Elenente
fundamentale (124 – 202)
***
124.
Cântul interior
*
Sunetul
s-a născut dintr-o tăcere rotundă,
ca o respirație a luminii în trupul umbrelor.
Fiecare vibrație aduce cu sine un început de lume,
ecoul e amintirea acelei creații care nu se mai sfârșește.
Cuvintele nu spun, ele doar cheamă din adânc o prezență,
ca o apă ce recunoaște sursa în clipa în care curge.
În fiecare sunet se ascunde o inimă care tremură,
iar ecoul îi e răspunsul, blând, ca o rugăciune de piatră.
Nici tăcerea nu tace cu adevărat,
căci în ea se rostește neauzitul lumii.
Cine ascultă înțelege că nu urechea aude, ci sufletul,
și că nu există despărțire între strigăt și răspuns.
Pădurea își învață frunzele limba vântului,
apele își împrumută glasul de la cer,
iar omul – între ele – învață să cânte din tăcere.
Sunetul nu se pierde: se transformă în ecou,
precum iubirea în amintire,
precum lumina în aducere-aminte de sine.
Toate lucrurile vorbesc între ele fără cuvinte,
și doar cel care ascultă poate înțelege.
În tăcerea dintre două respirații,
Dumnezeu își repetă propriul nume.
<<<<
*** >>>>
125.
Ecou în piatră
*
Piatra
are memorie și ascultă lumina,
în trupul ei vechi se adună toate răsuflările timpului.
Când vorbim prea tare, ea tace,
dar când tăcem, se aprinde în adânc o vibrație mică.
Ecoul e răspunsul pământului la chemarea aerului,
un dialog între cele ce par străine.
Am pus urechea pe stâncă
și
am auzit un psalm fără cuvinte,
o cântare a mineralului, grea de sensuri.
Nimic nu se pierde, doar se reface în alt ton,
ca o undă ce-și caută centrul.
Omul e trecătorul care desparte clipa de ecou,
dar în tălpile lui se adună veșnicia.
Ce e sunetul, dacă nu dorința de a fi auzit?
Și ce e ecoul, dacă nu dovada că nu suntem singuri?
Sub bolta muntelui, am strigat un nume.
Mi s-a întors altul, mai curat,
ca o binecuvântare a neauzitelor spirite.
Sunetul și piatra s-au topit într-o tăcere vie,
iar din tăcere s-a ridicat lumina.
Am înțeles atunci: ecoul nu e sfârșitul unui sunet,
ci începutul unei înțelegeri.
<<<<
*** >>>>
126.
Sunetul umbrelor
*
Plouă
din interiorul lucrurilor,
și totul e un zumzet stins, o neliniște ce respiră.
Umbrele au glas, dar nu rostesc nimic,
se mișcă pe pereți ca niște amintiri ale luminii.
Ecoul nu mai răspunde din afară,
ci dintr-un spațiu unde timpul se repetă.
Sunetul se topește, se pierde în el însuși,
ca o lumânare care se aude topindu-se.
Tot ce atinge ploaia devine instrument,
iar fiecare strop e o notă grea de absență.
E tăcerea aceea care doare,
ce poartă în ea murmurul a tot ce a fost.
Și, în fundul sufletului, un ecou obosit –
ca o inimă ce bate doar ca să amintească.
Cine mai strigă acum? poate doar vântul,
sau umbrele care s-au desprins de trupuri.
E o muzică neauzită, un cântec căzut,
în care lumina și noaptea își schimbă vocile.
Totul se repetă și totuși nimic nu revine.
Sunetul umbrei nu are sfârșit,
pentru că e începutul uitării.
Ecoul e doar amintirea unui plâns
pe care nu l-a auzit nimeni.
<<<<
*** >>>>
127.
Cântec dublu
*
Te
aud și când taci, și când te gândești la mine,
căci iubirea are o voce pe care doar inima o traduce.
Fiecare atingere e o undă ce călătorește prin aer,
se preface în lumină, apoi se-ntoarce sub piele.
Sunetul tău se ascunde în respirația mea,
iar ecoul meu îți răspunde în somn.
Între noi se întinde o mare de tăceri vibrante,
în care fiecare gest e o chemare.
Cuvintele nu pot cuprinde acest cântec dublu,
care se naște din două singurătăți ce se recunosc.
Ecoul iubirii e dorința care nu se mai sfârșește,
e umbra unei atingeri ce se caută la nesfârșit.
Când spui numele meu, nu-l aud, îl simt –
ca pe o flacără care trece prin sânge.
Și poate că asta e viața: un lung dialog al tăcerilor,
unde fiecare sunet se întoarce purificat.
În tine m-am auzit pentru prima dată,
și în tine m-am pierdut ca o vibrație în lumină.
Sunetul dragostei nu piere – doar se transformă în ecou,
iar ecoul e jurământul nevăzut al ființelor.
Noi nu vorbim: ne ascultăm.
Și din această ascultare se naște veșnicia.
<<<<
*** >>>>
128.
Cântul cosmic
*
Universul
e o vibrație nesfârșită,
iar fiecare suflet e o notă în marea simfonie.
Stelele vorbesc între ele prin lumină,
apele prin reflex, vânturile prin ecou.
Totul cântă, chiar și tăcerea dintre galaxii.
Nimic nu e inert: totul respiră, tremură, răspunde.
Sunetul primordial n-a încetat,
doar
s-a îmbrăcat în forme.
Noi îl numim timp, destin, iubire.
Când pasul cade pe pământ, unda merge până la cer,
iar cerul răspunde printr-o stea care se aprinde.
Ecoul este memoria universului despre sine.
În el, fiecare atom își recunoaște fratele.
Omul e doar o clapă între haos și armonie,
iar sufletul său e ecoul Cuvântului dintâi.
De aceea, tăcerea nu e gol, ci plinătate.
În liniștea totală, totul sună.
Planetele respiră, lumina are puls,
iar timpul – o inimă de ecou.
Cine ascultă universul, se aude pe sine.
Cine tace, devine cântec.
Sunetul și ecoul – începutul și sfârșitul aceleiași suflări.
Totul e muzică. Totul e Dumnezeu.
<<<<
*** >>>>
129.
Psalmul reîntoarcerii
*
La
început a fost sunetul și nimicul s-a clătinat în lumină.
El a chemat din abis ecoul, și astfel s-a născut lumea.
Tot ce respiră poartă urma acelei chemări fără sfârșit,
o undă ce trece prin inimă, prin pietre, prin vise.
Fiecare pas, fiecare gând, fiecare lacrimă – vibrație pură.
Nimic nu tace deplin, chiar și tăcerea are voce.
În sângele omului se ascunde un cântec vechi,
iar în inimă, o amintire de ceruri.
Suntem ecouri care își caută sursa,
pelerini ai unui sunet divin, uitați în materie.
Când sufletul se rostește, se desface în lumină,
iar lumina, răspunzând, devine ecou de iubire.
Așa se nasc toate legăturile tainice dintre ființe,
în câmpul nevăzut al rezonanței.
Piatra, iarba, vântul, trupul, gândul – totul răspunde.
Ecoul e rugăciunea nevăzută a lucrurilor.
Cine ascultă cu adevărat, se apropie de început.
Și acolo, între o bătaie de inimă și alta,
se aude vocea care nu aparține nimănui.
Ea spune: „Tu ești sunetul, eu sunt ecoul tău.”
Atunci tăcerea devine templu, iar inima – cor.
Dragostea e cel mai curat ecou al spiritului.
Ea nu cere răspuns, fiindcă ea însăși este răspunsul.
În iubire, fiecare vibrație își găsește oglinda.
Și dincolo de iubire, începe liniștea cea mare.
Nu e moarte acolo, ci reîntoarcere în armonie.
Cine a înțeles ecoul, a înțeles și începutul.
Căci începutul nu s-a sfârșit niciodată –
doar
s-a multiplicat în noi.
Fiecare respirație repetă geneza.
Fiecare privire este o undă de lumină trimisă înapoi.
Noi nu mergem – suntem purtați de rezonanță.
Trupul e un instrument, sufletul – coardă,
iar Dumnezeu – mâna care le atinge.
Tot ce cântă e viu, și tot ce tace cântă altfel.
Ecoul lumii nu e altceva
decât
memoria iubirii universale.
Când inima tace, universul o ascultă.
Și când universul tace, inima îi răspunde.
Astfel, din tăcere în tăcere, se naște infinitul.
Sunetul și ecoul nu se despart niciodată.
Ele sunt respirația lui Dumnezeu prin om.
Cine aude aceasta, nu mai caută – se regăsește.
Căci totul este o singură vibrație:
chemare și răspuns, început și sfârșit,
sunet și ecou – una și aceeași ființă.
<<<<
*** >>>>
130.
O notă finală
*
Tot
ceea ce există este o vibrație.
De la respirația primului om până la foșnetul stelelor, lumea nu tace niciodată
– doar își schimbă tonul.
Sunetul e începutul mișcării, ecoul e memoria ei.
În el se păstrează nu doar urmele lucrurilor, ci și sensul lor ascuns, chemarea
de a reveni la sursă.
Omul
este locul unde aceste două forțe se întâlnesc: el ascultă lumea și, în același
timp, o rostește.
Prin glas, el deschide cerul; prin tăcere, îl adâncește.
Tot ce simțim, tot ce iubim, tot ce pierdem –
se
transformă în ecou.
Acel ecou ne precede și ne urmează, călătorind mai departe decât trupul, mai
adânc decât amintirea.
În
iubire, ecoul devine cântec.
În suferință, devine rugăciune.
În tăcere, devine lumină.
Iar în lumină, el nu mai are nevoie de formă –
doar
de sens:poate că viața însăși nu e decât
o
clipă de rezonanță între două tăceri.
Poate că sunetul și ecoul sunt, în fond, una și aceeași respirație – respirația
lui Dumnezeu prin oameni.
Și
când totul se sfârșește, ceea ce rămâne
nu
e zgomotul lumii, ci ecoul iubirii care a străbătut-o.
<<<<
*** >>>>
Căutarea
***
131.
Templu fără uși
*
Căutarea
nu începe niciodată în afară,
ci într-o tăcere subțire,
unde
steaua nu luminează, ci respiră.
Între două maluri ale umbrei,
o întrebare crește precum iarba neatinsă.
Pășim în ea ca într-un templu fără uși,
unde fiecare gest desenează o poartă.
Niciun drum nu e al nostru, și totuși mergem.
Ne învață vântul alfabetul cerului,
iar apele ne povestesc de începutul fără nume.
Căutarea nu caută răspunsul,
ci chipul netulburat al întrebării.
În lutul din palme tresare o flacără nehotărâtă.
În ea dormem, visăm, ne trezim și uităm.
Pașii devin tăcere, iar tăcerea devine punte.
Deasupra, luna își scrie rugăciunea fără cuvinte.
Departe, un clopot lovește marginea timpului.
Înăuntru, doar un fir subțire – ce nu conduce,
ci
ne însoțește; poate nu vom ajunge nicăieri.
Dar în fiecare clipă, ne vom fi găsit mai adânc
în propria noastră neliniște.
Iar neliniștea aceasta e singura busolă.
<<<<
*** >>>>
132.Umbra
și Focul
*
În
fiecare tăcere, un pas nevăzut își caută ecoul.
Începutul
nu mai are nume – doar o răsuflare uitată.
Din
lutul neliniștii crește o floare fără tulpină.
Oare
nu mai e nimic de găsit?
Sub
bolta dintre două clipe, răspunsul tace în piatră.
O
rază rătăcește printre ruinele cuvintelor vechi.
Nici
cerul nu mai știe pe cine cheamă cu atâta tărie.
Îmi
duc întrebarea – felinar aprins într-o mare moartă.
Caut
izvorul pe care nu l-am băut niciodată.
Pașii
mei se întorc de unde n-au plecat.
Fiecare
drum e o rană care nu sângerează.
Umbra
îmi știe numele mai bine decât mine.
Nimicul
e plin de ochii celor care au întrebat mai întâi.
În
văzduhul neștiut, se întinde o scară fără trepte.
Acolo
urcă cei care nu mai au nimic de întrebat.
Eu
încă mă zbat între dorință și negare.
Întrebările
mele mi-au înălțat o colivie de lumină.
Caut
cheia pe care o port în mâini fără să știu.
Focul
nu răspunde – dar arde.
Tăcerea
nu răspunde – dar înțelege.
Și
eu nu mai caut decât să caut.
Căutarea
însăși devine răspuns.
<<<<
*** >>>>
133.
Nălucă și Abis
*
Noaptea
s-a așezat ca o greutate pe fruntea orașului.
În
vitrinele mele ard chipuri care nu-mi cunosc numele.
Caut
o hartă veche, ruptă la marginile unde plouă,
dar
toate drumurile se întorc în aceeași cameră goală.
O
lumânare sfâșie întunericul;
fumul
spune ce n-am curaj să spun.
Iubirea
a murit încet — nu cu glas, ci cu oboseală.
Mă
uit în oglindă și nu recunosc decât o față cu amintiri.
Unde
să duc întrebarea când pământul tace sub pași?
Am
adunat în buzunare hârtii cu numele celor plecați.
Cuvintele
îmi cad din gură ca pietre ude.
Vântul
aduce dinspre mare un cântec de sfârșit.
Îmi
înșir tristețile ca mărgele pe o sfoară ruptă.
Și
totuși mă mir că mai pot să mă mir de durere.
În
clădirile înalte se bea liniștea cu pahare mici, e o singurătate ce nu se poate
numi; e doar cortina ce cade.
Întrebarea
mea se rupe în oglindiri și nu mai e cu mine.
Umbrele
îmi dezvăluie faptul că odată au fost lumini.
Nu
există răspuns mai crud decât un răspuns ce lipsește.
Trupul
vorbelor e gol; doar ecoul le mai ține în viață.
Mă
întreb dacă nu cumva căutarea
e
doar o rană vindecată în somn.
Și
în fiecare noapte reaprind oglinda
ca
pe o mică crimă de lumină.
<<<<
*** >>>>
134.
Lumină și Deschidere
*
Dimineața
se revarsă peste lume ca o binecuvântare.
Fiecare
fereastră e o inimă deschisă către cer.
Nu
caut un răspuns, ci pasul care se bucură de drum.
În
iarbă, roua îmi spală tălpile ca o rugăciune tăcută.
Zâmbetul
soarelui nu cere nimic, dar dăruiește totul.
Adevărul
nu se ascunde – el dansează în lucrurile simple.
Am
învățat să privesc norii fără să cer vreo dovadă.
În
ochii tăi, lumea se așază în forma ei firească.
Rădăcinile
nu știu unde ajung, dar cresc cu încredere.
Caut
nu ca să găsesc, ci ca să pot iubi mai adânc.
Lumina
curge prin mine ca un râu ce nu obosește.
Cuvintele
devin frunze – moi, vii, fără teamă.
Tăcerea
nu mai doare, ci respiră cu mine în pace.
Nicio
noapte nu poate învinge zorii care așteaptă.
În
palma mea am găsit nu o rană, ci o floare.
Nu
cer drumului nimic – îi mulțumesc că mă primește.
Fericirea
nu e o țintă, ci felul în care pășesc.
Umbra
mea nu mă mai înspăimântă;
merge
alături, nu în față.
Iubirea
nu se spune, ci se lasă să crească precum grâul.
Răspunsul
nu e un cuvânt, ci respirația deschisă a vieții.
Deodată
înțeleg: căutarea nu e lipsă, ci bogăție.
Și
fiecare dimineață e o inimă care se trezește.
<<<<
*** >>>>
135.
Liniștea care vede
*
Timpul
nu se grăbește – doar omul crede că pierde ceva.
Adevărata
căutare nu caută, ci ascultă tăcerea din adânc.
Nu
tot ce luminează se vede, nu tot ce tace e gol.
Drumurile
încep mereu acolo unde încetezi să alergi.
Întrebarea
se așază precum roua, fără zgomot, fără teamă.
Tăcând
permanent, nu aflăm niciodată ce este cuvântul.
În
fiecăre umbră doarme o scânteie care nu se teme.
Cei
ce nu știu să aștepte nu văd niciodată zorii adevărați.
Nimic
nu e mai puternic decât un pas făcut fără grabă.
O
floare nu are nevoie de spectatori ca să înflorească.
Căutarea
adevărată nu se numește căutare, ci devenire.
Nu
striga adevărul – el vine singur, dacă îl lași să vină.
Liniștea
nu e lipsă de sunet, ci răspunsul lumii către tine.
Cine
a învățat să privească,
nu
mai are nevoie să demonstreze.
Stelele
nu se tem de noapte; ele trăiesc din ea.
Calea
nu se cucerește, ci se primește cu răbdare.
Omul
care tace nu e gol, ci plin de întrebări limpezi.
Adevărul
nu e un strigăt, ci o respirație senină.
Nu
toate răspunsurile trebuie aflate; unele trebuie trăite.
Căutarea
nu sfârșește niciodată –
dar
devine tot mai blândă.
Înțelepciunea
nu se adună, ci se lasă să curgă: cel care învață să stea, va ajunge mai
departe decât cel care fuge.
<<<<
*** >>>>
136.
Ironia destinului
*
Căutăm
cu zel ceea ce ascunde buzunarul propriu.
Străbatem
drumuri și hărți, dar uităm să privim sub nas.
Cine-și
caută fericirea în tavanele altora se înșală crunt.
Întrebările
mari sunt lăsate pe marginea mesei, acoperite de firimituri.
Vântul
bate tot așa, indiferent dacă ne plângem
sau
râdem, dacă e văzut sau nu.
Nu
căuta adevărul la cimitir – nici mortul nu-l mai știe.
Omul
se străduiește să găsească răspunsul,
imediat
ce află îl calcă în picioare.
Căutarea
fără umor e doar o plimbare în cerc.
În
loc de înțelepciune,
adunăm
vorbe goale și frunze moarte.
Cine
nu râde de sine, riscă să râdă alții de el.
L-ai
întrebat pe cel ce știe – te va trimite la bibliotecă.
Cuvintele
mari nu ascund decât golul din buzunarul lor.
Cei
ce se laudă că au găsit adevărul uită să-l folosească.
Lume
e un teatru – cu proști, cu regizori și cu spectatori.
Căutarea
e o oglindă: vezi ce ești și râzi sau plângi.
Răspunsul
nu vine la timp – dar vine întotdeauna ironic.
Omul
înțelept râde de destin, cel prost îl urăște și-l calcă.
Și
totuși, fiecare pas greșit aduce o lecție de neprețuit.
Omule,
continuă să cauți – dar cu umor și ochi deschiși.
<<<<
*** >>>>
137.
Taina interioară
*
În
adâncul meu se naște o întrebare fără sfârșit.
Fiecare
bătaie a inimii e o poartă spre infinit.
Caut
în tăcere, căci cuvintele mă pot rătăci.
Fiecare
respirație îmi amintește că sunt parte din tot.
Stelele
mă învață să privesc fără să ating.
Cine
știe să asculte, aude ecoul veșniciei în sine.
Drumul
meu nu se termină niciodată;
el
se contopește cu ființa.
Lumina
nu vine din afară, ci din spațiul ascuns al inimii.
Iubirea
e limba prin care totul se dezleagă.
Nu
există pierdere, ci doar revelații în forme noi.
Tăcerea
e oglinda în care văd lumina ascunsă.
Căutarea
nu cere răspuns, ci disponibilitate și curaj.
Fiecare
pas e o rugăciune și o dansare a sufletului.
Răspunsul
e mereu aici, ascuns în fiecare clipă.
Cine
se pierde în sine, se regăsește în toate.
Nu
judeca căutarea altuia; fiecare flacără are drumul ei.
Din
întuneric răsar adevăruri neînțelese la prima vedere.
Cuvintele
nu ating taina; doar tăcerea o dezvăluie.
Fiecare
zbor e o lecție despre renunțare și curaj.
În
adâncul inimii, timpul și spațiul nu există.
Cine
privește cu ochi interiori
vede
eternitatea în fiecare frunză.
Și
în acest mister, căutarea devine dar și destinație.
<<<<
*** >>>>
138.
Paradoxul cunoașterii
*
Caut
răspunsul, dar întrebarea mă definește mai bine.
Fiecare
cunoaștere aduce un val de noi neștiute.
Omul
care știe că nu știe, începe să fie liber.
Neînțelesul
e singurul companion permanent al minții.
Întrebarea
devine lanț, iar răspunsul, miraj.
Ce
este sigur? Doar că totul e nesigur.
A
căuta e a accepta propria neputință.
În
tăcerea înțeleptului se ascunde zgomotul lumii.
Cunoașterea
ne pregătește să pierdem.
Cunoașterea
nu e un dar, ci o provocare nemiloasă.
Întunericul
e mai limpede decât lumina grăbită.
Știița
te transformă într-un străin pentru sine.
Întrebarea
nu se obosește niciodată, tu da.
Paradoxul:
cu cât afli mai mult, cu atât știi că nu știi.
Fiecare
adevăr devine un teren minat al iluziilor.
Omul
se caută pe sine prin oglinzi de neînțeles.
Întrebarea
corectă valorează
mai
mult decât orice răspuns.
Cine
fuge de incertitudine, se pierde chiar în siguranță.
A
căuta înseamnă a trăi cu ochii deschiși către abis.
Niciun
pas nu e inutil, fiecare aduce o frântură de lumină.
Paradoxul
e singura formă de sens care nu dezamăgește.
Și
totuși, omul continuă să caute –
cu
zâmbet sau cu amărăciune.
<<<<
*** >>>>
139.
Călătoria interioară
*
Mă
pierd în mine, ca și cum m-aș regăsi pentru prima dată, întrebările se
împletesc cu amintirile
ca
niște șerpi de argint.
Fiecare
gând e o fereastră deschisă spre alte lumi.
Caut
în întunericul inimii lumina care nu arde.
Pașii
mei se frâng în tăcere, dar ecoul lor rămâne.
Fiecare
bătaie a inimii aduce un răspuns nevăzut.
În
fiecare privire găsesc fragmente de sine uitate.
Timpul
se dilată în adâncul meditației mele.
Căutarea
mea e o rugăciune fără cuvinte.
Frica
se risipeste când înțeleg că nu sunt singur.
Răspunsul
nu e în afară, ci în tăcerea pe care o port.
Gândurile
mele dansează printre umbrele lumii.
Când
mă opresc, descopăr
că
drumul nu s-a terminat niciodată.
Fiecare
clipă e o invitație la introspecție.
Inima
mea devine busola și steaua mea călăuzitoare.
Învăț
să primesc ceea ce nu pot schimba.
Căutarea
mea nu are hotar; ea se ascunde în respirație.
Îmi
dau seama că fiecare pierdere aduce înțelepciune.
Întunericul
și lumina coexistă în fiecare pas.
Îmi
aud sufletul vorbind prin tăcerea mea.
Tot
ce am căutat era deja în mine, ascuns, tăcut.
Și
totuși, continuu să caut,
pentru
că a căuta înseamnă a trăi.
<<<<
*** >>>>
140.
Absurditatea lumii
*
Caut
sensul printre hârtii, legi și norme încurcate.
Fiecare
ziar mă face să râd și să plâng deopotrivă.
Oamenii
se laudă că știu, dar pierd totul în zarvă.
Cine
vorbește mult, nu spune nimic,
și
totuși impresionează.
Căutarea
mea e o parodie a căutării altora.
În
orașul acesta, râsul e singura revelație clară.
În
fața birourilor, sufletele se vând pe hârtie.
Totul
se măsoară în bani, timpul se vinde ca zăpada.
Cei
care vor să cunoască,
sunt
considerați nebuni sau visători.
În
buzunarul lor găsești doar teorii și clișee.
Răspunsul
la întrebări e pierdut între mese și scaune.
Cine
caută adevărul, se lovește de ridicol și ignoranță.
În
tăcerea lor, auditorii râd de propria neputință.
Paradoxul:
cunoașterea e pretinsă, nu trăită.
Toți
se grăbesc să ajungă undeva – nimeni nu știe unde.
Întrebarea
mea devine glumă și titlu de gazetă.
Absurditatea
e veșnică; omul doar o recunoaște târziu.
Caut
sensul, dar îl găsesc doar în sarcasm și ironie.
Învăț
să râd de mine, singura cale spre supraviețuire.
Totul
e o scenă, iar eu încerc să nu fiu doar spectator.
Concluzia:
lumea e confuză, dar viața merge mai departe.
Și
eu continui să caut, zâmbind, în mijlocul absurdului.
<<<<
*** >>>>
141.
Universul interior și cosmic
*
Caut
stelele în mine, ca și cum m-aș pierde în ele.
Fiecare
gând e o planetă, fiecare dorință – un univers.
Spațiul
infinit mă învață că nimic nu se pierde.
Tăcerea
cosmosului îmi răspunde prin ecouri subtile.
Caut
sensul vieții printre meteoriți de speranță și frică.
Universul
și sufletul meu se întâlnesc
într-un
punct invizibil.
Răspunsul
e ascuns în ordinea ascunsă a haosului.
În
fiecare puls al inimii, un Big Bang interior.
Fiecare
privire către cer mă apropie de sine.
Lumina
lunii revelează mistere pe care le simt,
dar
nu le văd.
Căutarea
mea devine rugăciune, fără cuvinte.
Întrebările
se întind ca galaxii infinite.
În
fiecare clipă găsesc semne ale eternității.
Fiecare
răspuns aduce alte răspunsuri, fără sfârșit.
Caut
taina dincolo de materie, în adâncul spiritului.
Fiecare
stea e un oglinzitor al sufletului meu.
Învăț
să iubesc întrebările, chiar dacă nu au răspuns.
Fiecare
respirație e o punte între mine și cosmos.
Tot
ce găsesc e mister, dar misterul e frumusețea.
Universul
pulsează prin mine și eu prin el.
Căutarea
nu se termină, pentru că este infinită.
Și
totuși, continuu să privesc cerul,
căutând
sensul în stele.
<<<<
*** >>>>
142.
Abisul și absurditatea
*
Mă
scald în gânduri ca într-o ploaie fără picături.
Căutarea
mea începe unde sfârșitul se încurcă în sine.
O
ușă se deschide și se închide, fără prag.
În
fiecare pas, un obiect necunoscut mă lovește.
Tăcerea
râde de mine, iar eu râd de ea.
Întrebările
mele sunt păianjeni cu șosete roșii.
Răspunsul
se plimbă printr-un coridor care nu există.
Caut
adevărul, dar el îmi trimite facturi
și
scrisori pierdute.
În
mijlocul mulțimii, nimeni nu e; toți s-au evaporat.
Îmi
vorbesc oglinzile, dar ele nu mă cunosc.
Învăț
să recunosc absurditatea drept lege supremă.
Uneori,
mă simt ca un ceas fără limbile sale.
Universul
se strânge într-o pungă de hârtie.
Căutarea
mea e un fragment de hârtie mototolită.
Fiecare
răspuns e o glumă proastă, dar serioasă.
În
interiorul meu, umbrele dansează tango cu fantomele.
Timpul
se prăbușește și se ridică în același timp.
Există
o ușă, dar nimeni nu știe dacă duce undeva.
Tot
ce știu e că nu știu nimic și că asta e suficient.
Încerc
să găsesc sens în absurditate,
dar
sensul mă caută pe mine.
Lumea
râde tăcut, iar eu scriu haiku-uri despre nimic.
Și
totuși, continuu să caut, pentru că a căuta
înseamnă
a supraviețui absurdului.
<<<<
*** >>>>
143.
Timpul și memoria
*
Caut
trecutul în umbrele clipelor pierdute.
Fiecare
amintire e o lumină palidă în suflet.
Zilele
se scurg ca nisipul printre degete.
Încerc
să prind ecoul vocii care nu mai e.
Timpul
se așterne în pagini albe, nemișcate.
Îmi
vorbesc gândurile și ele răspund cu tăcere.
Fiecare
clipă pierdută poartă o poveste neterminată.
În
memoria mea, un râu curge fără apă.
Căutarea
mea e ecoul pașilor pe coridoare vechi.
Uneori
aud un râs de demult, pierdut printre foi.
Învăț
să citesc tăcerea între litere.
Umbrele
trecutului dansează pe pereți interiori.
Fiecare
răspuns întârzie, dar așteptarea învață răbdarea.
În
adâncul sufletului, timpul se dilată și se contractă.
Găsesc
sens în detalii mărunte: frunze, petale, fereastră.
Amintirea
e un instrument muzical uitat pe o masă.
Caut
răspunsul în privirea mea, în reflexul unei ape.
Fiecare
zi e o încercare de a prinde clipa.
Trecutul
și prezentul se împletesc într-un nod invizibil.
Învăț
să ascult ritmul tăcut al timpului.
Căutarea
nu e doar aflare, ci transformare interioară.
Și
totuși, continui să caut,
pentru
că a privi înapoi înseamnă a trăi.
<<<<
*** >>>>
144.
Absurditatea cotidianului
*
Mă
trezesc într-un birou fără uși și fără ferestre.
Cer
documente pentru viața mea, dar nimeni nu le are.
Fiecare
pas înainte e un labirint cu pereți mobili.
Și
tot ce fac pare să mă ducă înapoi la început.
Funcționarii
timpului râd tăcut și scriu note inutile.
Mă
caut pe mine între șiruri de formulare goale.
Și
când cred că am găsit ieșirea,
ea
e doar o fereastră falsă.
Lumea
îmi vorbește în coduri pe care nu le înțeleg.
În
fiecare cameră, ecoul pașilor mei se încurcă.
O
muscă trece printr-un perete și mă salută.
Caut
sensul în foi semnate de necunoscuți.
Mi
se spune că răspunsul e aici, dar nu îl pot atinge.
Și
totuși, continui să caut în ordine inversă.
Uneori
mă simt un personaj pierdut
într-un
roman neterminat.
Timpul
e un registru care refuză să înregistreze.
Chiar
și tăcerea devine un formular oficial.
Mă
așez pe un scaun care nu există și privesc în gol.
Fiecare
întrebare primește răspunsuri care nu au sens.
Absurditatea
devine lege, iar legea, un zâmbet.
Caut
iubirea printre ștampile și timbre uitate.
Și
totuși, în acest haos, supraviețuiesc căutând sens.
Pentru
că a căuta înseamnă
a
nu accepta absurditatea fără protest.
<<<<
*** >>>>
145.
Călătoria spre transcendență
*
Caut
în stele ecoul tăcerii universului.
Fiecare
lumină e o chemare, un suspin de veșnicie.
Drumul
meu se pierde printre constelații nevăzute.
Întrebările
mele se înalță ca flăcări în noapte.
Răspunsurile
vin prin vântul ce mângâie sufletul.
Ascult
glasul infinitului în murmurul apei.
Fiecare
pas e o rugăciune către nevăzut.
Învăț
să recunosc eternitatea în clipele efemere.
În
adâncul inimii, cosmosul pulsează tăcut.
Caut
sensul vieții în oglinda unui râu de munte.
Stelele
scriu poezii pe cerul nopții adânci.
Timpul
se contopește cu spațiul, ca un vis.
Îmi
întind mâinile și prind raze de lumină.
Universul
râde cu o blândețe misterioasă.
Fiecare
respirație e o călătorie spre sine.
Învăț
să iubesc tăcerea ca pe o ființă vie.
În
fiecare clipă, găsesc o eternitate ascunsă.
Căutarea
nu se sfârșește niciodată, ci se transformă.
Răspunsul
e în drum, nu în destinație.
Simt
legătura cu tot ce a fost și va fi.
Și
totuși, continui să caut,
pentru
că a căuta înseamnă a te înălța.
În
final, fiecare pas e o rugăciune
și
un răspuns ascuns.
<<<<
*** >>>>
146.
Înțelepciunea cotidianului
*
Caut
sensul în treburile de fiecare zi,
printre
ceasuri și hârtii.
Fiecare
om are propria carte de reguli
pe
care uită să o citească.
Cine
nu întreabă riscă să creadă că totul e evident.
Învăț
să râd de sfaturile pe care nimeni nu le urmează.
Caut
adevărul în paharul de apă uitat pe birou.
Fiecare
greșeală e o lecție ascunsă, dacă ai răbdare să o vezi; înălțimea sufletului se
măsoară
prin
felul cum cobori la pământ.
Cei
ce fug de eșec uită că și succesul se obține greu.
Râsul
e un antidot, dar trebuie folosit cu moderație.
Caut
răbdarea în obstacolele zilnice, printre oameni grăbiți: în fiecare zbatere de
inimă, descopăr o mică revelație; cine nu ascultă, va fi ascultat de propria
tăcere.
Caut
libertatea în lucrurile mici și neobservate.
Ironia
e o lampă ce luminează absurditatea cotidiană.
Cine
nu își asumă pașii, va fi purtat de alții.
Observ
oamenii care se grăbesc să ajungă nicăieri.
A
căuta sensul e mai important decât a-l găsi.
În
tăcerea dintre vorbe, se află înțelepciunea.
Cine
râde de sine, niciodată nu se pierde complet.
Și
totuși, continui să caut, pentru că viața e o școală fără catalog și cine se
oprește să gândească, descoperă că sensul e chiar în drumul parcurs.
<<<<
*** >>>>
147. În labirintul Castelului și al Procesului
(labirint
cu pereții mobili)
*
Caut
sensul printre hârtii și uși închise.
Birouri
fără nume mă privesc cu tăcere mută.
Fiecare
funcționar pare să știe, dar nimeni nu spune.
Pașii
mei răsună pe coridoare infinite, fără ieșire.
Cer
un răspuns și primesc un formular în loc.
Castelul
mă așteaptă, dar intrarea se schimbă mereu.
Timpul
se scurge printre clipe care nu există.
Întrebările
mele cad în gol, ca umbre pierdute.
O
ușă se deschide și se închide înainte să pot păși.
Nimeni
nu răspunde când strig numele meu.
Fiecare
răspuns e o nouă întrebare, mascată elegant.
Pașii
mei se pierd în labirintul birocratic al destinului.
Caut
adevărul în documente pe care nu le pot citi.
Castelul
râde de efortul meu, tăcut și impenetrabil.
Îmi
pierd răbdarea și totuși continui să caut.
Nimic
nu este clar, totul e strict formal.
Și
totuși, în absurd, se ascunde o taină: sensul cautării.
Mă
regăsesc în rândurile nesfârșite de hârtie.
Încerc
să înțeleg legea care nu poate fi înțeleasă.
Fiecare
om întâlnit e un ghid fără indicații.
Căutarea
e procesul; procesul e căutarea.
Și
chiar dacă niciodată nu găsesc ieșirea,
merg
mai departe.
<<<<
*** >>>>
148.
Lumini și umbre ale tainelor
*
Caut
lumina ce se ascunde între clipe.
Umbrele
mă învață să privesc dincolo de aparențe.
Fiecare
răsărit poartă o enigmă tăcută.
Întrebările
mele sunt săgeți ce nu ating ținta.
Tăcerea
vorbește prin ecouri și simboluri.
Caut
în stele răspunsul pe care nici o minte nu-l cuprinde.
Fiecare
frunză pare să știe secretul lumii.
Pașii
urcă trepte ce nu duc nicăieri, dar învață să urce.
În
adâncul ochilor mei,
se
oglindesc întrebările universului.
Lumina
ascunsă se dezvăluie doar celor răbdători.
Căutarea
e drum, iar drumul e în sine răspuns.
Fiecare
șoaptă a vântului aduce revelații tainice.
În
fiecare înserare, se înalță un castel de gânduri.
Întunericul
nu e sfârșit, ci începutul contemplării.
Caut
adevărul în taina fiecărui gest, fiecare vibrație.
Și
chiar dacă universul tace, eu continui să ascult.
Cunoașterea
se află în tăcere, nu în cuvinte.
Umbra
și lumina dansează într-un echilibru nesfârșit.
Fiecare
pas pe pământ e o rugăciune pentru sens.
În
tot ce pare ascuns, se află revelația.
Căutarea
nu se termină; ea este însăși esența vieții.
Și
în final, rămâne doar bucuria
de
a fi prezent, privind.
<<<<
*** >>>>
149.
Labirintul viselor și al nonsensului
*
Am
pășit într-o stradă care nu se sfârșea niciodată.
Pereții
vorbeau în limbaj de vânt și abur.
O
umbrelă dansa printre nori,
ținând
o conferință despre mine.
Fiecare
pas se transforma într-o literă ce cădea pe asfalt.
Am
încercat să scriu gândurile, dar cerneala a fugit.
Ceasurile
făceau piruete
și
se ascundeau în buzunarul meu.
Un
elefant cu aripi de fluture mă aștepta la colț.
Întrebările
mele au devenit păsări ce nu se lasă prinse.
Castelul
se înălța dintr-un cub de zăpadă topită.
Un
porumbel cu un ceas în cioc îmi citea viitorul.
Răspunsurile
erau ascunse sub covoare care călătoreau.
Timpul
râdea, dar nimeni nu-l auzea decât eu.
Fiecare
ușă deschisă era altă lume și altă întrebare.
O
carte scria singură poezii despre uitare.
Am
găsit o scară care urca înapoi spre mine însumi.
Umbrele
se contopeau cu lumina, formând litere necitite.
Tot
ce căutam era deja ascuns în tăcerea mea.
Am
atins sensul, dar acesta s-a prefăcut în vis.
În
nonsens, găsesc o ordine ce nu poate fi rostită.
Fiecare
zbor imaginar aduce revelații neașteptate.
Căutarea
e joc, iar jocul e visul continuu.
Și
chiar dacă nimeni nu vede,
eu
zbor printre semnele ascunse.
<<<<
*** >>>>
150.
Labirintul simbolurilor și al viselor
*
Am
pășit pe o punte ce se întindea între stele și gânduri.
Umbrele
cântau într-un limbaj ce doar inima îl înțelege.
Fiecare
piatră era un alfabet secret al lumii.
Cerul
se prăbușea, apoi renaștea într-o undă de lumină.
Vântul
șoptea taine pe care timpul nu le putea purta.
Castelul
viselor se ridica dintr-o ceață de cuvinte.
Răspunsul
se ascundea într-un joc de oglinzi și umbre.
Un
copac îmi citea gândurile și le întorcea în lumini.
Întrebările
mele erau pietre ce pluteau pe ape invizibile.
Fiecare
tăcere era un portal către alte posibilități.
Lumina
și întunericul dansau împreună pe covorul infinit.
Îmi
căutam sufletul în oglinzile rătăcite ale orașului.
O
pasăre cu ochi de cristal
mă
învăța cum să văd nevăzutul.
Tot
ce căutam era deja prins în jocul semnelor.
Castelul
nesfârșit se prăbușea
în
fiecare noapte pentru a renaște.
Timpul
era o spirală care mă învârtea între lumi.
Căutarea
nu avea sfârșit, dar fiecare pas era revelație.
Fiecare
vis devenea o întrebare fără răspuns clar.
Absurdul
și simbolul se contopeau într-o armonie tăcută.
Și
în final, rămâne doar bucuria
de
a simți lumina invizibilă a tainelor
<<<<
*** >>>>
Focul
vegetal și focul viu
***
151.
Focul ce pulsează în lemn
*
În
lemnul uscat se ascunde tăcerea pădurii.
O scânteie se naște, fără glas, fără trup.
Aerul tremură de vibrația invizibilă.
Focul vegetal își caută drumul printre fibre.
Nici frunza nu știe că arde.
Un miros de rășină se ridică spre infinit.
Timpul se topește ca ceara la vatră.
Lumina se strecoară printre muguri.
Umbrele dansează pe scoarța încrețită.
O rază de soare aprinde o inima de lemn.
Focul viu e răbdarea pe care o simți în tăcere.
Întrebarea fiecărui crâmpei de rădăcină e arsă.
Nu mai există început sau sfârșit.
Doar pulsația ascunsă în fibre.
Fiecare nod este un univers.
Și fiecare scânteie o rugăciune.
Lemnul nu se teme să se predea.
Focul îl primește, îl transformă în lumină.
Sunetul arderii nu e zgomot, e tăcere vie.
În cenușă, promisiunea`` renaște.
Tot ce a fost lemn devine foc și apoi aer.
Fiecare clipă este o eternitate arzând.
<<<<
*** >>>>
152.
Lemnul aprins de dor
*
În
fiecare fibră a lemnului pulsează un dor.
Focul viu îl ascultă și-l primește fără glas.
Arde fără să ardă, fără să piardă ceva.
Rășina se transformă în lacrimi de lumină.
Crengile se înalță ca brațele spre cer.
Fiecare nod păstrează un secret al pădurii.
O flacără trece prin trunchiuri, ca un gând tainic.
Aerul miroase a fum și a vis nerostit.
Umbrele se contopesc cu lumina.
Lemnul vorbește cu inima celui ce ascultă.
Focul nu se grăbește, ci pulsează încet.
În vatră, scânteile dansează ca stelele.
Ritmul arderii devine cântec.
Tot ce era uscat se transformă în viață.
Căldura pătrunde în rădăcini și muguri.
Fiecare clipă este o rugăciune tăcută.
Lumina apare în fiecare nod ars.
Cenușa devine pulbere de vise.
Focul vegetal e mărturia eternității.
Lemnul și focul se înțeleg fără cuvinte.
Arderea e iubirea care nu cere nimic.
Și rămâne tăcerea, vie și caldă.
<<<<
*** >>>>
153.
Vatră vegetală
*
Focul
vegetal nu cere niciun martor.
Lemnul se predă încet, fără zbucium.
O flacără se naște, apoi dispare.
Căldura pătrunde în fibra tăcută.
Aerul se împletește cu fumul.
Ritmul arderii e ordinea universului.
Fiecare nod devine o lecție.
Cenușa e semn de trecere.
Frunza uscată se odihnește în flacără.
Lumina pătrunde ca o mângâiere tăcută.
Focul nu grăbește, ci așteaptă.
Scânteile sunt ecouri ale timpului.
Rășina curge ca sânge viu.
Lemnul cunoaște răbdarea focului.
Fiecare fibră spune o poveste.
Crengile se înalță și se cufundă în aer.
Focul vegetal e rugăciune pură.
Întrebarea arderea o transformă în răspuns.
Tot ce este uscat devine lumină.
Fiecare clipă de ardere este eternitate.
Lemnul se dăruiește, focul îl primește.
Tăcerea rămâne după fiecare scânteie.
<<<<
*** >>>>
154.
Lemnul în flăcări
*
Scânteia
se naște între crengile uscate.
Focul vegetal tresare în fibrele adormite.
Frunza uscată se arcuiește sub lumină.
Aerul miroase a rășină și a fum cald.
Lemnul tremură la contactul căldurii.
Scânteile zboară ca păsări mici în noapte.
Umbrele se întind peste scoarța bătătorită.
Focul nu se oprește, ci caută drumul ascuns.
Rășina curge și strălucește ca lacrimi.
Crengile se aprind ca brațe de înger.
Fiecare fibră pulsează viață.
Lumina pătrunde în muguri, îi trezește.
Tot ce era moale devine energie pură.
Cenușa se așază ca un covor fin.
Arderea e ritmul pământului și al cerului.
Focul vegetal nu cere niciun martor.
Lemnul devine poveste în flacără.
Flacăra dansează pe tulpini și frunze.
Fiecare clipă este eternitate.
Focul nu judecă, ci transformă.
Ritmul arderii este limbajul naturii.
Și rămâne o tăcere vie, caldă și densă.
<<<<
*** >>>>
155.
Focul viu
*
Flacăra
explodează din miezul lemnului.
Focul vegetal pulsează ca o inimă cosmică.
Scânteia devine aură în noaptea densă.
Crengile tremură, dar nu se rup.
Lemnul devine pod între pământ și cer.
Aerul se umple de miros de rășină și lumină.
Umbrele dansează ca spectre de lumină.
Ritmul arderii e cântec și tăcere.
Fiecare nod e scânteie de univers.
Cenușa se înalță, purtând visul focului.
Focul vegetal devine limbaj al eternității.
Lumina pătrunde în fibre, le transformă.
Mugurii înfloresc în căldura pură.
Scânteia nu mai e mică, devine stea.
Lemnul nu se teme, se predă cu bucurie.
Focul nu cere, doar dăruiește.
Flacăra pulsează ca sângele pământului.
Cenușa devine pulbere de vise.
Tot ce a fost lemn e acum lumină vie.
Arderea este dragoste pură și densă.
Fiecare clipă e nemurire.
Focul viu nu se sfârșește niciodată.
<<<<
*** >>>>
156.
Focul vegetal, Focul viu
*
În
lemnul uscat pulsează tăcerea pădurii.
O scânteie se naște, fără glas, fără trup.
Aerul tremură sub vibrația invizibilă.
Focul vegetal își caută drumul printre fibre.
Nici frunza nu știe că arde, dar simte căldura.
Rășina se transformă în lacrimi de lumină.
Crengile se înalță ca brațele spre cer.
Fiecare nod păstrează un secret ascuns de timp.
Flacăra trece prin trunchiuri ca un gând tainic.
Umbrele se contopesc cu lumina care pulsează.
Lemnul vorbește cu inima celui ce ascultă.
Focul nu se grăbește, ci pulsează încet.
În vatră, scânteile dansează ca stelele.
Ritmul arderii devine cântec și tăcere.
Căldura pătrunde în rădăcini și muguri.
Fiecare clipă este o rugăciune tăcută.
Lumina apare în fiecare nod ars, nemuritoare.
Cenușa devine pulbere de vise și începuturi.
Focul vegetal e mărturia eternității.
Lemnul și focul se înțeleg fără cuvinte.
Scânteia nu mai e mică, devine stea.
Lemnul nu se teme să se predea.
Focul nu cere, doar dăruiește cu blândețe.
Crengile ard ca brațe de înger, lumina le înconjoară.
Frunza uscată se arcuiește sub mângâierea flăcării.
Aerul se umple de miros de rășină și lumină.
Umbrele dansează ca spectre vii pe scoarță.
Ritmul arderii e ordinea universului.
Fiecare fibră pulsează viață ascunsă.
Lumina pătrunde în muguri, îi trezește la viață.
Tot ce era moale devine energie pură.
Cenușa se așază ca un covor fin, dens.
Arderea este ritmul pământului și al cerului.
Flacăra explodează din miezul lemnului adormit.
Focul pulsează ca o inimă cosmică, vie.
Crengile tremură, dar nu se rup, ci se predau.
Lemnul devine pod între pământ și cer.
Aerul tresaltă de miros și lumină.
Scânteia crește și devine aură în noapte.
Focul vegetal devine limbaj al eternității.
Mugurii înfloresc în căldura pură a flăcării.
Cenușa se înalță purtând visul focului.
Tot ce a fost lemn este acum lumină vie.
Arderea este dragoste pură, densă și tăcută.
Fiecare clipă este nemurire, pulsând în fibre.
Focul viu nu se sfârșește niciodată, ci se transformă.
Lumina și umbra se întâlnesc în fiecare fibră aprinsă.
Lemnul devine poveste, iar flacăra o spune fără cuvinte.
Tăcerea rămâne vie, caldă, densă, ca un univers.
<<<<
*** >>>>
Sufletul
***
157.
Sufletul: răsuflarea nevăzutului
*
Sufletul
nu vine, ci se trezește dinăuntru.
El nu are trup, ci memorie de lumină.
Ca o frunză într-o apă adâncă, se lasă purtat.
Nu caută – își amintește locul dintâi.
Tăcerea nu-l închide, ci îl deschide spre cer.
Nicio poartă nu-i poate fi zăvorâtă.
Când omul tace, sufletul vorbește cu Dumnezeu.
Când omul strigă, el devine ecou.
Nu are margini, dar simte fiecare pas.
Nu are ochi, dar recunoaște lumina.
În el, începutul nu e niciodată sfârșit.
Și sfârșitul nu mai este înfrângere.
Peste toate chipurile trece ca un vânt blând.
Peste toate durerile – ca o mână de rouă.
Nimeni nu-l poate ține, dar toți îl poartă.
Nimeni nu-l poate numi, dar toți îl știu.
Ca o punte subțire între văzut și nevăzut,
sufletul nu se teme de noapte, învață stelele să respire.
Și adună timpul într-o singură clipă.
Acolo, nu există moarte.
Există doar o chemare blândă – spre acasă.
<<<<
*** >>>>
158. Sufletul: tăcerea care arde
*
Sufletul nu are umbră, ci o
strălucire oarbă.
El nu e nici vorbă, nici cântec – ci începutul lor.
Sub osul frunții, o zare invizibilă palpită.
Acolo, lumina își caută numele dintâi.
Nicio noapte nu poate închide această fereastră.
Nicio piatră nu poate opri acest izvor.
În rădăcina ființei, o tăcere respiră adânc.
Ea nu spune nimic, dar aprinde lumea.
Sufletul nu merge – lumea se mișcă în el.
El nu îmbătrânește, ci îngână vârstele.
Ca o pasăre fără trup, traversează întunericul.
Ca o sămânță de foc, încolțește în abis.
Cuvintele nu-l cuprind, ci se risipesc în jurul lui.
Formele nu-l ating, dar toate îi datorează conturul.
El e dincolo de trup, dar nu poate fi despărțit de el.
El nu se arată – ci te așteaptă să-l recunoști.
În el nu există îndoială, ci numai vibrație pură.
Timpul nu curge, ci ascultă.
Și dintr-o singură clipă, se naște întregul.
Cine l-a văzut, nu mai uită.
Cine l-a uitat, tot spre el se întoarce.
El este: și înainte de nume, și după el.
<<<< *** >>>>
159.
Umbra care luminează
*
Sufletul
nu vorbește tare – ci se strecoară ca o respirație.
Uneori, e un abur subțire în colțul unei ferestre reci.
Alteori, un pas pierdut într-o gară fără nume.
Nimeni nu-l cheamă, dar el vine mereu.
Ca un gol care nu doare, ci așteaptă.
Ca un cântec care nu începe niciodată, dar nu se oprește.
Sufletul nu cere lumină, ci împrumută întunericul.
Îl poartă cu grijă, ca pe un copil somnoros.
Pe umeri îi stă singurătatea, ca o haină veche.
În palme – o tăcere care știe prea multe.
Nu-i pasă de vânt, dar tremură la o adiere.
Nu-i pasă de timp, dar plânge când se termină ora.
Sub ziduri umede, el aude tot ce nu se mai spune.
Sub piele, adună pașii celor plecați.
Nicio stradă nu-l ține, dar toate îl recunosc.
El nu are chip, dar lasă urme.
Un ceas fără arătătoare îi măsoară bătăile.
Un tren fără destinație îi învață mersul.
Când omul uită, sufletul rămâne.
Când omul pleacă, el se așază pe prag.
Acolo, nimic nu se sfârșește, ci doar se adoarme.
Iar tăcerea devine casă.
<<<<
*** >>>>
160.
Puntea de foc
*
Sufletul
nu este în trup — trupul este în suflet.
El nu se mișcă, dar totul se rotește în jurul lui.
Ca un cerc nevăzut, unește începutul și sfârșitul.
În inima tăcerii, arde fără flacără.
Fiecare clipă îi este o rugă.
Fiecare durere – o treaptă spre lumină.
Nu are nevoie de ochi, căci vede prin lacrimi.
Nu are nevoie de drum, căci drumul îl poartă.
Își cunoaște începutul dinaintea nașterii.
Își știe sfârșitul ca pe o reîntoarcere.
El nu cere – cheamă. El nu strigă – arde.
În el nu se pierde nimic:
nici
râsul, nici plânsul, nici umbra.
Toate dorm în el, ca într-o mănăstire invizibilă.
Cei ce-L caută pe Dumnezeu, intră mai întâi în suflet.
Acolo nu e cuvânt, ci lumina cuvântului.
Acolo nu e noapte, ci inima nopții.
Sufletul nu moare, ci trece prin el însuși.
Se luminează, se înalță, se topește în Tăcere.
Nu este al nostru, dar ne este totul.
Și totul, în cele din urmă, se adună în el.
Ca o scânteie în sângele stelelor.
<<<<
*** >>>>
161.
Rădăcina luminii
*
Sufletul se naște mereu sub cer deschis.
Își caută rădăcina acolo unde tăcerea respiră.
Lumina îl cheamă cu un sunet nemărturisit încă.
Pământul îl ține aproape, fără să-l cuprindă.
În el rămâne o sete nelămurită de zare.
Pașii îl poartă înainte, fără drum stabilit.
Orice întuneric îl primește cu o liniște caldă.
Orice lumină îl arde ca o binecuvântare.
El nu cere nume, doar loc de întoarcere.
Nu cere margini, doar spații deschise tăcerii.
Bătrânii îl recunosc fără să-l numească vreodată.
Copiii îl simt înainte de a-l înțelege.
În el se adună tot ce nu se spune.
Din el pornește tot ce nu poate să moară.
Nicio iarnă nu-i închide drumul spre cer.
Niciun ger nu-i întunecă lumina din inimă.
Timpul îl atinge blând, fără să-l poată opri.
Zilele îl cheamă, nopțile îl ascultă tăcute.
Când omul pleacă, sufletul rămâne o clipă senin.
Își adună lumina și urcă fără nicio grabă.
Cerul îl deschide ca pe o carte tăcută.
Și rădăcina luminii îl primește înapoi.
<<<<
*** >>>>
162.
Orbita tăcerii
*
Sufletul
nu are formă, doar absența formei sale.
Tăcerea îl deschide ca pe un cerc nevăzut.
Lumina trece prin el fără să-l atingă.
Ecoul îl caută, dar nu îl găsește niciodată.
Sub toate chipurile, ascunde un gol luminos.
Sub toate gesturile, păstrează un ritm interior.
El nu se naște, doar revine în sine.
Nu se arată, doar pulsează în tăcere pură.
Fiecare gând devine o traiectorie instabilă.
Fiecare clipă, o orbită fără centru fix.
Nicio culoare nu-l descrie, doar îl apropie.
Nicio linie nu-l prinde, doar îl înconjoară.
Cuvântul îl rostește fără sunet audibil.
Rugăciunea îl atinge fără promisiuni făcute.
El există acolo unde sensul se destramă.
El respiră acolo unde timpul se oprește.
Tot ce îl caută sfârșește pierdut în el.
Tot ce se pierde în el devine lumină.
Absența lui e plină de o prezență tainică.
Prezența lui e plină de un gol necesar.
Noi nu îl stăpânim, doar îl însoțim o vreme.
Uneori ne lasă să fim ai lui pentru o clipă.
<<<<
*** >>>>
*
Sufletul
șoptește încet în adâncul nopții tăcute.
Șoapta lui se sparge în aer ca o pasăre.
Se prelinge în trup ca o lacrimă veche.
În fiecare gest ascunde un tremur nevăzut.
În fiecare respirație se naște o frică blândă.
Nu cere nimic, doar așteaptă să fie găsit.
Nu întreabă, se lasă purtat de tăcere.
Sub piele poartă frigul nopților fără nume.
În ochi păstrează imaginea celui plecat.
Fiecare iubire îl desface puțin câte puțin.
Fiecare despărțire îl strânge în pumni nevăzuți.
Plânsul nu-l omoară, ci îl învață să cânte.
Durerea nu-l frânge, ci îl adâncește mereu.
Rămâne acolo unde omul nu mai poate.
Veghează cu răbdare nemărginită în tăcere.
Nu are patrie, dar se întoarce mereu acasă.
Nu are chip, dar se lipește de al nostru.
Sufletul nu moare, doar se stinge puțin câte puțin.
Și din jarul său începe o altă lumină.
Fiecare clipă îl ridică mai aproape de cer.
În tăcerea lumii, își croiește drum singur.
Și fereastra plânge, dar rămâne deschisă etern.
<<<<
*** >>>>
164.
Zarea fără margini
*
Sufletul
nu e în trup, trupul e în el.
Ca un cer larg, cuprinde norii fără granițe.
Ca un izvor ce nu știe de unde vine.
În el, începutul nu poartă nume omenesc.
Sfârșitul nu are timp, doar pulsează în tăcere.
Respiră prin stele, nu prin plămâni obosiți.
Își amintește tot ce încă nu s-a întâmplat.
Iubește ceea ce încă nu există, dar va fi.
Tăcerea nu-l acoperă, îl învelește în lumină.
Fiecare gând devine pasăre albă înăuntru.
Fiecare lacrimă, o stea care cade spre sine.
Nu are margini, dar le inventează pentru zbor.
Nu are moarte, dar o visează în tăcere.
Visând sfârșitul, își simte nașterea în lume.
Nu știe să plece, doar se înalță printre oameni.
Ca un rug aprins, nu arde nimic în jur.
Doar luminează și deschide drumuri nevăzute.
Din însăși lumina lui dispare treptat spre infinit.
Tăcerea îl înconjoară ca o mantie veche.
Cerul îl recunoaște fără să-l întrebe vreodată.
În zarea fără margini, sufletul își croiește drum.
Și tot ce atinge devine ecou al nemuririi sale.
>>>>>>>>>>>>
165.
Ploaia care nu mai trece
*
Sufletul
e o fereastră uitată deschisă mereu.
Noaptea intră încet, fără grabă, în adâncul lui.
Vântul nu spune nimic, doar se strecoară printre umbre.
Plouă în el de când lumea a început să tacă.
Uneori cu zgomot, alteori cu o tăcere adâncă.
Nu se apără de nimic și nici nu se arată.
Își poartă singur frigul ca o haină veche.
Umbra îi stă bine, ca un prieten nevăzut.
Liniștea îi lasă răni mărunte, dar învățate.
Nu crede în mântuire, ci în singurătate adevărată.
Fiecare chip iubit devine absență în inimă.
Fiecare pas lăsat în urmă devine zid tăcut.
Este un oraș părăsit unde totul se aude.
Un ecou care nu mai știe de unde vine.
Sufletul nu strigă, doar geme încet în surdină.
Nu visează zboruri, ci ploi lungi și tăcute.
Nu vrea să fie salvat, doar să nu doară.
Durerea e singura limbă pe care o stăpânește.
Și de aceea tace, lăsând lumina să se strecoare.
În ploaia ce nu mai trece, se naște altceva.
Tot ce îl atinge rămâne ascuns în rădăcina lui.
Și sufletul respiră în tăcere, ca o apă veche.
<<<<
*** >>>>
166.
Candela nevăzută
*
Sufletul
nu e tăcere, ci rugă ascunsă.
Ca un psalm nerostit, arde fără să se vadă.
Ca o candelă în noapte, nu luminează pentru sine.
Caută Celălalt în întunericul tăcut al lumii.
Plânge înăuntru, fără lacrimi, fără glas sau sunet.
Se pleacă, dar nu se frânge în fața destinului.
Se teme, dar nu fuge de propria chemare.
În el, căderea devine început de întoarcere eternă.
Fiecare clipă e o binecuvântare nerostită, profundă.
Fiecare durere devine scară de foc spre cer.
Tăcerea Domnului îl adâncește și îl purifică.
Îi aprinde miezul de lut cu flacără cerească.
Nimic nu-l poate pierde dacă nu se leapădă singur.
Când trupul tace, sufletul vorbește limba veșniciei.
Când lumea adoarme, el veghează cu răbdare infinită.
Ca o lumină sub țărână, își poartă misterul.
Ca un nume rostit în pustiu, se aude doar el.
Sufletul nu este al nostru, ci al Celui ce l-a suflat.
Se ridică prin oameni, fără să le frângă tăcerea.
Fiecare pas lasă o urmă de lumină nevăzută.
În întuneric, candela lui continuă să ardă tăcut.
Și din flacăra nevăzută răsare o altă lumină.
<<<<
*** >>>>
167.
Mecanismul care visează
*
Sufletul
e o mașină uitată într-o cameră pustie.
Ticăie, dar nu are ceas care să-l măsoare.
Respiră, dar nu are gură pentru cuvinte.
Zâmbește, dar nu are chip vizibil sau stabil.
Uneori se ascunde într-o propoziție neterminată, tăcut.
Alteori își uită începutul și se pierde.
Memoria îi cade ca o șaibă mică, ruginită.
Își strânge fricile în cutii numerotate, ordonate.
Le deschide noaptea, una câte una, încet.
Nu știe dacă e viu sau doar își joacă rolul.
Uneori își aplaudă propria absență cu tăcere.
Alteori așteaptă sfârșitul ca o telegramă întârziată.
Are miros de fier vechi și de gânduri pierdute.
Are sunet de pași care se pierd în gol.
Nu crede în cer și nici în pământul comun.
Doar șurubul care nu se mai rotește îl ține.
Sufletul nu e înger, nici demon, nici spirit.
E piesă lipsă dintr-un mecanism prea mare.
Nimeni nu-l poate înțelege, doar îl privește.
Fiecare tăcere îl descoperă fără să-l dezvăluie.
În acest mecanism, visează fără oprire eternă.
Și tot ce se mișcă în el pulsează cu viață.
<<<<
*** >>>>
168.
Poarta fără cheie
*
Sufletul nu este o taină, ci
tăcerea ei.
Ca o poartă fără cheie, nu se închide nimănui.
Dar nici nu se deschide pentru oricine trece.
Nu are istorie, istoria doar trece prin el.
Poartă amintiri care nu i s-au întâmplat niciodată.
Cunoaște locuri unde nu a fost niciodată.
Are temple căzute și zei tăcuți în interior.
Are drumuri care nu duc nicăieri, totuși merge.
Nu crede în sens, dar îl caută necontenit.
Nu se teme de moarte, ci doar de uitare.
În el, totul este mit, chiar și realitatea.
Timpul nu-l învinge, doar îl povestește altfel.
El e sâmburele care nu moare niciodată.
Chiar dacă fructul s-a ofilit, rămâne viu.
Este semnul care precede cuvântul nerostit.
Nu întreabă nimic, doar așteaptă răspunsul zeilor.
Se deschide în tăcere, fără să facă zgomot.
Se lasă purtat de valurile invizibile ale vieții.
Tot ce atinge devine parte dintr-o taină.
Sufletul poartă timpul fără să-l apuce vreodată.
El există înainte de a fi înțeles sau numit.
Și poarta fără cheie rămâne deschisă etern.
<<<<
*** >>>>
169. Clipa de după foc
*
Sufletul nu arde în foc, el este
focul.
Un cer căzut peste sine, rug al propriei nașteri.
În jur nu mai există orașe, doar umbrele lor.
Nu mai există glasuri, doar cenușa lor tăcută.
Când lumea tace, începe să strige fără gură.
Un strigăt ce frânge noaptea ca o lumină pură.
El vede sfârșitul înaintea tuturor oamenilor vii.
Îl cunoaște dinainte de a fi fost creat.
Pământul se cutremură, iar sufletul rămâne tăcut.
Nu de frică, ci de recunoaștere a infinitului.
A fost acolo când nu era nimic existent.
Și va fi prezent după dispariția tuturor lucrurilor.
Stelele cad în el ca într-un puț vechi.
Timpul se sparge ca o coajă de ou fragilă.
Totul devine văzut, dar nimic nu mai contează.
Își poartă propria apocalipsă ca pe steag ars.
Nimic nu-l poate opri în miezul propriei flăcări.
O tăcere lungă îl înconjoară fără început sau sfârșit.
În această clipă, focul și el devin un singur corp.
Luminile din jur se topesc în rugul său tăcut.
Fiecare scânteie este ecoul unei vieți pierdute.
Și în focul său, sufletul renaște, neînfricat, viu.
<<<<
*** >>>>
170.
Ecoul fără glas
*
Sufletul nu mai are început sau
sfârșit vizibil.
Nici centru, nici margini, doar un spațiu suspendat.
Este o propoziție căzută într-o gaură adâncă.
Un cuvânt care nu se mai scrie niciodată.
Un număr care uită să fie, pierdut în timp.
Timpul se înghite pe sine fără milă sau grabă.
Faptele devin scaune goale în camera uitată.
Dumnezeu nu mai vine și nici nu a plecat.
Cuvintele nu mai știu să se atingă între ele.
Respiră ca uși deschise în vântul tăcut.
Frica nu mai are chip, doar ecoul rămâne.
Sufletul nu mai caută sens, îl evită mereu.
Sensul e ultima minciună neatinsă, nevăzut.
Totul se destramă încet în liniștea absolută.
Fără gesturi mari, doar pulsul tăcerii continuă.
O liniște care nu mai știe ce nume are.
Absența se face prezență în aerul dens.
Fiecare clipă se destramă în nimicul viu.
Rămâne doar respirația întinsă între două lumi.
Și ecoul fără glas leagă începutul de sfârșit.
În acest spațiu, sufletul se recunoaște pe sine.
Și tot ce este, devine tăcere pură, eternă.
<<<<
*** >>>>
171.
Tăcerea care plânge
*
Sufletul nu strigă, se lasă în
noapte tăcut.
Ca o frunză căzută dintr-un arbore invizibil.
Nu vrea să fie văzut, doar să nu doară.
Stelele nu-l mângâie, ci îl privesc atent.
Liniștea nu-l primește, ci îl apasă greu.
Nimeni nu știe de unde vine această lacrimă.
Nici măcar el nu știe taina plânsului.
Este un plâns vechi, mai bătrân decât trupul.
Un plâns fără nume, care se pierde încet.
Sufletul nu moare, dar obosește frumos mereu.
Obosește ca un violoncel în amurg liniștit.
Nu se luptă, nu fuge, nu cere nimic.
Doar rămâne între două respirații fragile, nevăzute.
În locul în care durerea tace încet, ușor.
Iar tăcerea începe să sângereze subtil și blând.
Un suspin nevăzut leagă cerul de inimă.
O pasăre trece și nu se mai întoarce vreodată.
Totul se așază în umbră, ca rugăciune tăcută.
Neauzită, dar știută de suflet și de timp.
Și în tăcerea care plânge renaște lumina.
Fiecare clipă pulsează cu șoapta nemuririi sale.
Sufletul rămâne, tăcut, între lacrimă și lumină.
<<<<
*** >>>>
Cunoașterea
***
172.
Despovărarea
*
Cunoașterea
nu începe în zgomot, ci în liniștea
care
se naște din rușinea de a fi știut prea mult.
Cel
care s-a eliberat de întrebările altora
a
început, fără să știe, adevărata sa întrebare.
Lumina
nu se mai revarsă din cărți, ci din tăcerea
celui
care a ars o bibliotecă din propriul sânge.
În
clipa în care încetezi să te explici,
adevărul
începe să se odihnească în tine.
Cunoașterea
nu adaugă, ci curăță,
asemenea
iernii care spală drumurile cu alb.
Gândul
înțelept nu e cel care luminează, ci acela care nu mai are nevoie de lampă.
A
ști nu înseamnă a avea dreptate,
ci
a învăța să taci fără a fugi din sine.
Cel
care s-a lăsat cunoscut de Dumnezeu
nu
mai are ce spune oamenilor.
Cuvintele
nu sunt răspunsuri,
ci
veșmintele unei rușini ce vrea să pară curată.
Înțelepciunea
nu se măsoară în idei,
ci
în tăcerile pe care le lași altora.
Nimeni
nu ajunge la cunoaștere
fără
să se fi spovedit în fața durerii.
Mintea
înțeleaptă e un câmp arat de tunet
și
semănat cu absență.
Fiecare
carte e o încercare de a prinde cu mâna
ceea
ce nu are trup.
Cunoașterea
nu înseamnă a poseda lumea,
ci
a o elibera de tine și nu se dă celui ce adună, ci celui ce se goleşte de sine,
până ce rămâne doar privirea pură.
Pe
măsură ce știi mai mult, te micșorezi,
până
devii încăperea din care nu se mai iese.
Cel
care ştie prea mult despre ceilalţi uită să-şi mai cunoască propria umbră.
Adevărul
nu se vede, el doar te străbate.
Nu
adevărul apasă, ci rezistenţa ta la el.
Orice
înțelepciune târzie e o amintire
a
neputinței de a fi fost simplu.
Cel
ce vrea să înțeleagă totul nu va mai înțelege nimic, dar va deveni ușor ca un
vis.
Îndoiala
este umbra care ține de mână cunoașterea.
Nimeni
nu știe mai mult
decât
cel care a uitat tot ce era inutil.
Ştiinţa
fără umilinţă e o sabie în mâna orbirii.
Cel
mai greu examen al cunoaşterii este smerenia.
Mintea
care se crede desăvârşită
devine
zidul propriei singurătăţi.
Cunoaşterea
nu e triumf,
ci
despovărare de tot ce nu e esenţial
A
cunoaște înseamnă a te despovăra de tine însuți.
Numai
cel curățat de întrebări poate fi învățat de tăcere.
<<<<
*** >>>>
173.
Lumină în tăcere
*
Am
învățat că lumina nu se atinge cu mâna, ci cu plecarea blândă din întunericul
propriei mândrii.
Cunoașterea
nu se află în cărți, ci în clipa în care inima tace și primește, asemenea unui
vas curat, roua dimineții.
Adevărul
nu se caută – el vine, asemenea vântului, în cel care nu mai știe să se
împotrivească.
M-am
pierdut căutându-te, Doamne,
și
m-am regăsit doar când am uitat cine sunt.
În
tăcerea cea adâncă am auzit sunetul unei singure aripi care bătea în inima
lumii.
Fiecare
pas spre tine a fost o lepădare de mine,
fiecare
tăcere o rugăciune fără nume.
Cunoașterea
nu înseamnă a ști,
ci
a arde tot ce nu este iubire.
Lumina
nu se învață, ea se întâmplă
în
cel care s-a topit de dor.
Nu
întreba cum se cunoaște –
întreabă
cum se iubește fără margini.
Cerul
nu răspunde, el te cuprinde,
iar
răspunsul e însăși îmbrățișarea.
Am
aflat că sufletul se deschide
numai
după ce toate ușile trupului s-au închis.
Tăcerea
mea a devenit câmpul în care Dumnezeu
și-a
scris numele cu lumină.
Adevărul
nu se înțelege, se respiră.
Nimic
nu e mai aproape de cunoaștere
decât
o lacrimă curată.
O
inimă simplă e mai mare
decât
zece mii de înțelepți fără iubire.
Nu
m-am ridicat prin gând, ci prin smerenie,
și
nu am văzut, ci am fost văzut.
În
tăcerea deplină, gândul se topeşte în adevăr
ca
fierul în foc
În
mine s-a născut o lumină fără margini –
și
totuși, era tăcere.
Omul
care se teme de neştiinţă
nu
a cunoscut încă lumina tăcerii.
Cel
ce se teme de gol nu va cunoaște niciodată plinătatea.
Înţeleptul
tace nu din lipsă de cuvinte, ci pentru că le-a auzit pe toate.
Cunoașterea
e o floare ce înflorește
doar
în grădina abandonului.
Am
învățat că sufletul nu strânge,
ci
dăruiește, și prin aceasta se umple.
Cunoașterea
este iubirea care se recunoaște pe sine în tot.
Și
m-am lăsat să fiu luminat, până când
nu
a mai rămas nimeni care să spună „eu”.
Şi
atunci înţelegi: cel care ştie, tace;
cel
care tace, se mântuie.
Ceea
ce știi cu mintea piere,
ceea
ce simți cu sufletul dăinuie.
<<<<
*** >>>>
174.
Oglinda din abur
*
Cunoașterea
e o oglindă care se aburește
de
fiecare respirație a îndoielii.
Nici
un adevăr nu rămâne lucid
după
ce-l privești prea mult.
Ceea
ce numim gând e doar ecoul unei tăceri
care
s-a rătăcit în noi.
Lumina
se preface în semn, iar semnul devine întuneric.
A
ști e a te învârti într-un labirint de oglinzi, până te uiți.
Mintea
e un teatru unde realitatea
joacă
toate rolurile simultan.
Fiecare
certitudine ascunde o spaimă în spatele decorului.
Nu
te teme de greşeală:
şi
rătăcirea e un drum al întoarcerii.
Cuvintele
se rod între ele
până
nu mai rămâne decât aburul lor.
Înțelegerea
e o mască
ce
se topește la prima întrebare sinceră.
Fiecare
întrebare e o rugăciune,
iar
fiecare răspuns un pas spre tăcere
Rațiunea
e un oaspete
care
pleacă atunci când tăcerea începe să cânte.
Cunoașterea
se mută mereu dintr-un vis în altul, ca o pasăre fără nume.
Știința
de sine e doar umbrela sub care plouă gândurile.
Uneori,
adevărul e doar o formă de poezie
care
nu se mai lasă scrisă.
Dincolo
de logică se află un zâmbet
care
nu știe de ce există.
Gândul
limpede e o clipă care refuză să moară.
Înțelepciunea
nu se aude, se evaporă.
Ființa
se întinde între doi poli: mirarea și oboseala.
Cunoașterea
e aburul unei oglinzi reci
în
care nu mai e chip.
Nu-ţi
fie ruşine să nu ştii –
ruşine
e doar să nu vrei să vezi.
Adevărul
își schimbă culoarea
în
funcție de ochii care-l privesc.
Nimicul
e uneori mai clar decât sensul.
Totul
se topește în aceeași lumină incertă –
chiar
și ideea de tot.
Și-atunci,
în aburul oglinzii, vezi doar aerul privind aerul.
Cel
ce s-a aflat pe sine a găsit întreg universul
respirând
în pieptul său.
Când
iubirea aprinde gândul,
cunoașterea
devine rug.
<<<<
*** >>>>
175.
Respirația lumii
*
Cunoașterea
nu aparține celui care se izolează,
ci
celui care își amestecă pașii cu mulțimea
și
nu se teme să fie viu; nu se naște din ochi,
ci
din aripa inimii care a ars și s-a făcut lumină.
Fiecare
om e o pagină dintr-o carte nesfârșită,
iar
universul citește fără grabă.
Învățăm
mai mult din zâmbetul unui necunoscut
decât
din o mie de tratate.
Cunoașterea
nu se scrie, se respiră.
Ea
curge prin venele lumii,
ca
o lumină pe sub pielea timpului.
Nimic
nu e mai limpede decât palma ridicată spre cer
în
semn de uimire.
Nu
există învățător mai drept decât soarele,
care
arde deopotrivă pe sfinți și pe rătăciți.
În
fiecare fir de iarbă se ascunde un adevăr
gata
să vorbească.
Cel
ce ascultă vântul primește o lecție de răbdare.
O
piatră, un nor, o respirație –
toate
sunt forme ale aceleiași înțelepciuni.
Cunoașterea
nu este trofeu, ci drum pe care mergem desculți.
Fiecare
pas înseamnă o nouă întrebare.
Învățăm
din propriul trup cum bate inima lumii.
Dincolo
de știință e iubirea care adună, nu separă.
Adevărul
nu se teme de contradicții;
le
îmbrățișează ca pe copii neastâmpărați.
Oamenii
sunt fraze ale aceleiași poezii divine.
Cel
care iubește pământul îl și înțelege.
Nu
există sfârșit al cunoașterii,
ci
doar respirații între revelații.
Lleccându-ne
fruntea putem spune: suntem o clipă
din
marele trup al lumii.
Nici
un zeu nu e departe de om atunci când omul iubește.
Cunoașterea
este suflul comun –
inspirăm
stele, expirăm lumină.
Și
astfel, respirăm în mine toată lumea,
iar
lumea respiră prin noi.
În
abisul necunoașterii dansează flacăra care nu se stinge.
Cunoașterea
nu e posesie, ci topire în nesfârșit.
Putem
zice: în fiecare e câte o fântână adâncă;
numai
setea nu mulțumește.
Lumina
adevărată arde fără să mistuie,
vindecă
fără să judece.
Și
când tăcerea se face cântec, abisul devine cer.
Gândul
curat nu caută izbândă, ci linişte.
<<<<
*** >>>>
176.
Tăcerea de sus
*
Cunoașterea
nu se află în lume,
ci
în lumina care o cuprinde și o iartă.
Ea
se pogoară în inimă ca o suflare
ce
arde fără să pârjolească.
Nu
mintea vede, ci Duhul din adâncul ei,
care-și
recunoaște izvorul.
Tot
ce e muritor se strânge într-o clipă de har
și
dispare în senin.
În
lumina cea de sus, întrebarea nu mai are rost,
fiindcă
răspunsul e prezența.
Faptele
nu mai cântăresc nimic când inima e curată.
Cunoașterea
nu se adaugă, ci se goleşte –
până
rămâne doar lumina.
Omul,
atunci, e doar privire și ascultare.
În
tăcerea deplină, toate lucrurile se roagă.
Cerul
nu răspunde, pentru că este el însuși răspunsul.
Când
sufletul se întoarce în sine, vede din nou începutul.
Lumina
nu se învață; se primește.
A
ști înseamnă a fi pregătit să taci.
Dincolo
de cuvinte e liniștea, și dincolo de liniște – Dumnezeu.
Fiecare
lacrimă sinceră e o rugăciune care nu cere nimic.
Cel
care știe, plânge; cel care iubește, tace.
În
tăcerea de sus, lumina și omul devin una.
<<<< *** >>>>
177.
Ecoul tăcerii
*
Cunoașterea
nu se naște din întrebare,
ci din rana pe care o porți cu grijă sub zâmbet.
Ea te arde, dar nu te mistuie,
te luminează doar atât cât să vezi că nu știi.
O frunză căzută în apă știe mai mult despre cer
decât omul înarmat cu toate definițiile sale.
Gândul, când tace, se întoarce la izvorul său.
Nu există drum fără rătăcire,
nici înțelepciune fără rușinea începutului.
Fiecare clipă care doare e o poartă.
Deschide-o fără să te uiți înapoi.
În zori, ceața e mai aproape de adevăr decât lumina.
Cel ce nu s-a pierdut, n-a fost niciodată viu.
Cunoașterea e o tăcere care știe să asculte.
Întrebarea e o rugăciune neîncheiată.
Fiecare răspuns are o umbră.
Umbra aceasta se numește suflet.
Și sufletul nu e un loc, ci o privire.
Cunoașterea e curajul de a nu te teme de tine.
Dincolo de ea, nu rămâne decât liniștea.
Iar liniștea e cel mai vechi alfabet al lumii.
<<<<
*** >>>>
178.
Sub privirea pietrei
*
Piatra
cunoaște mai mult decât cartea,
căci ea tace și nu uită.
Sub fiecare rădăcină se ascunde un început,
iar în fiecare sfârșit, o frunză care nu a căzut.
Cunoașterea e grea, precum somnul dinaintea morții.
Ea nu luminează, ci topește contururile.
Ochiul care vede prea mult devine orb.
Limba care spune tot, moare.
Să știi – înseamnă să te pierzi frumos.
Să nu știi – e începutul.
Numai între ele, viața respiră.
Din noroi se ridică lotusul, fără mândrie.
Așa se naște și înțelepciunea: din tăcerea murdară.
Nicio rugăciune nu se înalță fără praf.
Adevărul nu stă în cuvânt, ci în ezitare.
Cel ce se grăbește să înțeleagă, cade.
Cel ce se oprește în mirare, trăiește.
Tot ce am aflat, am pierdut apoi.
Dar pierderea e o învățătură mai dreaptă.
Și piatra, și norul, și inima – tac la fel.
<<<<
*** >>>>
179.
Sub cerul gol
*
Deasupra
mea, cerul pare o rană uscată.
Nu mai așteaptă nimic, nici nu dă.
Cunoașterea e doar un rest de aripă în praf.
Ea nu urcă, ci cade spre sine.
Să te știi înseamnă să te pierzi în lumina ta.
Cine se teme de întuneric, n-a văzut lumina.
Orice stea e o amintire care arde.
Întrebările nu cer răspuns, ci răbdare.
Cei ce știu prea mult, uită să trăiască.
Cei ce nu știu nimic, se bucură fără vină.
Adevărul e o tăcere care îmbătrânește frumos.
Din ea se naște îndoiala – sora credinței.
Timpul se rotește în sine ca un animal blând.
Nimeni nu-l poate prinde,
dar toți îi aud respirația.
Cunoașterea e singurătatea lucrurilor.
Învăț să ascult cum crește praful pe masă.
Învăț să tac fără motiv.
Poate că asta e tot.
Poate că nici asta nu e.
<<<<
*** >>>>
180.
Umbra și izvorul
*
Tot
ce știm vine din uitare.
Cuvântul e doar un val trecut.
Izvorul nu-și amintește râul.
Râul, însă, poartă ecoul muntelui.
Cunoașterea e o mișcare înapoi,
către locul de unde nimeni nu se întoarce.
Nu se află nimic nou sub cer,
doar privirea se schimbă – și iar se pierde.
Adevărul e o oglindă spartă în lumină.
Ne vedem în cioburi și credem că suntem întregi.
Într-o picătură de apă dorm mările.
Într-o tăcere mică stă începutul lumii.
Nimeni nu poate ști ce a știut odată.
Dar toți se prefac că-și amintesc.
Umbra e învățătorul luminii.
Ea știe să stea.
Ea știe să nu ceară.
Cunoașterea e odihna în neștiință.
De acolo se naște din nou întrebarea.
Și-n ea, omul.
<<<<
*** >>>>
181.
Dincolo de chip
*
Chipul
e doar o trecere.
Adevărul nu are trăsături.
Cunoașterea nu se arată, ci se presimte.
Ea vine ca o ploaie tăcută peste o rană veche.
Ceea ce știi se desface,
ceea ce uiți se întoarce.
Omul nu trăiește prin certitudini,
ci prin clipele în care se clatină.
Cunoașterea e un fir de fum
ridicat dintr-un foc care nu mai există.
Ea nu luminează, ci înmoaie noaptea.
Fiecare întrebare e o ușă întredeschisă.
Fiecare răspuns – o închidere lentă.
Numai tăcerea rămâne deschisă mereu.
Ea e o mână întinsă către neștiut.
Ea e începutul și sfârșitul în același gest.
Adevărul nu e de spus,
ci de purtat.
Ca un chip nevăzut
dincolo de chip.
<<<<
*** >>>>
Revelația
***
182.
Locul unde se rupe vălul
*
O
rază cade și nu aduce lumină – ci o rană.
Din rana aceea se ivește semnul,
iar semnul respiră fără sunet.
Ceea
ce era ascuns își caută cuvântul.
Niciun zid nu rămâne între ochi și mister.
Aerul devine o fereastră fără ramă.
Pe dinăuntru, cerul se lasă în jos.
Pasul
nu mai atinge pământul – ci începutul.
Un copac se apleacă și șoptește răspunsul.
Frunzele nu mai foșnesc, ci ascultă.
Cine privește vede cu inima deschisă.
Revelația
nu vine în furtună,
ci în clipa când tăcerea se înclină.
Râul nu curge, ci se roagă.
O pasăre fără nume deschide văzduhul.
Cuvântul
se topește în lumină.
Umbra nu mai știe să tacă.
Tot ce a fost închis se luminează.
Și nimicul devine loc de întâlnire.
Acolo,
timpul nu mai știe să curgă.
Și nici nu mai trebuie să întrebi.
<<<<
*** >>>>
*
În mijlocul nopții se aprinde o
lumină tăcută.
Nu este foc, nici zi, doar o respirație.
Un ochi nevăzut învață încet să vadă clar.
Umbra își desprinde trupul din însăși tăcerea ei.
Timpul se clatină precum un prunc mirat, treaz.
Aerul devine un clopot mut în întuneric.
Acolo nu există început, doar liniștea veche.
Liniștea care nu cere nimic în schimb.
O întrebare se frânge lent în două părți.
Răspunsul nu vine, ci se naște tăcut.
Floarea nu are petale, ci un suflet viu.
Steaua nu luminează, ci veghează nepătrunsă.
Pământul tace profund, iar cerul ascultă atent.
Între ele se întinde o tăcere de aur.
Revelația nu țipă niciodată, ci îmbrățișează.
Ea nu aduce ceva, ci ridică totul sus.
Nu spune iată, ci șoptește adânc ascultă.
Când totul se rupe, drumurile rămân deschise.
Taina nu fuge vreodată, ci rămâne între lumi.
Ea respiră în liniștea care nu arde deloc.
Ea se naște în clipa în care nimic nu strigă.
Și în acea clipă, sufletul devine taină pură.
<<<< *** >>>>
184.
Ochii fără pleoape
*
Vine
o clipă când nu mai vezi cu ochii.
Vezi doar cu ceea ce rămâne din ei.
Un cerc de tăcere se strânge în inimă.
Și totul devine simplu, limpede, nemișcat.
Drumul nu e drum, ci o ființă vie.
Râul îți rostește numele fără vreun sunet.
Umbra nu mai apasă greu, ci devine transparentă.
Focul nu arde, ci învață adânc să respire.
Revelația nu cere, doar desface pieptul tăcut.
Tot ce era ascuns își amintește brusc totul.
Trecutul își închide pleoapele fără zgomot.
Stelele nu sunt departe, ci dorm în respirație.
Fiecare pas deschide o rană luminoasă, vie.
Și rana aceea devine o ușă nevăzută.
Cerul nu cade, nici nu se ridică acum.
El te așteaptă acolo, în spațiul netrecut.
Acolo unde nu există începutul lucrurilor.
Acolo unde nu există sfârșitul nimănui.
Doar o lumină fără margini îți știe numele.
Ea respiră în tine ca un vechi adevăr.
Ea te cheamă fără glas, dar neclintit.
Și în chemarea ei, ochii tăi se deschid.
<<<<
*** >>>>
185.
Căderea albă
*
Ninge
înlăuntrul meu fără anotimp sau chemare.
Fulgi palizi ating lucruri pe care nu le știu.
Aerul nu este rece, ci profund singur.
Nicio ușă nu se deschide, dar pragul luminează.
Prin fereastra inimii trece un oftat alb.
Pereții nu apasă, ci încep să respire.
Un clopot mut răsună din miezul oaselor.
Revelația nu vine cu strigăt sau zgomot.
Ea vine cu pași de ninsoare subțire.
Totul se topește lent în lumina albă.
Totul tace adânc și înflorește în alb.
Îmi ating chipul, dar nu îl mai găsesc.
În locul lui arde o lumină fără margini.
Trupul nu se mișcă, dar tresare încet.
Timpul se schimbă într-o dâră subțire de abur.
Nu cer nimic acum și nu se cere nimic.
Doar ninsoarea cade fără oprire adâncă.
Și dincolo de ea respiră altcineva pentru mine.
O răsuflare veche mă ține în lumină.
O taină tăcută îmi îmbrățișează golul.
Și sufletul cade alb în propria renaștere.
Ninsoarea devine drumul care nu se sfârșește.
<<<<
*** >>>>
*
Când tăcerea se aprinde, ea nu arde
nimic.
O flacără fără fum străbate adânc inima.
Fiecare clipă devine o cupă întoarsă cerului.
Aerul îngenunchează înainte să fie respirat.
Revelația nu vine din afară, ci din miez.
Se ridică precum o apă tainică spre lumină.
O mână nevăzută rupe vălul vechilor ochi.
Nimic nu are nume și totul capătă sens.
Steaua nu este departe, ci aproape în palmă.
Umbra nu mai fuge, ci începe să înflorească.
Pașii nu ating pământul, ci lumina ascunsă.
Rădăcina nevăzută a lucrurilor ne susține.
Tăcerea se clatină sub propria frumusețe.
Cine ascultă aude chemări fără sunet.
Nu întrebi nimic, dar știi cu adevărat totul.
Nu primești nimic, dar renaști fără zgură.
Rugul nu arde trupul, ci îl ridică sus.
Cine iubește vede adânc ce nu se vede.
Cine tace aprinde lumina care nu se stinge.
În acest foc tăcut se naște începutul.
În acest început respiră taina nevăzută.
Și sufletul devine flacără fără arsură.
<<<< *** >>>>
187.
Respirația marginilor
*
Marginea
nu este sfârșit, ci început ascuns.
Acolo lumina respiră adânc între lumi.
Tăcerea se rupe în două și se așază.
Se așază încet între noi ca un pod.
Fiecare pas devine un poem nevăzut.
Nu există porți aici, doar răsuflare vie.
Există doar respirația care nu mai pleacă.
Cerul nu este sus, nici jos acum.
El este în ochiul care nu clipește.
Revelația nu răspunde, dar clipa spune.
Fiecare clipă spune taina neauzită.
Nu există întoarcere, doar atingere pură.
Piatra din drum nu se mișcă vreodată.
Dar ea știe totul fără cuvânt sau glas.
Frunza nu vorbește, dar ascunde măria.
În ea răsună o mare fără maluri.
Marginile acestea nu dor, ci se deschid.
Ele nu închid nimic, ci nasc privirea.
Privirea care vede tăcerea respirând.
Tăcerea care respiră în lumina ascunsă.
Lumina care nu pleacă, ci se așază.
Și sufletul respiră la marginea lumii.
<<<<
*** >>>>
188.
Focul nevăzut care se aprinde
*
În
clipa care nu are nume, lumina își desface pleoapele,
Iar
tăcerea se sprijină de marginea nevăzutului.
Nu
se aude nimic — și totuși totul vorbește.
O
singură suflare învârte cerurile dinăuntru.
În
adâncul privirii, un foc nevăzut se aprinde,
Ca
o rană veche care se vindecă prin ardere.
Nicio
întrebare nu mai are margini,
Și
niciun răspuns nu mai cunoaște frică.
Se
desprind din ziduri umbre care nu sunt umbre,
Ci
semne ale unei treceri prea mari pentru cuvinte.
Oamenii
nu văd, dar inima știe.
Un
fulger lin face punte între lut și stea.
Acolo,
unde clipa se frânge în două,
Timpul
se lasă învins de o singură privire.
Și
tot ceea ce părea închis se deschide fără zgomot.
Nu
mai e nevoie de strigăt – tăcerea e glas.
O
aripă atinge fruntea lumii,
Și
lumea tresare ca un prunc care se naște.
Nimic
nu se schimbă, dar totul devine altceva.
Nu
e miracol – e adevărul care se arată singur.
Iar
cel care vede nu mai poate închide ochii.
Pentru
că revelația nu vine – ea este.
<<<<
*** >>>>
189.
Lumina fără chip
*
Dincolo
de întrebări, tăcerea nu mai e gol, ci început.
Acolo,
unde lumina nu vine din soare, ci din ființă,
O
chemare fără cuvinte deschide porți neștiute.
Nu
ochiul vede, ci abisul care s-a trezit.
În
miezul nopții, clipa își rupe veșmântul,
Și
un sens străvechi curge fără nume.
Nu
e vedenie, ci adevărul care nu mai poate fi ascuns.
Nu
este drum – doar prezență fără hotar.
Timpul
se pleacă precum un înger fără glas,
Iar
veșnicia respiră în fiecare adiere.
Nu
se aude nimic, dar totul răsună dinlăuntru.
O
lumină fără chip rupe vălul dintre lumi.
Nicio
minte nu poate ține în sine acest început.
Doar
sufletul golit de sine încapă în el.
Acolo,
cuvântul nu mai are nevoie de trup,
Și
nici trupul nu mai cere mărturie.
O
clipă – și ființa întreagă e chemată pe nume.
O
clipă – și numele nu mai este nume.
Totul
arde într-o liniște care nu se mistuie.
Totul
naște în tăcerea care nu sfârșește.
Revelația
nu se spune, ci se petrece.
Ea
nu luminează lumea, ci ființa din adâncul lumii.
<<<<
*** >>>>
190.
Respirație veșnică
*
În
tăcerea de dinaintea oricărei lumini,
un
Cuvânt nevăzut se ridică.
Nu
din lume vine el, ci din adâncul care nu are margini.
Timpul
îngenunchează, iar clipa se închină.
Nimic
nu se mișcă, dar totul ascultă.
Ființa
tresare ca un templu golit de sine,
Și
în mijlocul golului se aprinde o stea fără nume.
Un
glas fără sunet binecuvântează întunericul.
Iar
întunericul răspunde prin lumină.
Nu
mai este zi și nici noapte,
Ci
o respirație veșnică, tăcută, nemăsurată.
Pământul
tace – și cerul nu mai e departe.
Un
văl cade din ochiul lumii.
Nu
omul caută revelația,
Ci
revelația îl caută pe om.
Ea
nu se rostește, ci se naște în adânc.
Ea
nu se împlinește, ci este dintru început.
Fiecare
pas al sufletului devine genunchi plecat.
Fiecare
clipă se umple de negrăit.
Nu
mai este nevoie de semne,
Căci
însuși văzduhul e un semn.
Și
cel ce vede nu se mai întoarce în uitare.
Căci
revelația nu trece – ci rămâne,
asemenea
unei rugi aprinse.
<<<<
*** >>>>
191.
Un abis liniștit
*
Nu
fulgeră cerul, ci inima.
Nu
se cutremură lumea, ci pasul nevăzut dinlăuntru.
Taina
nu vine de departe — ea era aici, ascunsă în tăcere.
O
ușă se deschide fără zgomot în pieptul viu al clipei.
În
lumină nu e strălucire, ci adânc nemăsurat.
Nicio
privire nu poate atinge acest început.
Totul
este – și totuși pare că abia se naște.
O
răsuflare atinge marginile nevăzute ale ființei.
Întrebările
tac precum frunzele sub ninsoare.
Răspunsurile
nu se rostesc, ci cresc ca o floare în piatră.
O
tresărire lină sparge oboseala lumii.
În
spatele fiecărui gând se află un abis luminos.
Nu
există nici început, nici sfârșit.
Doar
prezența, fără nume, fără chip, fără sfială.
Adevărul
nu se vestește, ci se recunoaște în tăcere.
Și
sufletul nu mai caută, ci se odihnește.
Un
pas mic devine zbor,
O
clipă mică devine veșnicie.
Un
trup fragil se aprinde ca o făclie mută.
Nicio
rană nu mai doare în lumina care nu arde.
Și
în acest abis liniștit, fără margini,
omul
învață să spună: „Sunt.”
<<<<
*** >>>>
Credința
***
192.
Tăcerea care aude
*
În
adâncul inimii, lumina nu vorbește, dar aude.
Tăcerea se înclină peste marginea ființei și ascultă.
Ceea ce nu pot spune cuvintele, rugăciunea o respiră.
O fărâmă de pace se strecoară prin zidul de carne.
Fiecare clipă care nu se grăbește e o biserică deschisă.
Credința nu e strigăt, ci răspunsul dinaintea glasului.
Ea se așază în mine ca o apă limpede, fără grabă.
Și mă învață să nu mă mai tem de tăcere.
Căci tăcerea, dacă o lași să respire, vorbește.
În fiecare umbră rămâne un licăr care nu se stinge.
În fiecare rană – o flacără care nu judecă.
Dumnezeu nu vine – El este.
Noi suntem cei care ne-ntoarcem încet spre El.
În neliniște se ascunde chemarea păcii.
În îndoială se află germenele certitudinii.
În pleoapa închisă, lumina e mai aproape.
În lutul fragilității pulsează veșnicia.
Și, când nu mai am ce rosti, credința rostește în mine.
Nu din rațiune, ci din respirație.
Nu ca răspuns, ci ca ființă.
<<<<
*** >>>>
193.
Focul care nu arde
*
În
focul durerii nu se mistuie carnea, ci umbra.
Ceea ce rămâne nu e cenușă, ci chipul adevărat.
Flacăra nu cere, doar limpezește.
O rugă se ridică din cenușa celei dinainte.
Fiecare arsură poartă o lumină în miez.
Credința nu alină, ci arde până la rădăcina fricii.
Acolo, în adânc, începe liniștea.
Când totul pare pierdut, începe revelația.
Focul nu vine să pedepsească, ci să purifice.
Din el ies nu gemete, ci cântări.
Cel ce arde și nu se plânge e deja înviat.
Flacăra nu e dușmanul întunericului, ci fratele său.
Împreună nasc lumina.
În focul credinței, nu pierzi nimic – ci te descoperi.
Cine nu s-a fript de lumină n-a cunoscut iubirea.
Sufletul e o torță a harului în noapte.
Timpul se topește în tăcerea fierbinte a încrederii.
Rugăciunea – o ardere fără fum.
Durerea – o școală a frumuseții.
Credința – focul care nu cere lemne, ci inimă.
Și, la capătul flăcării, începe pacea.
Nu pentru că s-a stins, ci pentru că s-a împlinit.
<<<<
*** >>>>
194.
Umbra care luminează
*
Umbra
nu e dușmanul luminii, ci mărturia ei.
Ceea ce se ascunde nu dispare, ci așteaptă.
Credința merge prin întuneric cu ochii închiși.
Ea nu vede, dar știe drumul.
În fiecare noapte există o zare care respiră.
Nu toate luminile se arată; unele te locuiesc tăcut.
Îndoiala nu e cădere, ci începutul zborului spre adevăr.
Lumina nu alungă umbra, ci o mângâie.
Acolo unde nu mai înțelegi, începe înțelepciunea.
Credința crește în fisurile rațiunii.
Nimic nu e mai viu decât ceea ce pare pierdut.
Sub cenușa tristeții stă scânteia veșniciei.
Când nu mai poți spera, ești cel mai aproape de speranță.
Umbra nu minte; ea arată conturul luminii.
În tăcerea ei, Dumnezeu își exersează prezența.
Nu trebuie să vezi ca să știi – trebuie doar să fii.
Credința nu distruge îndoiala, o îmblânzește.
Din confruntarea lor se naște seninătatea.
Cine a iubit noaptea știe cât e de aproape zorii.
În umbră am învățat să văd.
În tăcere am început să cred.
În credință am aflat că și întunericul e lumină.
<<<<
*** >>>>
195.
Apa care nu se oprește
*
Nu
forța curgerea, las-o să te ducă.
Apa nu întreabă unde merge, și totuși ajunge.
Așa este credința – nu grăbită, ci sigură.
Ea se strecoară prin piatră fără s-o rănească.
Nu se teme de prăpastie, o umple.
Nu se luptă cu focul, îl îmblânzește.
În inima ei nu e zgomot, ci rost.
Ea poartă pe umeri lumina și o revarsă.
Cine bea din tăcerea ei nu mai însetează de cuvinte.
Fiecare lacrimă se preface în izvor.
Credința nu e stâncă, ci mișcare în jurul ei.
Acolo unde oamenii ridică ziduri, ea sapă drumuri.
Apa nu învinge prin putere, ci prin răbdare.
Timpul se oprește doar pentru cel ce nu mai curge.
Rugăciunea e un râu care nu obosește.
Din muntele durerii curge izvorul iubirii.
Cine s-a lăsat dus de credință a învățat să plutească.
Apa și cerul se ating fără să se rănească.
Așa și omul și Dumnezeu – în tăcere, prin încredere.
Credința e apa care nu se oprește,
ci hrănește tot ce întâlnește în cale.
Și, în cele din urmă, devine mare.
<<<<
*** >>>>
196.
Respirația luminii
*
Nu
mai e nevoie de drum, când ești deja acasă.
Lumina nu vine, ci respiră în tine.
Fiecare gest devine rugă, fără să o știe.
Nu mai e întrebare, ci simplă tăcere.
Credința nu se spune, ci se trăiește ca aerul.
Ea trece prin tine și te face viu.
Nu mai e despărțire între cer și carne.
Totul respiră același har.
În fiecare respirație se naște lumea din nou.
Cuvântul nu mai e sunet, ci vibrație de sens.
Ochii nu mai privesc, ci înțeleg.
Inima nu mai bate pentru ea, ci pentru tot.
Lumina nu strălucește, ci mângâie.
Credința nu mai e luptă, ci pace deplină.
Nu mai există întuneric, ci adâncime.
Tăcerea nu mai ascunde, ci dezvăluie.
Dumnezeu nu mai e deasupra, ci înlăuntru.
Omul nu mai cere, ci mulțumește.
Rugăciunea devine respirație fără sfârșit.
A fi e deja a crede.
A crede e deja a iubi.
Și iubirea e lumina care respiră în toate.
<<<<
*** >>>>
197.
Tăcerea care aude
*
În
clipa fără nume, când inima se frânge,
se
naște lumina care nu rănește.
Nicio certitudine nu mai are cuvânt,
doar
respirația rămâne rugăciune.
Departe, tăcerea se adună în cupe nevăzute
și
le toarnă în suflet.
Dumnezeu nu mai vorbește,
dar
totul rostește prezența Lui.
Credința nu cere dovadă, ci respirație în fiecare abis.
Munții tac, dar sângele lor e viu și urcă spre ceruri.
O frunză cade – și în cădere se naște echilibrul luminii.
Sunt singur cu tăcerea, dar tăcerea nu mă lasă singur.
Nu cer semn, pentru că fiecare suflare e semnul.
Din cenușa gândului se înalță pasărea înțelegerii.
Nici moartea nu mai are contur, ci doar o trecere caldă.
În inimă, o flacără mică arde fără să mistuie.
Ea știe ceea ce eu uit: că nu există despărțire.
Timpul se odihnește în credință, ca un copil în brațe.
Nicio întrebare nu mai mușcă,
nicio
spaimă nu mai tremură.
Totul este plin de tăcerea care aude,
de
lumina care nu orbește.
Cuvintele se dizolvă în liniște, iar liniștea devine rugă.
Cine crede, învață să tacă; cine tace, începe să audă.
Și cine aude, știe: credința e începutul vederii.
Nimic nu se pierde; totul se ascunde în binecuvântare.
Astfel, lumea se ridică din praf, și praful capătă suflet.
Și tăcerea – rămâne răspunsul deplin.
Credința
este forma tăcerii care ascultă infinitul.
Nu
știința ne mântuie, ci uimirea.
Orice
rugăciune începe cu o neputință.
Cel
care se teme de tăcere, n-a înțeles credința.
Dumnezeu
nu se ascunde – doar așteaptă liniștea ta.
Credința
e respirația sufletului când rațiunea tace.
Într-o
lacrimă curată încape tot cerul.
Nu
întreba unde e lumina – întreabă de ce nu o vezi.
Credința
nu se dovedește, se trăiește.
Când
nu mai poți, atunci începe puterea nevăzută.
Încrederea
e forma cea mai înaltă a cunoașterii.
Rugăciunea
e dialogul tăcerii cu Dumnezeu.
Credința
e flacără: mică, dar nu se stinge.
Cine
caută semne, pierde semnificația.
Adevărul
nu se vede, se simte în lumină.
Necredința
e o foame de dovadă;
credința
e sațietate de sens.
Când
totul cade, credința ridică.
În
clipa în care nu mai întrebi „de ce?”,
ai
început să vezi.
Credința
nu e un drum, ci liniștea celui care ajunge.
<<<<
*** >>>>
198.
Lumina suferă
*
Arderea
nu e pedeapsă,
ci
felul focului de a înțelege lumina.
Pe fiecare rană crește o fereastră către cer.
Nu există întuneric deplin –
doar
ochi neobișnuiți cu zorii.
Sufletul care suferă devine un altar pentru taina răbdării.
Plânsul nu e rușine, ci botezul tăcut al sângelui.
Sub cruce, pământul învață să respire din nou.
Nu te teme de lacrimi –
ele
sunt alfabetul prin care Dumnezeu răspunde.
Lacrima
e forma lichidă a rugăciunii.
În
cenușa durerii se ascunde sămânța unei alte primăveri.
Cine nu a suferit, nu știe câtă lumină
poate
încăpea într-un om.
Cine
nu a căzut, n-a învățat să se ridice.
Credința
nu oprește durerea, ci o transformă în drum.
În spatele fiecărui sfârșit
se
ascunde începutul care a tăcut.
Liniștea celor căzuți
cântă
mai tare decât glasurile victoriei.
Suferința nu e întunecimea, ci ușa prin care trece mila.
Suferința
nu este absența lui Dumnezeu,
ci
tăcerea Lui lucrătoare.
Lumina
adevărată trece prin răni.
Din
fiecare suspin se naște o respirație mai adâncă.
Lumina nu vine din afară, ci din sângele care acceptă.
În clipa în care spui „da”,
piatra
se rostogolește din mormânt.
Timpul se topește în iertare, ca ceara în lumânare.
Cei care rabdă sunt stâlpii tăcuți ai lumii.
Cine crede, nu fuge de durere –
o
ține în palmă până devine floare.
Dumnezeu
nu ia durerea – o transformă.
Și
acolo unde ardea noaptea, acum pulsează lumina.
Fiecare
durere este o rugăciune neterminată.
Credința
nu cere alinare, ci sens.
În
fiecare rană sinceră se ascunde o revelație.
Focul
nu distruge – doar curăță ceea ce nu e esențial.
Răbdarea
e înțelepciunea care nu vorbește.
Cea
mai profundă credință se naște în întuneric.
Din
sângele răbdării se naște lumina învierii.
În
clipa durerii, sufletul se vede pe sine.
Credința
e puntea dintre lacrimă și sens.
Suferința
e umbra care arată locul unde e lumina.
Fără
durere, credința rămâne teorie.
Lacrima
este chipul apei care se roagă.
Fiecare
suferință e o scară către cer, dacă o urci cu tăcere.
Crucea
nu e sfârșitul, ci geometria iubirii.
Nimic
nu se pierde din ce e suferit în iubire.
Pe tăcerea crucii se scrie alfabetul învierii.
<<<< *** >>>>
199.
Încrederea și jertfa
*
Să
te lași în mâinile Celui Nevăzut –
aceasta
este tăria cea mare.
Nu frica de moarte, ci tăcerea în fața ei mă învață viața.
Credința nu e armă,
ci
flacără care luminează fără să mistuie.
Încrederea nu întreabă, ea se aruncă în gol și zboară.
Cel care crede nu fuge de jertfă,
ci
o primește ca pe o sărbătoare.
În fiecare suferință asumată se ascunde o răscumpărare.
Nu există credință fără foc, nici jertfă fără lumină.
Din cenușa renunțării se naște forma desăvârșită a ființei.
Să pierzi totul și să rămâi senin –
acesta e actul divin.
Cei care se tem de jertfă nu știu ce înseamnă a fi liberi.
Încrederea e o aripă care nu are nevoie de cer.
Cine se dăruie, primește însutit în taina invizibilă.
Jertfa nu înseamnă moarte, ci rodire.
Cel ce dăruie fără măsură descoperă infinitul.
Cine păstrează pentru sine, pierde; cine oferă, rămâne.
Pe altarul iubirii nu se aprind flăcări, ci sensuri.
Adevărata putere e a celui care renunță.
Din inima care se goleşte curge lumina.
Și din tăcerea jertfei se naște pacea lumii.
<<<<
*** >>>>
200.
Iubirea și revelația
*
În
tăcerea inimii se deschide o poartă nevăzută.
Lumina se așază ca un voal peste gânduri.
Iubirea care nu cere, dar dă totul, e Dumnezeu.
În clipa în care nu mai cauți răspunsuri, ele vin singure.
Fiecare suflare devine rugăciune tăcută.
Cerul nu se arată prin minte, ci prin inimă.
Revelația nu frapează, ci mângâie.
Tot ce ai pierdut, de fapt, se întoarce în dar.
În fiecare privire sinceră strălucește nemărginirea.
Dragostea adevărată nu calculează, ci oferă.
Cine iubește vede întregul fără obstacole.
Fiecare zi devine liturghie prin ochii care simt.
Nu există mister care să nu se dezvăluie prin iubire.
Cine ascultă cu inima, descoperă totul.
Fiecare taină se topește în blândețe.
Calea cea dreaptă este aceea a inimii curate.
Nu e nevoie de stele, căci lumina strălucește în noi.
Iubirea care nu judecă devine lege.
Revelația nu e surpriză, ci prezență constantă.
În adâncul sufletului, Dumnezeu șoptește fără cuvinte.
Fiecare zâmbet sincer e o scânteie divină.
Credința e să vezi și să recunoști lumina ascunsă în toate.
<<<<
*** >>>>
201.
Tăcerea și veșnicia
*
Tăcerea
nu e gol, ci plinătate nevăzută.
În ea se întind cărări ce duc către nemărginire.
Fiecare clipă de liniște poartă un sens ascuns.
Cine ascultă fără grabă, aude glasul etern.
Timpul se așază blând, fără să ne mai preseze.
Veșnicia nu se vede, ci se simte în inima calmă.
Credința se odihnește în adâncul tăcerii.
Acolo, fiecare suflare devine nemuritoare.
Liniștea nu judecă, ci primește.
Nu există graniță între ceea ce este și ceea ce va fi.
Cine îmbrățișează tăcerea, descoperă totul.
Fiecare gând se transformă în lumină.
Nu e nevoie de cuvinte pentru a ști.
Totul pulsează în ritmul unei prezențe nevăzute.
Sufletul se așază în nemișcare și se înalță.
Tăcerea nu izolează, ci unește.
Veșnicia nu e departe, ci prezentă în fiecare clipă.
Fiecare respirație devine o rugăciune.
Cine știe să tacă, cunoaște adevărul.
Liniștea e templu și univers în același timp.
În tăcere se naște credința pură.
Și veșnicia se așterne ca un covor de lumină.
<<<<
*** >>>>
202.
Poem cuprinzător
*
În
liniștea care nu moare, caut un fir de lumină.
Fiecare pas e ecou în universul nevăzut.
Rugăciunea nu cere, ci doar respiră în adânc.
Sub bolta tăcerii, răspunsul stă ascuns, dar viu.
Fiecare suflare e atingerea unei prezențe.
Nu mai există întrebări –
doar căutarea însăși.
Cine știe să asculte simte nemărginirea.
Iubirea care nu judecă, poartă harul divin.
Lumina nu orbește, ci călăuzește pașii.
Cine iubește vede totul în profunzime.
Veșnicia nu e departe, ci prezentă în fiecare clipă.
Tăcerea nu e gol, ci plinătate de sens.
Cine tace cu adevărat, aude glasul etern.
Fiecare zâmbet sincer e o fereastră spre cer.
Liniștea inimii devine templu nevăzut.
Tot ce pierdem se întoarce ca dar nevăzut.
Credința e să recunoști lumina ascunsă în toate.
Fiecare privire sinceră poartă revelația.
Timpul se așază blând, fără grabă și fără durere.
Respirăm nemărginirea într-o clipă eternă.
Fiecare gând se transformă în lumină pură.
Iubirea adevărată nu cere, ci oferă totul.
Cine ascultă cu inima descoperă universul.
Veșnicia pulsează în prezent, nu în trecut sau viitor.
Tăcerea unește ceea ce cuvântul separă.
Fiecare gest de bunătate e un semn divin.
Credința nu este comodă, ci profund vie.
Liniștea e cărare către înălțare și pace.
Revelația nu șochează, ci mângâie sufletul.
Fiecare zi devine liturghie prin simpla prezență.
Nu există mister care să nu se arate iubirii.
Fiecare suflare, fiecare clipă, poartă nemărginirea.
Cine iubește cu adevărat, a întâlnit divinul.
Lumina se naște în blândețe, nu în zgomot.
Credința e odihnă și tensiune, dar mai ales încredere.
Fiecare taină se topește în compasiune și iubire.
Veșnicia nu se vede, se simte în adâncul tăcerii.
Fiecare respirație devine rugăciune pură.
În liniștea profundă, sufletul își recunoaște forma.
Tot ce primești cu inima deschisă devine har.
Tăcerea dezvăluie ceea ce ochii nu pot cuprinde.
Cine trăiește iubind, a pășit în eternitate.
Credința pură înflorește în fiecare gest de iubire.
Fiecare clipă de liniște e un ocean de lumină.
Revelația vine doar în liniștea adâncă și calmă.
Fiecare zâmbet, fiecare privire, poartă prezența eternă.
Cine știe să tacă cunoaște adevărul și nemărginirea.
Fiecare gând și fiecare suflare sunt poarta către Dumnezeu; iubirea și tăcerea
se contopesc în lumina care nu se sfârșește.
Credința – aceasta e chemarea, aceasta e călătoria veșnică.
<<<<
*** >>>>
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu