CALEIDOSCOP –
Lăcomia – anexa nr 8 din 13 aprilie 2025
Vulpea
povestește:
„Iar o
dată mi să tâmplă cu Lupul a mă împreuna, căruia traiul omului și vrăjmășiia
dulăului a-i povesti mă luaiu și precum în multe nopți fără somn și cu stomahul
deșert împreună și cu
mare groază a primejdiii vieții pregiur
colibița săracului în deșert în preajma găinușilor am
cutreierat. Cătră acestea, precum și doi miei
are, îi pomeniiu.”
Însă această „frăție” nu conduce acțiunea către reușită,
ajutorul pe care îl dă Vulpea Lupului nu are valoare, „foamea lăcomiii”
a grăbit îjghebarea unui proiect șubred.
A treia sentință scoate în evidență : „Lăcomia,
de ieste în săturare nesăturată, cu cât în foame mai nesățioasa va fi.” — Istoria
ieroglifică, Dimitrie Cantemir (26 octombrie 1674 – 21 august 1723).
..........................
Zece citate din literatură și filosofie care reflectă idei
asemănătoare cu această observație profundă a lui Dimitrie Cantemir despre
lăcomie și nesățietate:
1)
„Cu cât ai mai mult, cu atât vrei mai mult.” — Seneca, filosof
stoic roman
Ideea reflectă dorința fără sfârșit, aceeași „nesăturare în
săturare”.
2)
„Lăcomia este o groapă fără fund, care epuizează persoana în efortul de a o
umple.” — Erich Fromm, psihanalist și filosof umanist
Imaginea lăcomiei ca abis este echivalentă cu „nesățioasa în
foame”.
3)
„Cel ce iubește argintul nu se va sătura de argint.” — Eclesiastul
5:10 (Biblia)
Un text sacru care exprimă același adevăr moral, cu
rezonanță universală.
4)
„Lăcomia este ca focul: cu cât îi dai mai mult, cu atât arde mai tare.”
— Proverb chinezesc
Echivalent poetic și concis al „cu cât în foame mai
nesățioasa va fi”.
5)
„Lăcomia este o sclavie voluntară.” — Lucius Annaeus Seneca
Subliniază faptul că lăcomia nu e doar o poftă, ci o formă
de robie a voinței.
6)
„Lăcomia întotdeauna caută mai mult, chiar și când totul e de ajuns.” — Michel
de Montaigne
Reflectă ideea lui Cantemir despre „nesăturare în săturare”.
7)
„Lăcomia se hrănește cu sine însăși.” — Cicero, filosof și orator
roman
O formulare echivalentă cu „cu cât în foame mai nesățioasa
va fi”.
8)
„Oamenii lacomi pierd tot, dorind tot.” — Esop, fabulist grec
O legătură clară cu fabula din care este extrasă observația
lui Cantemir.
9)
„Lăcomia este sursa tuturor nenorocirilor.” — Thales din Milet
Reflectă efectul distructiv al lăcomiei, întocmai cu
concluzia morală a lui Cantemir.
10)
„Lăcomia este dorința care nu-și cunoaște marginile.” — Sfântul Ioan
Gură de Aur
O viziune spirituală, dar extrem de apropiată de filosofia
morală cantemiriană.
Această afirmație a Sfântului Ioan Gură de Aur surprinde în
mod esențial natura autodistructivă a lăcomiei. Prin folosirea expresiei „nu-și
cunoaște marginile”, citatul exprimă faptul că lăcomia nu este o simplă
dorință pentru mai mult, ci o dorință care a pierdut orice raport cu
realitatea, cu măsura, cu binele sau chiar cu nevoia.
10a. Dimensiunea spirituală
În gândirea patristică, lăcomia este privită nu doar ca o
slăbiciune omenească, ci ca o boală a sufletului. Ea corupe discernământul,
transformând o dorință naturală (de hrană, de siguranță, de bunăstare) într-o
obsesie care devine scop în sine. „Dorința fără margini” este astfel o rătăcire
a voinței, o formă de orbire morală.
10b. Paralela cu Dimitrie Cantemir
Cuvintele lui Sfântul Ioan Gură de Aur se armonizează cu
sentința lui Cantemir:
„Lăcomia, de ieste în săturare nesăturată, cu cât în foame
mai nesățioasa va fi.”
Ambele afirmații subliniază că lăcomia nu se supune regulilor firești ale
necesității sau ale limitelor. Dacă Cantemir arată paradoxul unei „sături
nesătioase”, Ioan Gură de Aur merge la rădăcina ontologică a păcatului: lipsa
marginii, a măsurii, a cumpătării.
10c. Valoarea pedagogică
Citatul are o valoare formativă: ne învață că una dintre
cauzele suferinței omului este incapacitatea sa de a-și stabili o limită
interioară, o „măsură” a dorințelor. Lăcomia nu este doar o poftă pentru
lucruri exterioare, ci o tulburare lăuntrică. Prin urmare, ea nu se poate
rezolva prin acumulare, ci doar prin transformarea inimii.
10d. Actualitate
În epoca contemporană, dominată de consum și de acumulare
nelimitată, această reflecție este extrem de actuală. Lăcomia nu mai este doar
un păcat al individului, ci devine o formă colectivă de rătăcire — o „dorință
fără margini” care amenință nu doar sufletul, ci și planeta.
>>>>>>>>>>>>>>>>>>
Patru citate puternice despre foame, mai ales în
sensul ei simbolic și existențial — ca forță care grăbește, dezvăluie,
împinge omul la margine, determinând uneori decizii radicale sau chiar
prăbușiri morale. Citatele selectate subliniază puterea ei de a declanșa
evenimente și transformări, la fel ca în fragmentul din Istoria
ieroglifică:
a)
„Foamea este sfetnicul cel mai grabnic.” — Proverb românesc
Acest proverb arată că foamea anulează răbdarea și
cumpătarea. Sub presiunea ei, omul ia decizii pe care altfel nu le-ar fi luat.
Ea poate grăbi prăbușirea unei intenții bune, precum în povestea Vulpii și a
Lupului.
b)
„Foamea nu are lege.” — Proverb universal (cu variante în multe
limbi)
Acest adevăr simplu, transmis din vechime, sugerează că în
fața foamei, convențiile, normele și morala pot fi suspendate. Este o
constatare tulburătoare despre fragilitatea civilizației atunci când instinctul
de supraviețuire e trezit.
c)
„Când foametea bate la ușă, dragostea sare pe fereastră.” — Victor
Hugo
În acest citat din Hugo se exprimă drama degradării umane
sub presiunea foamei. Ceea ce e nobil (iubirea, idealul, legătura umană) e
alungat de nevoia urgentă a trupului, iar ordinea firească a vieții se
inversează.
d)
„Foamea este cel mai sigur agent revoluționar.” — Heinrich Heine
Aici foamea este ridicată la rang de motor istoric. Ea este
prezentată ca o forță de tip colectiv, care nu doar grăbește evenimente
personale, ci răstoarnă societăți întregi. La fel ca în cazul Lupului din
textul lui Cantemir, foamea transformă o alianță fragilă într-o prăbușire
inevitabilă.
Patru reflecții despre foame din literatura română,
care pun în lumină puterea ei de a grăbi evenimentele, de a dezvălui
caractere, de a înrăi sau a transforma. Sunt extrase din opere cu puternică
încărcătură morală sau socială:
A)
„Foamea e mai rea decât biciul: biciul te pleznește și gata, foamea te
roade.”
— Liviu Rebreanu, în „Ion”
În lumea rurală dură a romanului, foamea nu e doar lipsă, ci
o forță corozivă, permanentă, care macină demnitatea și împinge omul spre
compromisuri. Așa cum la Cantemir „foamea lăcomiei” strică planul, și aici
foamea îl împinge pe Ion spre gesturi extreme, în numele pământului care dă
hrană.
B)
„Într-o țară flămândă, nici morala nu stă bine hrănită.”
— Marin Preda, în „Cel mai iubit dintre pământeni”
Preda surprinde degradarea morală sub dictatura foamei. Când
instinctul de supraviețuire domină, conștiința poate deveni tăcută. Foamea, ca
forță colectivă, grăbește resemnarea, minciuna, trădarea.
C)
„Foamea e rușinea care urlă în burtă și te silește să-ți vinzi sufletul cu
lingura.”
— Panait Istrati, în „Chira Chiralina”
La Istrati, foamea are o dimensiune existențială și
simbolică – ea desfigurează sufletul, împinge ființa spre umilințe, dar în
același timp poate deveni o scânteie a revoltei sau a căutării unei lumi
drepte.
D)
„Foamea ne-a făcut să uităm că suntem oameni. Ne țineam de câini, ne băgam
în cotețe, numai să mai prindem o coajă.”
— Zaharia Stancu, în „Desculț”
În acest roman al mizeriei și umilinței, foamea este o forță
dezumanizantă. Grăbește decăderea, rupe legătura dintre oameni și între om și
sine. E un catalizator al prăbușirii sociale.
Aceste reflecții completează perfect sentința lui Dimitrie
Cantemir și accentuează dimensiunea tragică, dar reală, a foamei – ca agent al
prăbușirii morale și al schimbării dramatice a firului vieții.
BBBBBBBBBBBBBBBBBBBBB
În alianța eșuată dintre Lup și Vulpe, Dimitrie Cantemir
surprinde modul în care foamea lăcomiei grăbește pieirea unui plan slab
întocmit, dezvăluind că dorința neînfrânată este o formă de orbire.
Această temă revine, cu accente dramatice, în literatura română: la Rebreanu,
foamea este o forță care „te roade”, o nevoie necruțătoare care îl împinge pe
Ion spre obsesia pământului și către compromis; Marin Preda o vede ca agent al
degradării morale, într-o țară în care „nici morala nu stă bine hrănită”;
Istrati o transformă într-o „rușine” care îl silește pe om să-și trădeze
sufletul; iar Stancu descrie foamea ca pe o experiență dezumanizantă, care duce
omul la limita animalității. Toate aceste viziuni întăresc ideea că foamea, fie
ea fizică sau simbolică, nu este doar o lipsă, ci o urgență care precipită
evenimentele, grăbește deciziile și scoate la iveală slăbiciunile ori tăria
caracterului. În acest sens, Lupul din povestirea alegorică nu e un simplu
prădător, ci o victimă a propriei neînfrânări, exact cum omul, confruntat cu
foamea, poate deveni prizonierul instinctelor sale.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu