Prima idee de unire a celor două „împărății” înregistrată în operă scrisă

 

CALEIDOSCOP – Gânduri de ocazie (încercări pentru volumul al treilea) – 9 iunie 2025 

 

Cantemir – alături de înțelpții lumii. 

 

Prima idee de unire a celor două „împărății” înregistrată în operă scrisă

*

 

 

„Și așe ritorisind Papagaia, cuvântul la obște într-acesta chip împrăștiară:

„Vestit și tuturor știut cuvânt ieste, o, priietinilor, (că învoința sufletelor și unirea inimilor lucrurile din mici, mari le crește. Iară neînvoința și neunirea lor, din cât de mari, mici și cât de curând le răzsipește) (că precum o sănătate în multe mădulare a trupului, așe o omenie și o unire în multe năroade ieste, carile un stătătoriu și stăruitoriu a politiii stat fac). Împotrivă aceasta a să înțelege poate, adecă (că precum o boală și o fierbinteală cât de puțin în trup sau o durere cât de mică într-un mădulariu tot trupul spre neaședzare și pătimire aduce, așe neunire în politie și neînvoința în cetate, ciuma și lângoarea cea mai rea și troahna cea mai lipicioasă ieste). Căruia lucru, cea mai de pre urmă a tot statul răzsipă și a tot sfatul cea de năpraznă prăpădenie ieste ... că precum adunarea a atâtea cinstite chipuri la un loc s-au adunat, așe sufletele și inimile a să întroloca și a să împreuna, dreapta socoteală și pravila adeverinții la un sfat, la un stat, la o învoință, la o priință, la o iuboste și la o dragoste a le încleșta și a le înnoda va, poftește și să nevoiește (căci tot adevărul lucrul chiar și hiriș poftește, și toată începătura cu cale spre lucrul și sfârșitul lucrului bun călătorește). De care lucru, între muritori de ieste vreo simțire peste simțire și vreun lucru firesc peste fire, și eu mai proroc a mă face și cele în urmă viitoare mai înainte a le povesti și până a nu fi, a le vesti mai voi îndrăzni (că ce ieste adulmăcarea minții sau carea ieste icoana înțelepciunii, fără numai celea ce ochiul trupului cu ochiul sufletului să li vadză și în cele cu prepus viitoare fără prepus în bine și în rău următoare iscusit și frumos să le aleagă). A proroci dară voi îndrăzni, dzic (de vreme ce din răsărite dzua și de pre începute fapta să cunoaște), în care chip și numirea adunării aceștiia în curândă vreme supt unirea a toată inima și învoința a tot sufletul a videa și după nume lucrul și sfârșitul a ieși și a să plini fără prepus nedejduiesc, de vreme ce inimile curate a marilor împărați spre cea adevărată linește și curată dragoste stăruiesc și spre folosul a toată obștea tare și nepărăsit să nevoesc ... (că mai cu nevoie ieste o sută de copoi iepurile din pâlcul spinilor a scoate decât a trii înțelepți sfatul cel mai de folos a afla). Și așe, bune semne de bună nedejde să arată ca nici lucrul început fără socoteală, nici prorociia mea la sminteală să iasă. Ce cu bună samă dzilele de fier în veacul de aur vor să să priminească și toată calea grundzăroasă și ciulinoasă în netedă și bătută să să istovască. În carea (pentru cele tâmplătoare vorovăsc), de s-ar și cumva într-un chip prea repede și preste înțelepțeasca socoteală tâmpla ca vreo pietruță de scandală de la cineva într-însă să să arunce, însă darea într-o parte-i și urnirea-i și așeși de tot râdicarea-i, precum prea pre lesne ar fi, a-și propune cine va putea? (Că mai pre lesne ieste cuiva în câteva ceasuri suflarea și răzsuflarea a-și popri decât sufletul înțelept, cunoscând adevărul și de dânsul a nu să lipi) și așe, piciorul cât de dropicos și pasul cât de tremuros în ceva a să zăticni și a să poticni nu va avea. Pentru care lucru, dintr-îmbe părțile cu toții și cu totul să ne apucăm trebuie, ca celora ce din multe strune o cântare, sau din multe organe o harmonie într-o simfonie fac asămănându-ne, ce mai de folos, ce mai de laudă și ce mai cu cuviință ar fi să începem, să facem și să isprăvim, ca într-acesta chip toată răceala, carea înghețare aduce, și toată fierbinteala, carea dogoreală și pârjol în tot trupul politiii noastre pricinește, în stâmpărarea și temperamentul cel de sănătate și de viață izvorâtoriu ieste aședzind, priietinilor megieși nesăvârșită de laudă materiie să dăm. Iară nepriietinilor pre budze în veci de nedespecetluit pecete să pecetluim (că din fire cele supt lună așe s-au orânduit, ca unele după altele să urmedze, și când unele mor, altele să învie și simbathiia și antipathiia dintr-însele să nu lipsască). Printre înţelepţi

 Deci dară, cinstiți ascultători, cine mai cu de-adins cea următoare fericire mai denainte într-un chip a simți ar pofti și cine cel nespus a toată obștea folos cu ochiul sufletului a-l privi ar ispiti, pre unul ca acela poftescu-l ca șepelevii<i>mele limbi puțintică îngăduitoare voie și ascultătoare ureche să plece, pre carile în scurt (de vreme ce a ceasului strâmtoare laconește a ritorisi mă învață) a-l umbri și în strâmt hotar a-l perigrapsi mă voi nevoi.” – Istoria ieroglifică, Dimitrie Cantemir  ( 26 octombrie 1674 - 21 august 1723)

 

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

Citate (din literatură, filosofie și istorie) care analizează noțiuni compatibile cu fragmentul, despre: unire, cuvânt de împăcare,

 

1) „Nu în unirea trupurilor stă necurăţia, ci în cugetele şi în intenţia oamenilor.- Sf.Ioan Gură de Aur

2) „Unirea Principatelor a fost visul de aur al junetelor mele, ocupatia cea mai serioasa a anilor mei de victorie si va fi ultimul suspin al meu cu care ma voi desparti de voi.” – Ion Heliade-Rădulescu

 

3) „Unirea si unimea nationala sunt bunuri mari, importante si insufletitoare, care nu cer mai mult decat vointa tare de a fi si a ramane un singur popor. ” - George Bariț

4) „Unirea e singura stare politică ce putea să asigure viitorul nostru şi să ne permită a da ţării organizarea ce o aştepta de atât de mult timp.” – Alexandru Ioan Cuza

 

5) „Practica păcii si reconcilierii este una dintre cele mai vitale si artistice actiuni umane care există.”  -Thich Nhat Hanh.

6) „E bine să-ți pleci capul în pământ când ai greșit, dar să nu-l lași acolo.” – Chateaubriand

 

<<<<<<<<<<<<<<<  :::::::::::::::::::::::::::  >>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>

Pe baza fragmentului propus din Istoria ieroglifică și a citatelor alese, se

poate construi un eseu amplu cu dimensiuni eseistice, morale și culturale, în care Dimitrie

Cantemir să fie valorificat ca un spirit de sinteză, observator al lumii și al firii umane,

într-o postură comparabilă cu marii gânditori ai lumii.

 

 

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

Cantemir – alături de înțelepții lumii.
Prima idee de unire a celor două „împărății” înregistrată în operă scrisă

Notă:
Cei cinci mari boieri moldoveni își exprimă asentimentul față de politica brâncovenească referitoare la Moldova. Pentru liniștea lor, e nevoie să convingă și restul boierilor participanți la adunare. În paralel, Corbul (Brâncoveanu) face apel la Ioan Comnen (Papagaia), medic iscusit la curtea domnului muntean și retor neîntrecut. Îndemnul acestuia către adunare este limpede: unirea Moldovei cu Țara Românească să devină faptă. Cuvântarea este îndopată cu floricele ritoricești, dar are o țintă precisă, chiar dacă sunetul îi este catifelat.

Cantemir este de acord cu ideea; se știe că își dorea să fie capul acestei înfăptuiri. Tocmai de aceea prezintă cuvântarea papagalului acoperită cu o ușoară undă de ironie.

Mihai Viteazul a realizat prima unire politică a celor trei țări românești la 27 mai 1600. Însă ideea unirii, așa cum e vehiculată în Adunarea celor două împărății, este pentru prima dată înregistrată într-o operă scrisă.

Deși Istoria ieroglifică nu este o lucrare explicit politică, în sensul promovării unui ideal unionist, putem identifica în subtext anumite idei ce prefigurează, măcar simbolic, conceptul de unitate între Moldova și Țara Românească.

Aluzia la adunarea comună a boierilor munteni și moldoveni din 1703 – unde se fac apeluri la înțelegere și „unire în gând și fapte” – poate fi interpretată ca o dovadă a conștientizării unui destin comun al celor două țări. Chiar dacă interesele divergente și presiunile otomane făceau dificilă o reală unificare politică, scrierea lui Cantemir sugerează că exista preocuparea pentru găsirea unor căi de colaborare și armonizare a intereselor celor două principate.

Pe de altă parte, dacă privim întreaga operă prin prisma alegoriei – în care personajele-animale simbolizează oameni reali și situații politice ale vremii –, putem observa că scriitorul conturează ideea unei solidarități necesare pentru a face față atât provocărilor interne, cât și celor externe. Cantemir, spirit vizionar și profund cunoscător al istoriei și culturii ambelor țări, sugerează subtil necesitatea unei apropieri mai strânse între cele două principate, pentru a rezista presiunilor – mai ales celor otomane.

