adevărul e sărac, pentru că nu flatează.

Brehnacea, personajul lucid, tace. Știe că minciuna face zgomot și că adevărul se rostește greu. Adevărul, pentru Cantemir, nu e doar o simplă constatare a realității, ci un act de curaj moral. A-l spune înseamnă a te opune interesului comun, a ieși din corul plăcerii și a suferi. Adevărul este însingurat. Eminescu va rosti această idee în termeni aproape gemeni: „Adevărul e stăpânul nostru, nu noi stăpânim adevărul”.

Cantemir se apropie în acest fragment de marii moraliști europeni și se dovedește, în plină epocă fanariotă, un spirit comparabil cu Montaigne, Pascal sau Machiavelli. Numai că spre deosebire de Machiavelli, care accepta compromisul drept armă politică, Cantemir păstrează verticalitatea morală: viclenia e un viciu, nu o abilitate.

Reflexia lui Platon – „cel mai mare dușman al adevărului este convingerea că deja îl cunoaștem” – pătrunde subtil în acest fragment. Când Cucunozul minte, nu doar că distorsionează realitatea, dar o înlocuiește cu o falsă certitudine. Este minciuna convingătoare, deci periculoasă. Este înșelarea voită a celuilalt, dar și automistificarea.

---

Într-un final, ceea ce transpare din această pagină a Istoriei ieroglifice nu este doar o satiră a curții fanariote, ci un tratat de morală în travesti alegoric. Minciuna, plăcerea, lingușirea, adevărul și cuvântul – toate sunt arme în lupta pentru influență, dar numai una este vrednică: lumina adevărului. Iar Cantemir, acest Socrate moldav, așază în pagină nu doar povestea animalelor, ci o scenă eternă a umanității: între ce place și ce e drept, între ce se spune și ce trebuie spus.

---

Bibliografie orientativă

Texte primare:

• Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. critică de Dan Slușanschi, București: Minerva, 1976 / Humanitas, 2001.
• Mihai Eminescu, Fragmentarium, Epigonii, Sărmanul Dionis, selecții despre adevăr și cuvânt.
• Platon, Republica (Cartea VII – Mitul Peșterii).
• Sf. Vasile cel Mare, Omilii morale, Ed. IBMBOR.

Texte filosofice și morale:

• Honoré de Balzac, Maxime și reflecții despre oameni.
• Lorenzo de Medici, Scrieri morale.
• Anne de l’Enclos, Scrisori și reflecții despre grație.
• Thomas Jefferson, Scrisori despre libertate și caracter.
• La Rochefoucauld, Maxime – despre vanitate, adevăr și lingușire.
• Lao-Tzu, Tao Te Ching, ed. Humanitas / Herald.

Critică literară și istorie culturală:

• Dan Slușanschi, Universul alegoric al lui Cantemir, București, Ed. Minerva.
• George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent (capitolul despre Cantemir).
• Virgil Cândea, Dimitrie Cantemir – dimensiunea europeană a gândirii românești.
• Mircea Eliade, Încercarea labirintului – reflecții despre adevăr, alegorie și simbol.

---

Dacă dorești, pot extinde acest eseu în mai multe secțiuni (de exemplu: „Minciuna și plăcerea”, „Lingăul – figura pericolului politic”, „Brehnacea – tăcerea dreptății”, „Corbul – între putere și surzenie”), pentru o structură coerentă de lucrare sau articol. Vrei să continuăm în această direcție?

Varianta II

Un eseu amplu, eseistic-literar, intitulat „Înțeleptul și orbii de putere. Cantemir și pledoaria pentru adevăr”, însoțit de o listă bibliografică selectivă. Textul pornește de la fragmentul oferit și îl dezvoltă comparativ, în spirit moral și cultural, atât în context românesc, cât și universal.

---

Înțeleptul și orbii de putere. Cantemir și pledoaria pentru adevăr

„Unde lumina adevărului lovește, oricât de groși ar fi păreții îndrăptniciii, de nu peste tot, dară oarece zarea tot străbate.” – Dimitrie Cantemir

Istoria ieroglifică nu este doar o scriere alegorică, un roman politic al epocii fanariote, ci și un tratat despre firea omului în lupta sa cu minciuna, lingușirea și orbirea puterii. Cantemir, ca un înțelept vechi în veșminte baroce, își ascunde adevărul în pilde de animale, dar îl lasă să strălucească în reflexii de morală gravă și umor subtil. Episodul cu Brehnacea, Cucunozul și Corbul este o radiografie a mecanismului deformării adevărului în fața celui puternic, acolo unde lingușirea nu este doar o deprindere, ci o armă politică, iar tăcerea celui drept – o formă de martiriu.

Cucunozul, simbol al vicleanului adaptabil, manipulează adevărul cu o retorică din care „suflă multe de vânt pline cuvinte”, după cum zice Cantemir. Vorbirea sa nu este vorbire, ci stratagemă: el minimizează știința dobitoacelor și înalță zburătoarele, căci simte că gustul Corbului cere laude, nu judecăți. Ne aflăm, astfel, într-un univers în care cuvântul nu mai exprimă, ci maschează, în care minciuna frumos rostită e mai căutată decât adevărul spus cu greutate.

Această scenă este de o perenă actualitate. De la curțile fanariote la cancelariile moderne, adevărul n-a fost niciodată o prezență confortabilă. „Cel mai mare dușman al adevărului nu este minciuna, ci convingerea greșită că deja îl cunoaștem” – spunea Platon. Cucunozul întruchipează perfect această idee: nu minte grosolan, ci împachetează convingeri greșite într-un limbaj al plăcerii auditive, pentru un Corb care nu mai are reflexul cercetării, ci doar pe cel al acceptării lăudătorului.

Dar cine este Brehnacea în acest decor? Un personaj modest, greu la vorbă, dar greu și la compromis. El „suferiia” cuvintele Cucunozului, dar merge împreună cu el, căci nu are altă cale. În această contradicție se află tragismul omului conștient: vede, înțelege, dar tace, căci nu poate vorbi într-un loc unde „adevărul se lovește de păreți groși”. El nu e un erou în sens clasic, ci un înțelept tăcut, un învins demn.

Cantemir nu plasează vinovăția nici doar în Cucunoz, nici doar în Corb, ci într-un sistem corupt în întregime, unde fiecare piesă a puterii funcționează prin interes și conveniență. De aici și actualitatea sa. Cuvântul adevărului e greu, incomod, rostit rar și adesea respins. „Adevărul e stăpânul nostru, nu noi stăpânim adevărul” – spunea Eminescu, ecou limpede al înțelegerii cantemiriene.

Într-o lume în care „viclenia se oferă sub chipul unor binefaceri” (Sfântul Vasile cel Mare) și în care caracterul e modelat de cuvinte, gânduri și tăceri (Lao-Tzu), lucrarea lui Cantemir devine mai mult decât literatură: este o pedagogie a lucidității. Ea avertizează că adevărul nu e niciodată pe placul celor care vor să domine fără să răspundă, iar lingușirea este mai primejdioasă decât o ofensă frontală, căci, cum spune Balzac, vine de la suflete mici, dar pătrunde până în miezul puterii.

În concluzie, Cantemir este alături de înțelepții lumii nu pentru că scrie aforistic, ci pentru că înțelege mecanismul minciunii și curajul modest al adevărului. Portretul lui Cucunoz nu este doar o caricatură, ci un avertisment subtil, o lecție despre cum se strică lumea când se schimbă cuvântul în monedă și tăcerea în singura formă de demnitate.

---

Bibliografie selectivă:

Lucrări primare și surse directe:

1. Dimitrie Cantemir – Istoria ieroglifică, ed. crit. și traduceri de Dan Slușanschi și Al. Ciorănescu
2. Mihai Eminescu – Opere, vol. 1–3 (în special articolele politice și fragmentele filosofice)
3. Sfântul Vasile cel Mare – Omilii morale
4. Platon – Republica și Gorgias
5. Lao-Tzu – Tao Te Ching
6. Thomas Jefferson – Scrisori și maxime politice

Lucrări de critică, comentariu și exegeză:
7. Virgil Cândea – Cantemir – un spirit european
8. Șerban Cioculescu – Profiluri literare
9. Nicolae Manolescu – Istoria critică a literaturii române
10. Andrei Pleșu – Despre îngeri (pentru observații despre retorică și adevăr)
11. Eugen Simion – Scriitori români de azi (vol. dedicat lui Cantemir)

Surse filozofice și aforistice:
12. Honoré de Balzac – Maxime și reflecții
13. Anne Ninon de l’Enclos – Scrisori și aforisme
14. Lorenzo de Medici – Scrisori și reflecții despre guvernare

---

Q1: Cum se poate integra tema „adevărului rostit cu greu” din acest fragment în comparație cu figura lui Socrate sau Iisus în literatură?

R: Atât Socrate, cât și Iisus sunt figuri arhetipale ale adevărului rostit împotriva curentului. Ca și Brehnacea, ei nu mint, dar nici nu pot impune adevărul. Socrate e condamnat pentru că „strică tineretul” – adică pentru că învață gândirea liberă. Iisus tace în fața lui Pilat, dar adevărul lui „nu este din lumea aceasta”. În toate aceste cazuri, cuvântul adevărului este o sabie care nu taie imediat, dar lovește în adâncime. Cantemir folosește aceleași resorturi morale, dar în cheie alegorică.

---

Q2: Cum s-ar traduce personajul Cucunoz într-o societate contemporană?

R: Cucunoz este echivalentul consilierului de imagine sau al propagandistului care îmbracă minciuna în „limbaj corporatist” ori populist. El este expertul în aparențe, manipulează realitatea pentru a plăcea urechii conducătorului, iar răul pe care îl face e dublu: strică adevărul și îl face acceptabil. În societatea actuală, îl regăsim în spațiul mediatic, în politică, în rețelele sociale care valorizează forma în detrimentul fondului.

---

Q3: Care ar fi valoarea morală a tăcerii lui Brehnacea în acest fragment?

R: Tăcerea lui Brehnacea nu e lașitate, ci o formă de protest nespus. El știe că adevărul nu se va impune acolo, dar refuză să-l compromită. Într-un sens eminescian, această tăcere este mai elocventă decât orice strigăt, căci e tăcerea care îndură, nu cea care se resemnează. Aici, Cantemir ne arată că uneori caracterul se exprimă prin tăcerea care nu se încovoaie.

Imagine:...îngerul se înclină...