marți, 16 februarie 2010

294. Trebuie scris

Trebuie scris


Au fost momente ( istorice) când în Muscel – Camboru – Măţara existau 500 familii. Acum se numeşte familie casa unde mai există o persoană şi acea persoană are peste 70 ani; satul românesc se topeşte încet , intră-n pământ şi o să importăm casele pe care acum le exportăm; să mai vadă şi nepoţii noştri cum arăta o prispă , un saivan pentru fân …le-om aduce înapoi cu vreun avion Concorde, nici nu ştim cât aur valorează un tub de fântână făcut din piatra rupestrelor acum 3000 de ani şi ne-am apucat de comerţ …

Cine nu ştie de masa cu trei picioare , scundă – simbol solar: pe aşa ceva tăiau pepenii de până în Crăciun - până după Bobotează; îi aduceau în căruţă de la Căldăruşanca, Padina, Florica, Pogoanele, Răviga, etc. – pe unde aveau pământurile, mergeau pe drum trei zile , aveam cinci ani când mă purta în căruţă ( de drag !), cu dejugătoari, mămăligă la resteu, bota cu lapte, căţeaua sub codirlă ( era pentru hoţi), ouăle în mălai, carnea la untură – au fost lucruri universale, dar ţăranul muntean a fost aprig, cu gesturi calculate dar insistent, dacă era numai după el – nu se făcea colectiv. Aduceau pepenii de la depărtare de trei zile şi-i tăiau de Anul Nou: trebuie scris că păstrau merele şi perele în beci înfăşurate în otavă – aşa se întâmpla, dar despre formula de a păstra pepenii nu mi-am luat notiţe: ori pepenii aceia erau după soi , ori păstrarea lor ( nu mai ştiu dacă în rumeguş, ori în nisip alb, mai aducem mică de la Piatra Albă o coceam şi făceam praf – dacă mai puneau ceva în lăzile de păstrare – individuale – nu mai ştiu ! ) că îl tăia felii în clucă ( atunci vedeam şi eu un om fericit – taică-meu când da drumul la felii să cadă sub formă de raze pe faţa rotundă a mesei) , în acel moment trebuia să strigăm în cor … Auaaa ! …altfel am fi găsit miezul pălit şi bineînţeles că strigam şi ridicam mâinile spre tavan şi miezul era fraged de parcă acel pepene acum era adus din bostană

( afară – minus 15 grade !).

Feliile se legănau un pic – după curbură ( ne îndeamnă), dar aşteptam până când nu mai mişca nici una, dacă nu o să-ţi tremure mâna când vei fi bătrân.

Pentru mâncarea principală foloseam masa rectangulară; mâncam dar gândul era la pepene. Când zicea tata către bunica: „ Mămică să dai jos din cui Masa Rotundă !“ ne dam coate, adică vine pepenele şi atunci îşi căuta fiecare „cârpa de mâncat pepene“, o bucată de pânză de in şi fiecare aveam literă cusută-n culoare pe ea, pentru că s-a luat hotărâre - cârpa să fie-nsemnată ( în urma vreunui scandal ), pentru că fără cârpă îţi intra zeama-n sân şi mai încolo miroseai a stricat; de grăbit să ne-nfigem pe apucate – nu o făceam, pepenele era aşa de mare că mâncau toţi ai casei şi tot mai rămânea mai mult de un sfert.

„ M-am făcut ţâmpănă !“ – auzeai câte o vorbă camboreeană .

„Colectivul“ a luat la obor bucuriile simple ale ţăranului român şi a declanşat algoritmul depopulării satelor: va sosi în curând vremea când o pereche de vătale o să coste cât un apartament la oraş, ce să mai zicem de obiceiul - hai, să băgăm cânepa în lac ! Ţăranul român - nici vorbă că a fost „şlefuit“, i s-a propus „binele“ cu forţa şi de fapt a fost târât într-o formă de exploatare veritabilă - tu munceşte - eu te normez şi erau foarte mulţi normatori, şi din ce în ce mai mulţi observatori - se-ntunecase pământul. Există şi un paradox: chemarea către oraş a distrus colectivul; cerc vicios: înfiinţarea colectivului a distrus satul şi agonia satului a făcut ca bomba să trăsnească – nu a mai fost cine să fie normat!

Am dat proiect la tâmplar să-mi facă o masă cu trei picioare – nu sunt sigur de proporţii, de dimensiuni: faptul că avea picioarele scunde ţinea de ritual.

Existau nişte reguli de sodă caustică: a) la masă nu se vorbeşte ( ne mai umfla râsul – dar când simţeam că vine momentul găseai un motiv şi alergai afară, dădeai cu apă pe ochi sau cu zăpadă) - „ v-aţi răcorit !?“; b) chiar dacă aveai numai doi ani – să te sprijini de masă … ( ori Doamne – fereşte: să stai cu fundul pe ea …hă …unde te crezi, este faţa Soarelui, este faţa lui Iisus – burdihane …); c) masa avea orificiu tip Tărtăria , pentru agăţat în cui sau o cheutoare de lemn sau metalică; d) după fiecare ospăţ i se opărea faţa cu ceai de izmă sau muşeţel sau rostopască şi după ce se usca faţa , bunica o muştruluia cu propolis topit în ţuică tare ; e) masa rotundă înaltă cu un ax central şi numai la bază cu trei pinteni laterali era pentru preot când venea cu Botezul sau făcea Sfeştanie. Vă întreb: mai aveţi masa rotundă (mică) ? ar fi interesante dimensiunile, Masa Tăcerii a lui Brâncuşi nu a ieşit din neant….la masă nu se vorbeşte. O mămăligă rotundă răsturnată pe un fund de lemn rotund, aşezat pe o masă rotundă: foloseai hrană de trei ori întărită cu puterile aceluiaşi simbol, mâncând aduceai sacrificiu Soarelui pentru că prin lumină a obligat pământul să ne dea hrană şi hrana noastră este un permanent sacrificiu şi ar fi suficient: surplusul de sacrificiu ar însemna că doreşti mai mult decât este bine. La Camboru păstrez în Casamare o masa rotundă înaltă cu ax – este străveche – bunicul dinspre mama o avea de la bunicul dumnealui – este un odor ! Lucruri pe care le-am pierdut în timp: masa mică rotundă, un buduroi ( l-am dat pentru muzeu şi aud că a ajuns prin Canada!), piatra de răsfug, o sabie akinakes şi o zăbală dacică. Păstrez ( în bibliotecă !) fierul plugului de lemn ( cred că sec al IX-lea) găsit în curtea casei la Camboru şi un ciocan făcut din oţel 99 de procente – nemuritor. Fără prea mare efort, dacă aş căuta le-aş găsi pe toate, însă unde sunt cei 80 de copii

ai satului copilăriei mele ?!


de Grigore Rotaru Delacamboru

7 comentarii:

  1. m-a rascolit tare postarea dumneavoastra pentru e reala si doare tare mult.Din pacate satul romanesc in esenta se autodesfiinteaza,traditiile dispar ,vechea legatura ce ne da identitatea e deformata,nu ne mai raportam la stramosi.Satul romanesc numai are razboaie de tesut,numai are sarbatorile decat scriptologic,numai exista costume si mai grav nu mai suflarea ce ii da viata.Copiii tanjesc dupa mirajul occidentului de mici,iar cei care inca se lupta sa duca mai departe ce au mostenit sant opriti.In zona unde locuiesc eu
    am reusit sa adunam cu chiu cu vai..coveti,un razboi..o masa de olarit,prosoape si covoare tesute manual..prea putine pentru un tinut candva bogat spiritual.un mini muzeu...in viitorul foarte apropiat le vor fi uitate si folosinta si denumirile...sa reusim sa pastram pentru ei radacinile curate..dar e greu..o zi fara dureri sa aveti

    RăspundețiȘtergere
  2. Uite ... ce spuneti este incredibil ... consideram ca sunt un ratacit ... dar covorul de lana in lana vechi de 200 de ani ma priveste din perete-camera copilariei - a liniste ... cata se mai poate gasi... Nu sunt adeptul ca sa intepenim intr-un anume moment ... insa repetam punctual greselile celor din vest care au distrus la ei - ceeea ce noi aici - inca mai avem . Nu stim sa infiintam muzee, suntem asa de saraci ca alergam numai dupa bogatia banului si de fapt avem langa noi aur. Cum o sa priceapa nepotii mei ca cea mai mare placere a copilariei mele a fost sa merg cu plugusorul ... nu prea ne interesa castigul , dar era o sarbatoare ... cum sa nu particip ...
    Va doresc sanatate !

    RăspundețiȘtergere
  3. Pentru domnita Denisa:
    Frumusetea este a celui ce priveste !

    RăspundețiȘtergere
  4. strigat de jelanie a fost sa fie postarea asta.daca sunteti un ratacit atunci...nu sunteti singurul!iaca suntem mai multi.
    sa va fie spre alinare!

    RăspundețiȘtergere
  5. fiecare natie are Pastratori, considerati-Va unul din ei.
    Va fi mai usor!

    RăspundețiȘtergere