Trebuie, totuși, să ținem cont că, în epoca lui Cantemir, ideea de unitate națională – așa cum o înțelegem astăzi – era încă într-un stadiu incipient. Teritoriile românești erau percepute mai degrabă prin prisma alianțelor dinastice, a intereselor boierești și a influențelor străine, decât ca entități ce ar fi urmat să se unească pe baze identitare sau naționale.

În concluzie, chiar dacă Istoria ieroglifică nu pledează în mod direct pentru unirea Moldovei cu Țara Românească, putem interpreta anumite pasaje ca exprimând dorința de colaborare, de evitare a conflictelor interne și de consolidare a unui front comun. Sunt idei care, mai târziu, vor deveni fundamentale în procesul unirii de la 1859.

Chiar dacă alegoria ne înfățișează un conflict, îndemnurile pentru înțelegere și colaborare sunt permanente, iar faptul că participanții la celebra adunare se înțeleg – vorbind aceeași limbă – este o sugestie puternică privind originea lor comună.

– Grigore Rotaru Delacamboru

 

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

Papagaia – ritorul împăciuitor și oglinda interesului de stat

În Istoria ieroglifică, Papagaia, alegorie a împăratului Ioan Comnen, se înfățișează ca un ritor împodobit cu înțelepciune cărturărească și cu retorică îndelung mestecată, dar al cărui discurs se revarsă cu o elocință în care precauția politică și interesul suveran se amestecă într-o alcătuire dulceagă, bine cântărită.

Papagaia e un bun ritor – nu pentru că spune adevărul, ci pentru că-l îmbracă în straie împăciuitoare. Glasul său nu e al prorocului, ci al dregătorului iscusit. Nu vorbește ca un om care crede în dreptate, ci ca un meșteșugar al păcii convenabile. De aceea, întreaga sa cuvântare e o împletire de sentințe solemne, apeluri la unitate, fraze bine ticluite, dar care trădează mai degrabă o grijă diplomatică decât un dor sincer de dreptate.

Stilul său e:

• pompos și solemn, marcat de anafore („Voi, cei ce…”) și formule de invocare de tip bizantin;
• retoric, ceremonios, cu tropi aleși (metafore: „fiara pădurii”, „frunze purtate de vânt”, „cetatea înțelepciunii”) ce sugerează un limbaj politic, dar camuflat în haina înțelepciunii morale;
• moralizator, dar calculat, apelând la argumente de tip afectiv și identitar: „de-un sânge și de-o limbă”, „durerea noastră are același glas”;
• împăciuitor până la ștersătura vinovăției, evitând să arate direct pricina vrajbei sau numele vinovatului.

Papagaia joacă astfel rolul clasic al consiliatorului imperial: stă deasupra conflictului, nu pentru că l-ar judeca cu adevărat drept, ci pentru că urmărește stabilitatea tronului. El nu caută adevărul, ci echilibrul de fațadă. Nu cere pocăință, ci „un cuget și o voință”. Vrea „unirea”, dar nu o unește pe temeiul dreptății, ci pe cel al tăcerii asupra greșelilor împăratului.

Această „înțelepciune a păcii” e, în fond, o mască a interesului imperial. Papagaia nu împacă sufletele, ci potolește vocile care ar putea tulbura hegemonia vulturului. Este vocea imperiului care vrea liniște, nu ca să se mântuiască, ci ca să continue să stăpânească.

Ironia subtilă a lui Cantemir se simte în fastul stilistic al Papagaiei: cu cât Papagaia e mai elocventă, cu atât devine mai suspectă. Ea nu spune, ci ornamentează. Nu judecă, ci învelește. Este, în fond, chipul vorbirii de curte – al cuvântului poleit, al adevărului trecut prin ciurul protocolar.

În opoziție cu corbul, ce vorbește în sentințe tăioase și cu aer de mucenic, Papagaia e diplomat, nu martir. Vorba ei nu sfâșie, ci leagă – dar cu fir de mătase, nu de fier.

 

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

Papagaia – ritorul interesului comun și partenerul retoric al Corbului

În contextul larg al dezbaterii din Istoria ieroglifică, cuvântarea Papagaiei nu se ridică împotriva Corbului, ci îl sprijină – dar nu în numele adevărului, ci în numele păcii generale. Așadar, Papagaia este un intermediar între acuza și iertare, între durere și uitare. Nu dă dreptate Corbului pentru a pedepsi pe cineva, ci pentru a închide rana și a merge mai departe.

Interesul Papagaiei este interesul zburătoarelor: liniștea, ordinea, stabilitatea tronului. Papagaia vorbește în numele unei rațiuni colective, care preferă compromisul în locul luptei, și armonia în locul dreptății răzbunătoare. Acesta e paradoxul ei: este onorabilă, dar nu dreaptă; este diplomată, dar nu curajoasă.

Faptul că Brehnacea acceptă această retorică este semnificativ:

• el își cenzurează durerea;
• își ascunde indignarea în spatele unei demnități superioare;
• se lasă cuprins de „voia turmei” – o supunere tacită la voința majorității.

Această tăcere în fața vorbirii Papagaiei poate fi interpretată:

• fie ca prudență politică (Brehnacea înțelege că dreptatea i-ar aduce pieirea),
• fie ca jertfă voluntară (se lasă umilit pentru a salva un echilibru mai mare),
• fie ca resemnare amară (înțelege că adevărul nu are loc la curtea păsărilor).

De aceea, în această scenă, Papagaia și Brehnacea nu sunt adversari, ci parteneri ai aceleiași soluții: împăcarea. Dar împăcarea lor e diferită ca intenție:

• Papagaia o propune din interes politic;
• Brehnacea o acceptă din tristețe morală.

Ambii susțin o soluție care folosește tuturor zburătoarelor, dar pe care Brehnacea o trăiește ca pe o înfrângere nobilă, iar Papagaia ca pe o victorie diplomatică.

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

Imagine: Diplomatul.

Cantemir - folosind antiteza definitivează două portrete: al Helgei și al Struțocămilei

 

 

CALEIDOSCOP – Gânduri de ocazie (încercări pentru volumul al treilea) – 8 iunie 2025 

 

Cantemir – alături de înțelpții lumii.

 

Cantemir - folosind antiteza definitivează două portrete: al Helgei și al Struțocămilei

*

„O, Doamne și toți cereștii, lucru ca acesta cum și în ce chip a-l suferi ați putut? Unde ieste cumpăna ceriului cu carea trageți și aședzați fundul pământului? O, dreptate sfântă, pune-ți îndreptariul și vedzi strâmbe și cârjobe lucrurile norocului, ghibul, gâtul, flocos pieptul, botioase genunchele, cătălige picioarele, dințoasă fălcile, ciute urechile, puchinoși ochii, suciți mușchii, întinse vinele, lăboase copitele Cămilei, cu suleget trupul, cu albă pielița, cu negri și mângâioși ochii, cu supțiri degețelele, cu roșioare unghișoarele, cu molcelușe vinișoarele, cu iscusit mijlocelul și cu rătungior grămăgiorul Helgii, ce potrivire, ce asămănare și ce alăturare are? O, noroc orb și surd, o, tiran nemilostiv și păgân fără lege, o, giudeț strâmb și fățarnic, pravilă strâmbă și fără canoane! Ascultați, morților și priviți, viilor: Cămila cu Helge să împreună, filul și șoarecele să cunună și dealul cu valea să iau de mână. Ce ureche au audzit, ce ochiu au vădzut sau ce gură din veci lucru ca acesta au povestit? (Tacă, dară, pripitorile unde cântă ursitorile, că nici neam cu neam, nici chip cu chip, nici feliu cu feliu a potrivi caută, ce numai ce va face și lucreadză ce-i place). Norocul, dară, într-acesta chip pre Helge după Cămilă aședzind, țințarii cu fluiere, grierii cu surle, albinele cu cimpoi cântec de nuntă cântând, mușițele în aer și furnicile pre pământ mari și lungi danțuri râdicară, iară broaștele toate împreună cu broatecii din gură cîntec ca acesta în verșuri tocmit cânta :

A Cămilii dară și a Helgii împreunare, preste socoteala a toată lumea, într-acesta chip isprăvindu-să și mai denainte acele cinci jigănii cătră tot neamul, precum s-au dzis, viclene și vândzătoare arătându-să, cuvântul cu mare giurământuri și legământuri cătră zburătoare își dederă, așe ca precum voia le va fi să învoiască și precum pofta le va pofti să poftească. Acestea dară într-acesta chip în sine și cu sine cu mari vicleșuguri alcătuind, prin rost de bun ritor, precum cătră alții a le arăta, așe inimile prostimei a îndupleca socotiră (căci la materiile groase focul, iară la inimile proaste limba bine vorovitoare mult poate).” – Istoria ieroglifică, Dimitrie Cantemir  ( 26 octombrie 1674 - 21 august 1723)

 

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

Cantemir, folosind antiteza, definitivează două portrete: al Helgei și al Struțocămilei. Știm că
„așe voia norocului, pre Helge după Cămilă au măritat.”
Cuvintele care încondeiază norocul sunt aspre, pentru a scoate în evidență uimirea față de o asemenea nepotrivire: „O, noroc orb și surd, o, tiran nemilostiv și păgân fără lege, o, giudeț strâmb și fățarnic, pravilă strâmbă și fără canoane!”, cuvinte care mai scot în evidență și o durere personală a cărturarului. Helgea nu este privită cu dispreț, ci ca o victimă a contextului creat de cutumele epocii în care se desfășoară evenimentele.

Helgea nu aprobă, nu se împotrivește, este doar prezentă, ca frumusețe feminină; unirea cu Struțocămila uimește pe toată lumea. Aflăm, însă, că jigăniile trădătoare din Sfatul dobitoacelor au influențat desfășurarea celor întâmplate, din moment ce „cuvântul, cu mare giurământuri și legământuri, cătră zburătoare își dederă, așe ca precum voia le va fi să învoiască și precum pofta le va pofti să poftească.”
Așadar: manipulare, vicleșuguri, corupție, sforării și rânduieli după interese (dacă interesele tagmei o cer) — și în treburile cele mai delicate ale existenței. Iar cei care înfăptuiesc rușinea? Nu contează. Sunt slugi care dau cu fruntea de pământ și zic: „așa ni s-a poruncit”. Executanții nu contează. Cât despre Struțocămilă, nici el nu e mai breaz. Doar pare că joacă în piesa scrisă de alții, de cei care trag sforile pentru a pune cortina în mișcare. Puterea i-a luat mințile, iar glasul i s-a dus pe supt lespede. Nu zice, nu cârtește, doar pleacă, și el, fruntea. Va urca în scaunul cel mai înalt din întâmplare, nu din vrednicie. Când se exprimă nu știe și nu se știe ce spune.

de Grigore Rotaru Delacamboru

 

 

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>

Citate (din literatură, filosofie și istorie) care analizează noțiuni compatibile cu fragmentul, despre: manipulare, vicleșuguri, corupție, sforării și rânduieli după interese (dacă interesele tagmei o cer).

 

1) „Cine nu simte uimire, nu aprofundează; cine nu ironizează, naufragiază.” – (Jose Ortega y Gasset)

2) „Este omul momentului: şters, incult şi arogant... În faţa sa nu ai ce face, taci: de uimire şi deznădejde!” – Costel Zăgan

 

3) „) „Admiraţia e un sentiment rece, care prin caracterul lui de uimire inertă, exclude orice pasiune mai caldă.” –  Gotthold Ephraim Lessing

4) „Starea aceea de uimire şi de tulburare, plină de nelinişte, care te cuprinde după ce ai obţinut un lucru multă vreme râvnit: inima, obişnuită să dorească, nu mai are ce dori, şi totuşi nici amintiri n-are încă.” –  Stendhal

 

5) „Victima mnipulării minții nu știe că est o victimă. Pentru el, pereții închisorii lui

sunt invizibili și se crede liber.” –

6) „E bine să-ți pleci capul în pământ când ai greșit, dar să nu-l lași acolo.” – Chateaubriand

 

7) „Un leneș sau un incapabil se răzbună cu scuza morală că n-a avut noroc.” – Tudor Arghezi

8) „Norocul este excepţia, nu regula jocului.” – Vasile Ghica

 

9) „De omul viclean să fugi toată viaţa.” – proverb grecesc

 

10) „ Omul de nimic, omul necinstit şi viclean umblă cu minciuna pe buze. Face cu ochiul, dă din picioare, face semne cu degetele. În inima lui e vicleşug, pururea se gândeşte la rău şi seamănă gâlceavă. Pentru aceasta fără de veste va veni peste el prăpădul, nimicit va fi dintr-o dată şi fără leac..” – Solomon

 

11) „ Prin viclenie, minciună, disimulare, oamenii nu fac decât să se înşele pe ei înşişi.” – Arhur Schopenhauer  

 

12) „Cei care trag sfori nu au alternativă, sforile nu pot fi împinse..” – David Boia

 

13) „Ce altceva suntem, decât nişte marionete trase de sfori? O, Soartă atotputernică, rogu-te, trage cu indulgenţă sforile! Fii îndurătoare când ne faci să dansăm pe mica şi mizerabila noastră scenă!” – Wilkie Collins în Femeia în alb

 

14) „Oamenii sfidători, nepăsători îşi merită soarta, mai ales dacă nu au deschis celor blânzi, curaţi şi visători poarta.” – Michelle Rosenberg

15) „Ordinea morală are legile ei, legi nemiloase și ești totdeauna pedepsit dacă le nesocotești.” – Honore de Balzac

 

16)  29351. Când faci rău în mod intenționat și te aștepți să-ți meargă bine, nu pot să-ți spun cum ești, însă, în mod sigur ai probleme cu sănătatea. – de Grigore Rotaru Delacamboru

 

17) 29352. Mare uimire ne cuprinde atunci când imposibilul este rezolvat și atunci când realitatea întrece închipuirea. – de Grigore Rotaru Delacamboru

 

18) 29353. Regina din Saba rămâne uimită când ia contact cu înțelepciunea lui Solomon și, mai ales, cu rânduiala de la palatele lui. – de Grigore Rotaru Delacamboru

 

19) 29354. Norocul nu ne ia în seamă dacă îi vorbim frumos. – de Grigore Rotaru Delacamboru

 

20)  29356. Haosul este susținut de-o anumită ordine, altfel s-ar prăbuși. – de Grigore Rotaru Delacamboru

>>>>>>>>>>>> 

Pe baza fragmentului propus din Istoria ieroglifică, a analizei sumare făcută de mine și a citatelor alese, se poate construi un eseu amplu cu dimensiuni eseistice, morale și culturale, în care Dimitrie Cantemir folosește antiteza Helge – Struțocămila si, totodată,

infierează jigăniile trădătoare din Sfatul dobitoacelor care au influențat desfășurarea celor întâmplate până când „pre Helge după Cămilă au măritat.”?

 

>>>>>>>>>>>>>>>>>......>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>

 

Fragmentul propus, în centrul căruia se află analiza satirică și moralizatoare a lui Cantemir, se potențează prin seria de citate adăugate — o rețea densă de reflecții despre manipulare, vicleșuguri, corupție, sforării și rânduieli strâmbe, care susțin nu doar mesajul critic din Istoria ieroglifică, ci și accentul pe nedreptatea sistemică ce macină valorile și ierarhiile reale.

 

Adevărul, spune Cantemir, rămâne înfrânt, dar nu doborât. Iar dacă dreptatea întârzie, nu e pentru că ar fi oarbă, ci pentru că i s-au legat mâinile.

 

---

Cantemir – alături de înțelepții lumii.
Antiteza ca mijloc de demascare a nelegiuirii

În Istoria ieroglifică, Dimitrie Cantemir folosește antiteza nu doar ca procedeu artistic, ci ca armă morală, ca sabie a judecății. Cu ironie, gravitate și tulburare, el definitivează două portrete – al Helgei și al Struțocămilei – pentru a denunța o lume răsturnată, în care frumusețea este vândută, iar josnicia este înălțată.

Helgea, imagine a delicateței și a feminității nepătată, nu este disprețuită, ci compătimită. Ea nu aprobă, nu se împotrivește – doar este, doar rămâne acolo, frumusețe tăcută prinsă în vârtejul sforăriilor. Cămila – monstru grotesc, alcătuit din disproporții și înfățișări grotești – devine, prin voia norocului, alesul. „Așe voia norocului, pre Helge după Cămilă au măritat.” Iar reacția naratorului este una de revoltă și uimire: „O, noroc orb și surd, o, tiran nemilostiv și păgân fără lege!”

În această nepotrivire strigătoare la cer, Cantemir înalță vocea tuturor celor care s-au văzut puși sub călcâiul unei voințe străine de merit. Portretele contrastante nu sunt simple descrieri, ci mijloace de acuzare a unei lumi în care valoarea nu contează, iar destinul se decide pe cale de manipulare și interes. Helgea este victima, Cămila este păpușa, iar păpușarii sunt „jigăniile trădătoare”, cele care și-au dat „cuvântul cu mare giurământuri și legământuri” pentru ca planul să se înfăptuiască.

Cantemir demască astfel întreaga urzeală a falselor alegeri, a căsătoriilor forțate, a ridicării în funcții pe criterii de clan sau de noroc orb. În această alegorie, totul este valabil: de la tron la nuntă, de la scaunul puterii la patul conjugal. Vicleșugurile, corupția, prefăcătoria și strâmbătatea devin rânduiala după care se orânduiește lumea. Nu contează cine face rușinea – slujitorii se execută: „așa ni s-a poruncit”. Iar cei aleși? Nu sunt aleși, ci aleatori. Struțocămila urcă în scaunul cel mai înalt nu prin vrednicie, ci prin împrejurări. Nu gândește, nu spune, nu opune rezistență. „Puterea i-a luat mințile, iar glasul i s-a dus pe supt lespede.”

Ironia lui Cantemir este profundă. Ea țintește nu doar ridicolul unei alianțe nefirești, ci nedreptatea sistemică a unei lumi în care „nici neam cu neam, nici chip cu chip, nici feliu cu feliu a potrivi caută, ce numai ce va face și lucreadză ce-i place.”

Nu e de mirare, așadar, că acest text, scris în secolul al XVIII-lea, se întâlnește firesc cu reflecții ale altor conștiințe treze din filosofie și literatură. Cuvintele lui Wilkie Collins din Femeia în alb par să răspundă chemării lui Cantemir: „Ce altceva suntem, decât niște marionete trase de sfori? O, Soartă atotputernică, rogu-te, trage cu indulgenţă sforile!” Sau observația gravă a lui Schopenhauer: „Prin viclenie, minciună, disimulare, oamenii nu fac decât să se înşele pe ei înşişi.” Solomon însuși, înțeleptul antic, pare să prevestească ce se întâmplă în această alegorie cantemiriană: „Omul viclean… pururea se gândeşte la rău… pentru aceasta fără de veste va veni peste el prăpădul.”

O întreagă galerie de gânditori și scriitori se ridică în același duh împotriva neorânduirii. Costel Zăgan, în timpurile noastre, constată resemnat: „Este omul momentului: şters, incult şi arogant... În faţa sa nu ai ce face, taci: de uimire şi deznădejde!” Iar Grigore Rotaru Delacamboru sintetizează cu severitate: „Când faci rău în mod intenționat și te aștepți să-ți meargă bine… ai probleme cu sănătatea.”

Helgea și Cămila nu sunt doar personaje alegorice – ele sunt simboluri permanente. Unul al curăției, al frumuseții fără apărare; celălalt al grotescului ridicat pe soclu. Și între ele – norocul, corupt și corupător, neputincios și atotputernic. Un noroc orb, surd și nemilos, care „pre Helge după Cămilă aședzind”, pornește un dans absurd al muștelor și furnicilor, al țânțarilor și broaștelor. Spectacolul este grotesc, dar adevărat. Și câtă vreme tagma vicleană va trage sforile, „nici chip cu chip, nici feliu cu feliu a potrivi caută” – ci numai cum va pofti pofta.

---

 

Cantemir – alături de înțelepții lumii.
Antiteza ca mijloc de demascare a nelegiuirii

În Istoria ieroglifică, Dimitrie Cantemir folosește antiteza nu doar ca figură de stil, ci ca mod de gândire, ca mijloc de judecată și de revelare a adevărului. Antiteza Helgea–Struțocămila devine astfel axa morală a alegoriei, o oglindă care întoarce lumea pe dos și o pune sub semnul întrebării: ce înseamnă vrednicia? ce înseamnă norocul? cum ajunge grotescul să fie preferat frumuseții?

Helgea e întruchiparea feminității ideale – grațioasă, tăcută, lipsită de emfază, o prezență luminoasă dar neputincioasă. Nu este o eroină de tragedie, ci o figură de suferință resemnată, purtătoare a unei frumuseți retrase, refuzând să participe la înscenare. Ea tace, dar în tăcerea ei e mai mult adevăr decât în toate discursurile din arenă. Prin contrast, Struțocămila este monstruozitatea însăși, făptura nefirească, alcătuită din resturi incompatibile, în care nici forma, nici fondul nu au coerență. Imaginea ei este una a disproporției și a ridicolului, dar tocmai acest ridicol devine norma, „alesul”, preferatul.

Antiteza dintre Helgea și Struțocămilă este absolută, nuanțele sunt suprimate intenționat pentru a reda mai violent răsturnarea de sens. Nu este o simplă nepotrivire, ci o provocare adusă bunului-simț, o jignire la adresa armoniei create. Această antiteză are funcție demascatoare: o lume în care Helgea este trecută cu vederea, iar Struțocămila urcă în scaunul de domnie sau în patul căsniciei este o lume coruptă în esență. O lume în care nu mai există criterii, ci doar conjuncturi, sfori trase de sus, interese de castă și un „noroc” care, în realitate, e orb, surd și manipulat.

Cantemir nu opune doar frumusețea și hidoșenia, ci valoarea și impostura, firea nobilă și făptura strecurată prin mijloace strâmbe. Struțocămila nu cucerește, nu convinge, nu câștigă. Ea doar ajunge acolo. Este tolerată, împinsă, acceptată de un mecanism care preferă anomalia în locul adevărului. Iar Helgea nu este o pierzătoare, ci o victimă; nu este slabă, ci prea dreaptă pentru a înfrunta o lume în care dreptatea nu mai are nici o greutate.

Ironia cantemirească se ascută în această antiteză. Nu e o simplă răbufnire stilistică, ci o lovitură de sabie. Prin exagerarea contrastului, Cantemir strigă împotriva unei ordini care răsplătește neghiobia și ignoră noblețea.

Această antiteză Helgea–Struțocămila este, de fapt, una dintre cele mai vii și durabile metafore ale literaturii române. În ea se poate regăsi orice înfrângere a meritului, orice promovare a caricaturii morale. Iar forța ei rezidă tocmai în radicalitatea portretelor, în lipsa compromisului artistic. Helgea e albă; Cămila, din firea ei, nu poate fi decât surdă, coruptă, fără gust și fără lege.

Astfel, Cantemir reușește ceea ce mulți moralisti doar încearcă: în câteva rânduri, dă o sentință eternă. În lumea guvernată de „norocul” stricat, nici frumusețea nu e scăpare, nici adevărul nu e sprijin. Criteriile nu mai sunt ale naturii, ci ale cabalei. Și când natura e sfidată, rămâne doar comedia grotescului: „nici chip cu chip, nici feliu cu feliu a potrivi caută, ce numai ce va face și lucreadză ce-i place.”

Această parabolă amară răsună și azi. Cine n-a văzut, în lumea contemporană, o Helge marginalizată și o Cămilă ridicată? Cine nu a simțit umilința alegerilor dictate de sforării și împărțiri de interese? De aceea Cantemir rămâne actual – pentru că antiteza sa nu e doar o figură, ci un diagnostic.

 

 

>>>>>>>>>>>>>>>>>......>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>

 

---

Figura viciului recompensat.
Când corupția devine regulă, iar virtutea o formă de exil interior

În Istoria ieroglifică, viciul nu este doar prezent, ci decorat. Nu se mai ascunde, nu mai lucrează pe ascuns, ci se desfășoară la vedere, protejat, aplaudat, înveșmântat în fast și legitimitate. Aceasta este adevărata tragedie a lumii descrise de Cantemir: nu că viciul există – căci aceasta este firea lumii –, ci că este recompensat, promovat, pus în scaunul de judecată, în jilțul domnesc, în patul nuntirii. Virtutea, în schimb, nu mai e interzisă, ci ignorată – forma cea mai perfidă de condamnare.

Struțocămila întruchipează perfect acest viciu recompensat. Nu doar că e monstruoasă, ci și favorizată. În loc să fie îndepărtată din cetate, este invitată în fruntea alaiului. Nu are nici frumusețe, nici înțelepciune, nici noblețe. Dar are sprijin, are șansă, adică acel noroc manipulat, strâmb, care sfidează meritul. Prin ea, Cantemir schițează o întreagă tipologie a lumii stricate: făpturi lipsite de valoare ajung în vârful ierarhiei nu pentru că au urcat, ci pentru că au fost ridicate de mâini vinovate.

Aici nu mai e vorba doar de morală, ci de o teorie a decăderii sociale. Viciul, când devine normă, nu mai e o simplă rătăcire personală, ci o stare generalizată, o ideologie tăcută. Se recompensează viclenia, fățărnicia, conformismul toxic. În asemenea lume, înțeleptul devine suspect, iar omul drept – incomod. Virtutea devine o vină, un cusur care atrage marginalizarea. Iar cel vrednic trebuie să se retragă, să tacă sau să sufere.

Cantemir, fără să o spună direct, ne arată că adevărata putere în aceste condiții nu mai este a legii sau a meritului, ci a rețelei: cine cu cine, cine cui slujește, cine de cine se teme. Aceasta e harta viciului recompensat – un labirint fără ieșire, în care cel virtuos se rătăcește, iar impostorul se orientează cu precizie. Imaginea Struțocămilei încununată este, în fond, o profeție: viciul va deveni emblemă, simbol al reușitei, chip de urmat.

Această imagine e universală. Ea trece de granițele alegoriei și ale epocii. O găsim și în Amintirile lui Creangă („omul prost, cu noroc, e mai vrednic decât cel deștept, cu ghinion”), în Scrisoarea lui Caragiale, în Ridică-te... al lui Radu Gyr sau în teatrul lui Ionesco, unde absurdul e ridicat la rang de realitate. Este imaginea unei lumi în care prostul devine înțelept prin poziție, iar viciatul – onorabil prin titlu.

Aceasta este lumea pe care Cantemir o ironizează amar: nu o lume fără morală, ci una în care morala a fost înlocuită de simulacre. Criteriile s-au pervertit. Se cere față de om nu ce este, ci ce pare, nu ce face, ci pe cine cunoaște. Într-o asemenea societate, chiar și meritul devine suspect, căci tulbură ordinea contrafăcută.

Dar Cantemir nu e doar un critic. El lasă să se înțeleagă că această lume nu e definitivă. Tocmai prin caricaturizarea ei, o cheamă la judecată. Ironia lui e un mod de a salva realul de minciună. Viciul poate fi recompensat o vreme, dar nu poate dura. El se mănâncă pe sine, cum însuși Struțocămila e o făptură instabilă, sortită să cadă sub propria greutate. Virtutea tace, dar nu dispare. În retragerea ei e o formă de rezistență.

Adevărata morală cantemirească nu e doar amară, ci și clarvăzătoare: atunci când viciul este încoronat, coroana nu valorează nimic.

 

>>>>>>>>>>>>>>>>>......>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>

 

Resemnarea înțeleptului.
Lupul și Brehnacea – când tăcerea devine ultimul strigăt al lucidității

În lumea întoarsă pe dos zugrăvită de Cantemir, înțeleptul nu mai înfruntă, nu mai ripostează, nu se mai luptă pentru dreptate. El tace. Se retrage. Se înstrăinează de mersul stricat al lumii nu din slăbiciune, ci din clarviziune. El a înțeles ceea ce ceilalți încă se prefac că nu văd: că lupta e trucată, că arena e deja plină de măști, iar câștigătorul a fost desemnat dinainte.

Această resemnare nu este abandon, ci o formă de refuz al compromisului. Este o noblețe amară, o renunțare activă. Iar în Istoria ieroglifică, cel care întruchipează această atitudine este Lupul, însoțit tainic de Brehnacea – simbolul discreției, al fidelității și, poate, al unei suferințe ascunse dar constante.

Lupul, fiară nobilă, a fost cândva un simbol al puterii, dar a ajuns un proscris. În înțelepciunea lui, el a înțeles că nu mai e loc pentru el într-o lume în care Struțocămila e ridicată pe tron. El nu poate urla alături de haite, nu poate flata, nu poate face plecăciuni. Și atunci alege să se retragă în pădurea interioară, în acel loc al propriei conștiințe unde nimeni nu-l mai poate atinge.

Brehnacea, ființă mică, tăcută, îl însoțește. Nu e doar o pereche simbolică, ci o dublare morală a lupului. Acolo unde el este luciditate tăcută, ea este devotament mut. Amândoi părăsesc lumea strâmbă fără să o trădeze, dar și fără să o mai slujească. Nu fug de teamă, ci dintr-o claritate amară: nimic nu mai poate fi îndreptat de la vârf, iar adevărul nu mai are nicio tribună.

Resemnarea lupului este, paradoxal, o formă de forță. El nu devine laș, ci alege demnitatea tăcerii în locul mascaradei strigătoare. Este o lecție adâncă: în fața unei lumi complet răsturnate, cea mai mare formă de curaj este refuzul de a te adapta. Înțeleptul nu luptă cu lumea stricată, ci se ferește să o contamineze cu propria lui dreptate.

Această resemnare e, în fond, o formă de suferință lucidă. Ea nu e împăcare senină, ci durere nespusă. E cunoașterea faptului că victoria nu mai e posibilă, dar că adevărul nu trebuie profanat nici măcar prin luptă nedemnă. E acel „nu” tăcut pe care îl spun cei care nu mai cred în vorbele mari, în schemele speranței de paradă, în reformele cosmetice. E ultima redută a demnității: retragerea tăcută.

Cantemir pare să spună, prin această pereche simbolică, că înțeleptul nu se salvează pentru că este slab, ci pentru că este prea profund ca să mai încapă în vorbele goale ale timpului său. Adevărata noblețe nu mai poate fi afirmată, doar păstrată în taină.

Resemnarea lupului nu este uitare, ci memorie vie. El ia cu sine chipul lumii așa cum ar fi trebuit să fie, și-l duce în pustie, ca un pustnic al demnității, ca un martor fără glas. Într-o lume în care toți vorbesc, cel care tace e cel ce știe.

::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::

Bibliografie orientativă: pentru o reflecție aprofundată

 

 

1. Dimitrie Cantemir – Istoria ieroglifică
   – pentru simbolistica animalieră și lectura alegorică a lumii politice și morale.
2. Lucian Blaga – Poemele luminii, Trilogia cunoașterii
   – pentru ideea de cunoaștere prin tăcere și intuiție, și reflecțiile despre suferința înțeleaptă.
3. Tudor Arghezi – Psalmi, Cuvinte potrivite
   – despre lupta interioară cu Dumnezeu și demnitatea în suferință.
4. Vasile Voiculescu – Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare și prozele mistice
   – pentru temele jertfei lăuntrice, ale blândeții ca formă supremă de tărie.
5. Radu Gyr – Ridică-te, Gheorghe… și alte poeme carcerale
   – pentru imaginea martirului tăcut și a unei demnități care transcende umilința.
6. Constantin Noica – Rugați-vă pentru fratele Alexandru
   – despre vocația tăcerii și a smereniei ca formă de înaltă înțelepciune.

Lecturi complementare:

• Nicolae Steinhardt – Jurnalul fericirii
  – despre suferința acceptată ca formă de iluminare și noblețea spiritului în înfrângere.
• Andrei Pleșu – Despre îngeri, Despre bucurie în Est și în Vest
  – despre discreția ca formă de noblețe spirituală și puterea nevăzută a slujirii smerite.

::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::

Imagine:  

Cantemir lasă în așteptare problemele Adunării și continuă să lucreze portretul Helgei

 

CALEIDOSCOP – Gânduri de ocazie (încercări pentru volumul al treilea) – 7 iunie 2025 

 

 

Cantemir – alături de înțelpții lumii.

 

Cantemir lasă în așteptare problemele Adunării și continuă să lucreze portretul Helgei

                                                                     *

„De poamă dară ca aceasta, macar că mulți dinți să ascuțise și multe măsele să o mușce să gătise, însă, precum să dzice cuvântul (că norocul nu împarte cu obrocul, ce unora varsă, iar altora nici pică), așijderea (altora arată și nu dă, iar altora, preste toată știința și nedejdea lor nespuind și neivind, preste măsură le dă). În care chip, și cu gingaș trupul și mângâios statul Helgii au lucrat, de vreme ce vârstnicii și cei din neamul ei nu numai cu mânule întinse, cu brațele deșchise și cu mințile uluite o aștepta și o poftiia, ce încă și cu sufletele topite și inimile arse cui va cădea acea norocire și cui să va tâmpla acea fericire, dzua și noaptea cu gândul mai rău și mai cumplit decât cu trupul să pedepsiia și să chinuiia (că chinul trupului carnea domolește, iară pedeapsa sufletului, oasele topind, inima rănește), și acmu-acmu, din dzi în dzi și din ceas în ceas, fietecarile norocul cu jele chemându-și, și de s-ar cumva altuia, iară nu șie, tâmpla, sabii, cuțite și tot feliul de otrăvi cumplite, de nu celuia ce au luat norocul, șie celuia ce au rămas cu focul gătiia. Toți ibovnicii și patimașii dragostii Helgii într-acesta chip în toate suflările și răzsuflările lor, ca finicii în focul lor murind și iarăși înviind, norocul tot precum au știut ș-au giucat giocul (căci toți cereștii durerile pemintenilor simpt și să milostivăsc, numai norocul, dacă-și întoarce fața, nici a jeli știe, nici a să milostivi poate), și precum câteodată frica vulturului pre iepure după broască mărită, așe voia norocului pre Helge după Cămilă au măritat.” – Istoria ieroglifică, Dimitrie Cantemir  ( 26 octombrie 1674 - 21 august 1723)

 

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

Cantemir lasă în așteptare problemele Adunării și continuă să lucreze portretul Helgei folosind o metodă prin învăluire: descrie atmosfera adusă in punct de fierbere de către „toți ibovnicii și patimașii dragostii Helgii”. Sentințele de acum deslușesc o parte din mendrele norocului în direcția simplă a graiului popular: „Cine are noroc, are ... ”. În același timp revine și la problema Struțocămilei: „așe voia norocului pre Helge după Cămilă au măritat”.

 

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

 

Citate (din literatură, filosofie și istorie) care analizează noțiuni compatibile cu fragmentul, despre: noroc, chinurile celor ce speră, chipul frumosului, frumusețea manipulează, uimire față de ceea ce a decis norocul.

1) „Nărocul așe vrednicilor pizmuind să vede, că cu cât sint mai suferitori furtunelor, cu atâta mult valurile să le îndesască, și pre cât lucruri vrednice de laudă ar face și ar arăta, pre atâta în ura și urgiia nevrednicilor să cadă. Care lucru fortuna spre mai mare rușinarea celor nevrednici, precum îl face socotesc, de vreme ce ei pre cât mai mult îi urăsc, pre atâta pre sine să hulesc. Și vrednicii pre cât mai mult să înădușesc, pre atâta în bunătăți să mai întăresc, nu într-alt chip, ce ca cum cu cât mai tare cremenea cu oțălul a-i lovi, cu atâta mai iuți și mai luminoasă scântei sloboade.” - Dimitrie Cantemir ( 26 octombrie 1674 - 21 august 1723 )

2) „Amintește-ți că uneori să nu obții ceea ce îți dorești este un minunat noroc.” ― Dalai Lama

3)„Norocul este atunci când oportunitatea se întâlnește cu pregătirea, în timp ce ghinionul este atunci când lipsa de pregătire se întâlnește cu realitatea.” – Eliyahu Goldratt

4) „Învățați să recunoașteți norocul atunci când vă face cu mâna, în speranța să vă atrage atenția.” – Sally Koslow

5) „Norocul, ca şi roadele toamnei, trebuie cules la timpul lui.” – Epictet

6) „Succesul este pur și simplu o chestiune de noroc. Întrebați orice eșec.” – Earl Wilson

7) “Un leneș sau un incapabil se răzbună cu scuza morală că n-a avut noroc.” – Tudor Arghezi

8) „Norocul este excepţia, nu regula jocului.” – Vasile Ghica

 

7) „Trupul omenesc este frumos numai în măsura în care oglindeşte sufletul.” – Constantin Brâncuși

 

8) „ Frumusețea trezește sufletul la viață.” – Dante Alighieri

 

9) „ Frumusețea este o formă a geniului. Este superioară geniului pentru că nu solicită să fie explicată.”– Oscar Wilde

 

10) „Nu uita că şi cel mai frumos trandafir are spini. ” – ?

 

11) „Norocul nu l-a facut niciodată pe om înțelept.” – Seneca

,

 

12) „Norocul e o fată uşuratică.” – Heinrich Heine

 

13) „Admiraţia e un sentiment rece, care prin caracterul lui de uimire inertă, exclude orice pasiune mai caldă.” –  Gotthold Ephraim Lessing

>>>>>>>>>>>> 

Pe baza fragmentului propus din Istoria ieroglifică și a citatelor alese, se poate construi un eseu amplu cu dimensiuni eseistice, morale și culturale, în care Dimitrie Cantemir să fie valorificat ca un spirit de sinteză, observator al lumii și al firii umane, portretist desăvârșit,

într-o postură comparabilă cu marii gânditori ai lumii – un „filozof-poet” înveșmântat în haina alegoriei.

 

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

Se poate construi un eseu amplu, expresiv și aplicat, în care Dimitrie Cantemir să fie prezentat ca un spirit de sinteză între filosofia morală, observația psihologică și arta literară, având un loc distinct în cultura europeană. Viziunea sa despre noroc, pasiune, frumusețe și suferință poate fi pusă în dialog cu mari reflecții ale lumii despre aceleași teme. Iată un posibil început de eseu, care poate fi continuat și dezvoltat:

---

Norocul și patima – între înfățișare și osândă. Dimitrie Cantemir, portretist al firii omenești

Într-o lume în care norocul e mai schimbător decât voința omenească, iar frumusețea devine o osândă pentru cei care o doresc, Dimitrie Cantemir se așază nu doar în rândul „învățaților lumii”, ci și în galeria moralizatorilor subtili ai destinului uman. Ceea ce pare, la prima vedere, o simplă alegorie – portretul Helgăi – devine, în Istoria ieroglifică, o frescă a suferinței celor seduși de darurile hazardului și o meditație asupra condiției celor vrednici, sortiți pieirii tocmai prin măreția lor.

În acest tablou alegoric, Helga nu este doar o femeie frumoasă, ci întruchiparea acelui ideal imposibil, a visului norocos pe care mulți îl urmăresc cu sufletul „topit” și inima „arsă”, în timp ce „norocul, dacă-și întoarce fața, nici a jeli știe, nici a să milostivi poate”. Ca la Brâncuși, frumusețea nu este un atribut superficial, ci o oglindire a sufletului – dar în viziunea cantemiriană, ea devine mai curând o putere devastatoare, pentru că provoacă dorință, invidie, disperare. Așadar, frumusețea nu doar „trezește sufletul la viață” (Dante), ci îl chinuie, îl frământă și îl expune patimii.

Norocul, în schimb, rămâne o forță capricioasă, aproape neomenescă. Ca la Seneca, „nu l-a făcut niciodată pe om înțelept”; dimpotrivă, îl tulbură, îl aruncă în neliniște, în ură față de cel norocos și în ură față de sine. Cantemir observă cu luciditate felul în care cei care nu au primit „picătura” de noroc sunt gata „sabii, cuțite și otrăvi cumplite” să-și gătească, fie celuilalt, fie sieși. Într-o societate în care „norocul e o fată ușuratică” (Heinrich Heine), doar cel ce-l prinde la timp (Epictet) sau îl întâlnește pregătit (Goldratt) poate spune că l-a înțeles.

În această lume, ibovnicii Helgăi sunt finicii care ard și renasc, frământați de dor și gelozie – dar mai ales de neputința în fața sorții. Admirația lor e pătimașă, nu rece și contemplativă, așa cum o definea Lessing. Este o admirație care devine blestem, pentru că Helga, precum o zeiță a norocului, este dăruită „preste toată știința și nedejdea” cui nici nu a cerut.

Și în acest punct apare ironia fină a lui Cantemir, echilibrul său între învățătura clasică și observația lumii: „voia norocului pre Helge după Cămilă au măritat”. Această sentință pune în criză toate așteptările logice ale narațiunii. În loc ca Helga să fie dată celui vrednic, celor ce o așteaptă „cu mințile uluite”, ea este dăruită Cămilei – simbol al neînțelegerii, al nepotrivirii, al absurdității. Alegoria devine realitate, iar realitatea, parodie a dreptății.

Această viziune amară, dar profund adevărată, despre jocul norocului, poate fi pusă alături de reflecția lui Cantemir din altă parte: „norocul așe vrednicilor pizmuind să vede, că cu cât sint mai suferitori... cu atâta în ura nevrednicilor să cadă.” Ceea ce ne apare drept o nedreptate a sorții este, pentru Cantemir, un mecanism al demascării nevredniciei: cei vrednici sunt urâți tocmai pentru vrednicia lor, iar nevrednicii se osândesc hulind ceea ce nu pot atinge.

Astfel, Istoria ieroglifică nu este doar o satiră politică, ci o filozofie morală alegorică, în care autorul desenează harta neputințelor omenești și paradoxul succesului. Cantemir este un filozof-poet care îmbracă reflecția în straie alegorice, un portretist care folosește exagerarea pentru a scoate la iveală adevărul, un înțelept care știe că frumusețea, norocul și dragostea pot fi mai ucigătoare decât orice război.

În această ipostază, Cantemir se alătură marilor moraliști ai lumii – un Montaigne de Răsărit, un Pascal în haina unui principe moldav, un precursor al realismului psihologic, dar și al modernismului amar care va spune, peste secole, cu vocea lui Arghezi: „un leneș sau un incapabil se răzbună cu scuza morală că n-a avut noroc.”

 

>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

Variantă

Titlu propus:

„Voia norocului și dorul inimii. Despre frumusețe, chin și soartă în viziunea lui Dimitrie Cantemir”

---

Capitolul I. Norocul ca mister al firii și al sorții

• Interpretarea fragmentului cantemirian despre Helga și norocul ei ca punct de plecare.
• Alegoria „voii norocului” ca forță impersonală, capricioasă, care nu ține cont de merit.
• Citate relevante: Seneca („Norocul nu l-a făcut niciodată pe om înțelept”), Dalai Lama, Goldratt.
• Paralele culturale: Fortuna în cultura greco-romană; destinul orb vs. pronia divină.

---

Capitolul II. Chinul celor ce speră. Erosul încordat și arderea sufletească

• Analiză a pasiunii ibovnicilor Helgăi: ardere, gelozie, deznădejde, speranță.
• Comentariu pe fraza-cheie: „că chinul trupului carnea domolește, iară pedeapsa sufletului, oasele topind, inima rănește”.
• Apropiere de mistica suferinței din iubire: patimă, foc, reînviere (simbolismul „finicilor”).
• Citate relevante: Cantemir (scânteia și cremenea), Heine („norocul e o fată ușuratică”), Lessing.

---

Capitolul III. Frumusețea ca putere și blestem

• Portretul Helgăi ca simbol al unei frumuseți care răvășește lumea.
• Frumusețea nu este doar dar, ci și pricină de tulburare și rivalitate.
• Citate: Dante, Wilde, Brâncuși, „trandafirul cu spini”.
• Reflecție asupra fascinației vizualului și a prețului ascuns al frumuseții.

---

Capitolul IV. Alegorie, înțelepciune și observație umană

• Modul în care Cantemir „învelește” adevărul moral în alegorie.
• Vocea autorului ca moralist cu haz amar, între zâmbetul ironic și judecata aspră.
• Stilul arhaic și migălos ca instrument filosofic și artistic.
• Compararea metodei cantemiriene cu cea a marilor moraliști europeni: La Rochefoucauld, Pascal, Erasmus.

---

Capitolul V. Dimitrie Cantemir – un filozof-poet al norocului și suferinței

• Concluzie-sinteză: Cantemir – spirit renascentist și baroc, în același timp.
• Privirea sa enciclopedică și gustul pentru amănuntul psihologic.
• Locul lui Cantemir în tradiția intelectuală europeană: între istoric, moralist, teolog și poet al firii umane.
• Imaginea finală a Helgăi și a ibovnicilor ca metaforă a lumii răvășite de iluzii și capricii.

---

Excelent — atunci vom merge cu o variație liberă a dimensiunii capitolelor, în funcție de densitatea ideilor și de încărcătura simbolică sau culturală. În general, vom păstra un echilibru între expresivitate și claritate, cu reflecții ample, dar bine articulate.

Capitolul I: Norocul ca mister al firii și al sorții

Norocul. Cuvânt simplu, dar cu o adâncime care tulbură. Îl rostim cu ușurință, îl invocăm în glumă, îl blestemăm în taină. Unii îl așteaptă ca pe un mesager divin, alții îl disprețuiesc ca pe un duh batjocoritor. Dar cine l-a înțeles vreodată? Dimitrie Cantemir, în Istoria ieroglifică, nu ne oferă o definiție, ci o întruchipare: Helga cea frumoasă, stăpânită nu de voia proprie, ci de voia norocului. Frumusețea ei, mai mult decât un dar, pare a fi un semn ales de soartă — un destin scris în carnea chipului și în suspinul celor care o privesc.

Într-o lume unde meritul se strigă, dar nu se recunoaște, norocul devine o divinitate păgână, care nu are legi, nu cunoaște echitate, nu răsplătește vrednicia. Cantemir nu o spune pe față, dar o lasă să se înțeleagă: norocul Helgăi este și al ei, și nu al celor ce o iubesc. Ea este „voia norocului” întrupată, iar aceia care o doresc sunt jucării ale unei puteri care le scapă. Căci ce este norocul, dacă nu o regulă fără logică? O putere care se manifestă fără motiv, fără corectitudine, fără criteriu?

Seneca, cu limpezimea stoică a cugetului roman, zice: „Norocul nu l-a făcut niciodată pe om înțelept.” Iar Cantemir pare să adauge, prin personajele sale, că norocul nici nu ține cont de înțelepciune. Helga nu e premiul unei lupte, nici rodul unei virtuți; e enigma unei împărțeli strâmbe, dar irezistibile. Înțelepții cad în genunchi, vitejii se îmbolnăvesc de dor, leneșii speră că le va surâde doar pentru că o privesc.

Și totuși, norocul nu este doar un accident al firii, ci și un pretext al sorții. Se întâmplă uneori să ți se dea ceea ce nu meriți, doar ca să înveți ce nu poți păstra. Se întâmplă să primești un dar nu pentru folos, ci pentru pedeapsă. În acest sens, frumusețea Helgăi nu e o cunună, ci o cruce. Ea însăși, fără voie, devine ispită, neliniște, motiv de rătăcire pentru ceilalți. Astfel, norocul se dovedește a fi, în cele din urmă, un drum fără hartă, dar plin de urmări.

Dimitrie Cantemir nu-L cheamă pe Dumnezeu să judece norocul, nici nu pune speranța în sorți cerești. El privește, descrie, zâmbește amărui. Știe că omul nu poate trăi fără speranță, dar nici nu se poate bizui pe ea. Știe că norocul dă, dar și cere. Și de multe ori, ia înapoi cu dobândă.

Voia norocului — neputință omenească. Sau, poate, masca sub care destinul își ascunde dreptatea. Căci în răscrucea dintre merit și întâmplare, înțeleptul nu alege, ci așteaptă.

 

 

>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

Capitolul II: Chinul celor ce speră. Erosul încordat și arderea sufletească

În tăcerea dorinței, speranța își face culcușul. Nu strigă, nu cere, nu forțează — ci așteaptă, ca un câine credincios în fața unei uși ce nu se deschide. Iar când inima e plină de iubire, așteptarea devine osândă. Dimitrie Cantemir nu are nevoie de descrieri sentimentale; îi sunt suficiente gesturile personajelor, tăcerile lor, neliniștile îmbrăcate în vorbe meșteșugite. În Istoria ieroglifică, iubirea nu este încredere, nici împlinire, ci tensiune. Erosul nu vine să aducă liniște, ci să provoace, să ardă, să întindă sufletul ca pe o coardă care stă să se rupă.

Cine o iubește pe Helga nu iubește o femeie, ci un ideal imposibil. Iubește un vis pe care nicio trezire nu-l mai poate reda. Iubește o nădejde. Dar nădejdea, când devine patimă, își reneagă rădăcina divină și se preface în obsesie. Cei ce speră că vor cuceri „voia norocului” sunt asemenea celor care așteaptă primăvara într-un deșert: cu cât așteptarea se prelungește, cu atât suferința se adâncește. Cantemir înțelege bine acest paradox: năzuința spre frumusețe poate deveni foc mistuitor, iar focul, când nu se înalță, se scufundă în scrum.

Iubirea, așa cum o zugrăvește el, nu este un premiu al celor vrednici, ci o încercare a celor sensibili. Cei puternici cad în genunchi, cei înțelepți devin nesiguri, iar cei mândri se pleacă în fața unei dorințe care nu are logică, ci doar fascinație. Helga nu răspunde nici cu respingere, nici cu acceptare — ci cu absență. Tăcerea ei este vocea norocului, adică a neștiinței. Aștepți, dar nu știi ce. Iubești, dar nu știi dacă poți spera. Arzi, dar nu știi dacă vei lumina sau te vei stinge.

Aici, chinul devine pedagogie. Speranța neîmplinită nu este doar suferință, ci și cale spre cunoaștere. Erosul încordat nu înseamnă doar durere, ci și trezire. În focul dorinței neîmplinite, omul învață să-și cunoască măsura, să-și asculte inima, să-și evalueze credința. Este o ardere purificatoare, dar fără promisiunea unui rezultat. Căci iubirea — adevărata iubire — nu se dă după vrednicie, ci după un alt plan, ascuns ochiului și minții.

Nu întâmplător, Cantemir nu transformă iubirea într-un motiv de glorie. Nu este aici nici Romeo, nici Tristany, nici dorință cavalerescă. Este o iubire care nu se exprimă prin cuceriri, ci prin suferințe. O iubire care nu clădește, ci sfărâmă. Și tocmai în această sfărâmare, sufletul ajunge să se vadă. În reflexia spărturii, omul nu mai cere: doar înțelege. Nu mai speră: doar trăiește.

Helga devine astfel o icoană de neatins, iar iubirea față de ea — un exercițiu de răbdare și înfrângere. Înfrângere a egoului, a dorinței de stăpânire, a voinței de a poseda. Căci nu tot ce iubim trebuie să avem. Și poate că tocmai iubirea neîmplinită e cea care ne învață adevărul despre noi înșine.

 

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

 

Capitolul III – Vrednicia batjocorită. Unde meritul nu are putere

În viziunea lui Dimitrie Cantemir, meritul, oricât de limpede, nu izbutește să înfrângă nedreptatea unei lumi răsturnate în rânduielile ei. În Istoria ieroglifică, vrednicia este văzută adesea ca o stare de asediu, ca o flacără chinuită de vântul neputinței și al urii. Ea nu luminează triumfător, ci pâlpâie în văzul celor ce n-o pot suferi, tocmai pentru că arde cu o lumină pe care întunericul nu o înțelege.

Cantemir observă cum norocul, departe de a fi răsplătitorul firesc al celor buni, pare uneori să urască pe cei drepți, încrâncenându-se împotriva lor cu o logică a răsturnării. Vrednicii sunt încercați mai aprig decât nevrednicii, pentru că, tocmai prin tăria lor morală, devin pricină de spaimă, invidie sau rușinare pentru ceilalți. Într-o lume nedreaptă, virtutea e un afront. Frumusețea, demnitatea, cumpătarea și tăria de caracter devin motive de persecuție, iar nu de admirație.

Această răsturnare e trăită cu luciditate amară de către cei aleși. Chinul lor nu e numai fizic, ci mai ales sufletesc: o luptă surdă între ceea ce este și ceea ce ar trebui să fie. Ei nu suferă atât din pricina eșecului, cât din pricina strâmbătății sorții. Ceea ce îi sfâșie nu este faptul că n-au fost aleși, ci că, deși erau vrednici, nu au fost nici măcar văzuți. Norocul, cu fața sa întoarsă, se preface că nu vede, nu simte, nu se milostivește. Ca o zeiță oarbă și surdă, norocul își aruncă darurile nu acolo unde e nevoie, ci unde i se pare că e loc de joacă.

Cantemir rostește o sentință de o frumusețe tăioasă: „căci toți cereștii durerile pemintenilor simpt și să milostivăsc, numai norocul, dacă-și întoarce fața, nici a jeli știe, nici a să milostivi poate”. Cu alte cuvinte, toate suferințele oamenilor sunt într-un fel înțelese de divinitate, înălțate în sens sau mângâiate de sensul lor ultim. Numai norocul – această capricioasă și fără chip – rămâne mut la durerea celui vrednic și surd la cântecul plin de merit.

În această ordine strâmbă, frumusețea Helgii devine un pretext pentru răvășirea celor din jur. Nu doar ibovnicii, ci întreaga lume din jurul ei este înfierbântată, cu mințile „uluite” și inimile „arse”. Nu Helga e de vină, ci voia norocului, care, ca un regizor absurd, o aruncă în brațele Cămilei, nu pentru că aceasta ar fi potrivită, ci pentru că așa a hotărât hazardul cel nesocotit.

S-ar zice că Dimitrie Cantemir nu descrie doar o iubire ciudată, ci chiar condiția universală a omului valoros într-o lume fără reguli morale. Vrednicia e adesea batjocorită nu pentru că n-ar fi văzută, ci tocmai pentru că e văzută prea bine și deranjează. Unde meritul nu are putere, rămâne doar rușinea celor care îl disprețuiesc și durerea celor care îl poartă.

Norocul, în acest univers, este „o fată ușuratică”, cum avea să spună Heine mai târziu. El „varsă” peste unii, iar pe alții „nici nu-i picură”. Cât de puțini mai au puterea de a răbda această nedreptate fără să se întunece sufletește! Cât de puțini mai izbutesc să iubească frumusețea fără să o strice sau să o pângărească! Cât de puțini înțeleg că frumusețea, în sine, nu mântuiește, ci doar ispitește, iar vrednicia, fără noroc, e ca o sămânță pe piatră.

Cantemir, însă, merge mai departe. El nu-și pierde credința în merit. Știe că, asemenea cremenei care, lovită de oțel, scoate scântei, și omul vrednic, cu cât este încercat mai aspru, cu atât luminează mai tare. Chinul nu-l stinge, ci îl înalță. De aceea, chiar dacă norocul joacă împotriva dreptății, Cantemir învăluie în ironie această strâmbătate și îi păstrează demnitatea eroului tăcut, care suferă cu sens, iar nu cu deznădejde.

 

>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

Capitolul IV – Portretul frumuseții care nu-și aparține

Frumusețea Helgăi este, în Istoria ieroglifică, un dar care nu-i folosește nici ei, nici celorlalți. Ea o posedă fără să o stăpânească, o poartă fără să o înțeleagă și o suferă fără să o fi cerut. Nu este o frumusețe lucrată, cuceritoare sau strategic folosită, ci una nativă, statornică și neputincioasă în fața urmării ei. Ceea ce seduce în ea nu e doar chipul, ci întreaga ei prezență, care pare să lumineze și să tulbure în același timp.

Această frumusețe, spune Cantemir, este o povară. Ea nu e însoțită de noroc, ci de o serie nesfârșită de prigoniri, urmăritori și neodihne. Ea naște tulburare în mințile celor care o văd, îi dezrădăcinează pe cei care o doresc, dar nu le aduce nici lor, nici Helgăi, vreo binecuvântare. Dimpotrivă, frumusețea ei pare să atragă nenorocirea — ca o torță într-un hambar, ca un cânt plin de dor într-un pustiu al inimilor.

Helga este conștientă de această povară. Într-un fragment tulburător, ea spune: „Frumusețea ce o am asupra trupului este un foc ce arde cu văpaie inimile și mințile celor ce mă văd.” Așadar, frumusețea nu este un dar pentru sine, ci o flacără care aprinde, fără voie, alte inimi — un incendiu pe care nu și-l dorește, dar care o urmărește pretutindeni.

Aceasta este frumusețea care nu-și aparține. Ea nu poate fi controlată, ascunsă sau domolită. Nu poate fi oferită cu discernământ, nici refuzată cu smerenie. Este o formă de goliciune permanentă în fața celorlalți. Frumusețea devine, în acest sens, o formă de destin impus. Nu e nici alegere, nici merit, ci o povară care atrage atât iubirea, cât și ura.

Cantemir nu o prezintă pe Helga ca pe o seducătoare. Dimpotrivă, o înfățișează ca pe o ființă înfricoșată, urmărită, lipsită de apărare în fața propriei aparențe. Adevărata dramă a Helgăi nu este că e frumoasă, ci că toți cei din jur o reduc la frumusețea ei. Ea nu este iubită pentru ce este, ci dorită pentru ce pare. Într-o lume care nu vede decât trupul, sufletul ei rămâne fără adresă, ca o scrisoare netrimisă.

Aici apare ironia amară a lui Cantemir: frumusețea care se revarsă nu e niciodată o fericire în sine, dacă nu e însoțită de înțelepciune, noroc și împrejurare. Helga e un simbol al acelor ființe care devin prizonieri ai aparenței lor, condamnați să trezească pasiuni fără să le poată împărtăși sau înțelege. Ea nu provoacă iubirea, ci doar o primește, adesea cu teamă, cu rușine sau cu scârbă.

În această perspectivă, frumusețea nu este o virtute, ci o probă. O cale a crucii, nu o încoronare. O formă de ispită pentru ceilalți și o formă de suferință pentru sine. Iar Cantemir știe bine că, acolo unde frumusețea nu este dublată de duh, se naște mai curând tragedia decât poezia. El nu condamnă frumusețea, dar o privește cu luciditate: ca pe o strălucire care nu mântuiește.

 

>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

Capitolul V – Norocul orb și suferința celor care văd

În Istoria ieroglifică, norocul nu are chip, nici ochi, nici glas. El nu alege pe cei vrednici, ci pe cei pe care întâmplarea, moftul sau orbirea îl fac să-i atingă. Norocul e o forță fără lege, o șansă oarbă, care trece peste cei înțelepți și se așază, absurd, pe umerii celor nepregătiți. În lumea lui Cantemir, suferă cel ce vede și gândește, iar râde și se înalță cel ce merge cu ochii închiși.

Asta este una dintre tragediile profunde ale cărții: cei care înțeleg sunt zdrobiți. Helga, Lupul, Corbul – toți poartă în ei conștiința, luciditatea, setea de bine, dar nu reușesc să iasă la liman. Ei văd prea bine, simt prea adânc, gândesc prea limpede. Iar în împărăția nedreaptă a norocului orb, asta nu e o calitate, ci o condamnare.

Cantemir, prin acest motiv recurent, pune în dezbatere o temă morală grea: de ce suferă cei înțelepți? De ce par a fi persecutați cei aleși, blestemați cei luminați? De ce nu e meritul urmat de răsplată, ci de chin? Răspunsul lui nu e pesimist, ci realist. El nu neagă existența binelui, dar îi recunoaște raritatea și înfrângerea vremelnică. În acest sens, norocul e mai degrabă o probă decât un dar.

Cei ce văd poartă o cruce pe care cei norocoși nu o cunosc. Adevărata vedere e dureroasă: aduce luciditate, dar și neputință; descoperă adevărul, dar nu oferă salvare. Vederea devine, în acest context, o formă de martiriu. Nu ochii sunt blestemați, ci lumina care intră în ei.

Helga vede. Știe că frumusețea ei nu-i aduce decât suferință. Știe că iubirea pe care o primește e, de fapt, o formă de posedare. Știe că dreptatea nu va învinge în lume, ci numai în suflet. Iar această știință o face tristă, resemnată, dar și nobilă.

Norocul, în schimb, nu vede nimic. Nu are ochi pentru merite, lacrimi pentru suferință, nici rușine pentru nedreptate. El trece, se lasă rugat, așteptat, implorat, și se arată unde vrea. În această figură alegorică, Cantemir nu face doar critică socială, ci oferă o reflecție adâncă asupra sorții omului: oricât de vrednic ai fi, norocul nu vine după merit, ci după o logică străină de lume și de morală.

Dar aici e marea ironie: tocmai suferința celor care văd este semnul lor de noblețe. Pentru Cantemir, cine nu suferă probabil n-a înțeles nimic. Suferința nu e pedeapsă, ci dovada unei treziri. De aceea, în această lume nedreaptă, nu norocoșii trebuie invidiați, ci cei ce au văzut și au rămas în picioare, deși totul în jur le cerea să cadă.

 

 

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

Capitolul VI – Lupul și Brehnacea: două ipostaze ale vrednicului

Lupul și Brehnacea sunt două fețe ale aceluiași chip: vrednicul în suferință. Nu sunt eroii clasici, cu izbânzi strălucite, ci învinșii verticali, în care Cantemir pune toată noblețea spiritului său. Ei nu se aseamănă prin fire sau soartă, ci prin aceeași linie tragică: au ales să nu mintă, să nu se plece, să nu se abată din drumul conștiinței.

Lupul e întruchiparea onoarei ofensive. El suferă pentru că vrea să repare lumea, să înfrângă nedreptatea, să apere dreptul cu sabia. Este frumos în ambiția sa, dar vulnerabil în speranța că ar putea schimba ordinea nedreaptă a lucrurilor. Poartă cu sine o amărăciune latentă, aceea a celui care știe că luptă nu ca să învingă, ci ca să nu se înjosească. Lupul nu e o fiară, ci o conștiință verticală care n-a învățat să tacă. În lumea coruptă din Istoria ieroglifică, tocmai această neadaptare îl face vrednic, dar și sortit suferinței.

Brehnacea, în schimb, e întruchiparea lucidității resemnate. Nu mai încearcă să îndrepte lumea, ci s-o înțeleagă. El știe că adevărul e batjocorit, că dreptatea e oarbă și că sufletul bun e carne de pradă pentru cei șireți. Dar în loc să răspundă cu ură sau disperare, răspunde cu umor amar, cu observație precisă, cu o retragere demnă. Brehnacea este martorul ironic al unei lumi întoarse pe dos. Nu e neputincios, ci înțelept. Și în tăcerea sa adâncă e mai multă rezistență decât în zeci de revolte zadarnice.

Prin aceste două personaje, Cantemir oferă două căi ale vredniciei în lume: cea a luptei și cea a lucidității. Una suferă prin confruntare, cealaltă prin înțelegere. Una moare strigând, cealaltă tace și trăiește cu rana deschisă. Dar amândouă sunt drepte, iar suferința lor nu le degradează, ci le înalță.

Niciunul nu e „norocos”. Niciunul nu este răsplătit de lume. Dar tocmai aici e miezul reflecției morale: norocul nu este semnul vredniciei, iar lipsa lui nu e semnul deșertăciunii. Lupul cade, Brehnacea rabdă, dar amândoi rămân ceea ce sunt: figuri ale unui adevăr care nu poate fi cumpărat, mituit sau corupt.

Cantemir, prin ei, nu propune un model utopic, ci un exemplu dureros: dacă vrei să rămâi om, trebuie să plătești. Dacă vrei să fii drept, vei suferi. Dacă alegi să vezi și să spui adevărul, nu te aștepta la aplauze. Dar în această suferință e demnitatea care nu poate fi luată.

Capitolul VII – Gluma ca armă a celor răniți. Ironia în fața nedreptății

Într-o lume unde adevărul este biciuit, iar dreptatea – o piesă de teatru prost jucată, omul vrednic are de ales: ori strigă și piere ca Lupul, ori rămâne lucid și glumește ca un înțelept rănit. A doua cale e mai subtilă, dar nu mai puțin dreaptă: este calea Brehnacea, care transformă suferința în ironie și observația amară în apărare.

Ironia lui Cantemir nu este un joc de salon, ci un instrument al demascării. Nu râde de lume ca un cinic, ci ca un rănit care nu mai vrea să plângă. Gluma nu e lașitate, ci curaj distilat. Ea nu vine din dispreț, ci dintr-o cunoaștere prea adâncă a firii umane, încât lacrimile n-o mai pot exprima.

Cei care râd în Istoria ieroglifică nu sunt cei puternici, ci cei care au suferit și au înțeles că râsul e ultimul bastion al libertății. Gluma e uneori singura formă de a rămâne om într-o lume de fiare. Este acel „nu” rostit cu zâmbetul amar al celui care știe că n-are nicio șansă, dar refuză să devină asemenea celor ce-i calcă în picioare demnitatea.

Într-o societate coruptă, unde totul se vinde, râsul nedeformat e deja o formă de rezistență. E o palmă dată fățărniciei, un gest de noblețe interioară. Ironia este un mod de a spune adevărul fără a fi redus la tăcere. Nu pentru că este acceptată, ci pentru că e prea subtilă pentru a fi oprită.

Astfel, Cantemir construiește un spațiu moral intermediar: între revolta eroică și supunerea totală, există zâmbetul înțeleptului. Un zâmbet care nu salvează lumea, dar salvează omul de la rușinea de a fi complice.

Este, poate, cea mai subtilă formă de vrednicie: aceea de a nu deveni ceea ce urăști, chiar și atunci când știi că nu poți schimba nimic.

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>

Imagine: Făt Frumos