CALEIDOSCOP – Gânduri de ocazie
(încercări pentru volumul al treilea) – 8 iunie 2025
Cantemir
– alături de înțelpții lumii.
Cantemir - folosind antiteza definitivează două
portrete: al Helgei și al Struțocămilei
*
„O, Doamne și toți cereștii, lucru ca acesta cum și în ce chip
a-l suferi ați putut? Unde ieste cumpăna ceriului cu carea trageți și aședzați
fundul pământului? O, dreptate sfântă, pune-ți îndreptariul și vedzi strâmbe și
cârjobe lucrurile norocului, ghibul, gâtul, flocos pieptul, botioase
genunchele, cătălige picioarele, dințoasă fălcile, ciute urechile, puchinoși
ochii, suciți mușchii, întinse vinele, lăboase copitele Cămilei, cu suleget
trupul, cu albă pielița, cu negri și mângâioși ochii, cu supțiri degețelele, cu
roșioare unghișoarele, cu molcelușe vinișoarele, cu iscusit mijlocelul și cu
rătungior grămăgiorul Helgii, ce potrivire, ce asămănare și ce alăturare are?
O, noroc orb și surd, o, tiran nemilostiv și păgân fără lege, o, giudeț strâmb
și fățarnic, pravilă strâmbă și fără canoane! Ascultați, morților și priviți,
viilor: Cămila cu Helge să împreună, filul și șoarecele să cunună și dealul cu
valea să iau de mână. Ce ureche au audzit, ce ochiu au vădzut sau ce gură din
veci lucru ca acesta au povestit? (Tacă,
dară, pripitorile unde cântă ursitorile, că nici neam cu neam, nici chip cu
chip, nici feliu cu feliu a potrivi caută, ce numai ce va face și lucreadză
ce-i place). Norocul, dară, într-acesta chip pre Helge după Cămilă
aședzind, țințarii cu fluiere, grierii cu surle, albinele cu cimpoi cântec de
nuntă cântând, mușițele în aer și furnicile pre pământ mari și lungi danțuri
râdicară, iară broaștele toate împreună cu broatecii din gură cîntec ca acesta
în verșuri tocmit cânta :
A Cămilii dară și a Helgii împreunare, preste socoteala a toată
lumea, într-acesta chip isprăvindu-să și mai denainte acele cinci jigănii cătră
tot neamul, precum s-au dzis, viclene și vândzătoare arătându-să, cuvântul cu
mare giurământuri și legământuri cătră zburătoare își dederă, așe ca precum
voia le va fi să învoiască și precum pofta le va pofti să poftească. Acestea
dară într-acesta chip în sine și cu sine cu mari vicleșuguri alcătuind, prin
rost de bun ritor, precum cătră alții a le arăta, așe inimile prostimei a
îndupleca socotiră (căci la materiile
groase focul, iară la inimile proaste limba bine vorovitoare mult poate).” – Istoria ieroglifică, Dimitrie Cantemir ( 26 octombrie 1674 - 21 august 1723)
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
Cantemir, folosind antiteza, definitivează
două portrete: al Helgei și al Struțocămilei. Știm că
„așe voia norocului, pre Helge după Cămilă au măritat.”
Cuvintele care încondeiază norocul sunt aspre, pentru a scoate în evidență
uimirea față de o asemenea nepotrivire: „O, noroc orb și surd, o, tiran
nemilostiv și păgân fără lege, o, giudeț strâmb și fățarnic, pravilă strâmbă și
fără canoane!”, cuvinte care mai scot în evidență și o durere personală a
cărturarului. Helgea nu este privită cu dispreț, ci ca o victimă a contextului
creat de cutumele epocii în care se desfășoară evenimentele.
Helgea nu aprobă, nu se împotrivește, este
doar prezentă, ca frumusețe feminină; unirea cu Struțocămila uimește pe toată
lumea. Aflăm, însă, că jigăniile trădătoare din Sfatul dobitoacelor au
influențat desfășurarea celor întâmplate, din moment ce „cuvântul, cu mare
giurământuri și legământuri, cătră zburătoare își dederă, așe ca precum voia le
va fi să învoiască și precum pofta le va pofti să poftească.”
Așadar: manipulare, vicleșuguri, corupție, sforării și rânduieli
după interese (dacă interesele tagmei o cer) — și în treburile cele mai
delicate ale existenței. Iar cei care înfăptuiesc rușinea? Nu contează. Sunt
slugi care dau cu fruntea de pământ și zic: „așa ni s-a poruncit”. Executanții
nu contează. Cât despre Struțocămilă, nici el nu e mai breaz. Doar pare că
joacă în piesa scrisă de alții, de cei care trag sforile pentru a pune
cortina în mișcare. Puterea i-a luat mințile, iar glasul i s-a dus pe supt
lespede. Nu zice, nu cârtește, doar pleacă, și el, fruntea. Va
urca în scaunul cel mai înalt din întâmplare, nu din vrednicie. Când se
exprimă nu știe și nu se știe ce spune.
de Grigore Rotaru Delacamboru
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
Citate
(din literatură, filosofie și istorie) care
analizează noțiuni compatibile cu fragmentul, despre: manipulare, vicleșuguri,
corupție, sforării și rânduieli după interese (dacă interesele tagmei o
cer).
1) „Cine nu simte uimire, nu
aprofundează; cine nu ironizează, naufragiază.” –
(Jose Ortega y Gasset)
2) „Este omul momentului:
şters, incult şi arogant... În faţa sa nu ai ce face, taci: de uimire şi
deznădejde!” – Costel Zăgan
3) „) „Admiraţia e un sentiment rece, care prin
caracterul lui de uimire inertă, exclude orice pasiune mai caldă.” –
Gotthold
Ephraim Lessing
4) „Starea aceea de uimire şi de tulburare, plină de
nelinişte, care te cuprinde după ce ai obţinut un lucru multă vreme râvnit:
inima, obişnuită să dorească, nu mai are ce dori, şi totuşi nici amintiri n-are
încă.” – Stendhal
5) „Victima mnipulării minții nu știe că est o victimă.
Pentru el, pereții închisorii lui
sunt invizibili și se crede liber.” –
6) „E bine să-ți pleci capul în pământ
când ai greșit, dar să nu-l lași acolo.” – Chateaubriand
7) „Un leneș sau
un incapabil se răzbună cu scuza morală că n-a avut noroc.” – Tudor
Arghezi
8) „Norocul
este excepţia, nu regula jocului.” – Vasile Ghica
9) „De omul viclean să fugi toată viaţa.”
– proverb grecesc
11) „ Prin
viclenie, minciună, disimulare, oamenii nu fac decât să se înşele pe ei înşişi.” – Arhur Schopenhauer
12)
„Cei care trag sfori nu au alternativă, sforile nu pot fi împinse..” –
David Boia
13)
„Ce altceva suntem, decât nişte marionete
trase de sfori? O, Soartă atotputernică, rogu-te, trage cu
indulgenţă sforile! Fii îndurătoare când ne faci să dansăm pe mica şi
mizerabila noastră scenă!” – Wilkie Collins în Femeia în alb
14)
„Oamenii sfidători, nepăsători îşi merită soarta, mai ales dacă nu au deschis
celor blânzi, curaţi şi visători poarta.” – Michelle Rosenberg
15)
„Ordinea morală are legile
ei, legi nemiloase și ești totdeauna pedepsit dacă le nesocotești.” – Honore de Balzac
16) 29351. Când faci
rău în mod intenționat și te aștepți să-ți meargă bine, nu pot să-ți
spun cum ești, însă, în mod sigur ai probleme cu sănătatea. –
de Grigore Rotaru Delacamboru
17) 29352.
Mare uimire ne cuprinde atunci când imposibilul este rezolvat și atunci când
realitatea întrece închipuirea. – de Grigore Rotaru Delacamboru
18) 29353.
Regina din Saba rămâne uimită când ia contact cu înțelepciunea lui Solomon și,
mai ales, cu rânduiala de la palatele lui. – de Grigore Rotaru
Delacamboru
19) 29354.
Norocul nu ne ia în seamă dacă îi vorbim frumos. – de Grigore Rotaru
Delacamboru
20) 29356. Haosul este
susținut de-o anumită ordine, altfel s-ar prăbuși. – de Grigore Rotaru
Delacamboru
>>>>>>>>>>>>
Pe
baza fragmentului propus din Istoria ieroglifică, a analizei sumare
făcută de mine și a citatelor alese, se poate construi un eseu amplu cu
dimensiuni eseistice, morale și culturale, în care Dimitrie Cantemir folosește
antiteza Helge – Struțocămila si, totodată,
infierează jigăniile
trădătoare din Sfatul dobitoacelor care au influențat desfășurarea celor
întâmplate până când „pre Helge după Cămilă au
măritat.”?
>>>>>>>>>>>>>>>>>......>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
Fragmentul propus, în centrul căruia
se află analiza satirică și moralizatoare a lui Cantemir, se potențează prin
seria de citate adăugate — o rețea densă de reflecții despre manipulare,
vicleșuguri, corupție, sforării și rânduieli strâmbe, care susțin nu doar
mesajul critic din Istoria ieroglifică, ci și accentul pe nedreptatea
sistemică ce macină valorile și ierarhiile reale.
Adevărul, spune Cantemir, rămâne
înfrânt, dar nu doborât. Iar dacă dreptatea întârzie, nu e pentru că ar fi
oarbă, ci pentru că i s-au legat mâinile.
Cantemir – alături de înțelepții
lumii.
Antiteza ca mijloc de demascare a nelegiuirii
În Istoria ieroglifică,
Dimitrie Cantemir folosește antiteza nu doar ca procedeu artistic, ci ca armă
morală, ca sabie a judecății. Cu ironie, gravitate și tulburare, el
definitivează două portrete – al Helgei și al Struțocămilei – pentru a denunța
o lume răsturnată, în care frumusețea este vândută, iar josnicia este înălțată.
Helgea, imagine a delicateței și a
feminității nepătată, nu este disprețuită, ci compătimită. Ea nu aprobă, nu se
împotrivește – doar este, doar rămâne acolo, frumusețe tăcută prinsă în
vârtejul sforăriilor. Cămila – monstru grotesc, alcătuit din disproporții și
înfățișări grotești – devine, prin voia norocului, alesul. „Așe voia norocului,
pre Helge după Cămilă au măritat.” Iar reacția naratorului este una de revoltă
și uimire: „O, noroc orb și surd, o, tiran nemilostiv și păgân fără lege!”
În această nepotrivire strigătoare
la cer, Cantemir înalță vocea tuturor celor care s-au văzut puși sub călcâiul
unei voințe străine de merit. Portretele contrastante nu sunt simple descrieri,
ci mijloace de acuzare a unei lumi în care valoarea nu contează, iar destinul
se decide pe cale de manipulare și interes. Helgea este victima, Cămila este
păpușa, iar păpușarii sunt „jigăniile trădătoare”, cele care și-au dat
„cuvântul cu mare giurământuri și legământuri” pentru ca planul să se
înfăptuiască.
Cantemir demască astfel întreaga
urzeală a falselor alegeri, a căsătoriilor forțate, a ridicării în funcții pe
criterii de clan sau de noroc orb. În această alegorie, totul este valabil: de
la tron la nuntă, de la scaunul puterii la patul conjugal. Vicleșugurile,
corupția, prefăcătoria și strâmbătatea devin rânduiala după care se orânduiește
lumea. Nu contează cine face rușinea – slujitorii se execută: „așa ni s-a
poruncit”. Iar cei aleși? Nu sunt aleși, ci aleatori. Struțocămila urcă în
scaunul cel mai înalt nu prin vrednicie, ci prin împrejurări. Nu gândește, nu
spune, nu opune rezistență. „Puterea i-a luat mințile, iar glasul i s-a dus pe
supt lespede.”
Ironia lui Cantemir este profundă.
Ea țintește nu doar ridicolul unei alianțe nefirești, ci nedreptatea sistemică
a unei lumi în care „nici neam cu neam, nici chip cu chip, nici feliu cu feliu
a potrivi caută, ce numai ce va face și lucreadză ce-i place.”
Nu e de mirare, așadar, că acest
text, scris în secolul al XVIII-lea, se întâlnește firesc cu reflecții ale
altor conștiințe treze din filosofie și literatură. Cuvintele lui Wilkie
Collins din Femeia în alb par să răspundă chemării lui Cantemir: „Ce
altceva suntem, decât niște marionete trase de sfori? O, Soartă atotputernică,
rogu-te, trage cu indulgenţă sforile!” Sau observația gravă a lui Schopenhauer:
„Prin viclenie, minciună, disimulare, oamenii nu fac decât să se înşele pe ei
înşişi.” Solomon însuși, înțeleptul antic, pare să prevestească ce se întâmplă
în această alegorie cantemiriană: „Omul viclean… pururea se gândeşte la rău…
pentru aceasta fără de veste va veni peste el prăpădul.”
O întreagă galerie de gânditori și
scriitori se ridică în același duh împotriva neorânduirii. Costel Zăgan, în
timpurile noastre, constată resemnat: „Este omul momentului: şters, incult şi
arogant... În faţa sa nu ai ce face, taci: de uimire şi deznădejde!” Iar
Grigore Rotaru Delacamboru sintetizează cu severitate: „Când faci rău în mod
intenționat și te aștepți să-ți meargă bine… ai probleme cu sănătatea.”
Helgea și Cămila nu sunt doar
personaje alegorice – ele sunt simboluri permanente. Unul al curăției, al frumuseții
fără apărare; celălalt al grotescului ridicat pe soclu. Și între ele – norocul,
corupt și corupător, neputincios și atotputernic. Un noroc orb, surd și
nemilos, care „pre Helge după Cămilă aședzind”, pornește un dans absurd al
muștelor și furnicilor, al țânțarilor și broaștelor. Spectacolul este grotesc,
dar adevărat. Și câtă vreme tagma vicleană va trage sforile, „nici chip cu
chip, nici feliu cu feliu a potrivi caută” – ci numai cum va pofti pofta.
Cantemir – alături de înțelepții lumii.
Antiteza ca mijloc de demascare a nelegiuirii
În Istoria ieroglifică, Dimitrie Cantemir folosește
antiteza nu doar ca figură de stil, ci ca mod de gândire, ca mijloc de judecată
și de revelare a adevărului. Antiteza Helgea–Struțocămila devine astfel axa
morală a alegoriei, o oglindă care întoarce lumea pe dos și o pune sub semnul
întrebării: ce înseamnă vrednicia? ce înseamnă norocul? cum ajunge grotescul să
fie preferat frumuseții?
Helgea e întruchiparea feminității ideale – grațioasă,
tăcută, lipsită de emfază, o prezență luminoasă dar neputincioasă. Nu este o
eroină de tragedie, ci o figură de suferință resemnată, purtătoare a unei
frumuseți retrase, refuzând să participe la înscenare. Ea tace, dar în tăcerea
ei e mai mult adevăr decât în toate discursurile din arenă. Prin contrast,
Struțocămila este monstruozitatea însăși, făptura nefirească, alcătuită din
resturi incompatibile, în care nici forma, nici fondul nu au coerență. Imaginea
ei este una a disproporției și a ridicolului, dar tocmai acest ridicol devine
norma, „alesul”, preferatul.
Antiteza dintre Helgea și Struțocămilă este absolută,
nuanțele sunt suprimate intenționat pentru a reda mai violent răsturnarea de
sens. Nu este o simplă nepotrivire, ci o provocare adusă bunului-simț, o
jignire la adresa armoniei create. Această antiteză are funcție demascatoare: o
lume în care Helgea este trecută cu vederea, iar Struțocămila urcă în scaunul
de domnie sau în patul căsniciei este o lume coruptă în esență. O lume în care
nu mai există criterii, ci doar conjuncturi, sfori trase de sus, interese de
castă și un „noroc” care, în realitate, e orb, surd și manipulat.
Cantemir nu opune doar frumusețea și hidoșenia, ci valoarea
și impostura, firea nobilă și făptura strecurată prin mijloace strâmbe.
Struțocămila nu cucerește, nu convinge, nu câștigă. Ea doar ajunge acolo. Este
tolerată, împinsă, acceptată de un mecanism care preferă anomalia în locul
adevărului. Iar Helgea nu este o pierzătoare, ci o victimă; nu este slabă, ci
prea dreaptă pentru a înfrunta o lume în care dreptatea nu mai are nici o
greutate.
Ironia cantemirească se ascută în această antiteză. Nu e o
simplă răbufnire stilistică, ci o lovitură de sabie. Prin exagerarea
contrastului, Cantemir strigă împotriva unei ordini care răsplătește neghiobia
și ignoră noblețea.
Această antiteză Helgea–Struțocămila este, de fapt, una
dintre cele mai vii și durabile metafore ale literaturii române. În ea se poate
regăsi orice înfrângere a meritului, orice promovare a caricaturii morale. Iar
forța ei rezidă tocmai în radicalitatea portretelor, în lipsa compromisului
artistic. Helgea e albă; Cămila, din firea ei, nu poate fi decât surdă,
coruptă, fără gust și fără lege.
Astfel, Cantemir reușește ceea ce mulți moralisti doar
încearcă: în câteva rânduri, dă o sentință eternă. În lumea guvernată de
„norocul” stricat, nici frumusețea nu e scăpare, nici adevărul nu e sprijin.
Criteriile nu mai sunt ale naturii, ci ale cabalei. Și când natura e sfidată,
rămâne doar comedia grotescului: „nici chip cu chip, nici feliu cu feliu a
potrivi caută, ce numai ce va face și lucreadză ce-i place.”
Această parabolă amară răsună și azi. Cine n-a văzut, în
lumea contemporană, o Helge marginalizată și o Cămilă ridicată? Cine nu a
simțit umilința alegerilor dictate de sforării și împărțiri de interese? De
aceea Cantemir rămâne actual – pentru că antiteza sa nu e doar o figură, ci un
diagnostic.
>>>>>>>>>>>>>>>>>......>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
Figura viciului recompensat.
Când corupția devine regulă, iar virtutea o formă de exil interior
În Istoria ieroglifică,
viciul nu este doar prezent, ci decorat. Nu se mai ascunde, nu mai lucrează pe
ascuns, ci se desfășoară la vedere, protejat, aplaudat, înveșmântat în fast și
legitimitate. Aceasta este adevărata tragedie a lumii descrise de Cantemir: nu
că viciul există – căci aceasta este firea lumii –, ci că este recompensat,
promovat, pus în scaunul de judecată, în jilțul domnesc, în patul nuntirii.
Virtutea, în schimb, nu mai e interzisă, ci ignorată – forma cea mai perfidă de
condamnare.
Struțocămila întruchipează perfect
acest viciu recompensat. Nu doar că e monstruoasă, ci și favorizată. În loc să
fie îndepărtată din cetate, este invitată în fruntea alaiului. Nu are nici
frumusețe, nici înțelepciune, nici noblețe. Dar are sprijin, are șansă,
adică acel noroc manipulat, strâmb, care sfidează meritul. Prin ea, Cantemir
schițează o întreagă tipologie a lumii stricate: făpturi lipsite de valoare
ajung în vârful ierarhiei nu pentru că au urcat, ci pentru că au fost ridicate
de mâini vinovate.
Aici nu mai e vorba doar de morală,
ci de o teorie a decăderii sociale. Viciul, când devine normă, nu mai e
o simplă rătăcire personală, ci o stare generalizată, o ideologie tăcută. Se
recompensează viclenia, fățărnicia, conformismul toxic. În asemenea lume,
înțeleptul devine suspect, iar omul drept – incomod. Virtutea devine o vină, un
cusur care atrage marginalizarea. Iar cel vrednic trebuie să se retragă, să
tacă sau să sufere.
Cantemir, fără să o spună direct, ne
arată că adevărata putere în aceste condiții nu mai este a legii sau a
meritului, ci a rețelei: cine cu cine, cine cui slujește, cine de cine
se teme. Aceasta e harta viciului recompensat – un labirint fără ieșire, în
care cel virtuos se rătăcește, iar impostorul se orientează cu precizie.
Imaginea Struțocămilei încununată este, în fond, o profeție: viciul va deveni
emblemă, simbol al reușitei, chip de urmat.
Această imagine e universală. Ea
trece de granițele alegoriei și ale epocii. O găsim și în Amintirile lui
Creangă („omul prost, cu noroc, e mai vrednic decât cel deștept, cu ghinion”),
în Scrisoarea lui Caragiale, în Ridică-te... al lui Radu Gyr sau
în teatrul lui Ionesco, unde absurdul e ridicat la rang de realitate. Este
imaginea unei lumi în care prostul devine înțelept prin poziție, iar
viciatul – onorabil prin titlu.
Aceasta este lumea pe care Cantemir
o ironizează amar: nu o lume fără morală, ci una în care morala a fost
înlocuită de simulacre. Criteriile s-au pervertit. Se cere față de om nu
ce este, ci ce pare, nu ce face, ci pe cine cunoaște. Într-o
asemenea societate, chiar și meritul devine suspect, căci tulbură ordinea
contrafăcută.
Dar Cantemir nu e doar un critic. El
lasă să se înțeleagă că această lume nu e definitivă. Tocmai prin
caricaturizarea ei, o cheamă la judecată. Ironia lui e un mod de a salva realul
de minciună. Viciul poate fi recompensat o vreme, dar nu poate dura. El se
mănâncă pe sine, cum însuși Struțocămila e o făptură instabilă, sortită să cadă
sub propria greutate. Virtutea tace, dar nu dispare. În retragerea ei e o formă
de rezistență.
Adevărata morală cantemirească nu e
doar amară, ci și clarvăzătoare: atunci când viciul este încoronat, coroana
nu valorează nimic.
>>>>>>>>>>>>>>>>>......>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
Resemnarea înțeleptului.
Lupul și Brehnacea – când tăcerea devine ultimul strigăt al lucidității
În lumea întoarsă pe dos zugrăvită
de Cantemir, înțeleptul nu mai înfruntă, nu mai ripostează, nu se mai luptă
pentru dreptate. El tace. Se retrage. Se înstrăinează de mersul stricat al
lumii nu din slăbiciune, ci din clarviziune. El a înțeles ceea ce ceilalți încă
se prefac că nu văd: că lupta e trucată, că arena e deja plină de măști, iar
câștigătorul a fost desemnat dinainte.
Această resemnare nu este abandon,
ci o formă de refuz al compromisului. Este o noblețe amară, o renunțare
activă. Iar în Istoria ieroglifică, cel care întruchipează această
atitudine este Lupul, însoțit tainic de Brehnacea – simbolul
discreției, al fidelității și, poate, al unei suferințe ascunse dar constante.
Lupul, fiară nobilă, a fost cândva
un simbol al puterii, dar a ajuns un proscris. În înțelepciunea lui, el a
înțeles că nu mai e loc pentru el într-o lume în care Struțocămila e ridicată
pe tron. El nu poate urla alături de haite, nu poate flata, nu poate face
plecăciuni. Și atunci alege să se retragă în pădurea interioară, în acel
loc al propriei conștiințe unde nimeni nu-l mai poate atinge.
Brehnacea, ființă mică, tăcută, îl
însoțește. Nu e doar o pereche simbolică, ci o dublare morală a lupului. Acolo
unde el este luciditate tăcută, ea este devotament mut. Amândoi părăsesc
lumea strâmbă fără să o trădeze, dar și fără să o mai slujească. Nu fug de
teamă, ci dintr-o claritate amară: nimic nu mai poate fi îndreptat de la
vârf, iar adevărul nu mai are nicio tribună.
Resemnarea lupului este, paradoxal,
o formă de forță. El nu devine laș, ci alege demnitatea tăcerii în locul
mascaradei strigătoare. Este o lecție adâncă: în fața unei lumi complet
răsturnate, cea mai mare formă de curaj este refuzul de a te adapta.
Înțeleptul nu luptă cu lumea stricată, ci se ferește să o contamineze cu
propria lui dreptate.
Această resemnare e, în fond, o
formă de suferință lucidă. Ea nu e împăcare senină, ci durere nespusă. E
cunoașterea faptului că victoria nu mai e posibilă, dar că adevărul nu
trebuie profanat nici măcar prin luptă nedemnă. E acel „nu” tăcut pe care
îl spun cei care nu mai cred în vorbele mari, în schemele speranței de paradă,
în reformele cosmetice. E ultima redută a demnității: retragerea tăcută.
Cantemir pare să spună, prin această
pereche simbolică, că înțeleptul nu se salvează pentru că este slab, ci pentru
că este prea profund ca să mai încapă în vorbele goale ale timpului său.
Adevărata noblețe nu mai poate fi afirmată, doar păstrată în taină.
Resemnarea lupului nu este uitare,
ci memorie vie. El ia cu sine chipul lumii așa cum ar fi trebuit să fie,
și-l duce în pustie, ca un pustnic al demnității, ca un martor fără glas.
Într-o lume în care toți vorbesc, cel care tace e cel ce știe.
::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::
Bibliografie
orientativă: pentru o reflecție aprofundată
- Dimitrie
Cantemir – Istoria ieroglifică
– pentru simbolistica animalieră și lectura alegorică a lumii politice și morale. - Lucian
Blaga – Poemele luminii, Trilogia cunoașterii
– pentru ideea de cunoaștere prin tăcere și intuiție, și reflecțiile despre suferința înțeleaptă. - Tudor
Arghezi – Psalmi, Cuvinte potrivite
– despre lupta interioară cu Dumnezeu și demnitatea în suferință. - Vasile
Voiculescu – Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare și
prozele mistice
– pentru temele jertfei lăuntrice, ale blândeții ca formă supremă de tărie. - Radu
Gyr – Ridică-te, Gheorghe… și alte poeme carcerale
– pentru imaginea martirului tăcut și a unei demnități care transcende umilința. - Constantin
Noica – Rugați-vă pentru fratele Alexandru
– despre vocația tăcerii și a smereniei ca formă de înaltă înțelepciune.
Lecturi complementare:
- Nicolae
Steinhardt – Jurnalul fericirii
– despre suferința acceptată ca formă de iluminare și noblețea spiritului în înfrângere. - Andrei
Pleșu – Despre îngeri, Despre bucurie în Est și în Vest
– despre discreția ca formă de noblețe spirituală și puterea nevăzută a slujirii smerite.
::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::
Imagine:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu