Nu cumva
Amestecul acesta de silabe
îmi dă iluzia că plătesc vamă suspinului
nourii cântători alunecă nepăsători în zăpadă
adio cărări îngrădite totul e neted
orizontul dispare plutind
cuvintele încep să cânte
despre ochiul care mângâie
despre timpul care nu iartă
bătăile inimii trezind atâtea celule
cât raza lungime să poarte
dincolo de sunetul timpului
de ecoul ce se ascunde în peşteri
se întâmplă să curgă descreşterea
aripa retezată se îndepărtează de tine
nu poţi bănui unde o să dispară
odată cu unele semne pe fir în spirală
încearcă să vorbeşti limba oceanului
apleacă-te spre interior ia seama
o să găseşti fire ale tăriilor primordiale
cheamă-ţi flacăra bătaia ce ţine celula
potriveşte-ţi ritmul după nevoia de-acum a stelelor
ascultă cu osul din tâmplă nu cumva
înţelesul trimite înapoi spre cuvânt.
4 martie 1986
de Rotaru Grigore Delacamboru
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu