CALEIDOSCOP – Gânduri de ocazie (anexa
nr 4) – 9 aprilie 2025
Vulpea intervine
inopinat „cu obraznică îndrăzneală, tare, strigă în gura
mare(căci firea ei binele cuiva a nu pofti obiciuită ieste)”:
„Eu, o,
priietinilor, celea ce spre vredniciia Lupului voiu să grăiesc, nici pizma mă
împinge (carea în inima mea nu numai căci vreodată nu s-au sălășluit, ce așeși
nici un ceas n-au găzdăluit), nici vicleșugul sau nevoia mă încinge, ce pentru
tot folosul cel de obște silind, dzis-am și dzic și nepărăsit voiu dzice că
Lupul precum ieste adevărat filosof, așe și spre isprăvirea trebii aceștiia
harnic ieste, precum dovedele și argumenturile, pre carile acmuși-acmuși
înaintea tuturor puindu-le, tot adevărul lucrului vor mărturisi. Ce întâiași
dată aceasta a ști vi să cade: că eu, ticăloasa, priința și agiutorința
Corbului, pentru mari și multe darurile Vulturului, voiu și poftesc, că de
multe ori rămășița fărămușelor mesii Vulturului copiii din fălcile foamei și
ˇolÍwV a morții ne-au mântuit.......... Argumenturile, dară, și dovedele spre a
Lupului de înțelept și de filosof încredințare îmi sint acestea:......... Apoi
acmu, când îl întrebați de ieste filosof, nici voaă v-au <dat> după poftă
răspuns, dar nici pre sine despre aceasta de tot s-au ascuns, ce cu un frumos
și iscusit chip nici lauda asupră ș-au priimit (că cel ce cu tot sufletul aievea în față își lauda poftește nici o
deosăbire nu are de la cela carile prin gurile tuturor pre drept să hulește),
nici precum eu adevărul și ce ieste am grăit au tăgaduit. Acestea, dară, Lupul
în față și de curând v-au grăit.” – Istoria ieroglifică, Dimitrie
Cantemir ( 26 octombrie 1674 - 21 august
1723)
.................
Vulpea recunoaște că
este de acord să sprijine inițiativa Corbului (faptul de a se exprima pozitiv
încât Struțocămila să ocupe scaunul împărătesc în locul vacant prin izgonirea
Vidrei) pe motiv că „rămășița
fărămușelor” de la masa Vulturelui a fost darul care i-a salvat copiii
din fălcile foamei; pe de altă parte, Vulpea și Lupul fac parte
din tagma dobitoacelor. Vulpea consideră că Lupul este filozof aducând „dovedele” faptele lui, felul de a se purta
și felul de a vorbi: „nici lauda asupră ș-au
priimit” și rostește o sentință cu scopul de a convinge Adunarea de tot
„adevărul”.
Comentariu:
Intervenția Vulpii,
deși aparent spontană și „cu obraznică îndrăzneală”, este de fapt o manifestare
abilă a vicleniei sale, ascunsă sub masca unei intenții nobile – „pentru tot
folosul cel de obște”. Asemenea altor personaje alegorice din Istoria
ieroglifică, Vulpea joacă un dublu rol: de susținător fervent al unei cauze
aparent drepte și de oportunist fidel propriilor interese.
Declarația că nu este
mânată nici de „pizmă”, nici de „vicleșug”, ci doar de „folosul obștesc” este,
în cheia satirică a operei, o tentativă de manipulare a auditoriului, o ironie
fină care pune în lumină dedublarea morală a personajului. Dimpotrivă, Vulpea
recunoaște – subtil, dar clar – că sprijină cauza Corbului datorită
„fărămușelor mesii Vulturului”, care i-au salvat „copiii din fălcile foamei”.
Această mărturisire este un moment revelator, în care interesele personale sunt
disimulate în discursuri moralizatoare.
Totodată, în acest
context, Vulpea îl prezintă pe Lup drept un „adevărat filosof” și îl laudă nu
pentru cuvinte, ci pentru reținerea de a se lăuda singur – o calitate rară, dar
care, în logica retoricii vulpești, devine dovada subtilă a înțelepciunii. Formula
„nici lauda asupră ș-au priimit” evidențiază o trăsătură morală înaltă –
modestia – pe care Vulpea o transformă în argument suprem în favoarea Lupului.
Afirmația: „că cel ce
cu tot sufletul aievea în față își lauda poftește nici o deosăbire nu are de la
cela carile prin gurile tuturor pre drept să hulește” este o meditație etică
asupra vanității: cei care se laudă singuri se apropie de hulitori, iar cei
care refuză lauda își arată noblețea caracterului. În acest sens, Lupul devine,
în ochii Vulpii (sau în discursul ei), nu doar un „filosof”, ci și un model de
comportament. Desigur, acest portret idealizat este construit în mod strategic
pentru a-i conferi legitimitate în fața Adunării.
Prin urmare, discursul
Vulpii funcționează pe mai multe planuri: ca pledoarie politică, ca formă de
captatio benevolentiae în fața Adunării și, mai subtil, ca demascare a modului
în care se configurează alianțele și puterea în lumea alegorică a lui Cantemir.
Deși pozează într-un personaj rațional și dezinteresat, Vulpea este exponentul
perfect al calculului rece, al retoricii interesate și al ipocriziei politice
mascate de principii înalte.
Astfel, textul
devoalează nu doar natura personajelor, ci și mecanismele eterne ale politicii:
alianțe construite pe interese personale, elogii formulate strategic, susțineri
motivate de „fărâmele” puterii și o moralitate inversată, în care viclenia se travestește
în virtute.
>>>>>>>>>>>>>>>>>
Zece
citate din literatură și filosofie care reflectă idei asemănătoare cu sentința
acestui moment:
„Cel ce cu tot sufletul aievea în față își lauda poftește
nici o deosăbire nu are de la cela carile prin gurile tuturor pre drept să
hulește.”
Aceste citate vin din epoci, culturi
și tradiții diferite, dar converg spre aceeași idee centrală: lauda de sine
nu doar că e lipsită de noblețe, dar poate deveni o formă de auto-degradare sau
chiar hulă, așa cum o sugerează și Dimitrie Cantemir în fraza aleasă
Zece citate din literatură și
filosofie care reflectă idei similare cu sentința rostită de Vulpe în Istoria
ieroglifică a lui Dimitrie Cantemir – ideea că dorința de laudă (vanitatea)
apropie omul de rușine, de disprețul obștesc sau chiar de o formă de hulă:
- Sfântul Ioan Gură de Aur:
„Nimic nu este mai gol decât slava
deșartă, care își caută plată în laudele oamenilor.”—
Omilii la Matei
→ Denunță dorința de a fi lăudat ca o goliciune sufletească și morală.
Cantemir
și perspectiva creștină (Sf. Ioan Gură de Aur, Augustin, Tertulian)
Cantemir
trăiește și scrie într-un context profund influențat de morala
creștin-ortodoxă. Sentința Vulpii – „Cel ce cu tot sufletul aievea în față
își lauda poftește nici o deosăbire nu are de la cela carile prin gurile
tuturor pre drept să hulește” – este, în esență, o parafrazare a
avertismentelor patristice împotriva slavei deșarte (gr. kenodoxia),
considerate o cale sigură spre pierzanie.
Sfântul
Ioan Gură de Aur și Sfântul Augustin privesc această dorință de a fi lăudat ca
pe o goliciune sufletească și o formă subtilă de necredință sau neadevăr
– omul care caută lauda nu mai trăiește pentru Dumnezeu sau pentru adevăr, ci
pentru imaginea sa în ochii celorlalți. La fel, Cantemir, prin Vulpe, asociază
explicit lăudăroșenia cu disprețul public – cel ce se laudă este vrednic de
„hulă”.
- Laozi (Lao Tzu):
„Cel care se laudă nu are valoare.
Cel care se crede superior nu este cu adevărat superior.”
— Tao Te Ching, cap. 24
→ Ideea că lauda de sine îl coboară pe om în ierarhia valorii morale.
Laozi afirmă că lauda de sine
este incompatibilă cu adevărata superioritate morală. Cel ce se crede și se
declară „mare” se micșorează. Același lucru îl exprimă și Cantemir printr-o
construcție barocă: „cel ce cu tot sufletul [...] își lauda poftește” este ca
și cel ce, „prin gurile tuturor pre drept să hulește”.
Ambele viziuni sancționează exhibiționismul
valorii – acela care își etalează meritele le anulează, căci valoarea reală
nu se strigă, ci se trăiește.
- Michel de Montaigne:
„Nimeni nu se laudă mai mult decât
cei care au cele mai puține motive s-o facă.”—
Eseuri
→ Autolauda este adesea semnul unei lipse, nu al unei virtuți.
Cantemir și tradiția literară
europeană (Shakespeare, Montaigne, Blaga)
Shakespeare denunță lauda de sine ca
o „ocară cu mândrie învelită”, adică un păcat moral camuflat în haine
onorabile. Montaigne, cu umorul său sceptic, vede în autolaudă semnul unui
gol lăuntric. Blaga, în cheie poetică și profund românească, spune că „adevărata
lumină arde tăcut”, reafirmând că autenticitatea se recunoaște prin discreție,
nu prin zgomot.
Cantemir, deși scrie în veac de
baroc, împărtășește această idee: Lupul este filosof tocmai fiindcă nu își
proclamă virtuțile. Iar cel care o face – care caută lauda „aievea în față” –
cade în aceeași categorie morală cu cel ce este hăituit de toți. A căuta
admirația este, în esență, o cale spre dispreț.
- William Shakespeare:
„Lauda de sine e o ocară cu mândrie învelită.”
— All’s Well That Ends Well
→ Lauda de sine este hulă mascată, o formă subtilă de păcat al orgoliului. - Cicero:
„Laudatio propria sordet.”
(„Lauda de sine este
dezgustătoare.”)— Tusculanae Disputationes
→ Un aforism clasic latin care transmite direct ideea Cantemiriană.
Aforismul
lui Cicero, “Laudatio propria sordet” („lauda de sine este
dezgustătoare”), este o expresie a bunei cuviințe și demnității
publice în spirit roman. La fel ca în textul lui Cantemir, lauda de sine nu
este doar indezirabilă moral, ci și jenantă din punct de vedere social –
o rușine în raport cu normele onoarei publice.
Cantemir,
cunoscător al culturii latine, traduce acest spirit într-un limbaj baroc și
alegoric, dar păstrează esența: autolauda te încadrează, simbolic, în rândul
celor „hulitori”, adică al celor care și-au pierdut orice legătură cu
onoarea.
- Sfântul Augustin:
„Nu este iubire de adevăr în cel ce
se iubește pe sine pentru a fi lăudat.”—
Confesiuni, Cartea X
→ Dorința de laudă trădează o lipsă de iubire sinceră față de adevăr și bine.
- Friedrich Nietzsche:
„Unde își arată omul meritul, acolo
adesea își ascunde slăbiciunea.” — Așa grăit-a Zarathustra
→ Autolauda este un paravan pentru slăbiciuni ascunse, nu o virtute.
Cantemir și Nietzsche – o
perspectivă contrastivă
Nietzsche oferă o notă diferită:
pentru el, autolauda este adesea mecanism defensiv, o mască a
slăbiciunii. El nu o judecă neapărat din perspectivă morală, ci psihologică.
Totuși, este interesant că și la Nietzsche, ca la Cantemir, lauda de sine nu
este semnul valorii, ci al unei fisuri – doar că Nietzsche o interpretează
ca simptom, nu ca vină.
- Marcus Aurelius:
„Nu căuta să fii lăudat. Cei ce se
laudă trăiesc în puterea altora.” — Gânduri către sine însuși,
Cartea VI
→ A căuta lauda înseamnă a-ți înstrăina sufletul și demnitatea.
Stoicii, precum
Marcus Aurelius, susțin că adevărata valoare se manifestă prin fapte și prin
tăcere. Dorința de a fi lăudat este semn al unei vieți trăite în funcție de
aprobarea altora, și deci o formă de sclavie spirituală.
La Cantemir, Lupul
devine „filosof” tocmai pentru că nu caută lauda, iar Vulpea valorifică
această tăcere ca pe o virtute supremă. E o perspectivă stoică: înțeleptul nu
caută recunoaștere, ci trăiește în acord cu propriul adevăr interior.
- Tertulian:
„Nimic nu este mai aproape de păcat
decât lăudarea de sine.” — De Patientia
→ O asociere directă între vanitate și păcat, ca în sentința Vulpii.
- Lucian Blaga:
„Cel ce se laudă pe sine se expune ridicolului. Adevărata lumină nu strigă, ci arde tăcut.”
— Zări și etape
→ Ideea că valoarea adevărată se manifestă prin tăcere și smerenie, nu prin clamare.
Concluzie
Toate aceste viziuni converg spre ideea că autolauda este
incompatibilă cu adevărata noblețe a spiritului. Fie că este privită ca
păcat (în morala creștină), ca greșeală socială (în gândirea latină), ca
slăbiciune interioară (în filosofia orientală sau la Nietzsche), fie ca riscul
de a atrage disprețul (în literatură), lauda de sine este privită ca o formă
de auto-degradare.
Cantemir, prin sofisticatul său aparat alegoric, ne oferă o
sinteză a acestor poziții: cel ce caută lauda se îndepărtează de adevăr, se
învecinează cu rușinea și se expune urii colective – o hulă nu împotriva
altora, ci împotriva propriei demnități.
Extinderea acest comentariu și cu exemple din literatura
română (Eminescu, Arghezi, Cioran) ajută analiza personajului Lupului ca
„filosof” în viziunea Cantemiriană.
I. Exemple din literatura română care reflectă idei
asemănătoare despre autolaudă, demnitate și tăcerea valorii
● Mihai Eminescu – „Glossa”
„Nu spera și nu ai teamă / Ce e val ca valul trece;
De te-ndeamnă, de te cheamă, / Tu rămâi la toate rece.
[...] Nu te prinde lor tovarăș / Ce e scris și pentru tine,
Cu un glas blajin de miel / Nu le da răspuns cu bine.”
Eminescu cultivă idealul tăcerii demne și al neangajării
în lauda reciprocă – înțeleptul e acela care tace, care nu se lasă antrenat
în vanități și lingușeli. Această discreție rece este marca autenticității.
Asemenea Lupului lui Cantemir, înțeleptul eminescian nu își proclamă virtuțile,
ci le trăiește în sine, departe de zgomotul lumii.
● Tudor Arghezi – „Psalmii”
„Vreau să te pipăi și să urlu: Este!
Și nu pot. Și rămân mut, ca un prost.”
În „Psalmii” săi, Arghezi exprimă zbuciumul și neliniștea
căutării unui adevăr profund, neafirmat cu ușurință. Poetul simte nevoia unei
confirmări, dar în final acceptă tăcerea ca pe o formă de respect față
de ceea ce e cu adevărat sfânt. În această auto-cenzură a exaltării se
regăsește aceeași idee prezentă la Cantemir: valoarea profundă nu se
proclamă, ci se poartă în tăcere.
● Emil Cioran – „Despre neajunsul de a te fi născut”
„Să vorbești despre tine fără să te umilești sau să te lauzi
– iată isprava supremă.”
Cioran formulează explicit tensiunea dintre autenticitate
și imaginea de sine proiectată în cuvinte. A se lăuda este, pentru
Cioran, echivalent cu a te falsifica. Ca și Cantemir, Cioran sugerează
că cel care caută aprobarea sau admirația celorlalți se compromite. Doar acela
care tace, care nu-și vinde nici virtutea, nici suferința, își păstrează o
formă de demnitate.
🟫 II. Lupul ca „filosof” în viziunea
Cantemiriană
În alegoria barocă a Istoriei ieroglifice, Lupul
se distinge printr-un profil moral și spiritual aparte. Este descris de Vulpe
drept:
- „filosof”,
- „harnic
spre isprăvirea trebii”,
- și
mai ales, „cu un frumos și iscusit chip nici lauda asupră ș-au priimit”.
● 1. Filosoful discret
Lupul este un filosof prin conduită, nu prin teorie.
Nu își proclamă gândirea, ci o trăiește, iar discreția lui devine semnul unei
înțelepciuni practice, stoice în esență.
Este exact ceea ce filosofii antici (Socrate, Epictet,
Aurelius) numeau sophrosyne – moderație și înțelepciune interioară.
În contextul politic al alegoriei, Lupul devine un model de om al statului
înțelept, care nu își asumă poziția prin vorbe goale, ci prin merit, măsură
și discreție.
● 2. În contrast cu fățarnicii curții (Corbul, Struțocămila,
Vidra, Vulpea)
Majoritatea personajelor din Istoria ieroglifică sunt
maeștri ai disimulării și ai autolaudei. Se închină în toate direcțiile,
își inventează calități și își maschează interesele. În acest peisaj de
mascaradă, Lupul, tocmai prin tăcerea sa și refuzul de a-și proclama
virtutea, se impune ca o figură morală autentică.
● 3. Lupul – imaginea autorului însuși?
Unii critici (precum Paul Cornea sau Dan Horia Mazilu) au
sugerat că Lupul îl reprezintă, indirect, pe Cantemir: un om de cultură,
filosof, diplomat și om politic, care se simte constrâns să navigheze într-o
lume a simulacrului. Refuzul Lupului de a-și proclama meritele devine astfel și
refuzul autorului de a intra în jocul slugărniciei la curtea otomană.
🟫 Concluzie generală
Din literatura română, din filosofia antică, creștină și
modernă, din reflecția morală și cea literară, răzbate o idee comună:
Adevărul valorii nu are nevoie de proclamare. Cine o caută,
o pierde. Cine o trăiește, o întruchipează.
Cantemir, prin vocea Vulpii, ne oferă o lecție barocă de
discernere morală. Lupul este „filosof” nu pentru că o spune cineva, ci
pentru că nu o spune el însuși.
Concluzie
Toate aceste viziuni converg spre ideea că autolauda este
incompatibilă cu adevărata noblețe a spiritului. Fie că este privită ca
păcat (în morala creștină), ca greșeală socială (în gândirea latină), ca
slăbiciune interioară (în filosofia orientală sau la Nietzsche), fie ca riscul
de a atrage disprețul (în literatură), lauda de sine este privită ca o formă
de auto-degradare.
Cantemir, prin sofisticatul său aparat alegoric, ne oferă o
sinteză a acestor poziții: cel ce caută lauda se îndepărtează de adevăr, se
învecinează cu rușinea și se expune urii colective – o hulă nu împotriva
altora, ci împotriva propriei demnități.
Dacă dorești, pot extinde acest comentariu și cu exemple din
literatura română (Eminescu, Arghezi, Cioran) ori adânci analiza personajului
Lupului ca „filosof” în viziunea Cantemiriană.
🟫 I. Exemple din
literatura română care reflectă idei asemănătoare despre autolaudă, demnitate
și tăcerea valorii
● Mihai Eminescu – „Glossa”
„Nu spera și nu ai teamă / Ce e val ca valul trece;
De te-ndeamnă, de te cheamă, / Tu rămâi la toate rece.
[...] Nu te prinde lor tovarăș / Ce e scris și pentru tine,
Cu un glas blajin de miel / Nu le da răspuns cu bine.”
Eminescu cultivă idealul tăcerii demne și al neangajării
în lauda reciprocă – înțeleptul e acela care tace, care nu se lasă antrenat
în vanități și lingușeli. Această discreție rece este marca autenticității.
Asemenea Lupului lui Cantemir, înțeleptul eminescian nu își proclamă virtuțile,
ci le trăiește în sine, departe de zgomotul lumii.
● Tudor Arghezi – „Psalmii”
„Vreau să te pipăi și să urlu: Este!
Și nu pot. Și rămân mut, ca un prost.”
În „Psalmii” săi, Arghezi exprimă zbuciumul și neliniștea
căutării unui adevăr profund, neafirmat cu ușurință. Poetul simte nevoia unei
confirmări, dar în final acceptă tăcerea ca pe o formă de respect față
de ceea ce e cu adevărat sfânt. În această auto-cenzură a exaltării se
regăsește aceeași idee prezentă la Cantemir: valoarea profundă nu se
proclamă, ci se poartă în tăcere.
● Emil Cioran – „Despre neajunsul de a te fi născut”
„Să vorbești despre tine fără să te umilești sau să te lauzi
– iată isprava supremă.”
Cioran formulează explicit tensiunea dintre autenticitate
și imaginea de sine proiectată în cuvinte. A se lăuda este, pentru
Cioran, echivalent cu a te falsifica. Ca și Cantemir, Cioran sugerează
că cel care caută aprobarea sau admirația celorlalți se compromite. Doar acela
care tace, care nu-și vinde nici virtutea, nici suferința, își păstrează o
formă de demnitate.
🟫 II. Lupul ca „filosof”
în viziunea Cantemiriană
În alegoria barocă a Istoriei ieroglifice, Lupul
se distinge printr-un profil moral și spiritual aparte. Este descris de Vulpe
drept:
- „filosof”,
- „harnic
spre isprăvirea trebii”,
- și
mai ales, „cu un frumos și iscusit chip nici lauda asupră ș-au priimit”.
● 1. Filosoful discret
Lupul este un filosof prin conduită, nu prin teorie.
Nu își proclamă gândirea, ci o trăiește, iar discreția lui devine semnul unei
înțelepciuni practice, stoice în esență.
Este exact ceea ce filosofii antici (Socrate, Epictet,
Aurelius) numeau sophrosyne – moderație și înțelepciune interioară.
În contextul politic al alegoriei, Lupul devine un model de om al statului
înțelept, care nu își asumă poziția prin vorbe goale, ci prin merit, măsură
și discreție.
● 2. În contrast cu fățarnicii curții (Corbul,
Struțocămila, Vidra, Vulpea)
Majoritatea personajelor din Istoria ieroglifică sunt
maeștri ai disimulării și ai autolaudei. Se închină în toate direcțiile,
își inventează calități și își maschează interesele. În acest peisaj de
mascaradă, Lupul, tocmai prin tăcerea sa și refuzul de a-și proclama
virtutea, se impune ca o figură morală autentică.
● 3. Lupul – imaginea autorului însuși?
Unii critici (precum Paul Cornea sau Dan Horia Mazilu) au
sugerat că Lupul îl reprezintă, indirect, pe Cantemir: un om de cultură,
filosof, diplomat și om politic, care se simte constrâns să navigheze într-o
lume a simulacrului. Refuzul Lupului de a-și proclama meritele devine astfel și
refuzul autorului de a intra în jocul slugărniciei la curtea otomană.
🟫 Concluzie generală
Din literatura română, din filosofia antică, creștină și
modernă, din reflecția morală și cea literară, răzbate o idee comună:
Adevărul valorii nu are nevoie de proclamare. Cine o
caută, o pierde. Cine o trăiește, o întruchipează.
Cantemir, prin vocea Vulpii, ne oferă o lecție barocă de
discernere morală. Lupul este „filosof” nu pentru că o spune cineva, ci
pentru că nu o spune el însuși.
Un minieseu: „Taina
demnității: Lupul ca filosof în viziunea lui Dimitrie Cantemir”, incluzând
exemple comparative din Eminescu, Arghezi și Cioran.
Titlu: Taina demnității: Lupul ca filosof în viziunea lui
Dimitrie Cantemir
Încă din zorii literaturii române culte, Dimitrie Cantemir
propune, prin Istoria ieroglifică, o parabolă moral-politică de o
profunzime rarisimă. Personajul Lupului, elogiat de Vulpe ca fiind
"filosof" și "adevărat om de ispravă", iese din tiparul
alegoriei animale pentru a deveni figura unei demnități discrete, a unei valori
care nu caută să se impună prin cuvinte, ci se impune prin tăcere, fapte și
atitudine. Sentința rostită de Vulpe – "Cel ce cu tot sufletul aievea în
față îci lauda poftește nici o deosăbire nu are de la cela carile prin gurile
tuturor pre drept să hulește" – reflectă o viziune etică puternic ancorată
într-o filosofie a demnității interioare.
Acest refuz al laudei personale, acest dispreț față de
fastul fals al curțiilor, se regăsește adânc înrădăcinat înerândul valorilor
universale, dar și în literatura română. Mihai Eminescu, în "Glossa",
cheamă la recepția detașată a vanității și lingușelii: "Nu te prinde lor
tovarăș / Ce e scris și pentru tine, / Cu un glas blajin de miel / Nu le da
răspuns cu bine." Adevărata nobleță a spiritului se măsoară în capacitatea
de a rămâne tăcut între minciuni, de a nu cere aprobare pentru ceea ce este.
Arghezi, la rândul său, explorează, în "Psalmii",
drama celui care nu poate vorbi despre ceea ce este sfânt fără a se simți
nedemn. "Vreau să te pipăi și să urlu: Este! / Și nu pot. Și rămân mut, ca
un prost." Tăcerea devine formă de smerenie, o smerenie de esență,
profundă, nu teatrală, precum tăcerea Lupului.
Emil Cioran, mai târziu, cristalizează în mod brutal aceeași
idee: "Să vorbești despre tine fără să te umilești sau să te lauzi – iată
isprava supremă." Adevărul filosof, la Cantemir ca și la Cioran, este cel
care nu caută validare publică, pentru că știe că aceasta nu poate fi decât
superficială.
Lupul, în viziunea cantemiriană, este imaginea demnității
tăcute și a acțiunii morale. Nu este un filosof prin cuvinte, ci prin fapte. El
se opune, prin simpla sa prezență, unei curți unde domină disimularea,
auto-lauda și trădarea. El nu se autoproclamă, nu éși cere dreptul de a fi
recunoscut: este, pur și simplu, ceea ce este. Această discreție este o formă
de putere morală, poate singura veritabilă.
Nu este exclus ca Lupul să reprezinte, alegoric, chiar
figura autorului. Dimitrie Cantemir, filosof el însuși, trăind la granița
dintre două lumi și două epoci, era conștient de vanitatea proclamării propriei
valori. A ales, precum Lupul, tăcerea activă, opera mărturisitoare, nu
discursul de sine.
În concluzie, Lupul este filosoful-moralist, nu prin ceea ce
afirmă, ci prin ceea ce refuză să afirme. El este contrastul viu față de zarva
falsă a celorlalte personaje. Demnitatea sa tăcută, care nu cere să fie
lăudată, ci se dovedește prin fapte, este una dintre cele mai rafinate lecții
etice ale literaturii noastre vechi, în deplin acord cu o întreagă tradiție a
filosofiei morale universale.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu