CALEIDOSCOP – Gânduri de ocazie (anexă 3)
– 8 aprilie 2025
Lupul refuză rolul de „cel cu ochi”
*
Lupul, care pare sincer și conștient de
pericole, își refuză rolul de „cel cu ochi”, pentru că lumea este condusă de
„orbi” cu autoritate.
Refuzul de a da răspunsul cerut în descifrarea numelui Struțocămilei este, de
fapt, un act de înțelepciune politică și de rezistență pasivă. Vulpea se
gândește să intervină.
„Cu acestea Lupul tăcând,
Vulpea, macar că nu în puțin frica Lupului avea, însă zavistiia veche spre
răutăți noaă nepărăsit o împingea. De care lucru cu înțeleapta-și zavistie
socotiia că cu casa ei împreună și coliba vecinului să să aprindză multu-și folosește.
Și nu doară că socoteala spre lauda Lupului îi era, ce numai doară că mult
într-însul vrednicii descoperind, despre cei goli de dânsele, până în cea de
apoi vreo ură asupră i-ar aduce (că nărocul
așe vrednicilor pizmuind să vede, că cu cât sint mai suferitori furtunelor, cu
atâta mult valurile să le îndesască, și pre cât lucruri vrednice de laudă ar
face și ar arăta, pre atâta în ura și urgiia nevrednicilor să cadă. Care lucru
fortuna spre mai mare rușinarea celor nevrednici, precum îl face socotesc, de
vreme ce ei pre cât mai mult îi urăsc, pre atâta pre sine să hulesc. Și
vrednicii pre cât mai mult să înădușesc, pre atâta în bunătăți să mai întăresc,
nu într-alt chip, ce ca cum cu cât mai tare cremenea cu oțălul a-i lovi, cu
atâta mai iuți și mai luminoasă scântei sloboade).” – Istoria ieroglifică,
Dimitrie Cantemir ( 26 octombrie 1674 -
21 august 1723)
.....................................
În limbaj contemporan:
Fragmentul acesta este profund și plin de observații
despre natura umană, puterea, invidia și soarta celor drepți și vrednici. Iată
o reformulare în limbaj contemporan, păstrând sensul, nuanțele morale și tonul
filosofic-politic:
Lupul, tăcând, iarăși dădea dovadă de înțelepciune.
Atunci Vulpea, deși nu era lipsită de teamă față de Lup, totuși, vechea ei
invidie, pe care nu o putea părăsi, o împingea spre noi uneltiri. În gândul ei,
acea invidie „înțeleaptă” urmărea ca, dând foc propriei case, să aprindă și
coliba vecinului – socotind că din răul altuia ar putea ieși cu folos.
Nu era vorba că ar fi vrut să-l laude pe Lup, ci mai
degrabă, descoperind în el atâtea vrednicii, se temea că acei lipsiți de ele
l-ar urî până la capăt. Căci, așa se întâmplă în lume: cei vrednici sunt adesea
invidiați, iar cu cât sunt mai răbdători în fața furtunilor, cu atât mai aprige
devin valurile împotriva lor. Iar, pe cât săvârșesc fapte vrednice de laudă, pe
atât cad în mânia celor nevrednici.
Dar, poate că însăși soarta așază lucrurile așa,
pentru a rușina pe cei nevrednici – căci, cu cât ei urăsc mai mult pe cei
demni, cu atât mai mult își arată josnicia. Iar cei vrednici, cu cât sunt mai
apăsați, cu atât se întăresc în virtute. Nu altfel decât cremenea care, cu cât
este lovită mai tare cu oțelul, cu atât sloboade scântei mai iuți și mai
luminoase.
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
Zece citate
din literatură și filosofie care reflectă idei asemănătoare cu această nouă
sentenție a cărturarului:
„nărocul așe vrednicilor pizmuind să vede, că cu cât sint
mai suferitori furtunelor, cu atâta mult valurile să le îndesască, și pre cât
lucruri vrednice de laudă ar face și ar arăta, pre atâta în ura și urgiia
nevrednicilor să cadă. Care lucru fortuna spre mai mare rușinarea celor
nevrednici, precum îl face socotesc, de vreme ce ei pre cât mai mult îi urăsc,
pre atâta pre sine să hulesc. Și vrednicii pre cât mai mult să înădușesc, pre
atâta în bunătăți să mai întăresc, nu într-alt chip, ce ca cum cu cât mai tare
cremenea cu oțălul a-i lovi, cu atâta mai iuți și mai luminoasă scântei
sloboade”
........................................
Acest
fragment este o sentință de mare forță morală, cu o adâncime care merită
oglindită în alte texte. Mai jos sunt extrase zece citate din literatură și
filosofie (atât românească, cât și universală) care rezonează cu ideea centrală
formulată de Cantemir: cu cât omul este mai vrednic și mai răbdător în fața
suferinței, cu atât mai aspru este încercat, iar prin aceste lovituri își
dovedește adevărata noblețe.
1. Radu Gyr
– „Iisus în celulă”
„Mi-a
fost mai greu cu tine, alături, în odaie. / Căci știam că, deodată cu mine,
te-ngenuncheai.”
→ Suferința vrednicului e împărtășită cu divinul – o tăcere aspră și luminoasă,
în ciuda urii celor din jur.
2. Lucian
Blaga – „Suferințele omului superior”
„Suferința
nu e o pedeapsă, ci o treaptă.”
→ Exact ca la Cantemir: suferința nu umilește, ci înalță – e o măsură a
verticalității.
Într-un
registru mai profund metafizic, Lucian Blaga valorifică ideea suferinței ca
drum spre revelare, dar nu către o lumină exterioră, ci către o adâncime a
ființei. Dacă la Cantemir suferința vrednicului devine o probă morală care
sporește strălucirea interioară, la Blaga, suferința este umbra necesară pentru
ca misterul să rămână viu. În poemul Eu nu strivesc corola de minuni a lumii,
poetul afirmă că „lumina altora sugrumă vraja nepătrunsului ascuns”, în timp ce
el adaugă „taina la taină”. Suferința blagiană nu este întotdeauna articulată
ca o criză exterioară, ci ca o tensiune ontologică, o conștiință a limitelor
care însă nu paralizează, ci provoacă o adâncire a spiritului. Asemenea
vrednicului cantemirian, care își întărește bunătatea pe măsură ce este mai
„înădușit”, omul blagian se definește prin ceea ce poate suporta în interior –
prin ceea ce tace, mai curând decât prin ceea ce rostește. Așadar, suferința
devine, și la Blaga, o formă superioară de cunoaștere și de întărire a ființei,
dar sub semnul misterului, nu al evidenței.
3. Friedrich
Nietzsche – Așa grăit-a Zarathustra
„Trebuie
să ai haos în tine ca să poți naște o stea care dansează.”
→ Valurile vieții nu distrug omul adevărat, ci îl înalță spre creație și lumină
– aidoma scânteii din cremene.
4) Mihai
Eminescu – Glossă
„Toate-s
vechi și nouă toate; / Vreme trece, vreme vine.”
→ Eternitatea suferinței celor drepți într-o lume coruptă, dar și seninătatea
celui ce înfruntă furtunile cu demnitate.
Afirmația
centrală formulată de Dimitrie Cantemir în Istoria ieroglifică – „cu cât
omul este mai vrednic și mai răbdător în fața suferinței, cu atât mai aspru
este încercat, iar prin aceste lovituri își dovedește adevărata noblețe” –
exprimă o viziune profund morală asupra raportului dintre suferință și virtute.
În logica acestei gândiri, suferința nu este doar o pedeapsă sau o întâmplare
nefericită, ci o probă necesară pentru desăvârșirea morală și spirituală a
omului. Este o jertfă conștientă, acceptată cu răbdare și demnitate, care îl
distinge pe cel vrednic de restul oamenilor. Astfel, noblețea nu ține de
origini sociale, ci de capacitatea sufletului de a înfrunta încercările cu
smerenie și tărie.
Această
concepție se regăsește, într-o formă poetică și filosofică, în „Glossă” de
Mihai Eminescu. Poetul construiește o meditație asupra timpului, asupra
relativității valorilor și asupra destinului omului superior, într-o lume în
care răul pare să se repete etern. Versul „Toate-s vechi și nouă toate; / Vreme
trece, vreme vine” sintetizează ideea unei istorii ciclice, a unei lumi blocate
în aparență, lipsită de progres spiritual autentic. Repetiția cuvântului
„vreme” accentuează percepția unei lumi în care totul curge, dar nimic nu se
înnoiește cu adevărat în esență.
În acest
context, figura omului demn și răbdător, anticipată de Cantemir, este
continuată prin eul liric eminescian care îndeamnă la discernământ moral („Ce e
rău și ce e bine / Tu te-ntreabă și socoate”) și la o atitudine de distanțare
interioară față de ispitele și iluziile unei lumi superficiale. Apare, astfel,
ideea unei nobleți spirituale dobândite prin vigilență morală și prin refuzul
de a se lăsa afectat de fluxul trecător al lucrurilor („Ce e val, ca valul
trece”). Motivul valului devine o metaforă a suferințelor și a instabilității
vieții lumești, dar și a capacității omului nobil de a le depăși printr-o
liniște interioară dobândită cu efort.
Ultimul
îndemn – „De te-ndeamnă, de te cheamă, / Tu rămâi la toate rece” – consfințește
acest ideal al detașării stoice, apropiat de înțelepciunea senină a omului ce a
înțeles deșertăciunea aparențelor. La fel ca în concepția cantemiriană, și în
poezia lui Eminescu suferința devine un teren de încercare, iar rezistența în
fața durerii și a iluziilor devine dovada unei superiorități reale.
Așadar,
între viziunea etico-filosofică a lui Dimitrie Cantemir și meditația lirică a
lui Eminescu există o punte de profunzime: amândoi văd în suferință un prilej
de auto-definire, o cale spre noblețea autentică. Prin răbdare, discernământ și
detașare de cele lumești, omul se poate ridica deasupra vremurilor,
păstrându-și demnitatea și curățenia sufletească în mijlocul unei lumi corupte
și efemere.
Prin urmare,
atât în gândirea lui Cantemir, cât și în lirica eminesciană, suferința nu este
înțeleasă ca o simplă povară, ci ca un prilej de purificare și de afirmare a
unei demnități interioare care transcende efemerul. Ea devine locul unei
alegeri morale: cel vrednic își asumă încercările nu ca pe niște pedepse, ci ca
pe o chemare la împlinire lăuntrică, asemenea figurii dreptului biblic sau a
înțeleptului stoic. Astfel, în fața furtunii lumii, omul nobil nu fuge, ci
rămâne, cu o seninătate dureroasă și tăcută, dar înaltă. Această atitudine –
deopotrivă creștină și filosofică – este esența unei nobleți spirituale care nu
se pierde în timp, ci, dimpotrivă, devine scânteia ce străbate veacurile și
luminează adevărata condiție a omului drept.
5.
Marcus Aurelius – Gânduri către sine însuși
„Ceea
ce nu este bun pentru stup, nu este bun pentru albină.”
→ Etica stoică: omul drept îndură nu pentru sine, ci pentru binele comun, chiar
dacă ceilalți îl disprețuiesc.
6.
Vasile Voiculescu – Întunecata taină
„Nu
întreba nimic. Cunoașterea vine după răbdare.”
→ Suferința nu e doar încercare, ci inițiere – ca la Cantemir: doar cei loviți
izbucnesc în lumină.
7.
Sfântul Pavel – Epistola către Romani (5:3-5)
„Ne
bucurăm chiar și în necazuri, știind că necazul aduce răbdare, răbdarea aduce
încercare, iar încercarea nădejde.”
→ Formula
clasică a devenirii sufletești prin suferință: exact linia „cremenei”
cantemiriene.
Legătura
subtilă dintre reflecția lui Dimitrie Cantemir din Istoria ieroglifică și
cuvintele Apostolului Pavel din Epistola către Romani (5:3-5) se întrupează în
ideea unei pedagogii a suferinței, în care necazul nu este o piedică în calea
împlinirii, ci o treaptă spre înnobilare sufletească. Cantemir, cu rafinamentul
său moral și simbolic, sugerează că vrednicul este tocmai acela care, cu cât
este mai încercat, cu atât devine mai luminat: „ca cum cu cât mai tare cremenea
cu oțălul a-i lovi, cu atâta mai iuți și mai luminoasă scântei sloboade”.
Această imagine evocă o înălțare prin durere, o creștere spirituală în inima
furtunii, identică în duh cu ideea paulină: „necazul aduce răbdare, răbdarea
aduce încercare, iar încercarea nădejde”.
Ambele texte
vorbesc despre o alchimie interioară care transfigurează sufletul celui
vrednic. La Cantemir, încercarea este o forță care, paradoxal, întărește și
luminează, iar ura nevrednicilor nu face decât să sporească slava celor drepți.
La Pavel, necazul este începutul unui proces de maturizare spirituală care
culminează în nădejde – nu o simplă speranță pasivă, ci o încredere activă în
sensul suferinței și în lucrarea mântuitoare a lui Dumnezeu.
Explicația
adusă Epistolei accentuează tocmai această pedagogie a suferinței ca mijloc de
transformare a caracterului. Răbdarea dobândită prin necaz face omul mai calm,
mai blând, mai înțelept. Cantemir, la rândul său, vede în răbdarea vrednicului
nu o resemnare, ci o forță de opoziție tăcută, dar plină de sens, o rezistență
în fața răului care îl transformă în scânteie, adică în lumină vie.
Astfel, cele
două viziuni – una creștină, alta alegorică – converg într-o înțelegere comună:
vrednicia se arată nu în absența furtunilor, ci în modul cum le înfruntăm, iar
suferința, departe de a fi lipsită de rod, devine o cale spre împlinire
lăuntrică și speranță.
8.
Dostoievski – Frații Karamazov
„Frumusețea
va salva lumea.”
→ Frumusețea spirituală se naște adesea din durere – în tăcerea suferinței se
clădește adevărata noblețe.
9.
Tudor Arghezi – Testament
„Din
bube, mucegaiuri și noroi / Iscat-am frumuseți și prețuri noi.”
→ O expresie aproape literală a ideii că din suferință iese lumină – din
lovitură, scânteie.
Tangențial
cu gândirea lui Cantemir, Tudor Arghezi dezvoltă în creația sa ideea unei
suferințe care nu doar că purifică, ci devine însăși condiția creației
autentice. În Testament, poetul evocă „slova de foc” născută din „munca neagră
de jos”, adică dintr-o trudă aspră, aproape umilă, dar plină de dârzenie.
Asemenea scânteii izvorâte din cremenea izbită, cuvântul arghezian se aprinde
în urma loviturii, în urma încercării, dobândind o strălucire nouă, o forță
înnoitoare. Dacă la Cantemir furtuna îl înalță pe vrednic prin paradoxul
durerii care luminează, la Arghezi zbuciumul devine materie primă pentru o
poezie în care „veninul” se transformă în „miere”, într-o artă capabilă să
îmbrace suferința în frumusețe. Astfel, la amândoi, dar în registre diferite –
unul alegoric-moral, celălalt poetic-existențial – vedem cum zbuciumul nu
distruge, ci desăvârșește.
10.
Blaise Pascal – Cugetări
„Omul
nu este decât o trestie, cea mai fragilă din natură; dar o trestie care
gândește.”
→ Deși slab în aparență, omul vrednic e tare în duh – și devine mărturie a unei
forțe superioare tăcerii celorlalți.
>>>>>>>>>>>>>>>
Dezvoltarea unui comentariu:
Să pornim de la ideea centrală a fragmentului lui
Cantemir și s-o dezvoltăm într-un eseu comparativ, urmărind figura omului
vrednic, care suferă în tăcere, este împins la margine de cei nevrednici, dar
prin jertfă și răbdare își păstrează demnitatea și chiar luminează în
întuneric.
Vom urmări trei fire esențiale:
- Dimensiunea
politică și etică la Cantemir
- Transfigurarea
suferinței prin jertfă în poezia religioasă și filosofică (Arghezi, Blaga,
Voiculescu, Gyr, Crainic)
- Mitul
puterii blânde la Sadoveanu – suferința ca formă de înțelepciune
I. Dimitrie Cantemir – suferința ca expresie a
superiorității morale
În Istoria ieroglifică, figura Lupului se
construiește pe fondul unei lumi nedrepte, dominate de „orbi cu autoritate”, în
care înțelepciunea și tăcerea devin forme de rezistență. Lupul, departe de a fi
naiv sau pasiv, își refuză rolul de „cel cu ochi” nu din lașitate, ci din înțelepciune
politică. Știe că, în lumea condusă de nevrednici, orice manifestare de
verticalitate stârnește ura și invidia.
Vulpea este figura politicianului oportunist, care
folosește chiar focul propriei case pentru a arde coliba vecinului – o imagine
sarcastică a corupției morale.
Cantemir oferă o observație profundă asupra ordinii
sociale pervertite: cu cât omul e mai demn, cu atât este mai urât de cei
lipsiți de demnitate. Iar „fortuna” – destinul – nu-i pedepsește pe cei
vrednici, ci îi încercuiește tocmai pentru a-i face mai luminoși. Această idee
a scânteii care iese din cremene lovește adânc și deschide drumul spre o
înțelegere mistică a suferinței.
II. Jertfa luminătoare în lirica religioasă – de la
Arghezi la Voiculescu și Gyr
Tudor Arghezi – între patimă și creație
În volumul Flori de mucigai, Arghezi se apropie
de viziunea cantemiriană: suferința nu este semn al slăbiciunii, ci al unei
misiuni, al unei lucrări interioare. Poezia „Blesteme” arată un creator
marginalizat, dar conștient că suferința sa e prețul pentru cuvântul adevărat:
„Din bube, mucegaiuri și noroi / Iscat-am frumuseți și
prețuri noi.”
Ca și cremenea lui Cantemir, Arghezi „izbește” în
întuneric și naște lumină din durere.
Lucian Blaga – suferința ca taină
Blaga deplasează suferința din zona social-politică în
zona metafizică. În poemele sale, omul nu este urât pentru că este drept, ci
este lovit pentru că are acces la mister – iar misterul nu trebuie rostit. În
„Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”, poetul refuză să risipească
întunericul, fiindcă el însuși participă la taina creației.
Totuși, în „Psalmii”, el își înalță suferința către un
Dumnezeu tăcut, întocmai ca Lupul care tace în fața nedreptății. Suferința este
un drum spre o altă formă de cunoaștere.
Vasile Voiculescu – mucenicul discret
Voiculescu aduce figura jertfitorului blând, smerit,
care suferă fără niciun beneficiu imediat. În „Întunecata taină”, el conturează
imaginea celui ce „arde pe dinăuntru” ca o candelă, fără să ceară nimic.
Suferința devine un canal de unire cu divinul. Ca și la Cantemir, jertfa e
lumină, iar tăcerea – o formă de verticalitate.
Radu Gyr – jertfa ca luptă și lumină în întuneric
Poemul „Iisus în celulă” descrie suferința
prizonierului politic, identificat cu Hristos. Jertfa lui nu e doar pasivă, ci
eroică. Ca Lupul, Gyr știe că demnitatea atrage ura, dar nu se leapădă de ea.
Într-o lume a orbilor, el continuă să „vadă” cu ochii sufletului. Focul care îl
arde din afară îl face să strălucească dinăuntru.
III. Sadoveanu – chipul blândeții care nu cedează
În proza sadoveniană, suferința este legată de timp,
de răbdare și de o înțelepciune arhaică. Personajele care par retrase, simple,
au adesea un suflet de cremene. În Baltagul, Vitoria Lipan este o figură
a jertfei conștiente, care nu renunță la adevăr, chiar dacă trebuie să înfrunte
moartea și disprețul. Ea, ca și Lupul lui Cantemir, știe când să tacă și când
să vorbească – iar tăcerea devine strategie.
Concluzie: Scânteia din cremenea vremurilor
De la Cantemir până la Blaga și Gyr, ideea de om
vrednic care suferă, dar nu cedează, rămâne constantă. Tăcerea Lupului,
înțelepciunea smerită a lui Voiculescu, strigătul înăbușit al lui Arghezi și
suferința transfigurată a lui Gyr compun un portret viu al unei conștiințe
românești profunde – o conștiință care nu se frânge, ci strălucește în
întuneric.
Ca și cremenea lui Cantemir, cu cât e lovită mai tare,
cu atât sloboade scântei mai luminoase.
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
..................
Vom așeza
fiecare dintre cele zece citate în oglindă cu sentința lui Cantemir,
pentru a descoperi rezonanțele adânci ale unei gândiri ce transcede epocile.
Vom păstra, ca reper, ideea centrală a lui Cantemir:
„Nărocul
așe vrednicilor pizmuind să vede, că cu cât sint mai suferitori furtunelor, cu
atâta mult valurile să le îndesască, și pre cât lucruri vrednice de laudă ar
face și ar arăta, pre atâta în ura și urgiia nevrednicilor să cadă... cu cât
mai tare cremenea cu oțălul a-i lovi, cu atâta mai iuți și mai luminoasă
scântei sloboade.”
Această idee
devine axă de interpretare în fiecare dialog literar de mai jos:
1.
Radu Gyr – „Iisus în celulă”
„Mi-a
fost mai greu cu tine, alături, în odaie. / Căci știam că, deodată cu mine,
te-ngenuncheai.”
Oglindă
cu Cantemir:
Așa cum Lupul e tăcut și suferitor, dar luminat de o conștiință superioară, Gyr
evocă prezența lui Hristos în suferința din temniță. Amândoi știu că demnitatea
atrage prigoana. Loviturile sunt grele, dar lumina se aprinde înăuntru.
2.
Lucian Blaga – „Suferințele omului superior”
„Suferința
nu e o pedeapsă, ci o treaptă.”
Oglindă
cu Cantemir:
Pentru Cantemir, suferința nu este nedreptate absurdă, ci o formă de selecție
morală. Cei vrednici urcă în lumină tocmai prin lovituri. La Blaga, suferința
nu e pedeapsă, ci prag de trezire – amândoi văd în durere o scară spre adevăr.
3.
Nietzsche – Zarathustra
„Trebuie
să ai haos în tine ca să poți naște o stea care dansează.”
Oglindă
cu Cantemir:
Valurile care se abat asupra celor vrednici creează un aparent „haos”, dar
scânteia – steaua – vine tocmai din acea presiune. Lupul și omul nietzschean
sunt singuratici, izolați de gloata nevrednică, dar deasupra ei, fiindcă din ei
izbucnește creația.
4.
Eminescu – Glossă
„Toate-s
vechi și nouă toate...”
Oglindă
cu Cantemir:
Eminescu contemplă, ca și Cantemir, zădărnicia unei lumi în care cei vrednici
sunt ignorați sau pedepsiți. Dar în amândoi e o seninătate superioară furtunii:
Lupul nu vorbește, dar vede. Eminescu nu strigă, dar cunoaște. Tăcerea devine
superioară haosului.
5.
Marcus Aurelius – Gânduri către sine însuși
„Ceea
ce nu este bun pentru stup, nu este bun pentru albină.”
Oglindă
cu Cantemir:
Lupul suferă pentru că refuză să joace jocul corupt al celor „orbi cu
autoritate”. Aurelius, asemenea lui Cantemir, înțelege că binele individual e
legat de binele colectiv, iar sacrificiul vrednicului e o jertfă pentru
echilibru – chiar dacă ceilalți nu văd.
6.
Vasile Voiculescu – Întunecata taină
„Nu
întreba nimic. Cunoașterea vine după răbdare.”
Oglindă
cu Cantemir:
Voiculescu și Cantemir pun răbdarea în centrul devenirii. Lupul tace,
Voiculescu tace. Ambii știu că în tăcere se ascunde adevărul, că în lovire se
ascute inima, că în suferință se curăță sufletul.
7.
Sfântul Pavel – Epistola către Romani (5:3–5)
„Necazul
aduce răbdare, răbdarea aduce încercare, iar încercarea nădejde.”
Oglindă
cu Cantemir:
Cremenea din Cantemir e lovită ca să scoată scânteie; la Pavel, necazul e
începutul unui lanț de devenire. Amândoi văd în suferință nu un sfârșit, ci un
drum: suferința nu frânge, ci zidește în taină nădejdea și mântuirea.
8.
Dostoievski – Frații Karamazov
„Frumusețea
va salva lumea.”
Oglindă
cu Cantemir:
Lupul, înfruntând furtunile fără a răspunde urii cu ură, păstrează în sine o
frumusețe morală tăcută. La Dostoievski, frumusețea este jertfă, iertare,
lumină în întuneric. Ambii cred într-o forță nevăzută care crește din durere și
luminează fără să se laude.
9.
Tudor Arghezi – Testament
„Din
bube, mucegaiuri și noroi / Iscat-am frumuseți și prețuri noi.”
Oglindă
cu Cantemir:
Imaginea „scânteii” e reluată aproape literal. Lupul lovit – poetul umilit. Dar
din noroiul disprețului se naște cuvântul frumos, la fel cum din cremenea
lovită țâșnește lumină. E o transfigurare a suferinței în valoare.
10.
Blaise Pascal – Cugetări
„Omul
nu este decât o trestie, cea mai fragilă din natură; dar o trestie care
gândește.”
Oglindă
cu Cantemir:
Lupul e slab în raport cu puterea instituțiilor, dar puternic prin conștiință.
Pascal, ca și Cantemir, vede în om o fragilitate în aparență, dar un munte în
spirit. Cei care suferă în tăcere sunt, în fond, cei mai tari.
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
„Scânteia și furtuna. Suferința
vrednicului în gândirea morală și literară”
oferă o
punte simbolică și evocatoare între rezistența tăcută și înălțarea interioară.
Am putea structura eseul astfel:
I.
Introducere
- Contextul ideii lui Cantemir:
suferința ca semn al vredniciei.
- Definirea „scânteii” (lumina
care izvorăște din confruntare) și a „furtunii” (ura celor nevrednici,
prigoana).
- Trecerea de la exemplul Lupului
din Istoria ieroglifică la o meditație universală.
II.
Cantemir – modelul suferinței luminate
- Analiza citatului propus.
- Reflecția asupra tăcerii
Lupului și a refuzului de a intra în jocul puterii.
- Suferința ca probă a
verticalității, ca foc care purifică.
III.
Scânteia în alte tradiții și epoci
A. Literatura
română:
- Radu Gyr și jertfa în temniță.
- Arghezi – creația născută din noroi.
- Blaga – suferința ca treaptă spre
lumină.
- Voiculescu – răbdarea, ca drum spre
revelație.
B. Filosofie
și literatură universală:
- Nietzsche – haosul creativ.
- Dostoievski – frumusețea prin suferință.
- Sf. Pavel – lanțul mântuirii:
suferință–nădejde.
- Pascal – forța spiritului în fața
vulnerabilității.
IV.
Suferința ca formă de rezistență morală
- De ce vrednicul e urât de cei
nevrednici?
- Cum devine suferința un
criteriu de selecție spirituală?
- Exemplul Lupului – actual și
astăzi: pasivitate activă, refuzul de a colabora cu răul.
V.
Concluzie
- Recapitulare: din cremenea
lovită, scânteia.
- Tăcerea vrednicului, mai sonoră
decât vorbele celor puternici.
- „Furtuna” e inevitabilă, dar
„scânteia” e veșnică.
Introducere
În
literatura română, rareori gândirea morală și analiza politică se împletesc cu
atâta subtilitate și forță cum o face Dimitrie Cantemir în Istoria
ieroglifică. Ascunsă sub vălul alegoriei, această operă oferă o meditație
lucidă asupra destinului omului virtuos într-o lume coruptă și orbită de
putere. Într-un pasaj de o actualitate dureroasă, Cantemir afirmă că „nărocul
așe vrednicilor pizmuind să vede, că cu cât sint mai suferitori furtunelor, cu
atâta mult valurile să le îndesască”, formulând o observație amară: cu cât omul
este mai demn, mai înzestrat și mai curat în gând, cu atât atrage mai mult ura
celor lipsiți de aceste calități.
Această
viziune nu este una izolată în gândirea europeană. Dimpotrivă, ideea că
adevărata valoare este aproape inevitabil încercată de suferință se regăsește
atât în textele sapiențiale, cât și în literatura profană, atât în mărturisirea
poetului condamnat la tăcere, cât și în înțelepciunea filosofului care a privit
în adâncul sufletului omenesc. Scânteia, în acest context, devine
simbolul acelei lumini interioare care nu doar că rezistă furtunii, ci se
aprinde tocmai din lovitură. Furtuna, la rândul ei, nu este doar expresia
haosului exterior, ci încercarea necesară prin care se verifică autenticitatea
unui suflet vertical.
Eseul de
față își propune să urmărească această temă a „suferinței vrednicului” în
oglindă cu alte momente de profunzime din literatura și filosofia morală. De la
tăcerea încărcată de sens a Lupului cantemirian, până la răbdarea
transfiguratoare din poemele lui Radu Gyr, de la „scânteia” dureroasă din
versul arghezian, până la „frumusețea care va salva lumea” a lui Dostoievski,
vom încerca să reconstruim harta unei suferințe care nu înfrânge, ci înalță.
Cantemir
– modelul suferinței luminate
Dimitrie
Cantemir nu este doar unul dintre cei mai cultivați și rafinați gânditori ai
epocii premoderne, ci și un moralist profund, un vizionar care a înțeles
mecanismele ascunse ale puterii și suferinței. În Istoria ieroglifică,
scrisă într-un exil dureros și subtil polemică față de ordinea politică a
vremii, Cantemir folosește alegoria pentru a rosti adevăruri periculoase. În
centrul acestei alegorii, personajul Lupului — calm, lucid, dar refuzând
compromisul — devine simbolul înțeleptului prigonit, al celui vrednic care
alege tăcerea ca formă de protest.
În pasajul
citat, forța cuvântului cantemirian nu vine doar din observație, ci din
experiență trăită și transfigurată. El scrie:
„nărocul așe
vrednicilor pizmuind să vede, că cu cât sint mai suferitori furtunelor, cu
atâta mult valurile să le îndesască...”
Această
frază concentrează o veritabilă teorie a suferinței morale. Lumea este condusă
nu de criteriul meritului, ci de capriciul forței, iar adevărata valoare
devine, paradoxal, o povară în ochii celor fără lumină. Suferința nu este doar
inevitabilă pentru cel vrednic, ci aproape necesară, ca o inițiere în
profunzimea propriei ființe. Cu cât este mai „lovită” cremenea, cu atât
scânteia izbucnește mai vie. Este, aici, o taină a rezistenței interioare — nu
a revoltei zgomotoase, ci a demnității care nu se pleacă furtunii.
Lupul lui
Cantemir, refuzând să descifreze numele Struțocămilei, refuză participarea la
minciună și corupție. Este un gest de rezistență pasivă, dar cu bătaie lungă,
pentru că tocmai în refuzul vorbirii se află adevărul. Astfel, suferința
vrednicului nu este o simplă înfrângere, ci o formă tăcută de biruință morală.
Asemenea unei scântei lovite de oțel, ea nu se stinge, ci luminează în beznă.
În viziunea
cantemiriană, fortuna, care aduce ura nevrednicilor asupra celor drepți, joacă,
paradoxal, un rol justițiar: rușinează pe cei ce urăsc fără motiv și întărește
în virtute pe cel suferind. Este o inversare profundă a valorilor sociale —
adevărata noblețe nu vine din rang, ci din suferință dusă cu rost, cu tărie și
cu tăcere.
III.
Scânteia în alte tradiții și epoci
În linia
deschisă de Cantemir, suferința vrednicului apare ca temă recurentă în
literatura română de profunzime, acolo unde răbdarea, jertfa și înfruntarea
tăcută a răului nu sunt semne ale slăbiciunii, ci forme ale verticalității
spirituale. Dacă Lupul cantemirian refuză să colaboreze cu orbirea
instituționalizată, mulți alți autori români vor duce mai departe ideea unei
suferințe care luminează, a unei furtuni care nu distruge, ci descoperă tăria
lăuntrică.
Radu
Gyr – durerea care întemeiază
Poetul
temnițelor, Radu Gyr, este poate cel mai puternic ecou modern al acestei
concepții. În versurile sale, suferința nu este doar o probă, ci o cale de
sfințire. Poemul „Întoarcerea fiului risipitor” sau celebrul „Iisus
în celulă” dau glas unei convingeri profunde: că demnitatea nu poate fi
înfrântă, chiar dacă trupul este zdrobit. În temnițele comuniste, Gyr descoperă
o lume în care furtuna este zilnică, dar tocmai această permanență a durerii
naște o scânteie mistică: „Mi-e foame și sete de tine, Doamne, și știu că ești
pâinea și apa din mine.”
Tudor
Arghezi – noroiul și lumina
În alt
registru, dar cu aceeași viziune duală, Arghezi vede în creație o luptă între
materie și duh. În poemul „Testament”, poetul revendică dreptul de a
face „din bube, mucegaiuri și noroi / o lume”, sugerând că doar cel care a
cunoscut suferința are puterea de a crea cu adevărat. Aici, scânteia nu mai
este doar simbolul moral al rezistenței, ci devine act artistic, operă născută
din trudă, durere și asumare.
Lucian
Blaga – răbdarea luminii
Blaga, cu
sensibilitatea sa metafizică, păstrează ideea că esențele nu se revelează decât
în întuneric. În „Trilogia cunoașterii”, ca și în poezia „Lumina”,
aflăm că suferința nu doar că nu trebuie evitată, ci e chiar o condiție a
înțelegerii profunde: „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii...”. Poetul e
martor al misterului și, în această misiune, acceptă „loviturile oțelului” ca
pe niște scântei ale revelației.
Vasile
Voiculescu – răbdarea ca formă de sfințenie
În proza
mistică a lui Voiculescu, în special în „Capul de zimbru” sau „Ultimul
Berevoi”, întâlnim un model de suferință care nu se revoltă, ci se
adâncește în sine, dobândind sens și lumină. Personajele sale nu fug de
suferință, ci o primesc ca pe o chemare lăuntrică. Voiculescu reușește să
transfigureze durerea în sfințenie, iar jertfa devine o punte între om și
divin.
—
Toți acești
autori, în moduri diferite, reiau ideea cantemiriană: scânteia nu există fără
lovitură, iar furtuna este dovada valorii, nu a pierderii. În lumea lor,
suferința nu e semn al eșecului, ci al unui rost mai înalt, al unei chemări ce
se cere purtată cu răbdare și tărie.
Scânteia
și furtuna în literatura și filosofia universală
Dacă în
gândirea românească suferința vrednicului este legată de jertfa morală și
transfigurare spirituală, în literatura și filosofia universală acest motiv
capătă o amploare și o complexitate care atestă universalitatea ideii: adevărul
și virtutea sunt adesea persecutate, iar suferința devine catalizatorul unei
clarități interioare, al unei „scântei” revelatoare.
1.
Iov – modelul arhetipal al răbdării
În Cartea
lui Iov, text biblic fundamental pentru înțelegerea raportului dintre om,
suferință și divin, omul drept este pus la încercare de o suferință nedreaptă.
Prietenii îl bănuiesc de vină ascunsă, dar Iov rămâne statornic. Ca și la
Cantemir, „furtuna” cade tocmai peste cel drept, însă în final Dumnezeu îl
justifică, iar răbdarea lui devine paradigmă pentru toți cei care „îndură
valurile”.
2.
Marcus Aurelius – noblețea tăcerii stoice
În Gânduri
către sine însuși, împăratul-filosof scrie:
„Este în
puterea ta, la fiecare clipă, să te retragi în tine însuți.”
Stoicismul propune o formă de suferință acceptată lucid și transformată în
virtute. Demnitatea se măsoară prin capacitatea de a nu fi tulburat de rău. Ca
și la Cantemir, cel puternic este cel care tace, îndură și se înnobilează prin
fiecare val lovitor.
3.
Shakespeare – răul ca încercare a binelui
În Regele
Lear, personajele virtuoase — Cordelia, Edgar, Kent — suferă mai mult decât
cei lipsiți de scrupule. Shakespeare pare să afirme același paradox: virtutea
este o țintă vulnerabilă în fața lumii, dar în suferință ea dobândește o forță
morală superioară. Cordelia moare, dar rămâne, în ochii cititorului, figura
unei adevăruri ce nu poate fi anulat.
4.
Goethe – lumina care vine din adânc
În Faust,
Goethe pune în mișcare o întreagă dramă spirituală: omul vrednic, care vrea să
înțeleagă totul, este doborât, ispitit, dar renaște. În final, tocmai suferința
și greșeala sunt cele care îl apropie de mântuire. Aici, scânteia e rodul unei
lupte cu furtuna interioară.
5.
Nietzsche – forța care se zămislește din durere
În Așa
grăit-a Zarathustra, Nietzsche proclamă:
„Tot ce este
profund iubește masca.”
Și mai direct, în Ecce Homo, scrie:
„Din suferință vine toată mărirea.”
Pentru el, suferința nu este o pedeapsă, ci o condiție a creației autentice, a
devenirii superioare. Furtuna nu îl distruge pe cel vrednic, ci îl transformă
în supraom.
6.
Dostoievski – suferința ca răscumpărare
În Frații
Karamazov, Ivan Karamazov refuză un Dumnezeu care cere suferința celor
nevinovați, dar Alioșa, fratele său, întoarce această răzvrătire într-o chemare
spre iubire jertfelnică. În Crimă și pedeapsă, Raskolnikov este salvat
nu prin ideologie, ci prin suferință. Ca și la Cantemir, suferința este o cale
de trezire morală.
7.
Simone Weil – greutatea harului
Filosoful
francez scria:
„Suferința
este un contact cu realitatea.”
În Gravitație și har, Weil identifică în suferință o coborâre
eliberatoare. Numai cine își „dezbracă sinele” poate înțelege și iubi cu
adevărat.
8.
Camus – revolta demnă a celui conștient
În Mitul
lui Sisif, Albert Camus reinterpretează absurdul: omul este aruncat într-o
lume fără sens, dar nu trebuie să cedeze.
„Trebuie să
ne imaginăm pe Sisif fericit.”
Asemenea Lupului lui Cantemir, omul absurd refuză compromisul. Scânteia nu vine
din reușită, ci din luciditate și refuzul de a minți.
9.
Viktor Frankl – sensul suferinței
În Omul
în căutarea sensului vieții, scris după experiența lagărelor naziste,
Frankl afirmă că omul poate învinge orice suferință dacă îi descoperă sensul.
„Cine are un
de ce poate suporta aproape orice cum.”
Este aceeași idee cantemiriană: dacă suferința are rost, ea nu te distruge, ci
te înnobilează.
10.
Gibran – lacrima care naște lumină
Khalil
Gibran scria în Profetul:
„Cu cât
durerea sapă mai adânc în ființa voastră, cu atât mai mult puteți ține
bucuria.”
În gândirea sa poetică, durerea este o deschidere, o cale spre o trăire mai
profundă.
—
Toți acești
autori, de la antichitate până la modernitate, spun același adevăr în forme
diferite: nu cel slab suferă cel mai mult, ci cel vrednic, pentru că doar el
poate duce povara. Furtuna este o chemare, iar scânteia care se naște din ea nu
e decât dovada că virtutea nu arde, ci luminează.
Scânteia
și furtuna în literatura și filosofia universală
Dacă în
gândirea românească suferința vrednicului este legată de jertfa morală și
transfigurare spirituală, în literatura și filosofia universală acest motiv
capătă o amploare și o complexitate care atestă universalitatea ideii: adevărul
și virtutea sunt adesea persecutate, iar suferința devine catalizatorul unei
clarități interioare, al unei „scântei” revelatoare.
1.
Iov – modelul arhetipal al răbdării
În Cartea
lui Iov, text biblic fundamental pentru înțelegerea raportului dintre om,
suferință și divin, omul drept este pus la încercare de o suferință nedreaptă.
Prietenii îl bănuiesc de vină ascunsă, dar Iov rămâne statornic. Ca și la
Cantemir, „furtuna” cade tocmai peste cel drept, însă în final Dumnezeu îl
justifică, iar răbdarea lui devine paradigmă pentru toți cei care „îndură
valurile”.
2.
Marcus Aurelius – noblețea tăcerii stoice
În Gânduri
către sine însuși, împăratul-filosof scrie:
„Este în
puterea ta, la fiecare clipă, să te retragi în tine însuți.”
Stoicismul propune o formă de suferință acceptată lucid și transformată în
virtute. Demnitatea se măsoară prin capacitatea de a nu fi tulburat de rău. Ca
și la Cantemir, cel puternic este cel care tace, îndură și se înnobilează prin
fiecare val lovitor.
3.
Shakespeare – răul ca încercare a binelui
În Regele
Lear, personajele virtuoase — Cordelia, Edgar, Kent — suferă mai mult decât
cei lipsiți de scrupule. Shakespeare pare să afirme același paradox: virtutea
este o țintă vulnerabilă în fața lumii, dar în suferință ea dobândește o forță
morală superioară. Cordelia moare, dar rămâne, în ochii cititorului, figura
unei adevăruri ce nu poate fi anulat.
4.
Goethe – lumina care vine din adânc
În Faust,
Goethe pune în mișcare o întreagă dramă spirituală: omul vrednic, care vrea să
înțeleagă totul, este doborât, ispitit, dar renaște. În final, tocmai suferința
și greșeala sunt cele care îl apropie de mântuire. Aici, scânteia e rodul unei
lupte cu furtuna interioară.
5.
Nietzsche – forța care se zămislește din durere
În Așa
grăit-a Zarathustra, Nietzsche proclamă:
„Tot ce este
profund iubește masca.”
Și mai direct, în Ecce Homo, scrie:
„Din suferință vine toată mărirea.”
Pentru el, suferința nu este o pedeapsă, ci o condiție a creației autentice, a
devenirii superioare. Furtuna nu îl distruge pe cel vrednic, ci îl transformă
în supraom.
6.
Dostoievski – suferința ca răscumpărare
În Frații
Karamazov, Ivan Karamazov refuză un Dumnezeu care cere suferința celor
nevinovați, dar Alioșa, fratele său, întoarce această răzvrătire într-o chemare
spre iubire jertfelnică. În Crimă și pedeapsă, Raskolnikov este salvat
nu prin ideologie, ci prin suferință. Ca și la Cantemir, suferința este o cale
de trezire morală.
7.
Simone Weil – greutatea harului
Filosoful
francez scria:
„Suferința
este un contact cu realitatea.”
În Gravitație și har, Weil identifică în suferință o coborâre
eliberatoare. Numai cine își „dezbracă sinele” poate înțelege și iubi cu
adevărat.
8.
Camus – revolta demnă a celui conștient
În Mitul
lui Sisif, Albert Camus reinterpretează absurdul: omul este aruncat într-o
lume fără sens, dar nu trebuie să cedeze.
„Trebuie să
ne imaginăm pe Sisif fericit.”
Asemenea Lupului lui Cantemir, omul absurd refuză compromisul. Scânteia nu vine
din reușită, ci din luciditate și refuzul de a minți.
9.
Viktor Frankl – sensul suferinței
În Omul
în căutarea sensului vieții, scris după experiența lagărelor naziste,
Frankl afirmă că omul poate învinge orice suferință dacă îi descoperă sensul.
„Cine are un
de ce poate suporta aproape orice cum.”
Este aceeași idee cantemiriană: dacă suferința are rost, ea nu te distruge, ci
te înnobilează.
10.
Gibran – lacrima care naște lumină
Khalil
Gibran scria în Profetul:
„Cu cât
durerea sapă mai adânc în ființa voastră, cu atât mai mult puteți ține
bucuria.”
În gândirea sa poetică, durerea este o deschidere, o cale spre o trăire mai
profundă.
—
Toți acești
autori, de la antichitate până la modernitate, spun același adevăr în forme
diferite: nu cel slab suferă cel mai mult, ci cel vrednic, pentru că doar el
poate duce povara. Furtuna este o chemare, iar scânteia care se naște din ea nu
e decât dovada că virtutea nu arde, ci luminează.
Vrei să
conturăm acum partea finală — concluziile și reflecțiile de închidere pentru
eseu? Sau dorești o recapitulare și unirea secțiunilor într-o formă continuă de
text?
Concluziile
și reflecțiile de închidere ale eseului „Scânteia și furtuna. Suferința vrednicului în gândirea
morală și literară”, care să sistematizeze ideile și să ofere o încheiere
clară, profundă și rotundă:
Concluzii
și reflecții de închidere
Figura
vrednicului care suferă nu este o excepție a istoriei culturale, ci un arhetip
universal. De la înțelepciunea alegorică a lui Dimitrie Cantemir până la
tragediile antice, dramele lui Shakespeare, parabolele biblice sau filosofia
modernă, se conturează aceeași observație profundă: suferința nu este doar
un efect al nedreptății lumii, ci o formă a selecției morale.
Cantemir
sesizează acest paradox cu o luciditate vizionară: „cu cât sunt mai suferitori
furtunelor, cu atâta mai mult valurile să le îndesască”, dar tocmai această
presiune dă naștere unei „scântei” — unei energii morale și luminoase care
transcende încercarea. Această imagine a cremenei lovite de oțel, care nu
cedează, ci izbucnește în lumină, devine un simbol al condiției umane
superioare.
Sistematic,
putem înțelege suferința vrednicului în trei planuri complementare:
- Etic – suferința este o probă a
caracterului. Nu toți cad, dar cei care rămân în picioare devin exemple.
Tăcerea Lupului, răbdarea lui Iov, curajul tăcut al martirilor sau revolta
lucidă a eroilor moderni sunt expresii ale unei verticalități morale.
- Spiritual – în multe dintre textele
analizate, suferința este o cale de revelare. Nu doar încercare, ci și
transfigurare. Suferința devine o pedagogie divină sau un drum către
iluminare — o coborâre în sine pentru o urcare spre sens.
- Cultural – literatura și filosofia
universală păstrează memoria acestei suferințe vrednice ca pe un filon
nobil. Personajele, ideile, metaforele despre răbdare, perseverență,
jertfă și demnitate sub presiune configurează o geografie morală a
umanității.
Este
semnificativ că în toate aceste perspective, vrednicia nu este sinonimă cu
victoria exterioară, ci cu o lumină interioară care nu poate fi stinsă.
Vrednicul nu scapă de furtună — o înfruntă. Și chiar dacă se prăbușește în
ochii lumii, devine, în memoria etică a umanității, o bornă de sens și o măsură
a adevărului.
Într-o lume
în care adesea aparența triumfă și zgomotul acoperă tăcerea celui drept,
redescoperirea acestei figuri — a „vrednicului încercat” — devine nu doar o
analiză literară, ci o datorie morală. Căci, așa cum scria și Blaga,
„Lumina ce-o
simt năvălindu-mi în piept când te văd,
e-o lumină ce vine de foarte departe.”
Este, poate,
scânteia din vechile furtuni ale celor care nu au renunțat să fie oameni, în
pofida tuturor valurilor.
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu