Elemente fundamentale (1 – 123)

 

Elemente fundamentale (1 – 123)

 

 

Prefața

Scrisul poeziei nu este un joc ușor, nici o întâmplare, ci un drum lung și adânc. Rilke spunea că, pentru o singură poezie, trebuie să fi cunoscut oameni și locuri, dragoste și moarte, nopți și dimineți, amintiri și uitare — doar atunci cuvântul poate ieși din noi și se poate naște adevărat.

Voltaire amintea că, pentru a alcătui o carte, trebuie să te gândești la originalitate și folos, să fii atrăgător, dar și serios în muncă.

Tudor Arghezi ne învață că scrisul este o joacă serioasă, o trudă continuă, în care fiecare rămășiță, fiecare sfert de măr, contează.

Lucian Blaga subliniază că numai creația răscumpără suferința și că cuvintele sunt lacrimile celor care nu au putut să plângă.

Titi Damian accentuează caracterul esențial al scriitorului adevărat: lecturi vaste, muncă, talent, inteligență și un strop de caracter.

Evanghelia învățătoare din 1644 ne îndeamnă la blândețe și răbdare: dacă există greșeli, să le corectăm cu înțelegere, căci scrisul omului este din lut păcătos, nu din mâna îngerului.

Fiecare poem, fiecare gând scris, fiecare vers se află într-o călătorie care combină observația, experiența și taina. Salvador Dali ne amintește că timpul se topește, iar din acest timp se nasc cuvintele și metaforele. Numai răbdarea, introspecția și truda atentă permit să transformăm experiențele în poezie care nu moare.

Această culegere de „Elemente fundamentale” se așterne aici cu scopul de a fi originală, folositoare și atrăgătoare, dar și cu smerenia celui care știe că poezia nu poate fi posedată, ci doar cultivată. Fiecare text din paginile ce urmează este un pas întru înțelegerea lumii și a sinelui, un drum pe care cititorul este invitat să-l parcurgă cu ochi deschiși și inimă atentă.

Așadar, dragi cititori, citiți cu bucurie și răbdare, îndreptați greșelile cu duhul blândeții și primiți această carte ca pe o călătorie prin suflet, prin lumină și umbră, spre înțelegerea poeziei și a vieții.

  Să fii scriitor înseamnă trudă și răbdare,
lecturi ce te înalță, talent ce se cere disciplinat,
să știi că munca ta va fi mai mult decât cuvinte,
că fiecare vers e o jertfă, o lumină, o fărâmă de nemurire.

Cuvintele sunt lacrimi, dar și punți către cei care nu știu să plângă, ele aduc sens în suferință, și izbăvirea se naște când timpul se topește și versul se aprinde ca o stea neînfrântă.

Cititorule, privește aceste pagini cu răbdare și inimă deschisă, nu pentru a căuta perfecțiunea,
ci pentru a simți, a înțelege, a trăi,
căci poezia nu poate fi posedată,
ci doar iubită și lăsată să te înalțe.

Și dacă vei găsi greșeli, îmbrățișează-le cu blândețe,
căci ele sunt rodul mâinii noastre de lut,
iar lumina poeziei va răsări întotdeauna
dincolo de orice imperfecțiune.

Imnul creației – Cerul și Pământul

***

1. Din abisul de aur

*

În tăcerea fără margini se aude primul cuvânt al luminii,
și lumina devine drum, și drumul se face cer.
Din respirația fără început se naște rotirea sferelor,
iar suflul lor atinge pământul, dându-i dorul de înălțare.
Ochiul Eternului veghează în abisul de aur al haosului,
până când adâncul se deschide ca o inimă nouă.
Rădăcinile se înfing în întuneric, dar rodul caută zarea,
și clipa se preface în veșnicie sub atingerea Duhului.
Marea de tăcere se desparte în ape de cântec,
iar peste valuri plutește sensul neștiut al vieții.
Cerul e tăcerea pe care Dumnezeu a rostit-o prima dată.
Îngerii poartă pe aripi ecoul începutului,
stelele își învață numele din gura lui Dumnezeu;
stelele nu ard – ele gândesc în limbajul focului.
Pământul este o rugă împlinită în formă vizibilă;
fiind frate cu cerul, își caută chipul în nor,
iar norul, topit de lumină, devine lacrima bucuriei.
Fiecare clipă e o fereastră spre începutul lumii.
Universul nu se extinde – el respiră.
Creația e o respirație între iubire și taină,
unde totul se întoarce în ritmul inițial.
Fiecare atom pulsează veșnicie.
Și toate spun: „Fie!” – și totul este.

 

<<<< *** >>>>

2. Spirala luminii

*

În ochiul luminii pulsează începutul și sfârșitul,
iar timpul se învârte în sine ca o conștiință vie.
Materia este visul spiritului adormit,
iar spiritul – trezirea materiei spre sens.
Totul se mișcă în cercuri care nu se ating,
dar se recunosc prin vibrația unei tăceri comune.
În centrul absenței arde scânteia prezenței,
și universul respiră ca o ființă fără trup.
Nu este sus și jos, ci doar o curgere inversă,
unde gândul devine piatră, iar piatra – gând.
Lumina își caută propria umbră – stele apar,
iar umbra învață să lumineze.
Fiecare atom poartă o rugă neterminată,
fiecare undă este un cuvânt nerostit al începutului.
Niciuna dintre întrebări nu se pierde,
ele se întorc în tăcerea din care au fost zămislite.
Pământul e o punte între memorie și abis,
între întunericul ce gândește și lumina ce iartă.
Tot ce numim realitate e un drum de întoarcere;
niciun element nu pleacă, ci doar se transformă în ecou.
La capătul spiralei, lumina se recunoaște pe sine,
ca o inimă care bate în toate lucrurile.

 

<<<< *** >>>>

 

 

 

3. Noaptea din adânc

*

Sub pleoapa lumii arde o noapte fără margini,
unde timpul nu mai curge, ci ascultă.
Lumina rostește, din tăcerea fără chip, și cerul se naște.
Stelele se aprind ca niște întrebări nerostite,
iar liniștea devine vocea celor ce vor veni.
Stelele nu ard – ele gândesc în limbajul focului.
Pământul respiră greu, ca un vis bolnav de lumină,
și umbrele se caută fără nume.
Fiecare imagine e o candelă în vânt,
fiecare clipă – un pas spre abisul de sine.
În ochiul adâncului se oglindește neantul,
dar în neant pâlpâie o speranță invizibilă.
Noaptea adună în ea dorul tuturor începuturilor,
pământul, subțire de veghere, tremură,
iar cerul – o rană din care curge lumina.
Deasupra, o stea cade încet, fără zgomot,
ca o lacrimă a conștiinței divine.
Lumina cheamă, apele se despart blând,
cerul se aprinde – un început ca o rugă.
Cerul e tăcerea pe care Dumnezeu a rostit-o prima  dată.
Și totuși, în întuneric, lumina respiră;
din întuneric înflorește o stea nouă.
Sub lutul umed doarme o inimă vie –
miezul de taină: din visul seminței reci
răsare soarele sfânt.

<<<< *** >>>>

4. Meditație cosmică

*

Universul se întinde ca o pânză fără margini,
stelele pulsează cu veșnicia lor ascunsă.
Planetele se învârt în taina echilibrului cosmic,
vânturile spațiului poartă suspinele galaxiei.
Râurile pământului se contopesc cu visul cerului,
iar firul de iarbă simte adierea eternității.
Munții veghează tăcuți peste văile de lumină,
umbra nopții se așază ca o pătură blândă.
Lumina lunii pătrunde până în cele mai ascunse colțuri,
fiecare atom vibrează ca o notă într-o simfonie.
Zborul păsărilor oglindește spirala universului,
aerul pulsează cu șoaptele vieții invizibile.
Frunza se desprinde și plutește ca un gând ușor,
timpul se dilată în fața ochilor ce privesc cerul.
Valurile mării răspund chemării stelelor – respiră lumea,
viața e o respirație pe buzele luminii.
Dorul se naște acolo unde stelele se întâlnesc cu nisipul;
dorul de infinit pătrunde în inima fiecărui element.
Fiecare clipă e un punct de întâlnire între timp și dor,
respirația universului pulsează prin clipa prezentă.
Fiecare floare își poartă universul în petale,
steaua căzătoare lasă în urmă dorința lumii.
Totul e legat printr-o taină nevăzută,
și tăcerea devine vocea universului.

 

<<<< *** >>>>

5. Unda și tăcerea cosmică

*

Universul se unduiește ca o mare de lumină,
în care stelele dansează fără timp și fără grabă,
iar galaxii întregi plutesc ca frunze purtate de vânt,
într-o armonie invizibilă pentru ochiul omenesc.
Omul privește, întrebându-se unde începe infinitul.
Fiecare planetă respiră, ascultând ecoul altor lumi,
iar oamenii, abia conștienți de pulsurile lor,
încearcă să atingă infinitul cu gânduri fragile.
Noaptea se lasă, lumina lunii se răsfrânge pe oceane,
și vântul, printre copaci, adună vechi povești cosmice.
Timpul pare suspendat în acest tablou nemărginit,
iar ființele își caută locul între materie și dorință.
Universul nu judecă – așteaptă ca sufletele să vibreze,
într-un ecou etern, invizibil și totuși palpabil.
Fiecare stea căzătoare poartă dorințe care nu se pierd,
ci se ascund în pulsul galaxiilor, așteptând să fie citite.
În fiecare clipă, viața renaște în spirale infinite,
iar omul descoperă treptat că nu este singur,
ci parte a unui dans care nu are început și nici sfârșit.
Umbra nopții se desface în mii de nuanțe de argint,
iar cerul se apleacă spre pământ, ca să-l mângâie.
Respirația cerului trece peste munți și ape, iarba tace.
Visele cad lin în infinitul gol – pământul ascultă.
Și astfel, universul continuă să pulseze, tăcut,
într-o armonie pe care doar inima o poate auzi.

<<<< *** >>>>

6. Respirația ascunsă a cosmosului

*

Pământul se trezește sub o ceață de stele,
iar soarele se pregătește să mângâie zările.
Munții scutură roua dimineții,
iar pădurile își întind frunza spre lumină,
șoptind limbajul tăcerii.
Fiecare fir de iarbă vibrează în armonia universului,
iar râurile curg ca niște fire de argint viu.
Vântul aduce parfum de infinit,
iar sufletele simt cum se înalță împreună cu el.
Timpul devine o undă care se întinde peste planete,
iar clipa este o stea efemeră ce pulsează.
Noaptea și ziua se întâlnesc într-un dans nesfârșit,
iar omul, atent, înțelege că nu e doar observator,
ci parte din acest ritm tainic.
Răsărit palid — stelele se retrag ușor, pământul suspină.
Lumina se frânge în mii de culori nevăzute,
iar umbrele se strecoară printre ele,
purtând ecouri ale vechilor începuturi.
Fiecare respirație e o legătură între cer și pământ,
iar fiecare gând curat deschide o fereastră către infinit.
Astfel, universul vorbește în tăcere,
iar omul devine mesager al armoniei ascunse.

 

<<<< *** >>>>

 

 

 

7. Lumina care îmbrățișează cerurile

*

Cerul se deschide în primele raze de lumină,
iar universul tresaltă la începutul zilei.
Fiecare stea, încă adormită, își ascunde taina,
iar galaxii își reamintesc cântecul veșnic.
Soarele își întinde brațele de foc peste pământ,

aprinde, firul luminii cerești, taina dimineții
peste munți, văi și ape care strălucesc în cristal.

Vântul adie blând printre ramuri și flori,
iar roua strălucește ca o așchie de stea căzută.
Omul se trezește la chemarea luminii,
și gândul său se înalță printre norii timizi.
Fiecare suflare devine parte din respirația universului,
iar fiecare pas deschide drumuri nevăzute.
Ritmul cosmosului pulsează în fiecare inimă,
iar lumina devine firul ce leagă toate ființele.
În tăcerea dimineții, natura își murmura secretul,
iar sufletul omului se deschide ca o floare la soare.
Fiecare clipă e plină de promisiunea începutului,
iar fiecare rază de soare păstrează o speranță.
Universul se dezvăluie în mângâierea luminii,
iar omul învață să asculte vocea invizibilă a cosmosului.
Totul se naște, totul pulsează, totul respiră împreună,
iar ziua începe cu un cântec al vieții și al tainelor.

 

<<<< *** >>>>

 

8. Luna ca fir conducător

*

Pe bolta cerească se ridică Luna albă,

și lumina ei se așterne peste văi și munți,

atingând blând frunza și apa ce tremură sub cer,

iar vântul poartă șoapta stelelor spre inima mea.

Fiecare clipă se prelinge ca un râu de argint,

și umbrele nopții dansează cu razele Lunii,

în timp ce universul respiră, adânc și tăcut,

pulsând între galaxii nevăzute și visele oamenilor.

Cerul ascunde mistere în spatele luminii pale,

iar Luna veghează ca o păzitoare a timpului,

luminând cărările gândurilor rătăcite,

și oglindind dorurile nerostite pe apele nopții.

În tăcerea ei se naște o melodie,

care se revarsă peste pământ și pietre,

prin spațiul fără nume, apoi prin vântul ce suspină,

aducând împăcare între spațiul infinit și clipa efemeră.

Luna devine oglindă a sufletelor,

oglindă unde se contopesc trecutul, prezentul și viitorul,

iar fiecare rază răscolește universul interior,

transformând întunericul în lumină caldă, blândă.

Cerul și pământul se întâlnesc în taina ei,

și fiecare bătaie de inimă simte pulsul cosmosului.

Stelele se-ascund, în lumina ei liniștită, universul tace,
iar Luna devine oglinda, unde se naște eternitatea.

<<<< *** >>>>

9. Imn pentru clipa biruitoare

*

Binecuvântată fie clipa
în care frica s-a frânt –
nu prin forță, ci prin lumină.
Binecuvântat fie pasul care a trecut pragul
și n-a privit înapoi,
deși inima tremura.
O, clipă biruitoare,
nu te-ai lăsat vestită de trâmbițe,
nici înveșmântată în slavă,
dar ai învins
toate îndoielile fără să strigi.
Ai venit în tăcere,
ai luat de mână ceea ce era neîmplinit
și i-ai spus:
„Ridică-te. Acum e vremea.”
Și timpul s-a plecat în fața ta,
clipă ascunsă în curaj,
în smerenie, în adevăr.
Doamne,
fă-mă fiu al acestei clipe –
nu al celor ce încep,
ci al celor ce biruiesc
fără să caute cunună.

 

<<<< *** >>>>

 

10. Cântare a Celulei

(psalm al începutului și al rânduielii)

*

Mică ești, dar întru tine stă începutul.
Fără glas, și totuși porți cuvântul ascuns.
Fără ochi, dar vezi rostul înainte.
Tu nu știi, dar împlinești.
Zidită ești cu rânduială nevăzută,
după chipul Legii celei dintâi.
Nu cu rațiune, ci cu ascultare,
ai primit taina înmulțirii.
Nu ceri nimic, dar dăruiești trupuri.
Nu întrebi, dar porți răspunsul în tine.
În tăcerea ta lucrează Înțelepciunea,
și din nevăzut ieși la lumină.
Binecuvântată să fii, Celulă,
sămânță a vieții și început al făgăduinței,
căci slujești, fără șovăire,
Duhului Care dă Creșterea.
Tu nu te mândrești cu lucrarea ta,
nici nu ceri laudă, nici cunună.
Dar prin tine, nevăzută și smerită,
curge legea luminii în trupuri.
Și viața se ridică iar, din taină,
ca o rugăciune fără sfârșit.

 

 

<<<< *** >>>>

11. Rugăciune pentru răbdarea materiei

*

Doamne al începutului nevăzut,
Cel ce Ți-ai aplecat suflarea peste lutul încă inert,
îmblânzește neliniștea ascunsă în firea lucrurilor.
Fă ca piatra să rămână tăcută,
până când lumina o va chema pe nume.
Fă ca sămânța să nu uite întunericul,
căci din el se hrănește creșterea.
Învață lutul să nu se zbată înainte de vreme,
ci să primească, cu liniște, plămădirea mâinilor Tale.
Căci tot ce se grăbește își pierde adâncul,
iar tot ce rabdă se împlinește în lumină.
Răbdarea este drumul nevăzut al duhului prin materie.
Este pasul timpului care nu se grăbește,
dar care nu se oprește niciodată.
Ea este rugăciunea tăcută a firului de iarbă,
a pietrei care stă, a apei care curge fără zgomot,
a inimii care se lasă zidită de taină.
O, rămâi, Doamne, cu celula care așteaptă să se împartă,
cu lutul care încă nu s-a ridicat în formă,
cu izvorul care încă nu s-a ivit din munte.
Fă ca omul, purtător de nerăbdare și vis,
să învețe de la piatră liniștea, de la sămânță încrederea,
de la lut supunerea tăcută — și să se întoarcă în pace.

 

<<<< *** >>>>

 

12. Psalm pentru nașterea mișcării
*

În lumina ce s-a întors asupra ei însăși,
a încolțit taina mișcării.
Nu s-a auzit zgomot, ci un oftat în adânc.
Materia s-a făcut cântec fără sunet.
Din liniște s-au ridicat tulpini,
din tulpini – respirații,
din respirații – ochi.
Primul vânt a trecut prin trupul unei frunze,
și lumea a știut că există.
Totul a fost mirare.
Apa și-a recunoscut chipul în cer,
iar lutul s-a ridicat să o salute.
Un abur cald s-a făcut aripă,
iar aripa a atins lumina.
Fiecare zvâcnire era o rugăciune în carne.
S-a născut frica, apoi dorul.
Și dorul a fost începutul iubirii.
De atunci, viața nu mai tace, ci cântă.
Nici piatra nu mai e doar piatră,
ci amintire a liniștii dintâi.
O, Celulă, purtătoare de duh,
prin tine lutul a învățat să viseze
și lumina să se miște în trup

ca un gând al lui Dumnezeu.

 

<<<< *** >>>>

13. Cântarea Învierii Materiei
*

O, Pământule, inimă de stea coborâtă în întuneric,
te-ai deschis sub suflarea ploii ca o rană luminoasă.
Și rana ta a născut frumusețea.
Din lutul tău s-au ridicat cântăreții verzi,
plantele – primele rugăciuni cu frunze.
Ele nu au cuvinte, dar știu chemarea Soarelui.
Așa a început dialogul dintre foc și apă.
Așa s-a născut răsuflarea.
Apele au zămislit trupuri ce se mișcau,
iar lumina le-a învățat dansul.
Fiecare zvâcnire era o rugăciune a materiei.
Fiecare bătaie de inimă – o amintire de sus.
Și viața s-a ridicat, curgând prin forme,
căutând mereu chipul pierdut al luminii.
Din frunză s-a făcut respirație,
din respirație – ochi, din ochi – uimire.
Și omul, la capătul lungului drum vegetal,
a rostit: „Eu sunt.”
Dar pământul i-a șoptit: „Tu ești din mine.”
Astfel, s-a închis cercul, dar nu și taina.
Căci fiecare floare care înflorește
reamintește începutul din care venim.
Și fiecare respirație e o rugăciune a materiei către lumină.

 

<<<< *** >>>>

 

14. Imn al verdelui primordial

*

Și s-a făcut verde, și verdele a fost duh,
tresărire blândă în trupul adormit al luminii.
În adâncul lutului, tăcerea s-a prefăcut în zvon.
Pământul a visat o respirație.
Apa i-a răspuns cu foșnetul seminței.
Din somnul pietrei a crescut prima iarbă,
tremurând ca o rugăciune nerostită.
Liniștea s-a frânt în miresme,
iar vântul a început să cânte fără glas.
O rază a învățat să mângâie pământul.
Nimeni nu știa că s-a născut frumusețea –
doar umbrele au simțit cum li se topește întunericul.
O frunză s-a înălțat spre cer, ca o mână ce cere iertare.
Și soarele a coborât în ea, ca o inimă.
Cuvântul încă nu fusese rostit,
dar sensul plutea în aer, neștiut.
Fiecare fir de iarbă era o rugăciune,
fiecare picătură de rouă — un început.
Lumina își afla rostul în tulpini.
Sufletul apei curgea printre rădăcini,
ca o promisiune fără nume și în tăcerea aceea lungă,
unde lutul visa să se miște,
s-a născut dorul — prima respirație.
Viețile au început să se caute între ele,
ca două mâini ce se ating prin somn.
Niciuna nu știa ce este iubirea,
dar toate o purtau în carne ca pe o lumină.
În ele se împlinea bucuria de a fi.
A fost o nuntă tăcută între foc și ploaie,
între vânt și sămânță, între umbră și chip.
Nimic nu voia să biruie, totul voia să dăruiască mișcare.
Astfel, pământul a început să respire.
Ochi de apă au deschis cerul, iar cerul s-a oglindit în ele.
Trupurile s-au ridicat din adânc
ca niște versuri fără autor.
În ele cânta lumina, fără sunet, fără sfârșit.
Din frunză s-a născut zborul, din zbor – uimirea,
din uimire – privirea omului, care nu mai știa
de unde vine, dar simțea că totul este viu în el.
Și încă mai crește verdele acela dintâi,
în fiecare clipă care se naște.
El nu cunoaște moartea, ci doar întoarcerea.
El este sângele tăcut al lumii,
cel ce leagă apa de stea, lutul de duh.
Doamne al începuturilor,
fă-ne demni de verdele care nu încetează,
de taina care înflorește fără să ceară glas,
de liniștea din care s-au născut toate cântecele.
Căci prin frunză și lumină
Tu ai spus pentru întâia oară: „Ființează.”

 

<<<< *** >>>>

 

 

15. Măreția ierbii

*

Iarba se naște fără zgomot,

din respirația tăcută a Pământului,
întinzându-se ca o rugă verde peste uitarea lumii.
Ea nu cere nimic – doar clipa care-i îngăduie ivirea,
și în acea clipă se adună toată răbdarea luminii.
Sub fiecare fir palpită inima unei stele căzute în humă,
iar soarele, privindu-i obrazul,

își amintește de începuturi.
De jos în sus, iarba învață zborul fără să-l trădeze,
învață cerul cum să-și plece fruntea peste izvoare.
Ea știe să biruie fără sabie, să urce în tăcere
peste pietre și oțeluri, să înfrângă fierul cu duhul răbdării,
și să-și ascundă triumful sub pasul trecătorilor.
Iarba – miracolul smereniei care nu se lasă învinsă,
podoaba pământului care crește și sub cenușă,
glasul neștiut al mamei universale,
care nu încetează să repete: trăiește!
Din ea învățăm că veșnicia are miros de rouă,
că tot ce se pleacă, nu piere, ci renaște,
că moartea însăși e un pământ mai adânc,
din care urcă alte lumini, în chip de frunze.
Iarba e prima carte scrisă de Dumnezeu pe fața lumii,
cu litere verzi, lizibile doar în zori,
când vântul le întoarce paginile pe genunchii colinelor,
și totul pare că respiră din nou începutul.
Ea nu are mormânt, nici hotar,
ci doar nesfârșita promisiune a întoarcerii.
Cine o calcă, își scrie pașii în istoria răbdării;
cine o iubește, se împărtășește din smerenie.
Și când omul uită, ea își reia rugăciunea în taină,
înverzind chiar și ruinele, ca un psalm fără nume,
șoptind neobosit că frumusețea nu piere,
că viața – în taina ierbii – nu se sfârșește niciodată.
A învățat de la pământ răbdarea, de la vânt – mișcarea,
iar de la lumină – taina de-a fi fără umbră;
crește în tăcere, dar vorbesc prin foșnet,
scrie fără cerneală, dar lasă urme în inimă –
literă în alfabetul viu al creației,
psalm scris între răsărit și apus.
Nu se teme de toamnă: o primește ca pe o liturghie,
căci în cădere se înalță adevărul pământului,
și ceea ce trebuie să dispară pentru o vreme
va renaște – luminând o nouă adiere.
A fost de la început acolo, în zămislirea verde,
în clipa când Dumnezeu a zâmbit în lumină.
În freamătul verde se aude, necontenit,
chemarea pământului spre cer.

 

<<<< *** >>>>

 

 

 

 

 

16. Răsfoirea luminii

*

Frunza – ochiul pământului deschis către cer,
respirația verde a luminii coborâte în materie.
Ea se naște în tăcere, dar trăiește în cântec,
cântă în fiecare tresărire a vântului,
învață umbra cum să se prefacă în rugă.

Prin frunză, pomul gândește și visul se preface-n trup,
rădăcina își ascultă ecoul în zare,
iar seva, ca o rugă nesfârșită, se înalță spre zi.
Nicio frunză nu cade în zadar –
ci doar se mută dintr-o respirație în alta.

Ea cunoaște drumul întreg al luminii,
din soare până la ultimul nerv vegetal,
și în fiecare verde al ei se adăpostește o taină,
un legământ între umilință și zbor.

Când vântul o poartă, lumea se mișcă în sine,
iar pădurea devine un singur trup,
un singur gând care se leagănă pe marginea clipei.
Frunza e timpul însuși, trăind la vedere,
numărând secundele în foșnet și dor.
Căderea ei nu e moarte, ci repausul soarelui în humă,
odihna dinaintea unei alte primăveri.

Frunza – oglinda ce-și amintește cerul,
tăcerea în care viața se gândește pe sine:
toate frunzele ne privesc dinăuntru,
ca niște suflete verzi, învățându-ne să fim vii.

<<<< *** >>>>

16. b. Frunza – Varianta amplificată

·         

Frunza se naște din taina luminii,
din acea clipă în care seva urcă
precum o rugă încă nescrisă,
căutând să atingă marginea nevăzută a cerului.
Ea se desface încet, cu o smerenie firească,
ca o palmă deschisă spre darurile lumii,
ca un abur verde ridicat din memoria pământului.

În vibrația ei pulsează anotimpurile,
șoaptele din răsărit, liniștea din amurg,
iar pe nervurile ei se citește harta timpului
pe care nicio ploaie nu o poate șterge.
Fiecare fir e o întrebare,
fiecare margine – o nesfârșită chemare
către ceea ce crește, către ceea ce devine.

Frunza ascultă vântul fără să se teamă,
îi primește atingerea ca pe o binecuvântare,
ca pe un legământ vechi dintre aer și viață.
O cutremură adesea o tresărire de lumină,
iar în acea vibrație scurtă își cuprinde destinul:
să hrănească umbra, să mângâie tulpina,
să fie pace în locul unde umbrele se frâng.

Se lasă cuprinsă de ploaie,
iar picăturile, coborând de pe margini,
par lacrimi ale pământului întoarse înapoi,
întreținând veșnicul circuit al renașterii.
Și când soarele o atinge,
își schimbă înfățișarea ca și cum ar respira
în numele întregii păduri.

Când vine toamna, frunza nu plânge.
Ea doar își schimbă culoarea
ca pe o mărturisire finală,
o ardere tăcută în roșu, galben, arămiu,
semn că a trăit deplin și fără regret.
Apoi se desprinde,
ușoară ca un gând bun,
lăsând în urmă un elogiu adus trecerii.

În liniștea căderii,
ea nu sfârșește, ci continuă drumul:
devine leagăn pentru semințe,
adăpost pentru furnici,
hrană pentru iarba ce va renaște în primăvară.
Astfel își împlinește rostul –
un miracol mic, dar etern,
scris în alfabetul verde al lumii.

Frunza e o lecție a simplității:
nu se grăbește, nu se laudă,
nu cere nimic în afară de o clipă de lumină.
Dar în acea clipă, oricât de firavă,
cuprinde întreaga noblețe a vieții:
puterea de a se deschide,
curajul de a se lăsa purtată,
înțelepciunea de a se întoarce în pământ.

 

<<<< *** >>>>

17. Cântarea mișcării și a nașterii unor elemente

*

Sub verdele care se înălțase din lut,
a început o mișcare fără nume.
Aerul și apa și-au împărțit tăcerea,
iar din unirea lor s-a născut tresărirea.
A fost ca o clipă în care materia a oftat.

Din adâncuri s-au ridicat trupuri moi,
pline de somn și de lumină nepricepută.
Le atingea vântul ca pe niște gânduri.
Ploaia le cânta, pământul le mângâia.
Și viața, mirată de ea însăși, a zâmbit.

Nu erau încă nume, nici frică, nici dor,
doar o bucurie care curgea prin mișcare.
Apa purta în brațe primele cântece,
iar lumina le dădea formă fără margini.
Totul era început și nimic nu se sfârșea.

Din trupul unei unde s-a ivit ochiul,
și lumea a învățat să se privească.
Din atingerea apei cu soarele
s-a născut foamea, apoi căldura,
apoi adâncul visului.

Viețile s-au strâns în jurul luminii
ca niște rugăciuni în jurul unei inimi.
Fiecare zvâcnire era o întrebare,
fiecare răspuns – o respirație.
Timpul s-a făcut carne, și carnea – uimire.

A fost o nuntă între apă și suflare,
între lut și cântec, între zbor și teamă.
Din somn s-a ridicat pasărea.
Din tăcere s-a desprins chemarea.
Și cerul s-a umplut de mișcare vie.

Sub mare, umbrele își căutau lumina.
Pe pământ, rădăcina s-a făcut picior.
Aerul s-a făcut inimă,
iar sufletul s-a născut din ecou.
Totul vibra ca o harpă necunoscută.

Nimeni nu a poruncit: „Trăiește!”
Dar viața a înțeles.
Ea a învățat dorul fără cuvinte,
privirea fără ochi, zborul fără cer.
Și lumea a început să cânte în sine.

O, începutule plin de mirare,
fă-ne demni de atingerea ta.
Să nu uităm clipa când materia a visat,
când lutul s-a făcut ființă,
iar lumina a spus – fără glas – „Te iubesc.”

 

<<<< *** >>>>

 

 

 

 

 

 

18. Viețuitoarele apar pentru a împodobi pământul

*

Din verdele adânc, din taina ierbii crescute-n lumină,
s-a ridicat chemarea către suflare și mișcare,
iar pământul, plin de seva semințelor,
a început să rostească primele forme ale vieții.

Întâi s-au ivit ființele blânde,
cele ce culegeau din abundența frunzelor,
și prin pașii lor moi s-a însuflețit tăcerea colinelor.
Apoi au venit cele care urmăresc,
cu ochii aprinși de scânteia prăzii și a echilibrului.

Astfel s-a închis cercul hranei,
și din el s-a ridicat o altă taină – respirația lumii.
Cei ce se hrăneau au devenit hrană,
iar din această dăruire s-a născut armonia.

Frunza și ființa s-au privit în același soare,
rădăcina și pasul s-au îmbrățișat în același lut.
Pământul s-a făcut trup viu, pulsând între naștere și înviere,
iar apele și-au aflat ecoul în ochii celor ce beau din ele.

Totul se mișcă sub un singur gând: continuitatea.
Chiar și umbra se pleacă în fața luminii ce dă viață,
iar viața, în marea ei răbdare, învață să se împartă.

Astfel s-a împodobit pământul –
cu aripi, cu solzi, cu blană și cu respirație caldă –
pentru ca din fiecare suflare să se audă o laudă,
și din fiecare privire – o amintire a începutului.

 

<<<< *** >>>>

 

 

Simboluri vii

***

19. Pământul – Melcul adulmecă un fir

*

Aerul tare poartă tremurul clipelor

și pădurea se înfășoară în mugurii săi.
Melcul, pe firul drumului Mătăsii,

lasă o urmă nemuritoare.
Nimic nu grăbește legământul lutului,

căci tăcerea e sigiliul drumului netrecător.
Timpul nu alungă pașii molatici,

iar pământul le păstrează semnul tăcut.
Rugăciunea e un drum fără granițe,

iar melcul nu uită nimic.
Pădurea nu spune, dar înțelege –  

și lumina respiră din adânc.
Liniștea dă sens clipelor, iar clipa întoarce sensul luminii.
Adierea poartă mirosul lutului reînnoit de ploi tăcute.
O frunză tresare sub umbra norilor rătăcitori.
Pământul își deschide pernă pentru germeni neștiuți.
Melcul înaintează cu răbdarea veșniciei.
Fiecare granulație de sol îi salută trecerea.
În el, lumea își găsește ritmul începutului.
Nicio urmă nu se risipește fără rost.
Lumina îl însoțește ca o binecuvântare tăcută.
Și pământul îi primește pașii ca pe o rugă nesfârșită.

 

<<<< *** >>>>

20. Văzduhul – Pasărea

*

În tăcerea primului mugur, lumina își caută cuibul.
Aerul nu e încă respirație, ci o așteptare fără nume.
Păsările învață să zboare din memoria cerului.
Labirintul nu se sfârșește, ci se deschide în cercuri.
Zborul, fără grabă, ține loc de rugăciune.
Nicio chemare nu străbate mai adânc decât tăcerea.
Zborul și mersul sunt două fețe ale aceleiași căutări.
Un fir de iarbă păstrează în sine amintirea unei aripi.
Un sunet alb se frânge și renaște în ecou.
Pasărea desenează în văzduh chipul unei așteptări –
începutul unui vis, clipa fără margini.
Totul respiră în ritmul unui timp nemăsurat.
Chiar și vântul învață să tacă atunci când e chemare.
Un ou strălucește în lumina care nu a început.
Cerul nu judecă: doar învăluie.
O aripă și o talpă își dau mâna pe o punte invizibilă.
Visul urcă spre zbor, pasărea coboară spre tăcere.
În mijlocul lumii – un centru fără nume.
Acolo, toate drumurile au forma unei spirale.
Tăcerea își desface în văzduh florile nevăzute.
Clipa respiră din aripa care încă nu s-a născut.
Și văzduhul își amintește, din când în când,

că a fost rugăciune.

 

<<<< *** >>>>

 

21. Oceanul și Meduza       

*

Din prăpastia oceanului, acolo unde lumina se stinge înainte de a deveni ființă, se ridică un cerc tremurat de existență: meduza apare ca o constelație rătăcită,

coborâtă în ape pentru a-și plânge stelele pierdute.
Trupul ei transparent este o sferă de întuneric luminat,

un organ al abisului care respiră cosmosul în valuri lente.
În vibrația ei se simte o memorie străveche, poate

primul gând al universului despre propria lui mișcare.
Fiecare pulsație în carne aduce cu sine o notă din muzica întunecată a adâncurilor, o partitură fără început.
Marea o însoțește ca pe un astru căzut, pe care elementele îl recunosc fără să înțeleagă; în transparența ei se adună umbrele risipite ale cosmosului,

precum fragmente ale unui timp încă în gestare.
Când se mișcă, abisul se reorganizează, ca și cum legile lui ar fi doar ecoul frumuseții ei fragile –  apa devine densă ca o rugăciune astrală, în care sunetele

nu au fost încă inventate.
Meduza plutește ca un mit al începutului, o amintire din vremea în care universul era încă doar respirație.
O lumină stranie o înconjoară, ca o gheară palidă a unui soare ce nu a apucat să existe.
În faldurile ei se aud adâncuri care nu au văzut niciodată suprafața, cuvinte nerostite devenite materie.
Ea nu cunoaște direcția, dar poartă în sine centrul unei gravitații pe care nicio stea nu o poate contesta.
Meduza este o ușă între lumi, o geometrie a abisului care nu se lasă niciodată închisă, în fața ei, întunericul se  retrage, iar marea își rearanjează hieroglifele lichide.
Tentaculele ei sunt filamente cosmice, prelungiri ale unui firmament lichid, desenând hărți ale unor lumi necreate
și ating apa ca pe o frontieră subțire dintre viață

și o altă formă de tăcere: când trece
se face o liniște cosmică, ca atunci când un zeu încă nerostit își încearcă prima respirație.
Apoi se retrage lent, purtând cu sine tot neamul adâncurilor, ca o procesiune de stele bolnave,
îndepărtându-se devine o vibrație, un licăr de galaxie înecată, o torță rece într-un templu de apă necreată

ce nu a cunoscut încă numele divinului
Nimic nu rămâne după ea, decât o clipă în care abisul

a crezut că poate deveni cer pentru că este făcută

din tranziție pură, din respirația dintre două realități.
Și astfel marea cade din nou în sine, cu solemnitatea unui univers care își reînnoiește tăcerea purtând în sine, pentru o clipă, ideea că tot ce există ar putea fi din nou început.

plutește ca un vis al materiei despre sine însăși, o oglindă în care oceanul își caută chipul de dinainte de lume.
Când se oprește, întunericul o cercetează, dar nu îndrăzneaște s-o atingă: parcă ar privi o relicvă a învierii.
În transparența ei se adună ființarea însăși, ca și cum universul ar exersa un chip nou al existenței.

<<<< *** >>>>

22. Labirint de lumină ( melcul și pasărea)

*

Departe de vuiet, zorii își adună respirația.

Lumina nu cade, ci se așază ca un semn vechi.

Pasărea deschide văzduhul cu o mișcare lentă.

Melcul adună lumea în cercuri de liniște.

Fiecare pas e un timp care nu se mai întoarce.

Fiecare zbor – o tăcere ridicată în văzduh.

Acolo unde ochiul nu vede, mugurul ascultă.

Acolo unde tălpile ating, pământul înflorește.

Un labirint de lumină ține loc de răspuns.

Nimic nu grăbește clipa în care se naște sensul.

Melcul își scrie rugăciunea pe o spirală invizibilă.

Pasărea o citește de sus, ca pe o carte deschisă.

Între cele două, o punte subțire – respirația.

Umbra se așază în locul unde nu mai e teamă.

O frunză aude mai limpede decât o inimă.

Zborul și mersul nu se luptă – se îmbrățișează.

Oul și cochilia poartă aceeași tăcere.

În depărtare, pasărea dispare într-o fâșie de cer,

ca o frază care se pierde într-o tăcere mai mare.

Melcul rămâne singur cu pământul, dar singurătatea aceasta

e plină, ca o cupă până la margine.

În mijlocul labirintului nu e sfârșit, ci început.

Acolo, liniștea are aripi.

 

<<<< *** >>>>

 

 

 

 

23. Aceeași neliniște (variantă )

*

Nu mai există dimineață, ci doar începutul ei, suspendat.

Aerul nu respiră – așteaptă să devină lume.

Pasărea nu zboară încă; își amintește cerul.

Melcul nu pornește; își aude timpul curgând în el.

Labirintul nu e un loc – e un gând.

Tot ce mișcă, tace. Tot ce tace, respiră.

O frunză cade înapoi în arborele ei nevăzut.

Lumina nu vine – se adâncește.

Spirala melcului e semnul unui timp circular.

Zborul păsării – marginea unei absențe.

Între ele nu e drum, ci respirație.

Tăcerea nu desparte, ci învăluie.

Răbdarea are aripi. Zborul are rădăcini.

Nicio clipă nu e grăbită să devină.

Cerul nu deschide – doar ascultă.

Ceea ce cade nu pleacă. Ceea ce zboară nu fuge.

Melcul și pasărea – două nume ale aceleiași neliniști.

În cochilie, tăcerea are formă.

În zbor, forma dispare.

Ceea ce rămâne este tăcerea fără margini.

Iar în centrul ei – începutul tuturor drumurilor.

 

<<<< *** >>>>

 

 

 

 

 

24. Visele, melcul și meduza

*

Geometria somnului tace.

Melcul desenează sfera cu o singură linie,

spirală exactă – hotar între vis și trup.

Meduza, clopot de apă,

învârte o lumină subțire ca un calcul.

Raza ei nu cade, ci deschide un cerc.

Timpul devine un punct lucid,

unde tăcerea se multiplică fără sfârșit.

Nicio aripă nu tulbură ecuația adâncului.

Visul nu are margini, doar funcții transparente –

o lege sub val, o matrice fără nume.

Melcul se retrage în spirală.

Meduza ascultă orbita curentului.

Între ei, clipa nu curge, ci se demonstrează.

Apa respiră fără valuri, ca o propoziție tăcută.

Înăuntrul cercului, nu există margine.

Liniștea își notează teorema pe o frunză de abis.

Melcul și meduza devin două expresii ale aceleiași funcții.

Somnul își schimbă fața și devine cristal.

O spirală mică închide universul în sine.

Totul tace – dar formula rămâne.

Și în centru: un punct de lumină perfectă.

 

<<<< *** >>>>

 

 

 

25. Visele, pasărea și meduza

*

O pasăre a bătut din aripi și atunci, visul s-a ridicat

în aer, și a plutit o vreme peste toate zilele fără nume.

Meduza îl aștepta deja, dansând printre valuri,

ca o balerină fără trup.

Soarele a râs. Valul a făcut o reverență.

Meduza a prins o rază și a înfășurat-o pe trup.

Vântul a desenat marea cu o suflare pe nisip.

Un nor s-a oprit să asculte povestea.

Meduza a aplaudat cu lumina ei moale.

Valurile au adormit în brațele mării.

Visul se ridică și se rostogolește, alunecă printre valuri,
atinge cerul și dispare în lumină.

Meduza plutește, ușoară ca un vis care nu doare,

își desface voalul, ca o mamă care adoarme cerul;
marea o mângâie, cerul o ascultă.

Visele – copii fără vârstă, alergând între pământ și apă.
Le e de ajuns să fie primiți, nimeni nu le poate prinde.

Meduza ascultă valul, nu se grăbește să ajungă undeva,

îi ajunge să respire o lumină care nu se stinge:

transparența ei e o ecuație fără necunoscută

Apa și pământul își schimbă ecuațiile.

În abisul lucid, visul se întinde – fir de argint fără sfârșit.

Zborul nu are formă; nici visul meduzei.

<<<< *** >>>>

 

 

26. Ca într-un vis adânc, fără margini

*

Melcul își târăște lumina, în spirală,
precum timpul ce-și leagă marginile de sine.
O picătură de noapte îi scrie drumul.
Tăcerea nu are nevoie de martori.

Meduza, mireasă a mării, respiră prin gol,
când valul se întoarce spre nașterea lui.
Într-o clipă, apa învață să fie aer.
Tentaculele ating, fără să atingă.

Visele coboară ca o ploaie transparentă,
îmbrăcând cochilia într-o pădure lichidă.
Labirintul nu se mai teme de începuturi.
În miezul visului nu există rană.

Melcul tace. Meduza se rotește în lumină.
O umbră de înger trece printre ei.
Pasărea timpului plutește între forme.

Un fir de argint leagă pământul de mare,
un fir de mătase leagă cerul de mare,
un stâlp de lumină leagă pământul de cer.

Într-un loc fără hartă, clipa adoarme.
Răbdarea și fluidul își dau mâna.
Între cochilie și val se naște un cântec.
Acolo, visul își recunoaște trupul.

<<<< *** >>>>

.

 

 

 

 

 

Lamura creației – Omul

***

27. Arbore al luminii

*

Lumina s-a rotit în sine ca o promisiune neterminată,
strângând în cercuri tot mai fine respirația începutului, până când tăcerea a devenit nucleu.

Nucleul a coborât în adâncul apelor ca o sferă vie,
o spirală care se desfăcea lent către marginile timpului,

ca o undă care își caută centrul fără a-l găsi,
până când centrul s-a născut din gravitația ei interioară.

Din acel centru a pornit o spirală subțire,
învârtindu-se prin ape ca o respirație verticală,
lăsând în urmă filamente ce păstrau ecoul stelelor.

Pământul a primit spirala ca pe un secret cald,
iar legământul s-a ridicat în rădăcini, în verde, în zbor,
toate urcând în cercuri adânci spre lumina lor intimă.

Celula a simțit spirala atingându-i marginea,
și marginea a început să se extindă în cercuri succesive,
până când forma însăși a devenit un drum de întoarcere.

Când Clipa s-a deschis, s-a deschis rotindu-se,

ca o floare cosmică întorcându-și petalele spre sine,
iar în centrul ei s-a adunat o privire –

fereastră care se înalță prin propria ei mișcare,
izbindu-se de tăcere și transformând-o în respirație.

Din respirația adâncă a universului, acolo unde timpul încă nu știa să numere, se ridică taina omului, ca un abur de lumină rătăcit între stele și pământ.

Pământul îl primește ca pe un fiu întârziat, modelându-i trupul din lutul cald în care semințele

își ascund visele; în clavicula lui se ascunde prima licărire a unei stele uitate, ca și cum cerul însuși și-ar fi cedat un fragment pentru a-i aprinde mersul.

Luna îl privește din înălțimi palide, ca o mamă tăcută care recunoaște în umbra lui ecoul vechilor creații.

Fiecare celulă îi tremură ca o rugăciune nerostită, ca un manuscris de lumină în care viața învață pentru întâia oară alfabetul existenței.

Când deschide ochii, lumea vegetală se cutremură ușor, ca și cum frunzele ar ști că cineva a venit să le citească verdele până la rădăcină, păsările își rearanjează zborul deasupra desenând o hartă a cerului

în care omul descifrează direcții netrezite încă.

Soarele îi așază fruntea în palma lui de foc, un gest de înfiere cosmică, dăruindu-i cuvântul încă nedeslușit.

În umbra lui se adună toate vietățile, ascultând dacă mersul său va fi de prădător sau de păzitor al lumii.

Marea îl privește cu neîncrederea abisurilor, temându-se că va purta în sine prea multă lumină sau prea mult întuneric, dar omul înaintează ca o punte între adânc și zenit, purtând în piept un miez de clipă care știe să se deschidă spre eternitate.

Fiecare pas al lui este o încercare a universului de a-și pune în ordine propriile întrebări încă născute.

Când atinge lutul, pământul tresare, recunoscând în atingerea lui propria memorie întoarsă în trup.

Când atinge cerul, stelele se rearanjează o clipă, ca și cum ar vrea să-i facă loc în șirul lor de semne.

În respirația lui se adună ritmul adâncurilor de apă și vibrația înaltă a vânturilor, un amestec de umbră și lumină care îl poartă spre sine.

Lumea întreagă se apropie de el, nu pentru că îl înțelege, ci pentru că simte în el o taină a continuității.

Viețuitoarele îl ocolesc, apoi se apropie iar, ca și cum ar recunoaște în mersul lui un străvechi fir al creației.

Focul îl învață să vorbească, iar tăcerea îl învață să asculte ceea ce nu poate fi rostit.

Omul se ridică atunci între pământ și univers, ca un arbore al luminii, cu rădăcini în humă

și ramuri nesfârșite în necuprins.

În clipa aceea, universul tace o secundă și îl privește: vede în el nu sfârșitul, ci începutul unei noi respirații.

Iar omul, încă neștiutor, pășește înainte, purtând în sine lamura creației – un fragment de divin care caută în lut un drum spre stele.

Așa începe călătoria lui: între firul de iarbă și constelație, între celulă și lumină, între pământ și eternitate –

omul, chip trecător al infinitului.

Așa a devenit lamură: partea fină a creației,
esența distilată dintre noapte și lumină,
mirarea prin care cosmosul

își privește pentru prima oară chipul.

 

<<<< *** >>>>

28. Cântarea nașterii conștiinței din lumină

*

Din întunericul primordial, acolo unde materia își învață răsuflarea, s-a ridicat o vibrație de lumină, ca o fisură

în tăcerea creației; aici s-a adunat prima întrebare,

o scânteie care nu își găsea destinul, dar îl presimțea.

Pământul a tresărit ca un animal străvechi recunoscând un stăpân încă nenăscut, deasupra, cerul și-a coborât arcanele, pregătind locul unei învieri încă neștiute.

Lutul, până atunci doar umbră îngroșată, a simțit o respirație care nu îi aparținea: a fost lumina –

intrând în el ca un nume rostit înaintea limbii.

În clipa atingerii, somnul materiei s-a rupt,

ca o crustă lăsând apa să iasă la iveală.

O tremurare s-a născut în carne, un murmur vertical,

ca o chemare la suprafață.

Uimirea a fost primul organ al omului; înaintea inimii, înaintea glasului: a strălucit ca un fir de aur ascuns într-o piatră care nu știa că poate vedea.

Lumina și-a făcut cuib în fruntea lutului, ca un soare mic și înfricoșat de propria lui putere.

În acel cuib s-a deschis un spațiu nou:

conștiința, o fereastră în direcția eternității.

Universul a privit prin ea, mirându-se

că poate fi privit înapoi și materia a încetat să fie

doar greutate, devenind mărturie.

Omul s-a ridicat ca un arbore ce poartă în trunchi amintirea seminței și presimțirea cerului.

Văzduhul l-a recunoscut, atingându-i pieptul cu o adiere de început, apele i-au reflectat chipul ca pe o amintire a lor despre viitor, pământul i-a primit pașii

ca pe niște hieroglife umane, scrise pe o tăcere milenară.

În el s-a adunat, ca o singură flacără,

tot ce se năștea și tot ce murea.

Și lumina a rămas, necurgătoare, în miezul ființei.

De atunci el nu mai vede doar lumea, ci și ideea lumii.

Iar ideea lumii l-a întrebat tăcut:

„Cine ești, Tu, cel ce mă privește?”

Omul nu a știut răspunsul, dar i-a simțit greutatea

ca pe un cer înclinat asupra inimii.

A învățat mirarea ca pe o rugăciune care nu cere nimic.

A învățat frica – acea umbră venită din lumină,

nu din întuneric, a învățat dorul –

acea rană pe care stelele o deschid în carne.

Gândul l-a lovit ca o aripă nevăzută, ordonându-i haosul.

Cuvântul s-a aprins în el ca o fiară blândă, cerând glas; prin cuvânt, lumea și-a auzit numele și s-a recunoscut.

Prin gând, cerul a coborât în pieptul lui – continent de lumină, prin tăcere, abisul și-a lăsat urma în privirea sa.

Omul a mers între vis și lut ca un mesager al unei promisiuni încă nerostite,în pașii lui se strângeau amintirile pământului și predestinările cerului.

A început să plângă, și lacrima a devenit semn că lumina știe să doară; a început să iubească, și iubirea a devenit semn că lumina știe să rămână.

A început să se teamă, și frica a devenit semn că umbra știe să vorbească.

Toate acestea s-au adunat într-un singur jar: conștiința, născută dintr-un soare interior.

Și acel soare nu apune niciodată, ci doar își schimbă numele în fiecare clipă.

Astfel omul a ajuns să fie întreagă răscruce –

între lut și idee, între cer și carne.

El e singura vietate care își poate vedea începutul și presimți sfârșitul: în el universul s-a oprit o clipă,

ca să-și privească propria umbră.

În el tăcerea s-a deschis și a devenit drum.

În el lumina s-a curbat și a devenit gând.

Pământul i-a simțit pașii ca pe niște litere ale unei noi creații, apele i-au oglindit chipul ca pe o scrisoare venită din viitor, aerul i-a ridicat privirea spre înalt, ca un înger încă timid, focul i-a aprins în gând flăcările dorului.
Toate elementele au îngenuncheat în el, fără să știe de ce.
Conștiința s-a ridicat ca o coloană de lumină

străbătându-l din rădăcini până în vârf.
Prin ea, universul și-a văzut chipul

și a înțeles că poate deveni altul.
Prin ea, omul a aflat că nu este doar materie adunată –

 ci materie care se întreabă.
De atunci, conștiința se naște în fiecare clipă ca o poveste care știe sfârșitul și totuși se miră de început.

 

<<<< *** >>>>

 

Lumina cosmică – focul etern;

Lumina divină – a sufletului

***

29. Amintirea cerului

*

În lumina dimineții se desface o inimă,
și din ea curg toate începuturile.
Aerul respiră în culori tăcute,
iar tăcerea poartă pe umeri un soare blând.

Între trup și vis, lumina dansează ca un înger,
atinge fruntea apei,
și lasă acolo amintirea cerului.

De câte ori închidem ochii, auzim sufletul luminând –
ecoul unei stele care s-a rătăcit pentru a ne salva.

Lumina nu vine – ea se naște prin noi,
când focul interior se purifică de umbră.
În tăcerea sufletului, materia se topește,
iar spiritul devine aur viu.

Fiecare respirație e un act de transmutare,
fiecare gând curat – o scânteie din piatra filosofală.
Cei ce văd cu ochiul inimii văd cum stelele

se adună în ființă, sufletul recunoaște propria scânteie.

Universul pulsează în ritmul inimii.

Tot ce e viu poartă amprenta eternității.

În tăcerea interioară se naște cunoașterea.

Fiecare bătaie de inimă e rugăciune.

<<<< *** >>>>

30. Ochiul divin

*

Deasupra tăcerii se aprinde un cântec fără sunet,
și lumina coboară pe treptele abisului,
îmbrăcând în înțelesuri materia.
Ea nu se arată, ci doar pulsează în ritmul nemișcării,
precum respirația unei ființe infinite.

Fiecare atom e o rugă ce uită de sine,
iar universul, o inimă ce nu încetează să bată.
În mijlocul ei se află ochiul divin,
care nu privește, ci luminează.

Și tot ce pare departe se întoarce într-un singur punct:
în clipa pură a recunoașterii.
Căci nimic nu e mai strălucitor
decât amintirea luminii din care am fost zidiți.

Sufletul pulsează ca univers ascuns.

Tăcerea vorbește mai mult decât cuvintele.

Pașii devin liturghie cosmică.

Atingerea e adiere divină.

Inima simte pulsul cosmosului.

Gândurile se deschid ca petale de floare.

Rugăciunea revelează, nu cere.

Suflarea devine glas al veșniciei.

Universul se oglindește în om.

Ființa se înalță în armonie cu universul.

Omul recunoaște eternitatea în sine.

Lumina interioară dezvăluie adevăruri tainice.

<<<< *** >>>>

31. Scânteia veșnică a sufletului

*

Lumina pătrunde tăcută prin vălurile întunericului,
Sufletul ascultă cântecul ascuns al stelelor.
Fiecare bătaie de inimă e o rugă tăcută,
Și fiecare lacrimă reflectă universul în sine.

Lumina cosmică se așază în fragmente de vis,
Umbrele învață să fie doar trecătoare.
Respir viața cu fiecare fir de lumină,
Și simt eternitatea pulsând în interior.

Calea inimii străbate lumini și umbre,
Fiecare pas e un legământ cu infinitul.
Sufletul recunoaște propria scânteie,
În fiecare atom dansează începutul,
Și în fiecare clipă se află veșnicia.
Rugăciunea nu cere, ci devine răspuns,
Tot ce e viu poartă amprenta veșniciei,
Lumina interioară devine busola ființei,
Și tăcerea inimii șoptește adevărul etern.

Raza pură pătrunde vălul tăcerii.

Sufletul se deschide precum floarea dimineții.

Fiecare gând se înalță spre cer.

Emoțiile devin lumină vie.

Universul pulsează în ființa noastră.

Clipele se transformă în căi sacre.

Timpul se curbează sub raze divine.

Fiecare pas devine rugăciune.

<<<< *** >>>>

32. Confesiune psalmică

*

Doamne al începutului și al sfârșitului fără margini,
din raza Ta mi s-a născut privirea.
Tu ai suflat peste haos,
și am devenit lacrimă vie în ochiul Tău.

Mă caut în lumina care nu se stinge,
și nu știu dacă sunt eu cel ce o vede
sau ea mă vede pe mine, înlăuntrul ei.
Ruga mea nu e cerere, ci aducere-aminte,
căci lumina care m-a născut nu poate fi pierdută.

Când privesc spre cer, mă privesc spre tine,
și când mă întorc în inimă, acolo e tot cerul.
Astfel învăț că lumina nu are loc, ci doar ființă.

Lumina este gândul primordial, forma necreată a Ființei.
Din ea izvorăsc toate legile și toate umbrele,
căci numai lumina poate da chip întunericului.

Omul e un punct de trecere, o fereastră deschisă

între două tăceri: cea a cerului și cea a sufletului.
Când ele se ating, se naște cunoașterea.

Nu vedem lumina, ci doar urmele ei în materie,
dar în adânc, spiritul o simte ca pe o chemare,
ca pe o sete de a fi întreg.
Și atunci, clipa devine eternitate respirabilă.

Lumina ce străbate frunzișul aduce liniște.

Frunza căzută e simbolul reconcilierii.

Lumina interioară revelează mistere.

<<<< *** >>>>

33. Lumina ca suflu al Ființei cosmice – expresie

a Cuvântului primordial

*

În abisul tăcerii s-a trezit un freamăt,
ca o respirație fără trup, dar plină de sens.
Nu era nici început, nici sfârșit,
ci doar o lumină fără umbră,
întinzându-se peste neființă ca o rugă.

Ea s-a făcut timp și materie,
a luat chip de stea și de inimă,
și-a scris în fiecare atom povestea iubirii.
Cine o aude, se naște din nou;
cine o uită, cade în somnul adânc al nimicului.

Lumina cosmică plutește peste gând,
îmblânzește haosul,
leagă marginile infinitului într-o singură respirație.
Dincolo de stele, nu-i întuneric,
ci tăcerea din care lumina își trage ființa.

Omul e doar reflexul ei trecător,
dar când privește spre interior,
își amintește: și el este lumină.

Cel ce nu se teme vede cu ochii inimii vii.

Cei care au vegheat știu – ceilalți au tăcut.

Pe cerul tăcut dorul înalță aripi, atinge stele.
Cine a iubit o dată s-a întâlnit cu lumina.

 

<<<< *** >>>>

 

34. Ruga luminii care se naște în om

*

Doamne, din tăcerea Ta s-a aprins ființa mea,
și-n adâncul nopții aud cum lumina mă cheamă.
Nu cer nimic, decât să Te pot privi
prin ochii pe care mi i-ai dăruit din iubire.

Mi-ai pus în sânge flacăra cerului,
mi-ai dat dorul de a înțelege clipa,
și setea de a Te regăsi în toate lucrurile.
Când plâng, Tu ești lacrima mea;
când râd, Tu ești zborul.

În mine e o lumină care nu-mi aparține,
dar fără ea aș fi doar o umbră rătăcită.
De câte ori mă pierd, ea mă adună,
și-mi spune, fără cuvinte: „Eu sunt tu, dar veșnic.”

Așa am înțeles că mântuirea nu e departe,
ci doar o întoarcere spre propria-mi tăcere.
Dincolo de trup e liniștea,
iar în liniște – chipul Tău nemărginit.

Tu ești începutul care nu se termină,
și sfârșitul care nu mai pleacă.
Doamne, luminează-mă dinlăuntru,
ca să pot fi, în sfârșit, lumină.

Știu că lumina credinței nu se vede, ci se trăiește.

Când inima e limpede, universul se oprește o clipă.

În inima smereniei se ascunde toată înțelepciunea.

Cine se roagă cu adevărat nu mai are nevoie de dovadă

<<<< *** >>>>

35. Arhitectura tăcerii în lumina Ființei

*

Lumina nu este văzută, ci gândită.
Ea nu trece prin timp, ci îl creează.
Unde se sfârșește noaptea,

acolo începe înțelegerea,
căci fără întuneric, lumina n-ar fi decât absență.

Tot ce este viu poartă amintirea unei raze,
o taină geometrică a infinitului din materie.
Steaua, piatra, omul — toate ascultă aceeași lege:
a fi înseamnă a străluci pe dinăuntru.

Cunoașterea nu vine prin ochi, ci prin tăcere;
adevărul nu se arată, ci se luminează.
Cine gândește cu inimă limpede,
atinge marginile ființei și vede cum ele se topesc.

Lumina e arhitectul universului,
dar și arhiva sufletului.
Ea leagă atomii cu aceleași fire de sens
cu care leagă gândurile în vis.

Omul e un experiment al luminii —
o încercare a ei de a-și înțelege forma.
Și totuși, în clipa morții, nu dispare nimic:

doar lumina se întoarce în sine.

 

<<<< *** >>>>

 

 

 

36. Zarea care respiră în inimă

*

În zori, când aerul nu are încă nume,
lumina se apropie de suflet ca o rugă.
Tot ce e viu tresare în clipa aceea tăcută,
ca și cum ar recunoaște un chip dinainte de naștere.

Pe câmpul aburind, firele de iarbă
își pleacă fruntea sub greutatea clipei.
Nimic nu vorbește, dar totul se înțelege:
o inimă înaltă se întinde peste lume.

Zarea respiră în mine,
și eu respir în ea – aceeași suflare.
Cuvintele nu mai sunt nevoie,
căci ochiul și gândul devin unul.

Un fior blând curge din cer spre pământ,
îmbrăcând în sens pietrele, arborii, norii.
Lumina se naște iar și iar,
ca un copil al liniștii, nemuritor.

Și în acea clipă, fără măsură,
simt că nu mai e nici început, nici sfârșit –
doar o curgere luminoasă,
unde totul e iubire și adevăr.

 

<<<< *** >>>>

 

 

 

 

37. Cântul luminii originare

*

Înainte de timp, era doar respirația luminii.
Ea cânta fără glas, dar cântecul ei zidea cerul.
Din vibrația ei s-au născut izvoarele și stelele,
iar umbrele au fost doar ecouri ale harului.

În mijlocul golului, o scânteie a spus: „Fie Ființă!”
Și în acel cuvânt s-a aprins întregul univers.
Tot ce există e un vers din imnul originar,
un sunet care nu se stinge, ci devine conștiință.

Omul este o notă din acea simfonie tainică,
un ecou al dumnezeirii în carne vie.
El poartă în sânge ritmul creației,
și în suflet – tăcerea de dinaintea ei.

Când se roagă, lumina se întoarce acasă;
când iubește, universul se reînnoiește.
Fiecare pas, fiecare respirație
e o ofrandă adusă începutului.

Și când se va stinge lumina din trup,
nu va fi sfârșit, ci revenire.
Căci în adâncul ei, lumina se recunoaște,
rostind din nou: „Sunt!”

 

<<<< *** >>>>

 

 

 

 

38. Simfonia Ființei din Lumina Veșniciei

*

Lumina trece prin veșnicie fără zgomot,
Rostește tăcerea ca pe o rugăciune fără sfârșit.
În adâncurile sufletului, stelele se odihnesc,
Iar umbrele învață să fie doar forme ale harului.

Fiecare respirație aduce cu sine cântecul creației,
Și fiecare bătaie de inimă e ecoul unui început.
Omul descoperă în el însăși universul,
Și universul îl recunoaște în inimă.

Când sufletul plânge, lumina adună lacrima în lumină,
Și fiecare suferință devine un altar al nemuririi.
Tot ce e viu poartă amprenta tainică a stelelor,
Și tot ce moare renaște în cercul sacru al luminii.

În privirea celui care iubește se oglindește infinitul,
Și cuvintele nu mai sunt decât umbre ale adevărului.
Fiecare pas pe pământul ascuns al inimii
E o întoarcere la originea primordială.

Rugăciunea nu cere, ci devine răspunsul,
Și iubirea nu strălucește, ci revelează prezența.
Lumina nu arde, nu rănește, nu moare;
Ea devine oglindă pentru fiecare căutare.

În fiecare atom pulsează ecoul creației,
Și în fiecare clipă se află începutul veșnic.
Omul este un vas, un ulcior din lut sfânt,
În care universul se frământă blând și infinit.

În zori, lumina se așază pe frunza nemișcată,
Și chiar și umbrele devin parte din taina ei.
Când noaptea cade, stelele nu mor –
Ele devin lumină în interiorul nostru.

Sufletul recunoaște propria scânteie,
Și scânteia vorbește limba eternității.
În tăcerea inimii, glasul divin șoptește,
„Sunt aici, în tine, și nu plec niciodată.”

Universul pulsează ca o inimă unică,
Iar omul, prin ființa sa, ascultă ritmul sacru.
Fiecare suflare e o rugăciune mută,
Fiecare bătaie, o declarație de existență.

Lumina cosmică și lumina interioară
Se întâlnesc și se contopesc într-un cântec pur,
Care nu se termină și nu începe niciodată,
Ci doar se descoperă în fiecare clipă trăită.

Lumina pătrunde tăcută prin vălurile întunericului,
Sufletul ascultă cântecul ascuns al stelelor.
Fiecare bătaie de inimă e o rugă tăcută,
Și fiecare lacrimă reflectă universul în sine.

Lumina cosmică se așază în fragmente de vis,
Umbrele învață să fie doar trecătoare.
Calea inimii străbate lumini și umbre,
Fiecare pas e un legământ cu infinitul.
Sufletul recunoaște propria scânteie,
Și în tăcerea interioară se naște cunoașterea.

Lumina interioară devine busola ființei,
Și tăcerea inimii șoptește adevărul etern.

 

<<<< *** >>>>

39. Răsăritul tainic al luminii

*

Lumina răsare încet peste marea sufletului,
Și umbrele se topesc în strălucirea ei pură.
Fiecare gând devine fir de aur,
Și fiecare emoție poartă ecoul infinitului.

Sufletul meu deschide ferestre către eternitate,
Respir clipa ca pe o veșnicie ascunsă.
Lumina cosmică se revarsă lin peste inimi,
Și în tăcere se naște cunoașterea profundă.

Fiecare pas pe pământ e o chemare,
Și fiecare atingere e un legământ cu universul.
Tăcerea îmbrățișează spațiul între stele,
Iar timpul se curbează sub greutatea luminii.

Inima pulsează ritmuri cosmice,
Și gândurile se transformă în raze de soare.
Rugăciunea nu cere nimic, ci se face simțită,
Ca o scânteie eternă ce nu se stinge.

Tot ce e viu se contopește cu infinitul,
Și moartea devine un prag către lumină.
Omul se recunoaște în univers,
Și universul îl recunoaște pe el.
Lumina interioară dezvăluie adevărul,
Și tăcerea devine glasul eternității.

 

<<<< *** >>>>

 

 

40. Oglindă a universului

*

O scânteie se aprinde în adâncul inimii,
Și întunericul se retrage sub șoapte tăcute.
Fiecare gând devine oglindă a universului,
Și fiecare emoție aduce ecoul eternității.

Sufletul respiră lumina cosmică,
Ca o amintire a originii sale divine.
Fiecare pas în lume poartă taină,
Și fiecare privire revelează infinitul.

Tăcerea nu e gol, ci plină de lumină,
Și clipa se desface în raze aurii.
Fiecare atingere devine punte între lumi,
Și rugăciunea pulsează ca un ritm ascuns.

Universul se oglindește în inima omului,
Și omul devine reflex al veșniciei.
Lumina interioară nu se stinge,
Chiar dacă umbrele încearcă să o acopere.

Căci în fiecare suflet există un far,
O stea care arată drumul către sine.
Fiecare răsuflare aduce cunoaștere,
Și fiecare tăcere devine glas al eternității.
În lumina ascunsă, sufletul se naște iar,
Și universul se deschide în fiecare clipă.

 

<<<< *** >>>>

 

 

 

41. Raza eternă a ființei

*

Lumina se revarsă din adâncul sufletului,
Ca o flacără tainică ce nu se stinge.
Fiecare gând e scânteie de cer,
Și fiecare emoție se deschide ca o floare de aur.

Sufletul simte pulsul universului,
Fiecare clipă e oglindă a eternității.
Tăcerea devine limbaj,
Și timpul se apleacă sub razele ei.

Fiecare pas devine rugăciune,
Și fiecare atingere, legământ cu cosmosul.
Inima tresaltă în ritm cosmic,
Iar gândurile se fac raze de lumină.

Rugăciunea nu cere, ci revelează,
Și fiecare suflare aduce pace.
Universul se oglindește în privire,
Și omul descoperă veșnicia în sine.

Lumina interioară dezvăluie adevărul,
Chiar și în mijlocul umbrelor.
Fiecare suflet e un far,
Iar fiecare clipă, o poartă spre infinit.
În raza eternă, ființa se naște iar,
Și universul pulsează în armonie deplină.

 

<<<< *** >>>>

 

42. Lumina ca rugăciune tăcută

*

O rază se strecoară printre vălurile sufletului,
Și umbrele se topesc sub cântecul tăcerii.
Fiecare gând devine arc de lumină,
Iar fiecare emoție poartă ecoul eternității.

Sufletul pulsează ca un univers ascuns,
Și fiecare clipă se face poartă spre infinit.
Tăcerea vorbește mai mult decât cuvintele,
Și timpul se desfășoară în ritm sacru.

Fiecare pas devine liturghie,
Și fiecare atingere este o adiere divină.
Inima tresaltă, simțind pulsația cosmosului,
Și gândurile se deschid precum petalele unei flori.

Rugăciunea nu cere nimic, ci revelează,
Iar suflarea devine glas al veșniciei.
Universul se oglindește în ochii omului,
Și omul recunoaște eternitatea în sine.

Lumina interioară dezvăluie adevăruri tainice,
Chiar și în adâncul umbrelor.
Fiecare suflet e stea călăuzitoare,
Iar fiecare clipă, o șansă de renaștere.
În lumina ce pătrunde în taina inimii,
Ființa se înalță, iar universul răspunde în armonie.

 

<<<< *** >>>>

 

 

43. Eterna scânteie a sufletului

*

În adâncul ființei pulsează o scânteie,
Un fir de lumină ce nu cunoaște întunericul.
Fiecare gând se înalță ca un arc de aur,
Și fiecare emoție devine flacără tainică.

Sufletul se contopește cu ritmul universului,
Iar clipele devin poartă spre infinit.
Tăcerea devine glas al eternității,
Și timpul se desfășoară sub raze sacre.

Fiecare pas este ritual,
Fiecare atingere, har divin.
Inima tresaltă în ritm cosmic,
Iar gândurile devin raze de lumină pură.

Rugăciunea tace, dar revelează adevărul,
Suflarea devine cântec al veșniciei.
Universul răspunde privirii omului,
Și omul descoperă eternitatea în sine.

Lumina interioară dezvăluie taina,
Chiar și umbrele nu o pot opri.
Fiecare suflet este far călăuzitor,
Iar fiecare clipă, șansă de renaștere.
În raza eternă, ființa pulsează,
Și cosmosul se înalță în armonie deplină.

 

<<<< *** >>>>

 

 

Întunericul

44. Catedrala întunericului

*

Întunericul nu cade – el se înalță în tăcere,
precum o catedrală fără vitralii, fără clopote.
Pe treptele lui nu urcă nimeni, dar toți trec pe acolo.
Umbrele nu se tem, ci se recunosc între ele.
O lumânare stinsă încă luminează amintirea flăcării.
Fiecare pas al tăcerii e un clopot mut.
Sub cupola neagră, aerul nu respiră, ci ascultă.
Cine îndrăznește să privească în sus nu vede, ci aude.
Nici o stea nu se naște din frică.
Întunericul nu e dușmanul luminii – ci mama ei.
Un glas vechi răsună, dar nu din afară.
Fiecare inimă e o criptă în care timpul își adoarme pașii.
Pe ziduri cresc fluturi negri ca niște rugăciuni inversate.
Fiecare clipă își poartă sicriul cu blândețe.
Nu e nimic de văzut aici – și tocmai de aceea e totul.
Întunericul nu ascunde – ci păstrează.
Nu ucide lumina – o îmbracă în mister.
În beznă, frica devine îngerul fără aripi.
Acolo unde nu mai e culoare, rămâne ființa.
Și acolo, în mijlocul vidului cald,
o respirație fără nume își deschide aripile,
precum o rugăciune fără sfârșit.

 

<<<< *** >>>>

 

45. Orașul fără lampă

*

Pe străzi, noaptea nu vine  se așază încet, ca o pătură udă.
Trotuarele respiră greu, ca niște plămâni de piatră.
Lampa din colț a uitat să clipească.
Umbrele merg pe lângă oameni, nu cu ei.
Ferestrele s-au închis una câte una – pleoape bătrâne.
Nici câinii nu mai latră –

doar vântul știe alfabetul fricii.
În vitrine, manechinele stau cuminți,

fără priviri, fără dor.
O bancă din parc își ține frigul în brațe.
Pe ziduri, mucegaiul a scris deja poemul iernii.
Întunericul nu mai are margini, ci obraji.
Îl simți pe piele, ca o respirație rece.
În mijlocul pieței, un bec ars ține loc de profet.
Tăcerea nu mai e gol – e zid.
Oamenii trec, dar nu lasă urme.
Umbra lor e mai grea decât trupul.
Cerul nu mai e negru – e o pânză groasă de tăcere.
O fereastră deschisă nu mai înseamnă nimic.
Fumul unei țigări singuratice se ridică,
ca un semn slab că inima nu a înghețat complet.
Apoi, totul tace din nou.
Ca și cum orașul ar dormi sub o pătură de plumb.

 

<<<< *** >>>>

 

46. Rugăciune către nevăzut

*

Întunericul nu este gol –  ci plin de respirații nerostite.
Acolo unde ochiul nu pătrunde, sufletul așteaptă.
Pe drumul fără torțe, fiecare pas e o rugăciune.
Bezna nu e dușmanul luminii – ci ușa ei secretă.
O stea nu se naște decât în adâncul cel mai negru.
Tăcerea nu e absență, ci formă pură de a fi.
Cei care caută lumină o găsesc mai întâi pe dinăuntru.
Întunericul le este dascăl, nu temniță.
În miezul nopții, inima învață alfabetul sferelor.
Fiecare bătaie e un semn scris pe cerul interior.
Ploaia nu cade, ci șoptește rugăciuni în limba umbrelor.
Pe marginile beznei cresc mugurii înțelegerii.
Nimic nu se vede, dar totul se știe.
Umbra nu ascunde – ci ocrotește.
Cel ce tace aude. Cel ce privește în întuneric vede.
Nu cu ochiul, ci cu respirația.
O singură flacără nu poate lumina totul,
dar poate să lumineze începutul.

Lumina se teme, frica-i o păpușă, întunericul se joacă.
Și atunci, tot ce părea pierdut respiră din nou.
Întunericul îngenunchează

în fața Celui care nu are nume.
Și din rugăciunea lui tăcută se naște zorul.
Liniștea rămâne ca un giulgiu sfințit.

 

<<<< *** >>>>

47. Noapte frântă

*

Noaptea curge ca un sânge în venele orașului.
Fiecare lumină este o rană.
Sub poduri, umbrele mușcă din tăcere.
Nimeni nu strigă, dar totul țipă.
Ferestrele privesc, nu oamenii.
Timpul nu merge, ci se rupe în bucăți.
O pasăre oarbă lovește zidul rece.
Aerul miroase a plumb umed.
Liniștea are dinți.
Trotuarele nu duc nicăieri.
Cerul apasă cu greutatea unui gând nerostit.
Tot ce respiră tremură;

o frunză se desprinde și cade

ca o propoziție neterminată.
Până și luna pare o cicatrice.
În pieptul nopții se aude un ciocan.
Nu bate inima. Bate vidul.
Umbra nu protejează – sfâșie.
O singură rază de lumină mușcă din întuneric.
Nu învinge. Dar doare.
În orașul adormit, frica veghează.
În mine – un zid fisurat.

 

<<<< *** >>>>

 

 

48. Strigarea nopții

*

Și a fost noapte peste tot pământul,
iar umbrele s-au ridicat ca niște stâlpi negri.
Și luna și-a ascuns chipul, iar stelele au tăcut.
Cei care au avut ochi au văzut. Ceilalți s-au temut.
Căci nu era noapte de odihnă, ci noapte de strigare.
Freamătul vântului nu era adiere, ci sol trimis.
Iar glasurile tăcerii erau mai ascuțite decât săbiile.
Și fiecare inimă a știut că nu mai e timp.
Ușile s-au închis fără să le atingă cineva.
Liniștea a căzut peste case ca un plumb ceresc.
Cei care nu au vegheat au fost înghițiți de tăcere.
Iar cei care au vegheat au văzut semnul.
Pe zidurile nopții era scrisă o sentință fără cerneală.
Și cerul nu mai avea față de cer, ci de judecată.
Umbra nu mai era umbră – ci sabie.
Vântul nu mai era vânt – ci vestitor.
Luna nu mai era lună – ci ochi deschis.
Și tot pământul s-a clătinat ca un vas în furtună.
Și s-a auzit un glas fără trup: „Timpul a fost”.
Iar noaptea nu s-a sfârșit. A început.

 

<<<< *** >>>>

 

 

 

 

49. Noaptea visătorilor

*

Noaptea nu cade – se deschide.
Ea nu aduce întunericul, ci adâncul.
Stelele nu luminează – ci amintesc.
Pe bolta tăcută se scriu povești dinaintea lumii.
Aerul are gustul unei chemări vechi.
Luna își apleacă fruntea peste lacuri adormite.
Fiecare frunză respiră o poveste nerostită.
Vântul nu trece – mângâie.
Fiecare pas e o plutire peste marginile timpului.
O singură rază de stea poate dezlega un destin.
Ochii iubiților strălucesc mai limpede în noapte.
Inima tresare nu de teamă, ci de recunoaștere.
Din beznă se înalță nu frica, ci dorul.
Și dorul are aripi mai largi decât lumina.
Pe cerul înalt, tăcerea cântă fără glas.
Noaptea este catedrala viselor mari.
Iar fiecare suflet devine o făclie.
Universul își respiră poezia prin stele.
Și cine a iubit o dată nu mai uită această lumină.
Căci noaptea nu este sfârșit – ci început.

 

<<<< *** >>>>

 

 

 

 

50. Noapte uzată

*

Noaptea nu mai are gust.
Nici măcar frigul nu mai e nou.
Străzile sunt goale ca o frază uitată.
Timpul nu trece – se ofilește.
Ferestrele nu mai privesc.
Nici umbrele nu mai au răbdare să existe.
Ploaia nu spală nimic, doar cade.
Luna e o monedă uzată pe care n-o mai ridică nimeni.
Stelele se sting fără zgomot.
Niciun pas, nicio chemare.
Doar un fel de tăcere fără centru.
Oamenii dorm nu din pace, ci din oboseală.
Aerul are gust de sfârșit.
Pe ziduri, umbra și-a pierdut conturul.
Fiecare gând e un rest.
Fiecare clipă – o fisură.
Lumina nu mai știe să fie lumină.
Trecători fără chip, nopți fără margini.
Totul pare deja trăit.
Iar noaptea nu e taină. E uzură.

 

<<<< *** >>>>

 

 

 

 

51. Matca Nopții

*

La început nu a fost lumină. A fost noapte.
Din sânul ei s-au născut și stelele, și zeii, și glasul.
Înainte de cuvânt a fost tăcerea.
Și tăcerea avea formă de noapte.
Umbra nu era frică – era ființă.
Ea purta în adânc miezul nestins al luminii.
Cerul nu se născuse încă, dar noaptea respira.
Pământul dormea în sămânță, așteptând.
Pe fruntea nevăzutului, o scânteie tăcută creștea.
Și vântul nu era vânt, ci duh.
Și marea nu era apă, ci somn.
Și timpul nu era timp, ci răsuflare.
Noaptea ținea în pântece începutul.
Ea nu era sfârșit – ci rădăcină.
Ea nu era întuneric – ci adânc neatins.
Din ea s-a ridicat lumina ca un copac viu.
Din tăcerea ei s-au născut toate glasurile.
Stelele sunt doar cicatricile facerii.
Iar lumea – o poveste spusă de noapte.
Și când totul va pieri, ea va rămâne.

 

<<<< *** >>>>

 

 

 

 

52. Faptul Nopții

*

Noaptea vine.
Atât.

Nicio profeție, nicio rugăciune.
Doar un cer gol și un aer rece.
Luna nu spune nimic.
Nici stelele nu mai joacă roluri.
Trotuarele nu se grăbesc spre nimic.
Umbra cade și nu explică.
Tăcerea nu ascunde, nu dezvăluie.
E doar tăcere.
Nimeni nu așteaptă nimic.
Totul e în locul său.
Rece, simplu, fix.
Fără mister. Fără mântuire.
Fără povară.
Doar noapte.
Și un om care respiră în ea.
Atât.

 

<<<< *** >>>>

 

 

 

 

 

 

53. Noaptea de catifea

*

Noaptea coboară cu hlamidă grea de catifea.
Stelele ard ca niște candele în bolta palatului ceresc.
Luna își poartă coroana de argint cu demnitate.
Umbrele nu se ascund – defilează.
Aerul miroase a smirnă, a iarbă udă, a început.
Tăcerea nu tace: ea respiră solemn.
Fiecare frunză tremură ca o dantelă neagră.
Fiecare piatră poartă o lumină îngropată.
Cerul nu e gol, ci brodat cu semne.
Pe treptele întunericului ard felinare invizibile.
Vântul e un vestitor îmbrăcat în mantie neagră.
Lacul primește luna ca pe un rege exilat.
Fiecare stea e o salbă, fiecare nor – un fald.
Timpul se înclină în fața acestui spectacol.
Și clipa devine mai lungă decât veacul.
Umbra are glas, lumina are pași.
Noaptea întreagă respiră ca un teatru viu.
Iar omul nu mai e decât un spectator uimit.
Înaintea acestui fast tăcut,
chiar și gândul se ridică în picioare.

 

<<<< *** >>>>

 

 

 

 

54. Noapte cosmică

*

Noaptea se revarsă din tăcerea stelelor,
curgând peste lume ca o mare de lumină întoarsă,
unde timpul își pierde conturul și își uită numele.

Universul respiră adânc în taina neantului,
iar cerul, de parcă ar gândi,
își pleacă fruntea de foc peste inimile adormite.

Pe sub aripi de umbre, trec ecouri de comete,
ca niște rugăciuni rostite de ochii închiși ai materiei.

Stelele nu mai sunt trupuri de foc, ci ochi deschiși înspre sine, întorcându-se din visul galaxiilor spre sursă.

Totul devine respirație, o singură pulsație din care izvorăsc lumile, o tăcere ce învață să cânte.

Călătorul ceresc, sub hlamida nopții, nu mai umblă,

ci este purtat de vid, ca o frunză în marea imobilității.

Noaptea, eternul fără margini,
îmbrățișează gândul ca pe un copil pierdut,
și-l adoarme în brațele unei iertări stelare.

În adâncul ei, se aud bătăile inimii universului,
pulsând în ritmul unei rugăciuni fără cuvinte,
în care totul, chiar și tăcerea, devine lumină.

 

<<<< *** >>>>

 

 

 

 

55. Noaptea interioară

*

Noaptea coboară în mine ca o apă grea,
oglindind gândurile care nu mai știu să adoarmă.
Pe țărmul tăcerii mele se frânge lumina amintirilor,
iar clipa, palidă, își caută chipul într-un ecou uitat.

Totul e aproape – și totul s-a depărtat.
Respir umbrele, le simt cum mă învelesc,
ca niște frunze negre peste un vis obosit.

Noaptea mea nu e cer, ci o cameră veche,
cu ferestre spre trecut și un ceas care nu mai ticăie.
Timpul s-a oprit în mine,
ca o pasăre rănită care nu mai vrea să zboare.

Fiecare gând are o lumină stinsă,
fiecare amintire – o rană care murmura încet.
Pe peretele tăcerii, umbra mea scrie poezii fără cuvinte.

În adâncul acestei liniști se aud pașii inimii,
călcând pe frunzele anilor pierduți.
Mi-e teamă să vorbesc, căci orice cuvânt ar putea destrăma noaptea, și n-aș mai avea unde să mă ascund.

O stea intră pe fereastră și tace.
Poate e sufletul unei clipe care nu s-a născut.
Noaptea interioară nu are cer,
dar are o adâncime fără sfârșit,
unde lumina se naște din dor.

 

<<<< *** >>>>

 

56. Noaptea iubirii

*

Noaptea se apleacă peste trupurile visului,
cu o blândețe care nu mai are nume.
Respirăm aceeași tăcere,
ca două flăcări ce se ating fără să ardă.

Sub pleoapele lumii, totul devine șoaptă,
iar timpul, obosit, își lasă aripile pe umeri.
În abisul blând al clipei,
ne regăsim fără început și fără sfârșit.

Luna se sprijină de tâmpla iubirii, și-și toarnă

lumina peste noi ca o spovedanie albă.
În miezul nopții, tăcerea are gust de mângâiere.

Sufletul tău curge prin mine ca un râu de stele,
iar în urma lui cresc fluturi de lumină.
Totul se îmbracă în sens, până și aerul ne rostește.

Noaptea aceasta e un legământ între dor și tăcere,
o rugăciune de carne și vis, în care trupul devine duh,
iar duhul — un cântec fără glas.

Dincolo de atingere, începe veșnicia,
iar lumina inimii tale mă orbește lin,
ca un început de univers.

Trupul e o fereastră spre taina duhului.

Fiecare stea e o inimă care a învățat să ierte.

 

<<<< *** >>>>

 

 

57. Noaptea gândului

*

Noaptea se așază peste minte ca o carte închisă,
cu pagini negre, scrise în alfabetul tăcerii.
Gândurile se sting unul câte unul, ca niște candele

în templul rațiunii; în abisul lucidității,
ideea se frânge și renaște din propria umbră.
Fiecare întrebare devine o stea moartă –
luminează, dar nu mai are trup.

Noaptea e gândul lui Dumnezeu despre sine,
o respirație adâncă în care totul tace,
dar nimic nu încetează să fie.

Timpul se topește în conștiință,
iar conștiința se dilată până la marginea neantului.
Fiecare clipă e o răscruce între real și vis,
între ceea ce este și ceea ce poate fi.

Sub pleoapa gândului, lumea e un ecou,
iar ecoul – o lume nouă.
Adevărul nu se rostește: se simte ca o absență vie.

Noaptea e mintea fără formă,
cercul care se gândește pe sine.
În ea, chiar și tăcerea are rațiune,
iar rațiunea devine rugăciune.

Mă aplec asupra gândului ca asupra unei ape,
căutând să văd cine privește înapoi.
Dar în reflexia aceea nu e nimeni –
doar întrebarea care luminează singură.

<<<< *** >>>>

58. Noaptea rugăciunii

*

Noaptea se pleacă în genunchi sub cer,
iar stelele se prefac în cuvinte nerostite.
E ora când sufletul se dezbracă de trup,
ca să poată urca spre taina care îl cheamă.

Întunericul devine altar,
iar tăcerea – preotul nevăzut al luminii.
În inima nopții se aude o psalmodie lentă,
ca o bătaie de aripi între două lumi.

Mă rog fără cuvinte, căci fiecare respirație e o rugăciune.
Lumina nu vine de sus,
ci se naște dinăuntru, ca o mărturisire.

Noaptea e biserica neștiută a cosmosului,
unde îngerii merg desculți prin întuneric.
Fiecare stea e o lumânare în slujba eternității,
iar cerul – un acoperământ de har.

Mă plec sub greutatea tăcerii,
și simt cum timpul se topește în duh.
Dincolo de frică, începe adevărata lumină:

cea care nu strălucește, ci vindecă.

Dumnezeu trece prin noapte ca o suflare blândă,
atingând cuvântul din mine care nu mai știe să spună.
Și-n clipa aceea, totul tace,

dar tăcerea e plină de prezență.

Noaptea rugăciunii nu are sfârșit,
căci e chiar poarta deschisă a veșniciei.

<<<< *** >>>>

59. Noaptea totală

*

Noaptea — începutul și sfârșitul aceleiași respirații.
Ea nu se naște din apus, nici nu moare în zori:
e un cerc al luminii care se caută pe sine.

Sub bolta ei, totul tace, dar totul vorbește.
Stelele — semințele unui cuvânt cosmic,
iar umbrele — răspunsurile nerostite ale pământului.

În abisul de catifea, timpul se strânge ca un ghem,
iar clipa se întinde până la marginea ființei.
Cine privește cu ochii închiși vede mai limpede.

Întunericul devine o formă de cunoaștere,
lumina — o formă de uitare.

Trupul adoarme, dar gândul se trezește,
căutând prin vis urma unui sens pierdut.
Acolo, în tăcerea adâncă, iubirea respiră fără nume,
întorcând totul la începutul dinaintea începutului.

Noaptea cosmică se face sânge, noaptea interioară

se face rugă, ceea ce ardea se domolește,
ceea ce tăcea începe să cânte.

Și cântecul acesta nu e altceva decât rugăciunea luminii,
care îndrăznește să treacă prin întuneric.
Când toate se sting, ceva rămâne: o prezență fără chip, fără nume, fără margini: acolo, noaptea nu mai e noapte,
ci odihna eternă a luminii în sine.

Noaptea totală nu se teme de sfârșit —
ea e sfârșitul care devine început.

<<<< *** >>>>

Umbra

60. Odată cu greul din inimă

*

Umbra nu are chip, dar poartă chipul tuturor.

Ea nu vorbește, dar absoarbe fiecare cuvânt nerostit.

Umbra nu greșește: ea doar arată ceea ce omul ascunde.

Nu cuprinde nici măreție, nici rușine – ci doar adevăr gol.

Umbra nu se laudă, nu se apără, nu cere nimic.

Ea urmează omul ca o judecată fără avocat.

Cine fuge de umbra pierde lumina.

Umbra nu iartă, dar nici nu lovește: doar însoțește.

În fiecare pas, ea știe drumul mai bine decât pașii.

Umbra nu cunoaște vârsta: e născută odată cu greul din inimă; nu doarme noaptea – ci privește înapoi, în tăcere.

Umbra nu minte: omul minte în locul ei.

În ea nu e foc, dar se simte cenușa fiecărui gest.

Umbra nu judecă, dar nu uită niciodată.

Cine își ridică fruntea spre cer, umbrește pământul.

Umbra nu se teme de moarte:

moartea o recunoaște ca pe o soră.

Umbra nu cere slavă, dar o roade în tăcere.

Ea nu urcă, nu coboară – doar stă, ca o sentință.

Umbra nu știe să iubească, dar nu lasă nimic neatins.

În zi, e mută. În noapte, vorbește prin muțenie.

Umbra nu se sfârșește odată cu omul, ci cu lumina.

Iar când lumina piere, umbra nu moare – ci devine totul.

 

<<<< *** >>>>

61. Nu are trup

*

Umbra nu se naște din întuneric, ci dintr-un surâs al luminii obosite, e tăcerea care nu se poate rosti, dar care se lipește de pasul viu, acoperă o întrebare fără răspuns.

În spatele fiecărei inimi, umbra desenează conturul nevăzutului, nu se mișcă singură – e respirația mută a luminii, știe înaintea noastră drumul pe care nu-l vom înțelege niciodată, nu cade doar așteaptă.

Nu are trup, dar poartă greutatea tuturor trupurilor.

Pe pământ, în colțul nescris al fiecărui pas, ea deschide o fereastră spre neant.

Cine privește îndeajuns în umbră, își vede sufletul fără mască; nu cere nimic, dar totul trece prin ea.

În tăcerea ei se aude, fără sunet, numele fiecărui om.

Umbra nu are început, nici sfârșit – e amintirea luminii care nu a fost încă,  cu pleoapa închisă, ea devine vedere.

Umbra e miezul nopții ascuns în amiaza mare.

Ea nu știe să spună cuvinte, dar știe să ardă fără flacără.

Umbra nu judecă – doar se apleacă peste lume ca o întrebare veche; nu minte, dar nu spune niciodată totul.

În ea, lumina învață să se teamă de sine însăși.

Umbra nu fuge de moarte – o însoțește

ca o rugăciune care nu cere nimic.

În clipa din urmă, ea nu se destramă –

ci se întoarce în izvorul ei mut.

<<<< *** >>>>

 

62. Umbra cuvântului

*

Sub pana mea curge o ceață grea și blândă.
Cuvintele par fluturi de plumb.
Timpul adoarme între două virgule.
O lampă plânge încet pe marginea nopții.

Poezia nu strigă – ea șoptește sub mormânt.
O chemare vine din adâncul oglinzii.
Între litere se ridică un fum al melancoliei.
Pe masa veche, inima scrie singură.

Există o durere care nu se mai termină,
ca o catedrală scufundată în cerneală.
Dincolo de vers, se aude o frunză arsă.
Dincolo de rimă, un geamăt de copil uitat.

Poezia e un cimitir luminat de stele.
Pe fiecare cruce e un cuvânt neatins.
Unele plâng, altele dorm fără să știe.
Unele ard – și nu lasă cenușă.

Într-o noapte am visat că am murit într-un poem.
Și m-am trezit viu – dar în altă lume.
Era liniște, și liniștea avea miros de hârtie arsă.
Pe ea era scris doar atât: Respiră, cuvântule.

 

<<<< *** >>>>

 

 

 

 

63. Umbra gândului

*

Gândul nu strigă – el alunecă,
ca un fir subțire de lumină printre ziduri vechi.
Nu-și arată chipul decât celor care privesc încet,
fără grabă, fără frică.
În clipa în care ochiul clipește,
gândul s-a și ascuns în altă încăpere a ființei.
Îl simți doar după urma de răcoare
pe care o lasă în spatele cuvintelor.
Uneori tace în tine zile întregi,
ca un vizitator care nu vrea să plece,
dar nu spune nimic.
Alteori te poartă departe,
pe maluri de ape care nu există,
printre orașe desenate din amintiri.
Are un fel ciudat de a deschide porți
pe care nu le-ai zărit până atunci.
Are o umbră, iar umbra lui are o tăcere.
Nu cere să fie crezut, doar ascultat.
Gândul adevărat nu cere dovadă.
El e ca o aripă fără pasăre, o mare fără țărm,
o tăcere care știe mai mult decât cuvântul.
Și când dispare, nu e sfârșitul –
ci doar o altă formă de a rămâne.

 

<<<< *** >>>>

 

 

 

Iluzii

***

64. Umbra Ființei

*

În miezul tăcerii, ființa se caută pe sine,

ca un străin în propria umbră.

Mă privesc din afara lumii

și nu știu cine dintre noi respiră mai adevărat.

Poate că doar clipa există –

o rană suspendată între a fi și a trece.

Lumina cade pe lucruri

ca o amintire a unei creații neterminate.

Mă izbesc de pereții invizibili ai gândului,

ca o pasăre fără cer.

Întrebarea „cine sunt?” nu așteaptă răspuns, ci ecou.

Uneori cred că trăim

pentru ca iluziile să aibă pe cine minți.

În spatele fiecărei certitudini,

se ascunde un chip care tremură.

Pământul mă ține doar

cu o iluzie de gravitație sufletească.

Când spun „eu”, universul clipește și tace o secundă.

Poate că realitatea

e doar o respirație prelungită a somnului.

Și totuși, iubesc ceea ce nu înțeleg –

tocmai de aceea cred.

Iluzia este carnea visului, iar visul – sângele vieții.

Nici o oglindă nu arată chipul complet,

ci doar dorul de a fi.

Cei care nu mai speră, visează mai limpede decât cei vii.

Există o frumusețe în rătăcire, o ordine în neputință.

Iluzia este singura formă prin care adevărul se lasă atins.

Când dispari în tine, lumea se luminează pentru o clipă.

Dincolo de materie, rămâne vibrația:

numele nerostit al totului.

Poate că Dumnezeu

este visul pe care realitatea îl are despre sine.

Ființa – o flacără învățându-se pe de rost.

Și iluzia – tăcerea care o ține aprinsă.

Iluzia este îngerul care traduce tăcerea în sens.

Orice certitudine ascunde o neîncredere nerostită.

Ființa nu se cunoaște, ci doar se recunoaște în absență.

Cel ce se caută prea mult se pierde în oglindă.

Realitatea este o iluzie

suficient de puternică pentru a dăinui.

Ceea ce numim adevăr

este doar o iluzie mai consecventă.

A trăi înseamnă a confunda mereu visul cu trezirea.

Fiecare om e o iluzie care crede în sine.

Iluzia nu minte - doar povestește ceea ce nu poate fi spus.

Când dispare iluzia, viața devine imposibil de privit.

Ființa – o flacără care se teme de vânt, dar iubește focul;

 

<<<< *** >>>>

 

 

65. Desenul inimii pe abur

*

Iubirea începe întotdeauna cu o tăcere care minte frumos.

În privirea celuilalt, ne inventăm pentru o clipă sensul.

Adevărata atingere nu se face cu mâinile, ci cu dorul.

Iubim doar  ca să nu murim singuri înăuntrul nostru.

Iluzia e respirația

pe care o dăm inimii când nu mai știe să bată.

În dragoste, nimic nu e adevărat, dar totul doare.

Fiecare sărut e o încercare de a opri timpul din curgere.

Mă pierd în tine ca-ntr-o oglindă care uită să mă întoarcă.

Iubirea nu e lumină – e absența durerii pentru o clipă.

Ne sărutăm nu pentru a ne uni,

ci pentru a ne recunoaște rana.

Din dorință se nasc iluziile care țin lumea trează.

Inima se preface că înțelege ceea ce doar sufletul visează.

Iluzia iubirii: a te dărui complet celui care nu te poate păstra; dragostea e un drum care începe din lacrimă și duce în zâmbet; fiecare „te iubesc”

are o umbră care nu se mai întoarce.

În tine m-am găsit și m-am pierdut în același timp.

Ceea ce iubim nu e persoana, ci felul în care ne luminează; iubirea nu cere adevăr – îl inventează.

Iluzia este aripa pe care iubirea o rupe singură.

Toate despărțirile încep cu o îmbrățișare.

Iubirea: o tăcere între două iluzii care se privesc.

Și totuși, fără ea, lumea ar fi doar o răceală perfectă.

<<<< *** >>>>

 

66. Trufia clipei

*

Puterea crede că are timp,

dar timpul o desface ca pe o coajă goală.

Împărații mor mereu în aceeași zi cu ultimul lor gând.

Când omul domină,

uită că e doar o clipă care se dă mare.

Tronul e o amăgire:

o piatră pe care se odihnește vanitatea.

Timpul nu învinge,

ci asistă ironic la prăbușirea celor ce cred în el.

Iluzia puterii e un joc de umbre pe zidul orgoliului.

Cel puternic are un singur dușman: propria uitare.

A stăpâni lumea înseamnă a fi slugă în fața morții.

Iluzia face din fiecare victorie un început de rușine.

Puterea e o mască purtată de frică.

În fața veșniciei, orice biruință e o glumă spusă prost.

Când timpul tace, înseamnă că deja a câștigat.

Cei ce adună coroane uită că le poartă pe un mormânt.

Iluzia puterii: a crede că poți opri curgerea cu un deget.

Timpul – cel mai politicos tiran: nu se grăbește niciodată.

Omul domină doar ceea ce visează că e mai slab ca el.

Când puterea se stinge, rămâne doar ridicolul solemn.

Toți cei mari devin praf, dar praful nu se laudă.

Timpul nu iartă pe nimeni, pentru că nu are cui.

Iar puterea – o iluzie care se teme de tăcerea istoriei.

<<< *** >>>>

67. Aripa legată
*

Libertatea nu e zborul,

ci felul în care înveți să iubești lanțul.

Ceea ce numim eliberare e doar o altă formă de dorință.

Sufletul nu scapă de lume, ci o respiră până o înțelege.

Iluzia libertății: să crezi că poți fugi de tine însuți.

Aripa nu există fără aer, nici omul fără hotar.

Când te rupi de tot, nu mai ai unde cădea.

Să fii liber înseamnă să ierți realitatea că te ține viu.

Căutarea e doar un mod delicat de a nu ajunge nicăieri.

Dumnezeu nu ne leagă — ne ține doar să nu ne pierdem.

Iluzia libertății e zborul unei frunze

care crede că vântul e al ei.

În spatele oricărui vis de libertate se ascunde dorul de ordine: lanțurile cele mai grele sunt făcute din lumină.

Ființa liberă e aceea care nu mai are nevoie să plece.

Cei ce fug de limite nu se întâlnesc niciodată cu infinitul.

Uneori, libertatea e doar o formă elegantă a singurătății.

Iluzia: să confunzi zborul cu scăparea.

Fiecare suflet poartă în el

un cer care nu se deschide niciodată.

Numai cel împăcat poate fi liber în închisoarea lumii.

Tăcerea, și nu zborul, este adevărata aripă.

Omul se naște prizonierul propriei dorințe de cer.

Și libertatea – o rugăciune care nu mai așteaptă răspuns.

 

<<<< *** >>>>

68. Zâmbetul efemerului
 *

Fericirea nu vine – se întâmplă o clipă – adiere în somn.

Ne îndrăgostim de lumină, dar trăim din umbre.

Iluzia fericirii e parfumul

care rămâne după plecarea visului.

Omul râde, dar în spatele zâmbetului

se ascunde o veche tăcere.

Tot ce e deplin durează prea puțin ca să fie înțeles.

Bucuria e doar o odihnă a durerii între două amintiri.

Când ești fericit, nici nu știi — afli doar când s-a sfârșit.

Iluzia nu minte: doar traduce miracolul

în limbaj omenesc.

Sub masca veseliei, sufletul își ține respirația.

Fericirea: o lacrimă care a învățat să zâmbească.

Ceea ce ne face fericiți nu se spune, se pierde.

Timpul păstrează doar ecoul, nu și clipele, iluzia fericirii – un licăr de veșnicie  prins într-o clipă muritoare.

Bucuria sinceră e atât de scurtă, încât pare vis.

Cei ce o caută o pierd, cei ce o primesc n-o recunosc.

Ființa e fericită doar când uită să se întrebe de ce.

Râsul e rugăciunea inocentă a celor ce n-au răspunsuri.

Încetezi să o vrei, fericirea te găsește obosit și blând.

Iluzia e că putem păstra ceea ce s-a născut să treacă.

Toate bucuriile adevărate vin cu o umbră.

Fericirea e tăcerea inimii care, pentru o clipă, nu se teme.

Și tot ce e efemer – devine sfânt, doar pentru că dispare.

<<<< *** >>>>

69. Între ființă și vis
*

Mă caut în tăceri care nu-mi mai aparțin.

Ființa – o flacără prinsă între două umbre.

Mă nasc din vis, dar trăiesc din amintirea lui.

Iluzia e puntea pe care adevărul trece nevăzut.

În ochii lumii, exist doar cât îndrăznesc să cred.

Uneori, mă privesc și nu știu cine minte: eu sau lumina.

Iubirea mă ține viu, deși nu mă mai recunoaște.

În zâmbetul ei, timpul și-a uitat sensul.

Mă pierd în dorința de a fi mai mult decât sunt.

Iluzia iubirii – un foc care nu încălzește, dar luminează.

Ceea ce iubesc în tine e tăcerea care mă înțelege.

Puterea – un ecou care se crede glas.

Cei mari se sting râzând de propria măreție.

Timpul se joacă cu oamenii,

cum vântul se joacă cu frunzele.

Tot ce dominăm se preface în praf

sub privirea lui Dumnezeu.

Libertatea: aripa care știe că poartă lanțuri.

Fiecare cer e o închisoare de lumină.

Zborul – o taină care se teme de înălțime.

Mă eliberez doar când nu mai vreau să plec.

Tăcerea devine cerul dinlăuntru.

Fericirea – o scânteie ce cade într-o mare de uitare.

În clipa ei trece întreaga veșnicie.

Râsul – rugăciunea celor care nu știu să plângă.

Și plânsul – recunoașterea celor care au râs prea mult.

Tot ce durează o clipă, devine etern în amintire.

Iluzia e cântecul lucrurilor înainte de moarte.

Nimic nu se pierde: doar se schimbă în tăcere.

În fiecare sfârșit se ascunde un început obosit.

Ființa respiră prin umbrele pe care le iartă.

Ceea ce nu putem atinge, ne învață să fim smeriți.

Cea mai mare iluzie e credința

că le putem înțelege pe toate.

Iluzia libertății – credința că putem înțelege cerul.

Iluzia fericirii – credința că putem opri timpul.

Din toate iluziile, cea mai frumoasă e iubirea.

Din toate iertările, cea mai grea e cea față de sine.

Mă privesc în gol și golul zâmbește.

Timpul trece, dar nu înaintează.

Ființa e doar o taină în exercițiu de răbdare.

Când se stinge lumina, încep să văd adevărul.

Dumnezeu – singurul care nu se miră de iluzii.

Eu – umbra Lui, încercând să se lumineze.

Tot ce e trecător poartă în sine o sămânță de veșnicie.

Iluzia: chipul frumos al neputinței.

Ființa: ecoul care refuză să tacă.

Și tăcerea – ultimul adevăr care încă iubește lumea.

 

<<<< *** >>>>

 

 

 

 

Natura

***

70. Natura a învățat ascultarea

*

Sub cerul înalt, tăcerea respiră împreună cu munții.
Fiecare piatră are o rugăciune gravată de vânturi.
Pădurile își pleacă fruntea ca niște călugări verzi.
Apele rostesc în șoaptă începutul lumii.
În lutul ud se mai aud pașii primului om.
Focul mocnit sub humă își așteaptă chemarea.
Șarpele luminii își schimbă pielea în amurg.
Norii, păstorii cerului, conduc turme de umbre.
Tot ce mișcă se supune unei porunci nevăzute.
În frunza căzută doarme legea renașterii.
Moartea e doar o pliere a luminii în sine.
Și totuși, dincolo de tăcere, ceva veghează.
Un duh ascuns în seva frunzelor scrie legământul.
În fiecare rădăcină se aude un jurământ vechi.
Munții sunt bătrânii pământului, tăcuți și drepți.
Stelele sunt semințele lor aruncate în cer.
Vântul e respirația memoriei cosmice.
Când plouă, se întoarce binecuvântarea.
Omul trece, dar privirea lui rămâne în frunze.
Și-n ochiul lacului, cerul se spovedește.
Natura tace doar pentru a ne învăța ascultarea.
Ea nu moare: se roagă prin schimbare.

<<<< *** >>>>

71. Ritm de liniște grea

*

Se aude toamna cum desface frunzele una câte una.
Vântul le numără ca pe anii pierduți.
Cerul se clatină în ochii unui copac bătrân.
Tăcerea miroase a fum și a plecare.
Pe drumuri umede, norii trag după ei umbrele.
Fiecare floare căzută e o amintire ce tace.
Lacul uitat la marginea lumii suspină în cercuri.
Zilele scad ca lumânările în biserica vântului.
O pasăre întârziată mai scrie un vers pe cer.
Dar nimeni nu citește: s-a făcut frig în priviri.
Frunza vorbește doar cu lutul care o primește.
Nimeni nu știe că moartea are miros de ploaie.
Și că dragostea se ascunde sub ierburi jilave.
Pe acoperișul lumii, ploaia cântă fără public.
Totul se duce într-un ritm de liniște grea.
Doar timpul rămâne să adune resturi de zbor.
Și-n inima lui se aud lacrimi străvechi.
Mă sprijin de umbra unui copac plecat spre iarnă.
Din ramuri cade o stea nehotărâtă.
Poate un gând, poate un dor ce s-a rătăcit.
Natura adoarme în mine ca o mamă bătrână.
Și eu o las – cu teamă și iubire.

 

<<<< *** >>>>

 

 

72. Totul curge, dar nu se pierde

*

Nu înțeleg de ce vântul știe mereu încotro să plece.
Poate că el e gândul lumii, fără trup și fără somn.
Frunza nu întreabă de sens, doar cade când e vremea.
Apa trece, dar își păstrează ecoul ca pe un nume.
Lumina se plimbă prin iarbă ca o idee vie.
Totul curge, dar nu se pierde, doar se transformă.
Un copac poate fi un filozof care tace prea adânc.
O piatră – o propoziție rostită de eternitate.
Și norul – o întrebare fără răspuns, dar frumoasă.
Natura gândește altfel, fără cuvinte, fără grabă.
Noi doar interpretăm semnele unei tăceri veșnice.
În fiecare floare se ascunde un silogism al vieții.
În fiecare apus – o demonstrație de finitudine.
Cine privește cerul învață logica răbdării.
Cine ascultă ploaia află definiția purificării.
Suntem propoziții în textul lumii —
și uneori greșim ortografia ființei.
Dar natura ne corectează cu blândețe.
Ea nu pedepsește, ci reînvață forma.
Între două ploi, devenim înțelepți pentru o clipă.
Apoi uităm – și iarăși înflorim.
Așa gândește universul: prin repetiție și har.

 

<<<< *** >>>>

 

 

73. Natura e o carte

*

Am văzut cum cerul își schimbă fața în lumină lichidă.
Cum iarba crește dintr-un cântec nespus.
Cum norii se desfac în îngeri cuceritori.
Și cum pământul respiră ca un trup viu.
Totul era văzut dinăuntru, nu din afară.
Natura e o carte deschisă în inimă.
Pe fiecare pagină, o galaxie se naște.
Pe fiecare fir de praf, o lume visează.
Nu există distanță între o stea și o frunză.
Există doar o vibrație – aceeași, eternă.
Când am atins o floare, ea a tresărit ca un suflet.
Am înțeles că frumusețea e o rugă fără cuvinte.
Și că lumina nu vine, ci se naște în noi.
Tot ce respiră e parte din același imn.
Un cor fără voci, dar plin de sens.
Păsările scriu pe cer poezia începutului.
Marea o citește în tăcere, val cu val.
Iar omul, între ele, învață să cânte din privire.
Nu e un miracol: e legea iubirii cosmice.
Când mori, nu pleci – te transformi în lumină.
Când trăiești, ești deja parte din ea.
Aceasta e taina pe care natura o șoptește.

<<<< *** >>>>

 

74. Natura are ironia ei

*

O, natură, ce mai comedie!
Soarele râde, dar arde fără glumă.
Frunzele cad, iar oamenii scriu poezii despre asta.
Nimeni nu observă că și pietrele obosesc.
Ploaia vine mereu neinvitată și totuși iubită.
Munții au răbdare, dar și ei se surpă în tăcere.
Cerul își schimbă starea mai des ca omul.
Vântul e filozoful fără școală al lumii.
El știe totul, dar nu lasă nimic scris.
O floare deschide un tratat despre frumusețe.
Un câine îl citește fără să înțeleagă.
Dar ce contează? Toți joacă în piesa naturii.
Nimeni nu știe textul, dar toți au replici.
Omul crede că domină – și e doar figurant.
Râul trece, râzând de propriii lui maluri.
Păsările cântă pentru că nu pot scrie.
Și totuși, cât adevăr într-o simplă adiere!
Natura are ironia ei: ne face veșnici muritori.
Ne promite frumusețea și ne dă efemerul.
Dar poate tocmai acolo e înțelepciunea.
Că totul trece, dar nimic nu dispare.
Și că râsul e doar o formă de recunoștință.

<<<< *** >>>>

 

Ploaia

***

75. Umbre fără trup

*

Plouă de zile întregi peste orașul obosit.
Pereții transpiră o tăcere grea, cenușie.
Fereastra e o rană deschisă în noapte,
Pe străzi plutesc umbre fără trup.
Stropii cad, mereu aceiași, monotoni,
De parcă ar număra clipele înapoi.
Trotuarele gem de singurătate udă.
Un felinar palid respiră ruginit.
E frigul din oase, nu din aer.
E sfârșitul care nu mai vine.
În beciurile de ploaie cresc mucegaiuri tăcute,
Ca niște gânduri nespuse.
Fiecare strop e o silabă moartă.
Fiecare clipă – o pleoapă căzută.
Plouă în mine mai tare decât afară.
Timpul nu mai are ce să spele.
Nimeni nu mai trece. Nici umbrele.
„Aud materia plângând”, „aud materia plângând…”
Totul se dizolvă în gri.
Ploaia e tot ce-a mai rămas.
Și nici ea nu mai crede.

 

<<<< *** >>>>

 

76. Ploaia demonstrează

*

Plouă cu linii drepte, desăvârșite,
Un ritual geometric coboară din nori.
Stropii se așază în proporții perfecte,
ca niște versete într-un templu tăcut.
Umbra copacilor devine o ecuație.
Pământul – un plan subtil, în care
apele desenează idei.
Nu-i nici durere, nici extaz – ci formă.
Ploaia numără, nu udă.
Ea scrie fără cerneală.
Un cerc de lumină taie noaptea,
unghiul rece al unui vis.
Merg printre formule lichide,
cu pași însemnați cu busola.
Ploaia nu cade – ploaia demonstrează.
Ea nu mângâie – ci trasează.
Totul se reduce la proporție.
Într-un punct suspendat între două picături
doarme adevărul.
O clipă – și sfera se închide.
Ploaia tace, dar desenul rămâne.

 

 

<<<< *** >>>>

 

 

77. Ploaia nu cere nimic

*

Ploaia-mi bate pe geam ca un cal rătăcit,
cu coama udă, cu ochii stinși.
E toamnă în cântecul ei,
și vântul răscolește pădurile ca un țăran beat.
Se-ntorc drumurile spre satul copilăriei,
unde ploua cu miros de fân tăcut.
Fiecare strop aduce o amintire,
fiecare baltă – un chip uitat.
Departe, un câine urlă la lună.
Sufletul meu îl înțelege.
Plouă peste dor, peste rănile mute.
Ploaia nu cere nimic, doar spune.
Ca o mamă bătrână care nu mai plânge,
ci doar privește drumul gol.
Pădurea freamătă a despărțire,
iar norii se lasă peste câmp ca niște bărbați obosiți.
Inima mea are o cămașă udă.
Nici vinul nu mai încălzește.
Râul geme ca un cal bătrân.
Numai ploaia mai știe ce-a fost.
Numai ploaia nu uită.

 

 

<<<< *** >>>>

 

 

78. Psalm în fereastra apei

*

Ploaia se strânge într-un punct invizibil al lumii, apoi se revarsă ca o singură respirație, iar stropii, tăcuți și grei, par literele unui alfabet uitat care încă mai caută trupuri.
Cerul se închide peste sine, ca o pleoapă obosită, și lasă lumina să cadă pe dinăuntru, unde fiecare lucru își îndoaie umbra înapoi spre începutul lui.

Pe sub ramuri, aerul devine o rană deschisă spre alt timp,
iarba își ține freamătul ca pe o rugă mică, rotundă.
Toate pietrele au ochi, dar nu privesc:
doar se lasă scrise de un cântec fără sursă.
Din cer se desprinde o tăcere ce pare voce,
iar dintre norii dezlegați se naște un sunet care nu vrea nume; în bălți, cerul se înfășoară ca într-o haină ruptă,
iar lumina se ascunde în pliurile apei ca o vietate nocturnă: se țese un drum subțire, aproape viu.

Ploaia e o poartă întredeschisă în care se intră doar cu umbra, trupul rămâne în urmă, străvăzut, iar gândurile

se strâng ca niște semințe ce-și caută noaptea.
Timpul își pierde conturul și respiră în valuri mici.

Sub această apă fără margini, totul devine o singură vibrație, până și tăcerea clipei se ordonează în jurul ei,
ca un psalm comprimat în fereastra apei –
unde totul tace, dar nimic nu se oprește.

 

<<<< *** >>>>

 

79. O glumă cosmică

*

Ploaia intră în oraș cu aceeași indiferență blândă cu care un străin intră într-o casă veche,
îți bate la fereastră și, fără să ceară voie, începe

să răscolească memoria colbului tăcut.
Nu întreabă de profesii; împarte udul la toți – poeți, contabili, zidari – cu aceeași mână dreaptă,
și stropii par idei mici, binevoitoare, care se rostogolesc pe trotuar și se uită rapid ce-au însemnat.

Norii discută acolo sus ca doi bătrâni care împart o moștenire invizibilă și din certurile lor se ivește

o colivie de lumină care ține cerul în suspans.
Umbrela își face de lucru de ochii lumii, dar ploaia

îi cunoaște cusăturile și toate găurile, aparenta protecție devine o scenă: jocul în care lumea se lasă umezită.

Trotuarul râde sub clăbuci, râul chicotește ca un copil care știe un secret de familie, iar frunza face o traversare sobră prin baltă, ca o barcă ce saltă de-a amintirea.
Oamenii își scutură grijile precum câinii își scutură blana – șiroaie de obiceiuri, iar un strănut – cine-ar fi crezut – primește de la ploaie o rezonanță aproape poetică.

Nimic din toate acestea nu se vrea tragedie;

totuși, sub glumă se simte un gest esențial:
fără această apă care râde și spală deopotrivă,

nimic nu s-ar îndrepta spre înălțare, nici măcar tristețea.
Rămân urmele ca niște virgule moi pe paginile unui oraș care încă își învață alfabetul.

Există o economie a udului: face loc, curăță, uită;

pare democratică în gestul ei de a lăsa totul egal,
iar în felul acesta chiar și gluma devine gravă,

pentru că hrănește semințele uitate ale lucrurilor.
Și totuși, în mijlocul acestei comedii mărunte,

ceva se deschide: o lojă de mister ascuns sub coajă,
o înțelegere tacită că ridicolul și necesarul sunt frați, legați printr-un cordon fin de apă.
Chiar și tristețea are o răbdare umedă;

primește ploaia ca pe o scrisoare care nu cere răspuns,
și, când totul se domolește, numai petice de lumină rămân ca niște bancnote aruncate dintr-un buzunar plin.

Ploaia pleacă mai departe cu aceeași nonșalanță

cu care a venit, lăsând orașul proaspăt, ușor confuz,
ca după o farsă bine organizată, unde

tu ești atât spectator, cât și complice nevăzut.
În urmă rămâne un miros de pământ și un fel de

umilință dulce: lumea recunoaște că are nevoie de joacă,
iar gluma cosmică – repetată zilnic, dar mereu puțin diferită – ține în echilibru lucrurile mari și mici.

Așa că, dacă te uiți cu atenție, vei vedea că ploaia nu umple doar găleți, ci clădește obiceiuri,
învață copiii să boteze bălțile, schimbă mersul unei fete care a ales să danseze în loc să fugă.
Gluma cosmică – repetată fără oboseală – este ritualul reinventat al lumii: ceva care udă și renaște.

<<<< *** >>>>

 

80. Poartă deschisă înăuntru

*

Ploaia nu cade – ea deschide o poartă în interiorul lucrurilor, o ușă care se întoarce spre tine,
și din aceasta curge un miros de început, ca un papir vechi desfăcut de un deget atent.
Stropii nu sunt apă, ci semințe de taină: intră în buzunarele zilei și seamănă amintiri,
iar copacii își deschid corzile ca pe niște ferestre întrebătoare, primind alfabetul umed.

Sub trotuar se zvârcolește un râu mic de nume, și pietrele, ascultătoare, zâmbesc fără zgomot,
deoarece au recunoscut deja chemarea: tot ce a fost închis își caută deschiderea.
Eu pășesc fără pași, pentru că trecerea e mai mult o așezare — o plecăciune făcând loc,
și în urma mea rămâne o umbră mai puțin solidă, ca o carte deschisă pe o pagină goală.

Poarta nu are clanță; se străduiește să nu oprească,

ci doar să primească,
și intrarea e un gest simplu: o respirație mai adâncă,

un nume șoptit fără ecou.
În fiecare picătură pulsează o încăpere —

o chilie mică unde se învață rostirea tăcerii,
iar acolo, între două picături, se țese o legătură care se numește înapoiere: întoarcerea la sine.

Lumina se strecoară pe sub prag ca un copil curios, și totul capătă măsura unei ceremonii domestice,
unde obiectele își reiau rostul vechi

și-l îmblânzesc cu blândețea lor inertă.
Ploaia vorbește o limbă pe care numai pietrele

și iarba o mai știu – o gramatică a reîntoarcerii, învățăm acea gramatică cu palmele deschise, fără a cere lecții.

Aici nu se spală, ci se înfășoară:

tristețile se transformă în pături care țin de cald,
iar ceea ce părea rupt capătă cusătură,

nu prin vorbe, ci prin prezența udă a lumii.
Între două tăceri, ploaia pune o punte –

nu pentru a trece, ci pentru a rămâne,
și astfel intrarea devine locul unde inima

își recunoaște propria ușă.

Când se-nchide, poarta nu închide decât forma goală a tăcerii; înăuntru rămâne lumina,
și, purtând cu mine o urmă mică de umezeală, ies la fel ca la stingerea unei lumânări: mai viu.

 

 

<<<< *** >>>>

 

 

 

 

 

 

 

81. Ea vine

Ploaia îmi bate pe inimă, nu pe geam.
Fiecare strop e un cuvânt al mamei.
Pe frunze se aud rugăciuni mici,
de parcă toate s-ar ruga pentru noi.
Cerul nu e supărat. E trist și bun.
Își trimite lacrimile fără rușine.
Îmi scutur părul și simt copilăria.
Ploaia miroase a lut cald.
A acasă. A sat. A liniște.
Pe uliță, noroiul e mai blând decât asfaltul.
Mă opresc sub o tulpină. Nu fug.
Las ploaia să mă strângă la piept.
Nimeni nu m-a iubit mai simplu ca ea.
Nimeni n-a vorbit mai frumos fără cuvinte.
Ploaia nu judecă. Doar iartă.
Sufletul meu e o fântână mică
și ploaia se întoarce mereu acasă.
Nu-i trebuie promisiuni.
Ea vine.
Ca mama.

 

<<<< *** >>>>

 

 

 

 

82. Ploaia nu spune

*

Ploaia rostește nume pe care nu le știm încă,
nume țesute în alfabetul stelelor.
Nu cade – ci curge prin ideile lumii,
îmbrăcându-le în propria orbită.

Ea limpezește gândurile
până devin ferestre spre sine, intrând în cuvinte
ca o constelație în haina nopții.

Fiecare strop poartă o frază astrală, iar cerul –

vast și vulnerabil – respiră apă ca pe o lumină lichidă.

Ploaia nu vine din afară: vine din depoul ascuns al inimii,
acolo unde norii noștri interiori
se frâng de prea multă gravitație.

Atingerea ei nu atinge – ci înfășoară atingerea,
ca o orbită strângându-și planeta.
Cu stropii ne redesenăm conturul,
ca și cum am fi manuscrise cerești.

Într-un strop încape un ocean sideral,
iar în ocean – o singură tăcere rotitoare.
Ploaia își schimbă constelația
după steaua fiecărui suflet.

O simțim cum urcă din tălpi spre zenit,
nu cum coboară din nori.
Nu udă, ci reconfigurează universul.

Bălțile sunt propoziții cosmice,
fulgerul – o virgulă de lumină.
Ploaia nu spune; e spusul cerului în om.

 

<<<< *** >>>>

83. Totul are sens

*

Ploaia vine ca un cor fără partituri,
unde timbrele cad în ecouri ce se învârt în aer.
Ea nu plouă – ea orchestrează tăceri și gesturi,
transformând orașul într-un instrument viu.

Sub umbrela nopții, asfaltul cântă în frecvențe umede

și încântătoare, fiecare strop devine arcuș,
fiecare tăcere – o respirație de vibrații.

Frunzele vibrează – niște coarde întinse,
iar apa, nemișcată, argumentează cu ecou.
Cerul, dirijor nevăzut, mișcă aerul
și scrie pe ferestre partituri de lumină.

Gândurile se scufundă în ritmuri rotitoare,
se dizolvă, se contopesc, devin note fără sfârșit.
Ploaia rece și lucidă rânduiește sunetele,
disciplinând cuvintele ude care se rostogolesc pe străzi.

Se simte un pact tăcut între stropi:
nu există hazard, doar măsura subtilă a universului.
În bătaia ploii, logica devine armonie,
iar orașul întreagă devine o orchestră vie.

Fiecare picătură știe rostul său,
iar fiecare ecou răsună în memoria pietrelor.
În mijlocul ploii, totul are sens:
chiar și tăcerea se metamorfozează în acord final.
Și când ploaia încetează, rămâne doar reverberația ei,
o simfonie nevăzută ce pulsează în aer,
un cântec care nu se termină niciodată,
dar care face ca totul să fie exact așa cum trebuie.

 

<<<< *** >>>>

84. Copilărie lichidă

*

Ploaia cade ca un râs de stele pe umerii lumii,
prelinge peste umbrele nopții și pietrele timpului.
Pisicile somnoroase devin sateliți jucăuși
în orbită mică, rotind luminile orașului.

Bălțile se transformă în oglinzi de galaxii,
iar tramvaiele, îmbrățișate, se leagănă ca comete.
Pe geamuri apar semne de iubire,
inimioare ce pulsează în ritmul ploii.

Un bătrân trece cu ziarul pe cap,
ca un navigator al timpului,
iar o fată dansează, plutind între lumi.

Un câine se scutură, eliberând versuri de apă,
iar ploaia nu judecă, ci inițiază jocul cosmic.
Ea pune corăbii pe canale ca mici nave spațiale,
prelungește săruturile în timp și spațiu,
înmoaie tăcerile ca niște nori moi.

O pasăre cântă pe antena ruginită a lumii,
dar doar ploaia o ascultă,
și știe fiecare secret al universului.

Ploaia nu e doar apă –
ea este copilărie lichidă,
un ritual al renașterii universale.
O pui în buzunar și călătorești prin cosmos,
nimeni nu te poate prinde,
iar totul se rotește în râsete, stropi și lumini stelare.

 

<<<< *** >>>>

 

85. „Aud materia plângând”

*

Aud materia plângând în colțul orb al lumii,
iar un abur cenușiu se prelinge de pe fruntea zidurilor.
Plouă cu gânduri grele peste oasele orașului,
iar timpul se scurge prin crăpăturile unui clopot fără limbă.

Ferestrele tremură – nu de vânt, ci de tăcere,
și în mine ecoul nu mai are glas, ci doar umezeală.
Sub pași, trotuarul geme ca un animal uitat,
iar străzile se curbează, pierdute într-un plumb nesfârșit.

Trupurile trec, dar umbrele lor rămân în urmă, bolnave,
iar noaptea respiră greu, ca o rană astupată cu nori.
Aud materia plângând, ca un trup fără inimă,
iar nicio ușă nu mai știe să se închidă până la capăt.

Aerul are gust de rugină și de uitare,
într-o baltă, cerul se sfâșie fără zgomot.
Nimeni nu vine. Nimeni nu pleacă. Totul stă,
iar umbrele își pierd conturul și se întorc în sine.

Tăcerea e un clopot spart, în care nu mai locuiește nimeni,
iar un corb își numără penele, fără zbor.
Orașul întreg e un plămân obosit care respiră ploaia,
iar sub această greutate, până și timpul se încovoaie.

Iar eu – eu aud materia plângând,
și ecoul se întoarce, ca o undă, la începutul lumii.

 

<<<< *** >>>>

 

 

 

 

Furtuna

***

86. Se clatină umbrele

*

Furtuna se crapă din miezul ploilor grele.
Ferestrele scâncesc în vânt ca niște dinți.
Nicio pasăre nu mai trece. Doar crengi rupte.
Un zgomot surd adâncește culoarea cerului.
Se clatină felinarele, ca niște inimi bătrâne.
Pământul tremură, și norii se strâng în șoapte grele.
Apa curge în șanțuri ca sângele dintr-o rană.
Între două fulgere se vede chipul singurătății.
Orașul tace cu toate gurile sale mute.
O frunză cade și sună ca o bătaie în sicriu.
Nimeni nu râde, nimeni nu fuge, nimeni nu întreabă.
E doar umezeala aceea ce roade zidurile.
Pe străzi, ploaia clatină umbrele ca niște funii.
Pereții se apropie de mine ca niște morminte reci.
Totul pare scris cu litere moi, de plumb.
Un tunet trece ca o căruță grea peste cer.
Apa îmi învelește umerii cu o mantie grea.
Timpul nu mai curge, ci se târăște.
Furtuna n-are chip – are doar respirație.
În spatele fiecărei ferestre stă un om palid.
Și-n ochii lui, furtuna.

 

<<<< *** >>>>

 

 87. Stare lichidă

*

Sub fruntea cerului, curbe reci izbesc materia.
Fulgerele, hieroglife de foc, se încrustează.
Geometriile vântului taie aerul în unghiuri seci.
Echilibrul dispare într-o tăcere convulsivă.
Cercul valului se sparge în oglinzi translucide.
Sub apă, pietrele rostesc nume necunoscute.
În fiecare tunet locuiește o ecuație perfectă.
Furtuna nu urlă – demonstrează.
Simetria norilor se rupe cu precizie chirurgicală.
Întunericul nu e haos, ci construcție ascunsă.
Ploaia nu cade, ci descrie traiectorii exacte.
Frunzele sunt compasuri în vânt.
Fulgerul măsoară clipa, nu o luminează.
Marea devine o tablă de șah inundată.
Pescărușii închid parabolele cu aripi tensionate.
Aerul – ecuator al tăcerii – pulsează.
Un singur punct rămâne fix, în miezul vârtejului.
De acolo începe liniștea, ca o demonstrație inversă.
Furtuna e gândire în stare lichidă.
Și fiecare sunet al ei – un teorematic semn.
Cerul semnează tăcut.

 

<<<< *** >>>>

 

 

 

88. Cărări ude

*

Furtuna bate cu pumni moi în ușa nopții.
Țărâna miroase a teamă și a floare călcată.
Se zbate cerul ca un cal neîmblânzit.
Cocorii, fugind, țipă ca niște inimi rănite.
Bătrânul mesteacăn își rupe cămașa în vânt.
Luna fuge și ea, ascunsă în pânze de ploaie.
Un câine latră în zare, poi tace înfricoșat.
Pe cărări ude, amintirile se clatină singure.
Mă simt ca o frunză prinsă de potop.
Fiecare fulger e o palmă dată lumii.
Fiecare tunet – o lacrimă căzută din cer.
Oamenii se strâng în case ca spicele în snopi.
Lemnul trosnește, vântul scrâșnește din dinți.
Sufletul meu, ca o barcă mică, se înclină.
Dar nu se rupe. Doar tremură.
Vântul mă învață să ascult.
Plouă ca-ntr-un vis rusesc, lung și greu.
Furtuna nu se ceartă, doar cântă cu voce groasă.
O pasăre trece și cerul o urmează.
În inima mea – un bordei aprins de liniște.
Și furtuna trece.

 

<<<< *** >>>>

 

 

 

89. Dincolo de nori - o liniște

*

În mijlocul vântului, se deschide o rană de lumină.
Ploaia cade ca o rugăciune frântă.
Un înger neștiut își rupe aripa peste nor.
Fulgerul scrie numele Domnului cu litere albe.
Cerul nu se sfarmă – se desface în duhuri.
Pe fiecare frunză, un psalm tremură.
Și tunetul e o chemare.
Mă prăbușesc în tăcerea de sub furtună.
Sufletul meu – o fântână fără margini.
Vântul răscolește apa, dar nu o tulbură.
O pasăre neagră străbate noaptea ca un semn.
În urmă, rămâne o dâră de foc alb.
Ploaia lovește pământul ca o îngenunchere.
Vântul se roagă în limbi necunoscute.
Fiecare picătură poartă o poruncă.
Fiecare sunet – o vestire.
Întunericul nu e gol, ci plin de prezență.
Furtuna nu sfâșie, ci deschide.
Dincolo de nori, se aude o liniște strălucind.
Și din liniștea aceea curge începutul.
Acolo stă Dumnezeu.

 

<<<< *** >>>>

 

 

 

90. O furtună de toamnă

                                             *                               

Furtuna a venit cu o sacoșă mare,
plină cu vânturi second-hand.
A început să le împrăștie prin sat.
Cireșii s-au strâmbat de mirare,
iar cocoșii au cântat pe dos.
Norii, niște pensionari triști,
s-au luat la harță cu uliul.
Ploaia a pus mâna pe ciomag.
Fulgerul a făcut pe deșteptul.
Tunetul a bătut obrazul cerului.
Casele și-au pus mâinile în cap.
O babă a scos icoana la geam,
un motan a jurat că nu mai iese afară.
Câinele satului a dat interviuri tunetului.
Vântul a făcut politică.
Nimeni nu mai știa cine e vinovat.
Copiii alergau după umbre.
Ploaia râdea ca o femeie cu nervii întinși.
Cineva a zis că e Apocalipsa,
dar era doar o furtună de toamnă
care-și căuta spectatori.

 

<<<< *** >>>>

 

 

 

91. Furtuna împlinește

*

Furtuna nu vine, ea se naște dintr-o taină.
O adiere întunecă marginile văzduhului.
Din văi urcă umbrele, în tăcere.
Un clopot nevăzut își bate ora în cer.
Fulgerul nu despică, ci dezvăluie.
Ploaia curge ca o hieroglifă sfântă.
Fiecare picătură poartă un înțeles neînțeles.
Pământul își desface rănile și tace.
Arborii își înclină fruntea ca niște preoți.
Vântul se rotește în jurul unui nucleu de lumină.
Într-un colț de lume, o frunză aude tot.
Cerul își caută o stea pierdută.
Norii sunt plini de sensuri ascunse.
Furtuna nu răstoarnă, ci împlinește.
Ea străbate taina lumii, ca o sabie de lumină.
Tunetul nu vorbește, ci răsună din adânc.
Și deasupra tuturor, o liniște grea – ca un zeu.
E clipa în care nu se mai spune nimic.
E clipa în care lumea respiră cu o singură gură.
Pe cer, o pată albă de stea veghează.
Și furtuna îngenunchează în fața ei.

 

<<<< *** >>>>

 

 

 

92. Furtuna leagă

*

Furtuna vine ca un strigăt de copil.
Frunzele fug în brațele vântului.
Cerul își pierde culoarea și tace.
În inima satului se aude o rugăciune.
Fulgerele nu rănesc – doar luminează o clipă.
O mamă își strânge pruncul la piept.
Ploaia bate în acoperișuri ca în tobe de lemn.
Copacii se roagă cu crengile ridicate.
Și fereastra casei mele se clatină.
Dar nu cade. Nici sufletul.
Tunetul e glasul unei mame bătrâne.
Norii – frați rătăciți care se regăsesc.
O pasăre trece, udă, cu aripile lipite.
O urmă de lumină o însoțește.
Pe uliță, ploaia curăță amintirile.
Aici nu e teamă, ci început de cântec.
Pământul miroase a iarbă și a sânge cald.
Furtuna nu rupe, ci leagă.
Ea spală tăcerile din noi.
Iar după ea, rămâne o pace albă.
Ca o icoană în suflet.

 

<<<< *** >>>>

 

 

 

93. O frază neterminată

*

Furtuna e un animal de lumină.
Are coamă de vânt și dinți de tunet.
Aleargă prin cer ca o frază neterminată.
Fulgerul e gândul ei care trece prin mine.
Plouă cu litere, cu gesturi, cu umbre.
Fiecare picătură își strigă numele.
Mă sprijin de aer ca de o coloană vie.
Norii mă privesc cu ochi de păsări negre.
Vântul îmi desface pieptul și intră în el.
Sunt un om care respiră cu furtuna.
Cerul se îndoiește ca un cuvânt rar.
Pe obraji mi se sprijină o aripă de tunet.
Ploaia mă scrie, nu mă udă.
Mă prefac în zbor fără să plec.
E o luptă între mine și o idee.
Ideea câștigă. Și mă duce cu ea.
Fulgerul se transformă în sânge.
Sângele în tăcere.
Tăcerea în poem.
Iar poemul, în furtună.
Și totul începe din nou.

 

<<<< *** >>>>

 

 

 

94. Furtuna e ritual

*

Sub ordinea înaltă a cerului, se deschide jocul.
Un vânt heraclitean rupe liniștea în două.
Norii se înșiră ca o armată în retragere.
Ploaia cade cu solemnitatea unui decret.
Fulgerul semnează în aer o lege nouă.
Stâncile primesc sentința fără împotrivire.
Arborii se clatină, dar nu abdică.
Totul are sens. Totul are formă.
Furtuna nu e haos, ci ritual.
Tunetul e vocea magistrului nevăzut.
Fiecare picătură – un ordin.
Fiecare tresărire – un răspuns.
Eu stau la marginea vântului, martor.
Un actor fără replică.
Cerul nu se ceartă. El judecă.
Și între două fulgere trece timpul.
Nicio umbră nu scapă neîntoarsă.
Furtuna trece. Dar legea rămâne.
O clipă, lumea respiră în genunchi.
Apoi, ușor, își reia locul în tăcere.
Și nu mai e nimic de adăugat.

 

<<<< *** >>>>

 

 

 

95. O petrecere neanunțată

*

Furtuna a intrat în oraș fără bilet.
A trântit ușa cerului, a stins felinarele.
A luat umbrelele oamenilor și le-a aruncat în aer.
Câinii latră în franțuzește.
Ploaia dansează cancan cu norii.
Tunetul râde, fulgerul fumează.
Un tramvai ruginit trece prin vânt.
Un copil pierde o pâine.
O femeie își ține pălăria cu ambele mâini.
Un bărbat spune „ce frumoasă e ploaia”
și nimeni nu-l aude.
O pisică udă se ascunde într-o poezie.
Cerul e beat. Norii, poeți ratați.
Furtuna e o petrecere neanunțată.
Străzile își scutură pantofii de noroi.
Lumina se încurcă în sârme.
Un sărut e furat pe fugă.
Două cuvinte plutesc în aer: „tu” și „eu”.
Totul se întâmplă și trece.
Ca un poem spus în ploaie.
Și rămâne doar râsul furtunii.

 

<<<< *** >>>>

 

 

 

Ninsoarea

***

96. Liniștea albului

*

Ninge peste gânduri, iar timpul adoarme în sine,
sub fiecare fulg se ascunde o poveste nerostită.
Trecătorul își duce pasul ca pe o rugăciune,
iar lumea se desface, ușoară, între două respirații.

Zăpada scrie fără alfabet, dar cu înțelesuri,
îngerii ei coboară în tăcere,
și-n fiecare palmă se așază o lumină rotundă.
Cuvintele se topesc, ca o spovadă ascunsă,
iar liniștea rămâne – singura măsură a purității.

Pe drumurile albe, se întorc copilării vechi,
umbra mamei răsare în fereastra visului,
iar brazii, tăcuți, țin pe umeri cerul.
Totul e aproape, dar nimic nu se grăbește,
căci ninsoarea știe să vindece și tăcerea.

Un câine latră spre veșnicie,
și sunetul lui se topește în aer, ca o rugă.
Din sobă, flacăra își clatină gândul,
și-n jarul roșu se oglindește iarna.

O pasăre taie zarea cu o aripă albă –
în clipa aceea, lumea se oprește.
Și omul, devenit fulg, cade ușor în sine,
ca o frunză iertată de toamnă.

 

<<<< *** >>>>

 

97. Zăpada memoriei

*

Ninge în mine, nu peste lume –
și fiecare fulg e o amintire reîntoarsă.
Amintirile nu mor, ci se așază peste gânduri
ca o cenușă albă a clipelor netrăite.

O fereastră se aprinde în trecut,
iar în ea se mișcă siluete fără glas,

poate  ecoul unui început prea fragil.

Cuvintele, când ninge, nu mai au rost,
ele tac, se retrag în sine
ca o pasăre în cuibul unui vis.
Tot ce am pierdut se preface în zăpadă.

Străzile goale îmi cunosc numele,
dar nu mă mai strigă.
Ninsoarea le-a învățat tăcerea.
Timpul nu mai curge – stă și privește.

În oglinda iernii, chipul meu se destramă,
ca o fotografie uitată în ninsoare.
Și totuși, din acea destrămare,
se naște o lumină blândă: iertarea.

Ninsoarea nu uită; doar acoperă.

Când cade, memoria devine vizibilă.

Trecutul e alb doar pentru cei care l-au iertat.

Fulgii sunt fragmente de timp fără trup.

 

<<<< *** >>>>

98. Ninsoare cosmică

*

Ninge în univers, și nu e frig,
ci doar o rotire blândă a luminii în sine.
Fulgii plutesc între stele,
ca niște gânduri uitate de Dumnezeu.

În clipa aceea, timpul se oprește,
iar tăcerea devine o formă de rugă.
Ninsoarea nu cade – urcă,
se ridică spre cer ca o respirație inversă.

Tot ce există își schimbă numele:
piatra devine zbor, iar omul – ecou.
Fulgul e o silabă dintr-o Evanghelie nescrisă,
iar albul – alfabetul începutului.

Din centrul lumii se aude un sunet subțire,
ca un fir de lumină întins între cuvânt și nimic.
El ține cosmosul treaz,
ca o inimă care nu a încetat niciodată să bată.

Când ninge, totul devine egal:
soarele, inima, îngerul, vântul.
Și dincolo de fulg – o altă lume,
care se roagă în tăcere pentru noi.

Sub zăpadă dorm vocile celor plecați.

Tăcerea e un mod de a-ți aduce aminte fără durere.

În memorie, tot ce doare ninge.

Albul e culoarea uitării care vindecă.

 

<<<< *** >>>>

99. Ninsoare urbană

*

Ninge peste oraș ca peste o invenție obosită.
Tramvaiele sclipesc sub stratul gros de uitare,
iar oamenii merg cu mâinile în buzunare,
ca niște statui care se grăbesc.

La colț, un bătrân vinde flori înghețate –
„Sunt vii, domnule, doar puțin adormite!”
Un copil prinde fulgii cu gura,
în timp ce un polițist notează poezia ca pe o abatere.

Zăpada nu mai cade, ci se instalează administrativ,
cu aprobări, chitanțe și ordonanțe de urgență.
Pe trotuare, reclamele clipesc

ca niște constelații nefericite.
Oamenii se caută în telefoane, nu în ochi.

Un tânăr se oprește și zâmbește fără motiv –
toată ninsoarea s-a adunat pe chipul lui.
Un poet notează: „alb pe alb, nimic pe nimic”,
și-apoi își uită carnetul pe o bancă.

Seara, când orașul tace pentru câteva clipe,
zăpada respiră încet printre mașini.
E frumoasă, dar nu mai știe pentru cine.
Poate doar pentru un vis rămas blocat la semafor.

Orașul n-are cer, doar plafon.

Când ninge, chiar și betonul visează păduri.

Nici o ninsoare nu se bucură de ea însăși în centru.

Sub zăpadă, orașul pare pentru o clipă nevinovat.

<<<< *** >>>>

100. Ninsoare de iubire

*

Ninge în noi, iubito, și timpul se oprește,
ca o respirație lungă între două îmbrățișări.
Fulgii ating obrajii tăi cu sfială,
de parcă ar ști că ating lumina.

Ne ținem de mâini, și albul ne învăluie,
ca o tăcere binecuvântată.
Tot ce era greu s-a topit în priviri,
iar zăpada ne scrie numele pe cer.

Pe genele tale cade un fulg –
îl prind cu sufletul, să nu se piardă.
Nici nu mai știu dacă e iarnă afară
sau doar dragoste în aer.

Pașii noștri lasă urme gemene,
dar ninsoarea le acoperă repede –
semn că tot ce e viu
nu trebuie păstrat, ci simțit.

Te privesc: în ochii tăi e o lume albă,
unde nu mai există greșeală.
Ninge încet, ninge în inimi,
Iubirea adevărată n-are anotimp – doar intensitate.

Când ninge, toate distanțele se topesc.

Un fulg pe buze e un jurământ mic.

Ninsoarea învață inima să fie ușoară.

Iubirea e o iarnă care nu se termină niciodată.

 

<<<< *** >>>>

101. Cartea tăcerii

*

Ninge peste lume, dar mai ales înlăuntru.
Fiecare fulg are un nume pe care nimeni nu-l rostește.
În el dorm cuvintele pierdute,
și lumina care nu mai știe de unde vine.

Pe acoperișurile reci, timpul adoarme ca un animal blând.
Prin ferestre, copilăria face semne din zare,
iar părinții din vise zâmbesc fără glas.
Tot ce a fost dureros se albește.

Zăpada cade încet, ca o binecuvântare,
nu din cer, ci dintr-un loc fără margini.
Poate din inimă, poate dintr-o clipă care s-a oprit.
Ninsoarea nu acoperă, ci dezvăluie liniștea.

În oraș, reclamele se topesc în abur,
și zgomotul își pierde curajul.
Un poet scrie cu bastonul pe trotuar: „ninge, deci exist”.
Două umbre se ating sub ninsoare,
și lumea devine pentru o clipă transparentă.
Cine a învățat să privească ninsoarea știe să ierte.
Cine a învățat să tacă sub ea știe să iubească.

Ninge – și fiecare fulg e o rugă.
O carte nevăzută se scrie între cer și pământ.
Pe paginile ei de alb se așază sufletele,
fără greutate, fără teamă, fără sfârșit.

Și când ninsoarea se oprește, rămâne doar lumina,
ca o tăcere care respiră încă.

<<<< *** >>>>

Drumul

***

102. Drumul luminii interioare

*

Pe drumurile fără umbră, pasul nu mai face zgomot,
ci doar ecoul răsuflării devine cântec în lut.
De la prima piatră la ultima lacrimă, totul e viu,
până și tăcerea are fluturi ascunși sub aripă.
Ne învățăm mersul din căderea stelelor,
și rătăcirea din liniștea fântânilor adânci.
Drumul nu se sfârșește, ci doar se răsucește în lumină.
Cine s-a oprit să privească zarea, a înțeles începutul.
Cine a plecat fără rost, și-a aflat rostul pe drum.
Nici piatra nu e mută, nici vântul fără rost.
Un fir de iarbă ține în el toate drumurile lumii.
În mersul său, Dumnezeu nu lasă urme.
Umbra e doar o tăcere a luminii în mișcare.
Drumul e o întrebare care merge singură.
Nu pasul mă duce, ci mirarea mea.
Cine știe unde merge, s-a pierdut deja.
Cine se lasă purtat, e aproape de izvor.
La capătul drumului nu e sfârșitul, ci începutul privirii.
Toate drumurile se întorc spre sine.
Întotdeauna e dimineață, chiar și-n noapte.
Cine caută lumina, o poartă în mers.
Și drumul, el însuși, e o rugă.

<<<< *** >>>>

 

103. Drumul dintre lumi

*

Am mers pe drumuri care nu duceau nicăieri
și am descoperit acolo începutul.
Am mers pe drumuri care duceau peste tot
și m-am întors singur, fără direcție.
Nici o hartă nu ține pasul cu sufletul,
iar pașii nu știu să se numere pe ei înșiși.
Uneori drumul e doar o amintire care respiră,
alteori, o minciună cu gust de adevăr.
Mi-a spus cineva că drumul cel drept
e o iluzie în formă de linie.
Eu cred că fiecare curbă are propria înțelepciune.
Nu există drum pierdut – doar oameni opriți.
Uneori, drumul e doar un cerc desenat cu noroi.
De fiecare dată când m-am rătăcit,
am găsit un nou fel de a merge.
Dacă ar fi să aleg între destinație și mers,
aș alege mersul – e mai sincer.
Nu drumul mă duce, ci gândul că merg.
Iar când se va sfârși totul,
voi merge și mai departe, înăuntru.
Pentru că nu pot sta pe loc.
Și nici locul nu mă poate ține.

<<<< *** >>>>

 

 

 

 

104. Drumul visului

*

Drumul visează, nu merge.
Are ochi de jar și tălpi de lună.
Calcă în ploi și-n amintiri topite.
Își amintește mirosul de lut și de sânge.
Sub el cresc fluturi de cenușă,
deasupra, se rotesc păsări oarbe.
Nimeni nu l-a sfârșit, dar toți l-au început.
În fiecare noapte, el trece prin mine.
Își lasă urmele ca niște semne de foc.
Îmi arde somnul, îmi scrie visul.
Într-o zi, mă va duce la marginea tăcerii.
Acolo unde pietrele cântă fără glas.
Acolo unde umbrele își pierd conturul.
Și atunci voi înțelege că nu eu am mers,
ci drumul m-a purtat prin el însuși.
Că nici un pas nu e al meu,
că fiecare plecare e o naștere.
Drumul visează, iar eu sunt visul lui.
Sunt pasul care nu se termină.
Sunt tăcerea care merge.
Sunt drumul însuși.

 

<<<< *** >>>>

 

 

 

 

105. Drumul spre duh

*

Nu poți merge spre lumină fără să treci prin tine.
Drumul cel mai scurt e mereu cel nevăzut.
Acolo, în adânc, pașii sunt rugăciuni.
Nu mergem pe drum, ci prin cuvânt.
Cine caută în afară, se pierde în chipuri.
Cine caută înăuntru, se regăsește în cer.
Drumul nu e o cale, ci o stare.
E tăcerea care se aprinde când te oprești.
E clipa în care nu mai ești tu, ci ești totul.
Îngerii trec pe drumurile celor ce plâng.
Pietrele știu mai multe decât călătorii.
Cine iartă, a mers deja jumătate din drum.
Cine iubește, l-a terminat.
Fiecare lacrimă e o treaptă spre duh.
Fiecare iertare – o aripă în mers.
Cine nu știe unde merge,
e mai aproape de adevăr decât cel ce știe.
Drumul este Domnul care vine spre tine.
Cine s-a oprit, L-a întâlnit.
Cine aleargă, doar Îl caută.
Iar cine tace, deja L-a auzit.

 

<<<< *** >>>>

 

 

 

 

106. Drumul celor care se cred ajunși

*

Pe drumul scurt spre glorie se calcă repede și se uită ușor.
Pe cel lung spre adevăr, se merge încet și se ajunge rar.
Drumul prostului e mereu plin, căci nu duce nicăieri.
Drumul de aur al celui drept e pustiu și neștiut.
Mulți s-au oprit să-și admire umbra

și au crezut că e lumină.
Mulți s-au închinat la praf, crezând că-i tămâie.
Fiecare pas fără gând e o întoarcere spre nimic.
Fiecare pas cu gând e o rugă pentru sens.
Sunt drumuri care încep în minciună

și se sfârșesc în adevăr.
Și drumuri care încep în adevăr și sfârșesc în mormânt.
Cine s-a pierdut pe drum n-a fost pierdut degeaba.
Cine s-a oprit de frică, a mers doar pe loc.
Drumul nu iartă pe nimeni, dar te învață tăcerea.
Și tăcerea e mai dreaptă decât orice ghid.
Adevărul are pantofi uzați.
Minciuna, cizme noi.
Drumul prostului e scurt și sonor.
Drumul înțeleptului – lung și fără ecou.
Dar amândoi ajung în același loc:
în clipa în care se opresc.
Diferența o face pasul.
Și conștiința lui.

<<<< *** >>>>

 

Satul și fântâna

***

107. Natura ca oglindă a sufletului

*

În fiecare frunză tremură ecoul unei vieți trecute,
iar vântul poartă peste zăpodii pașii mei pierduți.
Pajiștile cresc în ritmul tăcut al timpului,
iar florile se apleacă ca să-mi șoptească taine ascunse.
Pomii bătrâni sunt stâlpi ai unei credințe tacite,
iar ramurile lor îmi ating gândurile, le aliniază.
Pământul răsună sub tălpile mele

cu ecoul muncii de odinioară.
Aerul miroase a fân cosit și a rouă dimineața devreme.
Labirintul satului nu se află în case, ci în inima naturii.

Fiecare potecă devine un drum

către propria mea rădăcină.
Vântul adie ca o rugăciune care îmi dezleagă neliniștile.
Umbrele copacilor devin umbrele oamenilor

ce-au trecut pe aici.
Soarele se revarsă peste ogoarele pustii și le mângâie.
Timpul satului curge printre frunze și pietre,

ascuns de priviri.
Fiecare clipă de tăcere este o punte între prezent și trecut.
Și când pășesc pe poteca luminată de amurg,
simt cum sufletul se așază în ritmul etern al naturii.
În acest loc, omul și pământul devin una,
iar rătăcirea se transformă în cunoaștere.

<<<< *** >>>>

108.  Ecouri din satul uitat

*

Pe ulițele pustii ale copilăriei, pașii mei răsună printre amintiri, iar vântul aduce glasul porților închise

și fumul hornurilor dispărute: fiecare casă poartă încă parfumul pâinii coapte și al lemnului uscat.

Oglinzile din ferestre mai păstrează chipuri,

dar nu mai știu ale cui sunt.
Pe prispe, scândurile trosnesc sub pasul ploii –

oaspeți nu mai vin de mult.
În cimitir, crucile stau încovoiate ca niște femei bătrâne

care n-au cui să se plângă.
Cine a rămas aici vorbește încet, ca să nu tulbure tăcerea.
O pasăre a uitat să mai plece - 

cântă pentru nimeni și adoarme în același copac.

Timpul s-a mutat din casă-n casă,

și a plecat și el când n-a mai avut loc.
Într-o casă fără acoperiș, ploaia face slujba de duminică.
O poartă veche scârțâie ca un bătrân

care își amintește că era frumos și puternic.
În grădini, merele și gutuile se apleacă,

parcă ar vrea să mă recunoască.
Umbrele vecinilor, demult plecați,

trec ca fantome pe lângă mine.
Clopotele bisericii nu mai sună,

dar ecoul lor rămâne în suflet.

Din clopotniță a zburat ultima turturea –

acum doar vântul mai cântă utrenia.

În ograda goală, fluturi de praf dansează

printre buruieni uitate și în iarbă moartă.

Pe unde erau copii, acum cresc ciulini;

pe unde era râs, e doar mușchi și cucută.
Poveștile bunicilor răsună în tăcere, ca ecoul unei melodii vechi; copiii nu mai aleargă, dar pașii lor se aud

în vântul care adie, care aduce parfumul fânului

și al florilor care mai supraviețuiesc.
Fiecare gard prăbușit șoptește o poveste de demult.
Iarba crește peste poteci, peste morminte, peste timp.
Sufletul satului pulsează încă, e un râu tăcut sub pietre.

Dincolo de sat, țarina stă întinsă,

ca o rană care nu mai doare și nu mai are miros.
Căpițe de fân se odihnesc doar sub soarele amintirilor.
Pe malul pârâului, pietrele poartă încă

amprenta copilăriei mele.
Labirintul acestui sat nu are ieșire;

e înrădăcinat în inima mea.
Fiecare pas prin el este o întoarcere și o descoperire.
Și chiar dacă timpul a mutat oamenii și bucuria,

satul rămâne: amintirile nu se pierd; ele cresc și luminează ca niște stele ascunse.
Tot ce a fost pierdut se oglindește în prezent,

ca o fărâmă de eternitate.
Labirintul satului meu nu se încheie niciodată;

el respiră în mine’ iar eu, călător printre ecouri,

păstrez în tăcere tot ce a fost.

<<<< *** >>>>

109. Lumina care tace

*

Sub dealul vechi, pământul respiră încet,

ca un animal adormit sub icoană.
Frunza de nuc își amintește

mâna copilului care o rupea fără vină.
Fiecare casă are un miros de lumânare stinsă în vis.
Ulița e un drum de lut

ce-și duce sufletul în tăcere spre pădure.
Timpul se odihnește pe prispa unei case bătrâne.
Oamenii au plecat, dar pașii lor s-au întors în iarbă.
Fântâna are o inimă care mai bate când o strigă ploaia.
Pe cerul gol, un clopot adună îngerii în stoluri de abur.
Fiecare fir de praf e o poveste care a uitat de trup.
Satul doarme sub o pleoapă de humă și de dor.
Cine intră aici aude rădăcinile vorbind în șoapte.
Nimeni nu moare de tot, doar se adâncește în pământ. Stelele înfloresc la marginea gardului ca niște fluturi reci.
Peste morminte plouă încet, ca o rugă nesfârșită.
Cine se pleacă să asculte aude cântecul grâului nenăscut.
Satul e lumina care tace, și tăcerea care aprinde lumina.
În el, veșnicia nu mai are nume, dar are glas,
sufletul, când se întoarce, se recunoaște în fiecare frunză.

 

<<<< *** >>>>

 

 

 

110. Omul și cerul satului

*

Satul se înalță sub cerul vast ca o rugăciune tăcută,
iar fiecare uliță se pierde în lumina și umbrele stelelor.
Casele vechi par să respire aerul eternității,
iar hornurile lor suflă spre cer amintiri nevăzute.
Pomii bătrâni își întind ramurile ca niște brațe spre infinit, iar pajiștile poartă ecoul pașilor celor plecați.
Fiecare fereastră devine oglindă între om și univers.
Vântul adie printre case, șoptind mistere ale destinului.
Satul nu este doar pământ și piatră, ci inimă și suflet.
 O poartă veche, e un legământ cu cerul.
Labirintul ulițelor e o punte între efemer și eternitate.
Trecutul se contopește cu prezentul în lumina amiezii,
iar umbrele devin mesageri ai gândurilor neexprimate.
Sufletul satului pulsează ca un ceas al universului mic,
iar timpul pare suspendat în aerul dens de iarbă și rouă.
Chiar și singurătatea aduce o înțelegere a legii tainice.
Omul și satul devin oglindă

unul pentru altul sub cerul nopții.
Labirintul nu e pierdere, ci drum spre înălțare spirituală.
Stelele privesc în tăcere, iar eu pășesc

între lumină și umbră, simțind că satul și cerul

se împletesc într-o eternă armonie.
În această comuniune, timpul devine doar o iluzie,
iar sufletul meu respiră

în ritmul veșnic al satului și cerului.

<<<< *** >>>>

111. Rădăcini și lumină

*

În liniștea dimineții, satul își întinde rădăcinile adânc în pământ, iar roua se așază ca un veșmânt sfios peste fiecare fir de iarbă, fiecare copac pare să știe taina vremurilor trecute;  glasul vântului poartă rugăciunile celor care au trudit aici.
Oamenii au plecat, dar memoria lor pulsează în lutul ogorului, sufletul satului nu se pierde;

el se ascunde în tăcerea drumurilor.
În fiecare fereastră goală se reflectă cerul

și dorul de acasă; trecutul nu apasă, ci se așază lin,

ca o mantie de pace: fiecare sunet al naturii -

un clopot invizibil, chemând la liniște.
Întâlnesc ecoul pașilor străbunilor în fiecare colț de curte.
Chiar și umbrele caselor pustii devin rugăciuni mute.
Fiecare bătaie a inimii satului pulsează în mine,

conectând vechi și nou: trec prin grădini și simt rădăcina vie a fiecărui pom și a fiecărei flori.
Labirintul acesta e sacru: nu te pierde – te regăsești în el.
Fiecare drum descoperă o porțiune de lumină uitată,
iar singurătatea se transformă în pace și înțelegere.
În rădăcinile satului se află și taina mea,

și răspunsul la întrebări vechi.
Iar când închid ochii, văd totul plutind

într-o armonie sfântă.

 

<<<< *** >>>>

112. Generații și ecouri pierdute

*

Satul se scurge prin anii mei ca un râu tăcut,
iar casele vechi par să-și țină respirația între pereți.
Fiecare picătură de rouă reflectă chipul unei lumi dispărute, pașii copiilor de odinioară s-au risipit în vânt.
Grădinile cresc sălbatice și hornurile pustii abia mai șoptesc amintirea focului care urca alene.
Fiecare gard prăbușit e o poveste neterminată.
Ulițele pustii ascund ecourile fricilor și bucuriilor trecute.
Noroiul se amestecă cu lacrimile ploii și cu timpul.
Fiecare piatră de pe drum poartă urma pașilor străbunilor.
Labirintul acesta nu e spațiu, ci memorie purtată în suflet.
Timpul nu iartă, dar învață să pună ordinea în haosul uitării, chiar și singurătatea devine o punte între generații.
Pomii bătrâni înalță brațe spre cer, ca niște rugăciuni tăcute, lumina  atinge ogoarele abandonate, amintind de rodul trecut, fiecare pas printre ruine e o lecție de răbdare și reverie; vântul aduce parfum de fân și de flori care au supraviețuit, labirintul ulițelor e un jurnal

al timpului pierdut și regăsit.
Generațiile plecate încă trăiesc în frunza care tremură ușor; chiar dacă oamenii nu mai sunt,

ecoul face să plutească vorbele de odinioară.
În rătăcire, înțelegi că efemeritatea

nu înseamnă uitare, ci renaștere.

 

<<<< *** >>>>

113. Visul satului

*

Noaptea coboară peste ulițele pustii ca o plapumă grea,
iar lună plină luminează casele ca niște amintiri vii.
Fiecare fereastră devine un ochi

ce privește spre taina timpului.
Umbrele copacilor se contopesc cu pașii mei rătăciți.
Vântul aduce ecoul râsetelor și al vocilor dispărute.
Pe ogoarele abandonate, flori albastre

cresc ca niște vise fragile.
Labirintul satului se desfășoară între real și imaginar.
Pajiștile devin scene unde trecutul și prezentul dansează.
Fiecare gard căzut devine portal către alte lumi nevăzute.
Și păsările care nu mai zboară încă îmi cântă în minte.
Casele goale se transformă în temple ale visului și tăcerii.
Pârâul care trece printre pietre pare că vorbește în șoapte.
Trecutul împletește un covor de amintiri și visuri.
Fiecare frunză care tremură devine pagină dintr-o poveste nespusă, vântul adie ca o mână

care mângâie ochii închiși ai satului.
Sufletul satului devine oglindă,

reflectând dorințele și speranțele.
Singurătatea devine dialog cu tot ce a fost și va fi.
Și când deschid ochii, simt cum satul respiră în mine,
iar visul și realitatea se contopesc în ritmul etern al existenței, labirintul singurătății nu are ieșire,

ci aduce înțelepciune și pace.

<<<< *** >>>>

114. Toponime și memoria satului

*

Freamătul ulițelor poartă numele locurilor ce ne-au format: Drumul Mare, La Moară, Gura șanțului –

ecouri ale trecutului.
Fiecare căpiță de fân amintește de mâinile care au muncit, iar gardurile vechi șoptesc povești

despre iubiri și sacrificii.
Satul pulsează în ritmul sărbătorilor și al muncii agricole,
iar fiecare toponim e o taină care împletește generațiile.
Fânul de la Muche la Arie încă poartă

parfum legănat de vânt, apa din izvoare

își amintește pașii copiilor ce-au alergat.
Ulițele străvechi nu se uită; ele păstrează urmele horelor.
Fiecare poartă, fiecare prag are gravat numele celor ce-au trecut, labirintul satului nu e doar spațiu,

ci memorie vie a comunității.
Vântul adie și adună șoaptele străbunilor, ca o muzică

de fundal, fiecare casă părăsită amintește

de strămoși și de clipele lor senine.
Toponimele se contopesc cu amintirea muncii, cu glasul sărbătorilor, cu fiecare rostire a acestor nume.
Labirintul ulițelor e o punte între trecut și viitor,
iar memoria colectivă pulsează prin fiecare pietricică,

fiecare poartă, fiecare sunet.
Chiar și tăcerea devine dialog cu cei ce ne-au precedat.
În satul acesta, numele locurilor sunt sufletul său etern.
<<<< *** >>>>

115.  Cerul din adâncul fântânii

*

În miezul satului, fântâna adună respirația dimineților,
ca o inimă care a învățat să bată între cer și lut.
Din cumpănă curge cântecul mâinilor care-au purtat ulcioare, apoi sunetul urcă
și fiecare picătură amintește numele celor plecați.
O femeie în basma neagră descântă tăcerea apei,
iar cercurile din adânc duc mai departe rugăciunea.
Spune: „Să nu grăiești rău lângă apă,
că răutatea se preface în umbră și intră-n suflet.”
Copiii o ascultă cu ochii plini de stele și mirare.
Cine bea apă curată, își spală și dorul din sânge.
Pe marginea ciuturii se așază păsările cuvintelor,
și din zborul lor se aprinde amintirea.
Sub salcâmii bătrâni, apa își ține visul sub pleoape,
iar vântul își coboară fruntea, ca la o slujbă mută.
În fiecare seară, fântâna își trage vălul de abur,
și-și numără în taină îngenuncherile zilei.
Uneori se aude plânsul ei sub pietre,
când satul uită să mulțumească.
Dar vine o mână și-și face semnul crucii pe cumpănă,
iar lumina se întoarce în ochii apei.
Acolo, unde bunica vorbea cu Dumnezeu fără cuvinte,
se deschide mereu un cer mic, pentru fiecare suflet,

Cerul din adâncul fântânii.

 

<<<< *** >>>>

116. Cumpăna pare o aripă

*

Fântâna este un ochi care privește înlăuntrul lumii

și nu clipește niciodată; apa ei nu știe ce este moartea,

dar o imită cu o precizie divină, fiind apă vie.
În fiecare picătură se ascunde o întrebare nerostită

despre tăcere: cine se apleacă prea mult să vadă adâncul,

își pierde chipul în oglinda cerului.
Lutul visează că este lumină,

și pentru o clipă devine adevăr.
Uneori, o frunză rătăcită cade ca o spovedanie întârziată.
Nu există răspunsuri, ci doar cercuri ce fărâmițează cerul din adânc, apoi intervine liniștea curgătoare.

Dacă ai arunca o lacrimă, ea ți-ar spune cine ești.
Într-un veac de uitare, apa rămâne unica memorie lucidă.
O clipă, cumpăna pare o aripă care vrea să plece

și nu poate: odată cu ea coboară norii să-și spele umbrele.
La răsărit, primul vânt bea apă înaintea oamenilor.
Fiecare sat e o hartă desenată cu izvoare și rugăciuni.
Peste fântână cade un fir de tăcere, lung și curat –
așa se naște-n satul meu credința apei line.

Dintr-o fântână începe mereu un drum spre sine.
Așa s-a făcut lumina, nu din foc, ci din adânc.
Și dintr-un tremur de apă s-a născut primul cuvânt.
Tot ce e viu e o fântână care nu încetează să viseze.
Și fiecare vis e o sete care nu se stinge niciodată.

 

<<<< *** >>>>

117. Rugul care arde

*

Din cenușa zilei răsare o taină care nu se lasă spulberată de vânt, e firul subțire al luminii ce se agață de pleoapa celui ce mai crede; în ochiul obosit al omului,

se adună rugăciunile neîmplinite.

Și totuși, din pulberea lor, răsare o floare care nu moare.

Nici furtuna nu o strivește, nici tăcerea nu o poate stinge.

Ea trăiește din zvonul inimii, nu din cuvintele oamenilor.

Când umbra se apleacă prea adânc,

ea ridică fruntea în lumină.

Nicio spaimă nu-i poate lua chipul,

niciun nor nu-i poate rupe aripa.

Ea știe drumul din abis spre cer, fără busolă, fără pas.

În ea se află răbdarea și înțelepciunea apei din fântână.

Se naște din înfrângeri, dar nu se rușinează de ele.

Trăiește în fiecare lacrimă care nu se preface în piatră.

În fiecare tăcere care mai poate asculta.

În fiecare inimă care mai are curajul să bată.

În fiecare vis care nu se teme să zboare.

Speranța este rugul care arde fără să mistuie.

E clipa în care deznădejdea îngenunchează.

E pasul care trece peste prăpastie, fără să privească în jos.

E tăcerea care a învățat să spună „mâine”.

E miracolul simplu de a respira după furtună.

E înțelepciunea celor care nu au uitat să iubească.

Și lumina celor care nu cer nimic, dar dăruiesc totul.

<<<< *** >>>>

118. Ultimul cuvânt

*

Nu există tărie mai mare decât a celui ce încă așteaptă.

Așteptarea e numele tăcut al speranței.

Ea nu strigă, nu cere, nu imploră.

Doar stă și respiră în adâncul unei inimi obosite.

E o tăcere care nu se predă, chiar când nimeni n-o mai aude, un rest de lumină într-un vas de lut.

O respirație a pământului când omul a încetat s-o simtă.

Speranța e umbra care nu-și părăsește chipul.

E pasul care se ridică deasupra ruinei.

E puterea de a privi marea, chiar dacă nu mai ai corabie.

În colțul cel mai rece al lumii, ea mai ține o flacără mică.

Și din acea flacără se nasc continente noi.

Când deznădejdea sapă adânc,

ea adună pietrele pentru un nou altar.

Speranța e memoria cerului în om.

Fără ea, nicio rugă nu mai urcă.

Fără ea, nici moartea nu mai știe unde să bată.

E forța care nu se vede, dar învinge.

E credința care tace, dar nu moare.

E cunoașterea care nu se scrie, ci se simte.

E începutul de după sfârșit.

Și poate, ultimul cuvânt al lumii,

va fi chiar ea: Speranța.

 

<<<< *** >>>>

 

 

119. Miracolul simplu

*

Din cenușa zilei răsare o taină care se înalță spre cer.

E firul subțire al luminii ce se agață de pleoapa celui ce mai crede; în ochiul obosit al omului, se adună rugăciunile neîmplinite.

Și totuși, din pulberea lor, răsare o floare care nu moare.

Nici furtuna nu o strivește, nici tăcerea nu o poate stinge.

Ea trăiește din șoapta îngerilor și din credința oamenilor.

Când umbra se apleacă prea adânc, ea ridică fruntea în lumină, nicio spaimă nu-i poate lua chipul, niciun nor

nu-i poate rupe aripa; știe drumul din abis spre cer,

ghidată de glasul nevăzut.

În ea se află răbdarea și înțelepciunea apei ce curge spre infinit; se naște din înfrângeri, dar le binecuvântează.

Trăiește în fiecare lacrimă care se transformă în har.

În fiecare tăcere care mai poate asculta glasul divin.

În fiecare inimă care mai are curajul să bată cu smerenie.

În fiecare vis care nu se teme să zboare spre înălțimi.

E clipa în care deznădejdea îngenunchează și primește iertare, e pasul care trece peste prăpastie, purtat de mâna nevăzută, e tăcerea care a învățat să spună „mâine” cu credință, e miracolul simplu de a respira după furtună, cu recunoștință, e înțelepciunea celor care nu au uitat să se roage și să iubească și lumina celor care nu cer nimic,

dar dăruiesc totul în har.

<<<< *** >>>>

120. Înțelepciunea răbdării

*

În tăcerea nopții, fiecare gând caută un fir de lumină.

Întrebarea „de ce?” plutește peste inimi,

ca un ecou nemuritor.

În absența răspunsului, speranța devine rugă ascunsă.

Ea nu cere aplauze, nu vrea să fie văzută sau înțeleasă.

Se așază în taina privirii, ca un vânt care mângâie.

Își poartă tăcerea ca pe o haină de aur invizibil.

În fiecare eșec, ea găsește o punte spre înălțime.

În fiecare durere, o lecție ascunsă așteaptă răbdarea.

Nimic nu o clatină, nici furtuna, nici disperarea lumii.

Ea știe că sufletul poate fi rănit, dar nu distrus.

Și că, în mijlocul prăbușirilor, se naște o renaștere tăcută.

În lacrimi, ea plutește ca o lumină nevăzută.

În deznădejde, ea veghează ca o stea călăuzitoare.

În sufletele obosite, ea șoptește cu blândețe:

„mai există un drum”.

Este glasul nevăzut al timpului care iartă.

Este ecoul pașilor care trec peste abis, dar nu cad.

În fiecare zori, ea renaște fără zgomot.

În fiecare clipă grea, se așază ca o mantie de pace.

Ea nu cere, nu ține, nu oprește – doar dăruiește.

În ea se află înțelepciunea răbdării și tăcerea credinței.

Este legătura nevăzută între om și infinit.

Și chiar dacă nimeni nu o vede, ea există –

purtând lumina în suflete.

<<<< *** >>>>

121. Darul care ne face vii

*

Răsare o lumină nouă în fiecare inimă care crede.

Ea pulsează ca o inimă invizibilă, dar vie.

Fiecare pas mic e un pas spre cerul ascuns în tine.

Și chiar când lumea pare închisă, ea deschide o fereastră.

În tăcerea dimineții, se aud șoapte de har.

În zborul unei păsări, ea găsește un semn de libertate.

Fiecare gând bun se transformă în rază de speranță.

Fiecare zâmbet dăruiește o mângâiere nevăzută.

În dificultate, ea învață sufletul să fie răbdător.

În suferință, ea aduce răgazul unei iertări nevăzute.

Nu cunoaște granițe, nu ține cont de obstacole.

Este taina care susține lumea în mișcare.

Este forța care ridică din cenușă și renaște în lumină.

Ea adună în palmele nevăzute bucuriile pierdute.

Fiecare lacrimă se transformă în izvor de curaj.

Fiecare încercare devine școală a răbdării.

În ea se naște credința că totul poate fi început din nou.

În ea se simte muzica nevăzută a universului.

Speranța nu obosește niciodată; ea pulsează permanent.

Ea ne amintește că viața e dar și provocare.

Și chiar atunci când pare că totul se oprește,

ea luminează drumul.

Pentru că speranța este darul care ne face vii,

chiar și în tăcere.

<<<< *** >>>>

 

122. O undă tăcută

*

În adâncul sufletului, speranța se mișcă ca o undă tăcută.

Nu cere, nu vorbește, doar așteaptă.

Se strecoară printre gândurile rătăcite,

ascunzându-se de griji.

În fiecare amintire, lasă o scânteie nevăzută.

Ea pulsează acolo unde timpul pare să stea în loc.

Fiecare tăcere devine pentru ea un spațiu sacru.

Fiecare întrebare nepusă o hrănește tăcut.

Nu se grăbește, nu se clatină, nu se epuizează.

Este lumină invizibilă între două respirații.

În liniștea nopții, ea se așază ca un ceas nevăzut.

Fiecare pas în interiorul sufletului

o descoperă mai profund.

Ea nu judecă, nu acuză; doar înalță și mângâie.

În fiecare frică, șoptește cu blândețe: „nu ești singur”.

În fiecare pierdere, ea țese punți nevăzute.

Este respirarea nevăzută a vieții interioare.

Este ecoul care rămâne când totul altceva tace.

În fiecare clipă de introspecție, ea se amplifică.

În meditația tăcerii, se face vizibilă doar pentru suflet,

nu este mai mult decât o prezență permanentă, discretă.

Și totuși, fără ea, nici un gând n-ar găsi sens.

Fiecare zi începe și se termină cu ea în tăcere.

Speranța contemplativă este inima nevăzută a spiritului.

 

<<<< *** >>>>

123. Un curcubeu invizibil

*

Speranța se strecoară printre razele de lună,

ca o pasăre de cristal în zbor tăcut.

Se reflectă în fiecare picătură de rouă,

dansând peste iarbă ca un fir de argint.

În fiecare vis al omului obosit,

ea lasă scântei nevăzute de lumină.

Se contopește cu umbrele nopții,

iar stelele îi cântă în ritmuri de har.

Este firul ce leagă infinitul de pământ,

ca un curcubeu invizibil în ochii celor ce așteaptă.

În freamătul frunzelor, ea se ascunde,

în tremurul apei se oglindește,

în fiecare suflare a vântului se simte.

Este legenda nevăzută a zilelor ce vin,

promisiunea unui cer dincolo de orizont.

Fiecare gând rătăcit îi devine altar,

fiecare inimă pierdută — templu.

Ea se joacă cu umbre și lumini,

împletind povești ce nu se spun niciodată,

iar sufletul care o primește se face pajiște de stele.

Speranța onirică nu cunoaște margini,

și în fiecare taină a lumii pulsează permanent.

 

<<<< *** >>>>