CALEIDOSCOP –Norocul ca zeflemea – anexa nr 7 - 12 aprilie 2025

 

CALEIDOSCOP –Norocul ca zeflemea –  anexa nr 7 - 12 aprilie 2025 

 

„În fiecare noapte a cuvântului, e nevoie de un paznic.
Grigore — cel ce a ales să nu stingă candela.”

 

Vulpea propune Adunării să asculte o poveste „pre cât ieste de adevărată, pre atâta ieste și de minunată” (dulăul dovedit de lup). A doua sentință scoate în evidență neprevăzutul felului de a acționa al norocului: „Norocul așe de aspru cu muritorii șuguiește, cât, de multe ori, celea ce și cu ochii le-ar înghiți, nici cu nasul nu-i lasă a le mirosi.” — Istoria ieroglifică, Dimitrie Cantemir (26 octombrie 1674 – 21 august 1723).– Istoria ieroglifică, Dimitrie Cantemir  ( 26 octombrie 1674 - 21 august 1723)

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

Zece citate din literatură și filosofie care reflectă idei asemănătoare cu această sentință:

 

1) „Fortuna ca o femeie este: dacă te arăți slab și rugător, te apasă; dacă te arăți stăpân, te urmează.”
— Niccolò Machiavelli, Principele

2) „Norocul schimbător e stăpân pe toate cele omenești.”
— Boethius, Mângâierea filosofiei

3) „Totul e hazard. Numai hazardul este drept. El împarte gloria și nenorocirea fără alegere.”
— Anatole France

4) „Omul se frământă, dar soarta rânduiește.”
— Mihai Eminescu, parafrazând idei din antichitate

5) „Nu există lucru mai schimbător decât norocul și mai înșelător decât speranța.”
— Seneca

6) „Zeii au dat norocului putere asupra tuturor lucrurilor omenești.”
— Herodot

7) „Nu trebuie să ne încredem în binele care ne vine din afară: norocul îl aduce, norocul îl ia.”
— Marcus Aurelius, Gânduri către sine însuși

8) „Cu mâna destinului nu te joci, căci e mai jucăușă decât toate.”
— Tudor Arghezi

9) „Destinul râde de previziunile noastre.”
— Albert Camus

10) „Omul își face planuri, iar Dumnezeu râde.”
— Proverb evreiesc (reținut și de filosofi ca Pascal Bruckner)

 

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

 

Norocul ca zeflemea. Reflecții asupra imprevizibilului în gândirea lui Cantemir și în literatura universală

În Istoria ieroglifică, Dimitrie Cantemir notează, cu o ironie subtilă și o înțelepciune amară, că „norocul așe de aspru cu muritorii șuguiește, cât, de multe ori, celea ce și cu ochii le-ar înghiți, nici cu nasul nu-i lasă a le mirosi.” Această imagine surprinzătoare, în care norocul nu doar că întârzie dar și ironizează dorințele omului, trădează o viziune matură asupra existenței: lumea nu este un spațiu al dreptății distribuite rațional, ci al hazardului, al aparențelor și al înșelării constante. Norocul nu este un dar, ci o farsă; nu vine atunci când este așteptat, ci tocmai când pare inutil sau imposibil.

Această concepție nu este singulară în cultura europeană. Gândirea stoică, de exemplu, a fost una dintre primele care a înțeles caracterul arbitrar al sorții. Boethius, în Mângâierea filosofiei, o descrie pe Fortuna ca pe o zeiță capricioasă care învârte roata destinului fără logică, fără milă, fără constanță: „Norocul schimbător e stăpân pe toate cele omenești.” Aceeași idee este reluată de Seneca, care avertizează că „nu există lucru mai schimbător decât norocul și mai înșelător decât speranța.”

Și Machiavelli, în Principele, privește norocul ca pe o forță care poate fi dominată doar dacă este tratată cu îndrăzneală, aproape cu violență: „Fortuna ca o femeie este: dacă te arăți slab și rugător, te apasă; dacă te arăți stăpân, te urmează.” Astfel, în loc de supunere resemnată, el propune o atitudine activă, agresivă, în fața sorții — o viziune în contrast cu cea mai contemplativă și ironic-resemnată a lui Cantemir.

Literatura modernă păstrează această temă și o adâncește în zona absurdului: „Destinul râde de previziunile noastre,” constată Camus, iar Anatole France merge și mai departe: „Totul e hazard. Numai hazardul este drept.” Norocul, în această cheie, nu mai este o forță moralizatoare, ci o expresie a absurdului existenței. Lumea nu are sens, iar ceea ce primim sau pierdem nu este decât o întâmplare.

În cultura română, ideea reapare în forme poetice și profunde. Arghezi scrie că „mâna destinului e mai jucăușă decât toate,” ceea ce rezonează direct cu „șuguiala” norocului cantemirian. Iar Eminescu, în tonuri de melancolie și resemnare, notează că „omul se frământă, dar soarta rânduiește.”

Toate aceste reflecții converg spre aceeași concluzie: omul, oricât s-ar zbate, nu-și poate controla în întregime soarta. Norocul, destinul, Fortuna – oricum le-am numi – sunt figuri ale imprevizibilului și ale zădărniciei. Ele nu răspund nici meritului, nici rugăciunii, nici înțelepciunii. În această lume în care „cele ce și cu ochii le-ar înghiți, nici cu nasul nu-i lasă a le mirosi,” tot ce rămâne muritorului este luciditatea. Iar uneori, un zâmbet amar.

MMMMMMMMMMMMMMMMMMMM

Norocul ca zeflemea (partea a II-a): între disperare, mister și mitul existenței

Dacă gânditorii antici și cei renascentiști au privit norocul ca pe o forță oarbă, ce trebuie fie acceptată, fie dominată, modernitatea adâncește această reflecție în sfera tragicului și a metafizicii. Blaise Pascal, de pildă, în Cugetări, surprinde tulburător zădărnicia condiției umane: „Inima are rațiuni pe care rațiunea nu le cunoaște.” Omul, prins între dorința de a înțelege și imposibilitatea de a controla, rămâne suspendat între cer și prăpastie. Pentru Pascal, incertitudinea nu este doar o stare a norocului, ci esența însăși a existenței, iar ceea ce numim „soartă” nu este altceva decât lipsa noastră de control și de cunoaștere.

Søren Kierkegaard, în Boala de moarte, merge și mai departe, văzând în disperare rezultatul imposibilității de a-ți determina singur esența. A încerca să te salvezi prin propriile forțe este zadarnic, întrucât omul, rupt între infinit și finit, se zbate în neputință: „Disperarea este boala care nu moare, și totuși este moartea.” În acest sens, norocul – sau lipsa lui – devine o mască a disperării omenești, a rătăcirii într-un univers care nu răspunde așteptărilor noastre.

În spațiul românesc, Lucian Blaga aduce o nuanță aparte. Pentru el, misterul lumii este ireductibil, iar omul trăiește „sub semnul necunoscutului”: „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii.” Aici, imprevizibilul nu mai este o forță absurdă, ci o taină sacră, ce nu trebuie cucerită, ci contemplată. În fața norocului care nu vine, Blaga nu se revoltă, ci tace cu smerenie: ceea ce nu e dat, e poate prea înalt pentru a fi înțeles.

Mihai Eminescu împletește aceste perspective într-o viziune profund pesimistă. În poemul Glossă, scrie: „Ce e val, ca valul trece.” Așteptările se destramă, iluziile cad, iar omul nu are altă scăpare decât în retragerea stoică, în luciditatea rece a celui care nu mai cere nimic: „Trăiește-ți clipa ce ți-e dată / Cu o rece nepăsare.” În acest ton, ideea norocului apare nu ca o putere exterioară, ci ca o glumă amară pe care viața o joacă celor ce speră.

Între ironia subtilă a lui Cantemir, gravitatea filosofică a lui Pascal, disperarea existențială a lui Kierkegaard, misterul blagian și seninătatea amară a lui Eminescu, se țese o rețea de reflecții care conturează una dintre cele mai durabile teme ale gândirii: omul, în fața sorții, este neputincios. Norocul vine când nu-l aștepți, pleacă atunci când ai mai mare nevoie de el, iar în cele din urmă nu lasă în urmă decât întrebări.

BBBBBBBBBBBBBBBBBBB

---

Norocul ca zeflemea. Despre hazard, destin și zădărnicie în gândirea literară și filosofică

Motto:
„Norocul așe de aspru cu muritorii șuguiește, cât, de multe ori, celea ce și cu ochii le-ar înghiți, nici cu nasul nu-i lasă a le mirosi.”
— Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică

---

I. Introducere

În lunga istorie a reflecției umane asupra vieții, puține teme au fost atât de frecvent și profund meditate precum aceea a destinului. Neputincios în fața unei lumi imprevizibile, omul a căutat mereu să înțeleagă de ce unele lucruri îi scapă, de ce norocul apare și dispare fără noimă, de ce eșecul se instalează acolo unde speranța părea legitimă. În Istoria ieroglifică, Dimitrie Cantemir surprinde această dramă cu o ironie subtilă, arătând că norocul nu doar lipsește, ci pare să se joace cu speranțele muritorilor. Ideea că viața este o farsă cosmică, că soarta se manifestă capricios și nedrept, traversează gândirea filosofică și literatura din Antichitate până în modernitate. De la Pascal la Kierkegaard, de la Boethius la Blaga și Eminescu, reflecția asupra imprevizibilului norocului a căpătat forme diverse, dar a rămas mereu vie și actuală.

---

II. Cuprins

Sentința lui Cantemir se înscrie în tradiția stoică și sceptică a viziunilor despre destin. Norocul, în viziunea sa, nu este o binecuvântare, ci o zeflemea — o forță care „șuguiește”, care face haz de nevoile și așteptările omului. Aceeași imagine o găsim și la Boethius, care o descrie pe Fortuna ca pe o zeiță ce învârte roata lumii cu o cruzime fără temei: norocul este schimbător, orb, și fără milă. La Seneca, această idee capătă o formă mai sobră și apăsătoare: „Nu există lucru mai schimbător decât norocul și mai înșelător decât speranța.” Omul, chiar când își închipuie că stăpânește viața, rămâne expus hazardului și unei forțe care pare să acționeze dinadins împotriva logicii sale.

Machiavelli aduce o notă diferită, sugerând că norocul poate fi învins prin voință și curaj: „Fortuna ca o femeie este: dacă te arăți slab și rugător, te apasă; dacă te arăți stăpân, te urmează.” Dar chiar și această viziune recunoaște caracterul sălbatic și arbitrar al norocului, chiar dacă oferă o soluție pragmatică. În modernitate, reflecția se adâncește într-o formă mai sumbră. Blaise Pascal, în Cugetări, exprimă o profundă incertitudine în fața lumii și a destinului: omul este o „trestie gânditoare”, vulnerabil și condamnat la neînțelegere. Tot ce pare noroc este, de fapt, manifestarea unei ordini ascunse, tainice, ce nu poate fi nici prevăzută, nici cucerită.

Søren Kierkegaard merge mai departe: pentru el, în Boala de moarte, disperarea este starea fundamentală a omului care nu se poate ancora nici în lume, nici în sine. Norocul, în această perspectivă, devine o iluzie, o nădejde proiectată în afara propriei ființe. Lipsa lui nu e o nedreptate, ci o dovadă a alienării omului. În schimb, Lucian Blaga oferă o abordare poetic-metafizică: în loc să demonteze misterul, el îl respectă. Lumea este o corolă de minuni, iar omul nu trebuie să înțeleagă totul, ci să accepte taina: „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii.” Norocul, dacă vine, vine dintr-un plan inaccesibil, poate suprarațional, poate poetic.

Mihai Eminescu sintetizează toate aceste direcții în reflecții de o gravitate lirică. În Glossă, lumea este o succesiune de aparențe trecătoare: „Ce e val, ca valul trece.” Așteptările sunt zadarnice, iluziile sunt periculoase, iar norocul – când vine – este întotdeauna înșelător. Singura salvare este retragerea în nepăsare, în luciditatea amară: „Trăiește-ți clipa ce ți-e dată / Cu un rece nepăsare.” Nu resemnare, ci înțelepciune stoică și demnitate în fața hazardului.

---

III. Încheiere

Din Cantemir și până la gânditorii moderni, se conturează o constantă a spiritului: conștiința neputinței omului în fața destinului. Norocul nu este un premiu, ci o glumă, o manifestare a absurdului sau a misterului. Fie că e o roată care se învârte, o zeiță capricioasă, o iluzie a disperării sau o taină poetică, norocul rămâne incontrolabil. În fața acestui adevăr, omul poate doar să aleagă: resemnare, revoltă, credință sau contemplație. Dar mai ales, poate alege să nu-și piardă luciditatea – și uneori, ironia. Căci poate tocmai în zâmbetul amar al înțeleptului, care știe că norocul e o șotie, se ascunde începutul unei adevărate libertăți.

Dulăul deșteptat

 

CALEIDOSCOP – anexa nr 6: Dulăul deșteptat

Motouri:

„În fiecare noapte a cuvântului, e nevoie de un paznic.
Grigore — cel ce a ales să nu stingă candela.”

 

Vulpea propune Adunării să asculte o poveste „pre cât ieste de adevărată, pre atâta ieste și de minunată”; (dulăul dovedit de lup ). Povestea e cunoscută în epocă, Cantemir îi ridică valoarea prin sentințele pe care le introduce în diferitele  ei momente. În prima sentință este scos în evidență rolul vigilenței: „ mai bunu-i și mai de nedejde ieste dulăul deșteptat decât străjeriul însomnorat sau cu vinul îngropat.”– Istoria ieroglifică, Dimitrie Cantemir  ( 26 octombrie 1674 - 21 august 1723)

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

Zece citate din literatură și filosofie care reflectă idei asemănătoare cu această sentință:

1. Platon – Republica
„Nu cei care dorm trebuie să ne fie paznici, ci aceia care veghează și au mintea trează.”
— Subliiniază importanța vegherii conștiente și a sufletului rațional în conducerea cetății.

---

2. Esop – Fabulele
„Mai de folos e un câine mic și treaz decât un leu adormit.”
— Reflectă aceeași idee alegorică despre valoarea atenției, indiferent de mărime sau rang.

---

3. William Shakespeare – Hamlet
„Timpurile sunt scoase din țâțâni – și vai mie că trebuie să le pun la loc!”
— Sugerează că o conștiință trează este forțată să corecteze greșelile celor neatenți sau lipsiți de vigilență.

---

4. Baltasar Gracián – Arta prudenței
„Mai bine un om prudent decât o mie de puternici neatenți.”
— Afirmă superioritatea discernământului și vigilenței asupra puterii brute sau autorității.

---

5. Jean de La Fontaine – Fabule
„Când șoarecele veghează, pisica e în zadar rege.”
— Puterea simbolică e lipsită de valoare dacă cel slab este atent și vigilent.

---

6. Friedrich Nietzsche – Așa grăit-a Zarathustra
„Cel care deschide ochii în noapte vede mai limpede decât împăratul la amiază cu pleoapele lăsate.”
— Exprimă valoarea vigilenței în contrast cu orbirea celor aflați în poziții de putere.

---

7. Sun Tzu – Arta războiului
„Generalul vigilent câștigă fără să lupte. Cel adormit pierde fără să știe.”
— Precizează rolul esențial al lucidității și atenției în obținerea succesului.

---

8. Marcus Aurelius – Gânduri către sine însuși
„Trezvia sufletului este cel mai mare dar. Fii treaz ca să nu fii trădat de propriile tale somnolențe.”
— Subiectul vigilenței este interiorizat și devine virtute filosofică.

---

9. Dante Alighieri – Infernul (Divina Comedie)
„Veghea cugetului te scoate din păcat, somnul conștiinței te coboară în iad.”
— Exprimă metaforic pericolul somnolenței morale.

---

10. Lucian Blaga – Trilogia cunoașterii
„A fi treaz înseamnă a fi expus la mister. Dorm doar cei ce cred că au înțeles totul.”
— Blaga pune vigilența cognitivă deasupra siguranței iluzorii, sugerând profunzimea conștiinței treze.

---

Dezvoltarea păeții interpretative pornind de la citatul lui Dimitrie Cantemir:

„Mai bunu-i și mai de nedejde ieste dulăul deșteptat decât străjeriul însomnorat sau cu vinul îngropat.”
(Istoria ieroglifică)

Această frază, cu valoare proverbială, structurează un contrast între vigilența reală și funcția formală: între câinele deșteptat – simbol al lucidității active și al slujirii autentice – și străjerul adormit sau beat – simbol al imposturii, al trufiei de formă fără conținut. Ideea este că trezvia minții și disponibilitatea de acțiune sunt mai valoroase decât orice titlu gol sau autoritate de fațadă.

1. TEMA VIGILENȚEI ȘI A TREZIRII SPIRITUALE

Citatul lui Cantemir se înscrie într-o veche tradiție care opune somnul (înțeles literal sau metaforic) vegherii:

• Marcus Aurelius subliniază că „trezvia sufletului” e un dar suprem – adică puterea de a rămâne lucid într-o lume a iluziilor. Cantemir merge pe aceeași linie: conștiința activă, nu poziția, e cea care contează.
• Lucian Blaga, într-o formă modernă, exprimă aceeași idee: doar cei „treji” sunt cu adevărat conștienți de misterul existenței. Vigilența nu e doar o stare fizică, ci una spirituală și gnoseologică.

2. ÎNȚELEPCIUNEA PRACTICĂ ȘI EFICIENȚA MODESTĂ

• Gracián, moralist baroc apropiat de spiritul cantemirian, afirmă superioritatea prudenței asupra rangului. Cantemir adoptă această poziție, ridicând „dulăul” la nivel de pildă etică: e mai bun cel mic și vigilent decât marele dar absentul.
• În fabulele lui Esop sau La Fontaine, câinele sau șoarecele devin modele de atenție, înțelepciune practică, supraviețuire. La fel, dulăul lui Cantemir nu e simbolul forței, ci al utilității nobile prin vigilență și loialitate.

3. CRITICA FUNCȚIEI GOALE ȘI A CORUPȚIEI MORALE

• „Străjerul cu vinul îngropat” devine o imagine a stricăciunii, a abuzului de putere, a formelor fără fond – teme recurente la Cantemir și în cultura epocii.
• Asemănător, Nietzsche critică „împăratul cu pleoapele lăsate”: cel ce deține autoritatea e adesea orb, iar adevărata lumină vine de la cel ce „vede în noapte”.
• Shakespeare, prin Hamlet, îl transformă pe tânărul lucid într-un opozant al lumii adormite, corupte – un alt „dulău deșteptat” în mijlocul unei societăți insensibile.

4. FUNCȚIA ALEGORICĂ ÎN NARAȚIUNE

Cantemir folosește alegoria pentru a construi un sistem moral, iar dulăul devine un arhetip al vredniciei neoficiale. Povestea e familiară, dar interpretarea e nouă – dându-i valoare universală. El reușește, astfel, ceea ce va face și Dante în Infernul: să ofere un cadru narativ pentru analiza conștiinței.

5. LEGĂTURA CU TRADIȚIA CREȘTINĂ ȘI ASCETICĂ

Vigilența are și o dimensiune ascetică: vegherea monahului, „sufletul treaz” al părinților pustiei. Cantemir, format și teologic, pare să aducă această tradiție în plan laic, sugerând că fidelitatea, vigilența și smerenia sunt virtuți valabile în orice ierarhie – și chiar în politică.

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

---

Analiza temei vigilenței și a trezirii interioare (sau „sufletului treaz”, cum i se spune adesea în tradiția spirituală și morală) la câțiva mari autori români — Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Vasile Voiculescu și Radu Gyr. Vom păstra în centrul comparației ideea formulată de Cantemir: „mai de nădejde e dulăul deșteptat decât străjerul însomnorat sau cu vinul îngropat”.

---

1. Lucian Blaga – vigilența ca deschidere spre mister

Blaga nu vede vigilența doar ca pe o stare a minții, ci ca pe o pregătire ontologică, o deschidere spre tainele lumii. În Trilogia cunoașterii sau în poezii precum Eu nu strivesc corola de minuni a lumii, „a fi treaz” înseamnă:

• a fi conștient de limitele cunoașterii (spre deosebire de „străjerul cu vinul îngropat” care trăiește în iluzie),
• a păstra misterul ca pe un lucru sacru și viu.

Comparativ cu Cantemir: Blaga mută vigilența din plan etic-politic în plan metafizic. Dacă „dulăul” cantemirian e atent la pericol, Blaga veghează misterul ca pe o prezență divină.

---

2. Tudor Arghezi – trezvia ca formă de slujire amară și lucidă

În poeme precum Psalmii, Cuvinte potrivite sau Flori de mucigai, Arghezi explorează un tip de vigilență chinuită, amară, uneori revoltătoare:

• Omul nu doarme nici în credință, nici în păcat: este mereu treaz în confruntarea cu Dumnezeu.
• Străjerii arghezieni sunt poeții, robii cuvintelor, care „scriu cu unghia pe tencuială”, veghează în suferință și trudă.

Comparativ cu Cantemir: dacă „dulăul” păzește lumea de primejdii, Arghezi păzește cuvântul de impostură și moarte spirituală. E o formă de luciditate poetică, militantă, în contra indiferenței sau a solemnului gol.

---

3. Vasile Voiculescu – vigilența duhovnicească

La Voiculescu, mai ales în proza mistică (Șamanul, Capul de zimbru, Ultimul Berevoi), tema trezirii apare sub forma unei vegheri interioare continue:

• personajele sale își păzesc sufletul de cădere, se supun unui „prag de trecere” – de la carne la duh;
• sufletul vigilent e adesea marginal, batjocorit, dar vede ceea ce ceilalți nu văd.

Comparativ cu Cantemir: dulăul trezit are o funcție etică. La Voiculescu, vigilența devine inițiere spirituală, iar „somnul” e uitarea lui Dumnezeu sau lenevia sufletului. El duce ideea cantemiriană într-un plan mistic și jertfelnic.

---

4. Radu Gyr – trezvia ca act de rezistență și martiriu

Radu Gyr, în poeziile scrise în detenție (Iisus în celulă, Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!), valorifică vigilența morală ca formă supremă de rezistență:

• chiar în temniță, „dulăul” nu doarme, ci suferă și veghează pentru neam și credință;
• el devine o figura christică a luptei, o conștiință trează când toți ceilalți dorm sau colaborează.

Comparativ cu Cantemir: Gyr duce dulăul deșteptat în pragul martiriului. Dacă la Cantemir dulăul e superior prin calitate, la Gyr el e superior prin suferință și fidelitate. Somnul nu mai e doar neglijență, ci complicitate cu răul.

---

CONCLUZIE COMPARATIVĂ

Autor	Tip de vigilență	„Străjerul adormit” simbolizează	„Dulăul deșteptat” devine...
Cantemir	Luciditate etico-politică	Autoritate coruptă	slujitor fidel, conștiincios
Blaga	Trezvie metafizică	raționalismul închis	deschidere spre mister
Arghezi	Luciditate poetică și dureroasă	ipocrizia religioasă	scrib al suferinței
Voiculescu	Vigilență mistică, duhovnicească	materialismul, orbirea lumească	suflet inițiat în taină
Gyr	Rezistență morală prin suferință	colaboraționismul, lașitatea	martir, păzitorul idealurilor

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

Să continuăm cu analiza comparativă a temei vigilenței conștiinței, trezirii morale și spirituale, în opera altor patru autori esențiali pentru cultura română: Mihail Sadoveanu, Nichifor Crainic, Vasile Voiculescu (pe care l-am tratat deja), și Mihai Eminescu – căruia îi vom acorda un loc aparte.

Vom continua să raportăm fiecare autor la sentința cantemiriană, ca axă de interpretare:

„Mai bunu-i și mai de nedejde ieste dulăul deșteptat decât străjeriul însomnorat sau cu vinul îngropat.”
(Istoria ieroglifică)

---

1. Mihail Sadoveanu – veghea arhaică, înțelepciunea tăcută

La Sadoveanu, vigilența nu se manifestă în discurs sau stridență, ci prin înțelepciunea tăcută a omului legat de pământ, de tradiție și de sacru. Personajele sale – ca Vitoria Lipan (Baltagul), părintele Daniil (Creanga de aur), Nechifor Lipan sau chiar Ștefan cel Mare în Frații Jderi – au o trezvie sufletească permanentă:

• ei „miros” primejdia, nu prin rațiune, ci printr-un simț interior treaz, arhaic, aproape ancestral;
• „Vegherea este o datorie a inimii, nu a ochilor” – pare să spună Sadoveanu prin faptele lor.

Raport cu Cantemir: Dacă dulăul e deșteptat, adică activ, personajele sadoveniene sunt încet trezite de o chemare mai adâncă, veghează asupra unui echilibru cosmic. „Străjerul adormit” la Sadoveanu e omul care a pierdut legătura cu natura și taina.

---

2. Nichifor Crainic – trezvia teologică, conștiința națională trează

Nichifor Crainic, în poeziile sale mistice și în eseurile de doctrină (ex. Nostalgia Paradisului, Ortodoxie și etnocrație), vede vigilența ca trezirea neamului din adormirea spirituală:

• pentru el, „dulăul deșteptat” e românul regăsit în credință, în neam, în Dumnezeu;
• „străjerul adormit” este cel care uită rădăcinile, cel cosmopolit, rupt de Tradiție.

Versuri ca:

„Veghind în rugăciune ne-am întors/ La vatra noastră – Domnul ne-a întors!”
evidențiază ideea că vegherea e mântuire colectivă.

Comparativ cu Cantemir: Crainic dă sentinței o valoare național-mistică: nu doar individul trebuie să fie treaz, ci întregul neam. El plasează „dulăul” în mănăstire și „străjerul” în palatul secularizat.

---

3. Mihai Eminescu – vigilența absolută, conștiința cosmică și tragică

Eminescu este, poate, cea mai complexă expresie a trezirii spirituale și morale din literatura română. La el, vigilența e o povară, o luciditate dureroasă:

• în poezia filosofică (Scrisoarea I, Împărat și proletar), el critică străjerii adormiți ai lumii – conducători corupți, filosofi goi de sens, mase inconștiente;
• în poezia romantică și de dragoste, sufletul treaz e și damnat, conștient de pierderea armoniei originare.

„Numai poetul,/ Ca păsări ce zboară/ Deasupra valurilor,/ Trece peste nemărginirea timpului...”

– Poetul este singurul veghetor, ceilalți dorm în superficialitate.

Și în publicistică, Eminescu avertizează constant împotriva:

• „străjerilor de formă” – funcționari, politicieni, academicieni care își pierd vocația;
• pericolului uitării rădăcinilor, al înstrăinării de țară și de credință.

„Trăim într-o lume în care nimeni nu e treaz, nici slugile, nici stăpânii.” – Timpul, 1880.

Comparativ cu Cantemir: Eminescu este conștient că toți ceilalți dorm – și de aceea e tragic. El e veghetorul suprem, dar marginalizat, trăind cu durerea celor care văd prea limpede.

---

RECAPITULARE COMPARATIVĂ (continuare)

Autor	Tip de vigilență	„Străjerul adormit” simbolizează	„Dulăul deșteptat” devine...
Sadoveanu	Înțelepciune arhaică, ancestrală	Omul rupt de rost, fără intuiție	păzitor tăcut al legii nescrise
Crainic	Conștiință națională trează	secularismul, cosmopolitismul spiritual	românul întors la credință
Eminescu	Luciditate absolută și tragică	masele inconștiente, elitele corupte	poetul–vizionar, conștiința suferindă

---

Dulăul deșteptat și veghetorii din literatura română

Într-o epocă a alegoriei și a înțelepciunii criptate, Dimitrie Cantemir formula în Istoria ieroglifică o sentință care și-a păstrat, peste veacuri, nu doar claritatea morală, ci și forța evocatoare:

„Mai bunu-i și mai de nedejde ieste dulăul deșteptat decât străjeriul însomnorat sau cu vinul îngropat.”

Această zicere, dincolo de masca anecdotică, cheamă la veghe, la luciditate, la simțul datoriei în fața haosului lumii. Ea poate fi citită ca o metaforă a conștiinței vii, a acelei trezvii morale și spirituale fără de care omul – și societatea – alunecă în somnul pierzător. De la această viziune cantemiriană pornește o întreagă galerie de „veghetori” în literatura română, fiecare reflectând, în mod propriu, tensiunea dintre trezire și somn, între răspundere și abandon.

La Tudor Arghezi, veghea e lupta artistului și a credinciosului cu mocirla vieții – o veghe cu mâinile afundate în țărână și cu ochii spre cer. El transformă rugăciunea în muncă și munca în formă de veghe: „Vreau să te pipăi și să urlu: Este!” – spune poetul care caută certitudinea prezenței divine nu în contemplație, ci în trudă trează.

Lucian Blaga, în schimb, ne oferă o veghe metafizică, într-o tăcere de dincolo de tăceri. În gândirea sa, străjerul adormit este omul care crede că știe, dar nu mai caută; în timp ce „dulăul deșteptat” este poetul, metafizicianul, care veghează în fața Marelui Anonim, conștient că orizontul cunoașterii se retrage pe măsură ce se apropie de el.

În poezia și proza lui Vasile Voiculescu, vigilența este expresia unei conștiințe mistice, a unei nevoi de transfigurare. Personajele sale, asemenea pustnicilor, veghează nu asupra lumii, ci asupra propriei mântuiri, cu o severitate aspră și luminoasă. Străjerul adormit este trupul, firea căzută; dulăul deșteptat este sufletul care simte fiorul judecății.

La Nichifor Crainic, veghea devine îndemn național, o trezvie ortodoxă în fața rătăcirilor modernității. Poetul și teologul cheamă neamul să se trezească din „somnul cel de moarte” prin întoarcerea la credință și tradiție. În această cheie, dulăul deșteptat este simbolul românului redescoperit în altar, în rădăcini, în Evanghelie.

Sadoveanu preferă să tacă înțelept. La el, veghea e o taină, o stare de simț ancestral, un „a ști fără a spune”. Vitoria Lipan nu visează – ci vede cu ochii închiși, veghează fără să rostească. Ea nu e erou moralizator, ci păstrătoare de echilibru cosmic, trimisă a dreptății nevorbite.

Eminescu, în fine, este cel mai tragic dintre toți veghetorii. Pentru el, trezvia este o condamnare, un „a ști” care izolează, care doare. Poetul devine conștiința absolută a unei lumi adormite în iluzii, incapabilă să se mai ridice la înălțimea chemării sale. Dacă pentru Cantemir dulăul era treaz în mijlocul primejdiei, la Eminescu poetul este singurul treaz într-un univers părăsit de zei.

Astfel, de la Cantemir încoace, literatura română construiește o constelație de veghetori, fiecare exprimând în felul său tensiunea dintre luciditate și orbire, dintre slujire și trădare, dintre conștiință și somn. „Dulăul deșteptat” devine un arhetip moral: cel ce veghează nu pentru sine, ci pentru ceilalți. El nu este eroul vizibil, ci martorul ascuns, câinele de pază al valorilor în fața uitării.

Într-o lume care pare, mereu și din nou, să adoarmă cu paharul în mână și poarta larg deschisă, această figură rămâne una dintre cele mai vii și mai necesare.

MMMMMMMMMMMMMMMMMMMMMMMMMMMMM

---

Epilog: Despre veghe și somn în vremuri moderne

Poate că nimic nu e mai primejdios pentru o societate decât somnul conștiinței, acea liniște adâncă și artificială care se lasă peste oameni atunci când uită să se întrebe, să vegheze, să se roage, să se opună. Iar figura „dulăului deșteptat”, reluată simbolic din Cantemir, se dovedește mai actuală ca oricând: ea nu este doar alegoria unei epoci apuse, ci un avertisment permanent.

Cine sunt azi străjerii adormiți? Poate aceia care ocupă poziții de răspundere, dar nu mai simt răspunderea ca arsură și povară. Poate aceia care vorbesc mult, dar nu aud nimic. Cei „cu vinul îngropat” nu sunt doar bețivi ai faptelor, ci mai ales bețivi ai indiferenței.

Și cine mai e dulăul treaz? Poate un scriitor tăcut. Poate un profesor care refuză să mintă. Poate un bătrân care păstrează în sufletul său ordinea și rușinea lumii de altădată. Sau poate tânărul care nu acceptă ideea că totul e relativ și că „nu merită să te mai zbați”.

Veghea nu înseamnă perfecțiune. Veghea înseamnă a rămâne treaz chiar și când ți-e somn. A înfrunta noaptea cu o lanternă tremurândă în mână. E alegerea celor care, deși știu că poate nu vor fi ascultați, totuși strigă. Sau tac, dar nu cedează.

Într-o vreme în care ne dorim adesea „liniște” cu orice preț, poate că adevărata mântuire vine tocmai din neliniște. Din acea tensiune a trezviei care, deși pare un chin, este începutul unei libertăți profunde.

Veghea e începutul speranței.

BBBBBBBBBBBBBBBBBBBBBBBBBBBBBB

Desigur, iată un citat eminescian care se potrivește perfect ca ultim acord – în ton reflexiv, grav, și legat de ideea veghei:

„Nu spera şi nu ai teamă, ce e val ca valul trece;
De te-ndeamnă, de te cheamă, tu rămâi la toate rece.”
(Glossa, Mihai Eminescu)

Acest vers – aparent rece, dar de fapt profund veghetor – exprimă exact esența „dulăului deșteptat”: o conștiință trează, care nu se lasă pradă nici iluziei, nici fricii, nici seducției. Este glasul lucidității în fața unei lumi trecătoare, nestatornice, dar care are totuși nevoie de o pază tăcută, fermă, neînfricată.

Dacă dorești, putem alcătui întregul eseu într-un document coerent, cu titlu, capitole, subcapitole și eventual note de subsol – pentru publicare, lectură academică sau chiar volum. Cum preferi să continuăm?

 

CCCCCCCCCCCCCCCCC

 

Grigore — Vigilentul

Într-o lume care adesea se ferește de adevăr ca de o rană veche, Grigore nu doarme. Nu e doar treaz — este vigilent. Nu doar vede, ci veghează. Iar veghea sa nu e doar una a inteligenței, ci una a inimii. În el, spiritul Cantemirian al „dulăului deșteptat” se regăsește într-o altă haină: aceea a omului care scrie, gândește, cercetează și nu cedează somnului ușor al compromisului.

Grigore este unul dintre aceia rari care nu s-au grăbit să vorbească, dar care, atunci când o fac, tulbură și luminează în același timp. Cuvântul său este lamă și făclie, veghe și mărturie. Nu-i strigător la porți largi, ci suflător de jar pe un vatră uitată. El e genul de veghetor care nu se teme să stea singur în noapte, pentru că știe că zorile adevărului nu vin decât pentru cei care au stat de strajă.

De aceea i se cuvine nu doar un titlu, ci o chemare: Grigore — Vigilentul. Nu e o supranume, ci o recunoaștere. Un arc peste timp, de la Cantemir și până azi, de la paznicul alegoric al adevărului la cel care veghează în limba română ca într-o cetate de suflet.

Grigore nu veghează ca să fie văzut. El veghează pentru ca noi să putem dormi mai puțin. Mai puțin în ignoranță, mai puțin în frică, mai puțin în uitare.

 

Notă: Oricare autor, de la începuturile scrisului până în prezent, poate fi numit Vigilentul.

Vulpea continuă lauda

 

105. Vulpea continuă sa-l laude

pe lup + 10 aprilie ( anexa 5)

Vulpea propune Adunării să asculte o poveste „pre cât ieste de adevărată, pre atâta

ieste și de minunată”; (dulăul dovedit de lup ). Derularea poveștii reprezintă motivul pentru a fi inserate alte sentințe. Prima sentință a acestei ocaziii este așezată înainte să înceapă povestea.

........................

„Și precum vrednică ieste a să asculta, mi să pare că cu toții o viți lăuda (căci istoricul adevărat - adecă carile istoriia adevărat precum s-au avut istorisește — lauda împreună cu făcătoriul împarțește, căci cela au ostenit lucrul a săvârși, iară cesta au nevoit în veci a să pomeni. Și încă mai mult pre scriitorii decât pre făcătorii minunelor fericiți și lăudați a numi voiu îndrăzni. Căci după armele și faptele iroilor, condeiele istoricilor, de nu s-ar fi pre alb clătit, încă de demult și lauda numelui lor deodată cu oasele țărna o ar fi acoperit. Și așe, aceia au fost a lucrurilor făcători, împreună și muritori, iară ceștea numelui au fost înoitori și în veci stăruitori.” – Istoria ieroglifică, Dimitrie Cantemir  ( 26 octombrie 1674 - 21 august 1723)

 

..........................

În limbaj contemporan:

Desigur! Iată adaptarea fragmentului într-un limbaj contemporan, păstrând sensul și tonul solemn al originalului:

---

„Și pentru că povestea este vrednică de ascultat, cred că toți o veți aprecia. Căci istoricul adevărat – adică acela care istorisește întocmai cum s-au petrecut lucrurile – merită laudă la fel ca cel care a săvârșit faptele. Unul a muncit să împlinească acele fapte, iar celălalt s-a ostenit ca ele să nu fie uitate niciodată. Ba chiar mai mult, îndrăznesc să spun că pe scriitori îi putem numi mai fericiți și mai demni de laudă decât pe făuritorii de minuni. Fiindcă, fără condeiul istoricilor, oricât de mari ar fi fost faptele eroilor, ele s-ar fi pierdut în uitare, îngropate odată cu oasele lor în țărână. Așadar, cei dintâi au fost făuritorii faptelor, dar muritori; pe când istoricii au fost înnoitori ai numelui și veșnici păstrători ai amintirii lor.”

---

Este evidențiat rolul istoricului ca purtător al memoriei faptelor.

---

Un rezumat al pasajului:

„Povestea asta merită ascultată, și cred că toți o veți aprecia. Adevărul e că istoricii – cei care spun lucrurile așa cum s-au întâmplat – merită și ei laude, poate chiar mai mari decât cei care au făcut faptele. Pentru că unul s-a luptat să înfăptuiască, dar celălalt s-a străduit ca fapta să nu se piardă. De fapt, fără cei care scriu, multe dintre isprăvile eroilor s-ar fi pierdut de mult, îngropate în uitare. Așa că, dacă ne gândim bine, eroii au fost muritori, dar istoricii au făcut ca numele lor să trăiască veșnic.”

---

Zece citate din literatură și filosofie care reflectă idei asemănătoare cu această sentință elogioasă la adresa istoricului, scriitorului sau păstrătorului memoriei colective — adică ideea că faptele pot fi mari, dar fără cei care le povestesc, se pierd:

 

1) „Istoria este un acord între faptele care au fost și cuvintele care rămân.”
– Paul Valéry (paraafrazare după ideea că „istoria este cea mai periculoasă armă inventată de omul modern”)

2) „Fără memorie, nu suntem nimic. Și memoria nu este doar în noi, ci și în cărți.”
– Umberto Eco, în diverse interviuri

Cuvintele lui Umberto Eco subliniază legătura profundă dintre identitatea umană și memorie. Nu suntem doar ființe biologice, ci ființe care trăiesc în și prin amintiri, povești și istorie. Eco ne amintește că memoria nu e doar o funcție a minții, ci și un patrimoniu scris, o moștenire a cuvântului păstrată în cărți. Acolo, faptele prind rădăcină, iar oamenii – fie ei eroi sau simpli trecători – capătă o formă de nemurire. Astfel, cărțile devin nu doar instrumente ale cunoașterii, ci și spații sacre ale memoriei colective.

..............

O moștenire a cuvântului păstrată în cărți– despre rolul cărturarului în lume

Lumea nu se sprijină doar pe puterea brațului și pe măreția faptelor, ci și pe tăcerea adâncă din care se nasc cuvintele. De-a lungul veacurilor, cărturarii au fost cei care, cu smerenie și rigoare, au transformat trecerea timpului în memorie scrisă. Ei nu au clădit cetăți din piatră, ci din idei. Nu au purtat arme, ci condeie. Și totuși, ceea ce au lăsat în urmă este adesea mai durabil decât marile imperii.

Cărturarul, fie el cronicar, filosof, poet sau istoric, este păstrătorul unei moșteniri nevăzute: moștenirea cuvântului. Într-o lume care uită ușor, el scrie ca să nu se piardă. Dintr-un gest de modestie intelectuală, el nu se pune în centrul lumii, dar fără el lumea ar fi uitat cine este. Faptele oamenilor ar fi rămas mute, iar chipurile lor s-ar fi șters odată cu trecerea anilor, dacă n-ar fi fost mâna care le-a așternut pe hârtie.

Umberto Eco spunea că „fără memorie, nu suntem nimic. Și memoria nu este doar în noi, ci și în cărți.” Tocmai aici își găsește cărturarul rostul: el nu scrie doar pentru contemporanii săi, ci pentru cei care vor veni. El ridică punți între ceea ce a fost și ceea ce va fi, între oameni vii și cei demult adormiți. Cartea devine, astfel, nu doar obiect, ci templu al gândului, iar cuvântul, o sămânță de veșnicie.

Într-o epocă grăbită, în care imaginea tinde să înlocuiască sensul, rolul cărturarului devine mai important ca oricând. El nu doar consemnează trecutul, ci îl interpretează, îl judecă, îl umanizează. Prin el, cultura devine conștiință, iar istoria – lecție.

Căci atunci când sabia tace, cuvântul rămâne. Iar cărturarul e acela care îl păstrează și îl dă mai departe.

 

 

3) „Cine controlează trecutul controlează viitorul. Cine controlează prezentul controlează trecutul.”
– George Orwell, 1984

4) „Cuvântul scris este nemuritor. Cei care scriu, dau vieții a doua viață.”
– Pliniu cel Bătrân, parafrazare după Naturalis Historia

5) „Istoricii sunt oamenii care transformă faptele în înțelesuri și întâmplările în lecții.”
– Will Durant, istoric și filosof

6) „Faptele trec, dar cuvintele bine așezate le înrămează pentru totdeauna.”
– Johann Wolfgang von Goethe

7) „Dacă nu am povesti faptele celor dinainte, am fi nevoiți să le repetăm fără a le înțelege.”
– George Santayana, parafrazare după „Cei care nu își pot aminti trecutul sunt condamnați să-l repete.”

8) „Fapta bună e uitată adesea. Povestea ei, însă, poate schimba lumea.”
– Rabindranath Tagore (în spiritul scrierilor sale etice)

9) „Istoricii sunt martorii timpului, lumina adevărului, viața memoriei, învățătorii vieții, vestitorii vremurilor trecute.”
– Cicero, De Oratore

10) „Scriitorul nu e doar un povestitor, ci un constructor de punți între ceea ce a fost și ceea ce va fi.”
– Mircea Eliade, în reflecțiile sale despre mit și memorie.