CALEIDOSCOP – Gânduri de ocazie
(încercări pentru volumul al treilea) – 5 iunie 2025
*
Cantemir
– alături de înțelpții lumii.
Procedeele „blânde” ale celor din Sfatul dobitoacelor sunt, de fapt, opera
Corbului
*
„Iară alalți frați acestora întracesta chip să așădzară, că
Veveriții i-au giuruit un sac de nuci și un hărariu plin de hămeiu cu fag
amestecat. Așijderea coada, carea în vremile ce stăpâniia Vidra îi tăiasă,
precum la loc îi vor pune-o dzicea. Căriia darul acesta prea mult și mare i să
păru, de vreme ce nucile și fagul spre sprijineala vieții, iară coada spre
răscumpărarea cinstei și a podoabei îi era, mai vârtos că toată fala și pofala
Veveriții în coada cea lungă ce purta stăruia, carea nu ca alalte jigănii
înapoi, ce, de mare mândrie, peste cap ridicată o ținea (că unde lipsăsc crierii din cap, acolo
covârșește coada peste cap) și (cine
vredniciia capului nu pricepe, acela lungimea codzii la mare cinste ține).
Pre aceasta, dară, într-acesta chip coada în loc de cap puindu-i, amăgulind-o,
o așădzară. Iară Hameleonului toate feliurile de văpsele și de flori precum în
samă îi vor da și în toate deplină pozvoleniie să aibă îi giuruiră. Al căruia
fire de-a pururea fața a-și schimba fiind și dintr-o văpsală într-alta a să
preobrăji mare vrednicie țiind, socoti că dar așeși peste măsura lui i să
giurui și toată împărățiia într-îmbe monarhiile să fie câștigat i să păru (că
plinirea poftei cât de mici peste toate hotarăle a toate monarhiile precum să
fie covârșit i să pare).” – Istoria ieroglifică, Dimitrie Cantemir ( 26 octombrie 1674 - 21 august 1723)
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
Pentru a corupe o parte dintre dobitoace,
Corbul folosește cea mai la îndemână metodă: promisiunea. Spusele îi sunt
credibile; membrii din ambele tabere ale Adunării știu cât de mari sunt
grămezile de aur pe care le deține Corbul.
Fiind și în vârstă, și mare iubitor de aur, Pardosul cedează cu ușurință; în
plus, este lămurit și fiul acestuia. Râsului i se promite întoarcerea unei
părți din moșiile prădate de păsări în timpul foametei, precum și alte
beneficii.
„Râsul ... în față prost și drept, dară multe
picături de vicleșuguri îi stau peste mață (că toate carile să văd de pe chip
și de pe floare să giudecă, iară gândul a ascunsului inimii nici chip, nici
floare are, de pre carea de bun sau de rău, de frumos sau de grozav să să
cunoască, fără numai când icoana în cuvinte sau în lucruri își tipărește).”
Fragmentul ales descrie promisiunile pe care
le face Corbul pentru a corupe Veverița și Cameleonul. Din alambicarea savantă
a frazelor și din bogăția expresiilor alegorice reiese subtil modul în care
autorul satirizează ușurința cu care unii pot fi convinși să-și trădeze tabăra.
Coruperea prin promisiuni, dorința de câștig și disimularea intențiilor reale
sunt trăsături ilustrate cu măiestrie de Cantemir, reflectând nu doar
moravurile vremii, ci și o înțelegere profundă a naturii umane.
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
Citate
(din literatură, filosofie și istorie) care analizează noțiuni compatibile cu fragmentul: corupție,
iubitorii de aur, viclenie, lisa verticalității,
vânzătorul de neam și moșie, dorința de câștig.
1)
„Istoria ieroglifică ,
genială şi stranie şi unică alcătuire în limba română , este o operă predestinată nu unei vieţi de cititor , ci mai multor vieţi puse cap la cap
şi străbătute de o conştiinţă unică .” - Nichita Stănescu , Cartea de recitire .
2) „Nu-ți căuta fericirea in
curtea altuia, pentru că ea se ascunde întotdeauna în casa ta” - Douglas
William Jerrold
3) „Verticalitatea morală este un dar de la Dumnezeu. Să
nu fii niciodată descurajat de lipsa de verticalitate a celorlalţi.” – Ileana
Vulpescu
4) „Fidelitatea câştigată prin mită se
pierde la fel.” Seneca
5) „Dând mită rezolvi şi imposibilul.”- proverb aromân
6) „Promisiunile trebuie îndeplinite. E
şi asta o promisiune.”- Dorel Schor
7) „Oamenii
manipulatori nu iau in considerare punctul de vedere al celuilalt; vor lua in
detrimentul altora”. — Richard Malthouse
8) „ Promisiunile sunt facute pentu a fi încălcate.” - Jonathan Swift
9) „ Promisiunile
și coaja de pe placintă sunt facute pentru a fi sparte.” Jonathan Swift
10)
„Manipularea este o modalitate de
a-i controla pe altii si de a-i mentine sub puterea ta.” ― Steve Maraboli
11)
„Un popor care alege politicieni corupţi,
impostori, hoţi şi trădători, nu este victimă, ci complice.” - George Orwell
12)
„Corupţia este ca un bulgare de zăpadă; odată ce începe să se rostogolească,
tinde să crească.” - Charles Caleb Colton
13) „Mita e-n stare să pătrundă orişiunde în ţara aceasta, pentru
mită capetele cele mai de sus ale administraţiei vând sângele şi averea unei
generaţii.” - Mihai Eminescu
14) „Mita este mama Corupţiei.”- Mihai
Cucereavii
>>>>>>>>>>>>>>>>
Pe
baza fragmentului propus din Istoria ieroglifică și a citatelor alese,
se poate construi un eseu amplu cu dimensiuni eseistice, morale și culturale,
în care Dimitrie Cantemir să fie valorificat ca un spirit de sinteză,
observator al lumii și al firii umane, într-o postură
comparabilă cu marii
gânditori ai lumii – un „filozof-poet” înveșmântat în haina alegoriei?
>>>>>>>>>>>>>>>>
Pe baza fragmentului din Istoria ieroglifică și a
citatelor alese, se poate redacta un eseu amplu, de tip eseistic-moral, care să
contureze figura lui Dimitrie Cantemir drept un gânditor de anvergură
universală, un „filozof-poet” care îmbracă morala într-o alegorie
complexă, demnă de parabolele antice și de satira iluministă. Iată o propunere
de titlu și un plan al eseului, urmat de un început de redactare:
Titlu propus:
„Promisiunea și trădarea. Corbul lui Cantemir și morala
lumii de azi”
Teză:
Dimitrie Cantemir este un spirit universal, care, prin
mijlocirea alegoriei animaliere din „Istoria ieroglifică”, demască mecanismele
corupției și trădării, păstrându-și, în același timp, luciditatea morală și
subtilitatea filosofică, într-o formă ce-l apropie de marii moraliști ai lumii.
Planul eseului:
- Introducere:
Cantemir – spirit enciclopedic și moralist alegoric
- Referire
la caracterul singular al operei sale în literatura română (citatul lui
Nichita Stănescu).
- Introducerea
ideii de alegorie ca mod de a masca adevăruri incomode.
- Promisiunea
– mijloc de corupție și degradare morală
- Comentariu
asupra fragmentului analizat: Veverița, Cameleonul, Râsul – fiecare cu
„prețul” său.
- Compararea
cu reflecții clasice despre promisiuni și mită (Seneca, Swift, Schor).
- Caracterul
subtil, dar devastator, al darurilor aparent „nevinovate”.
- Viclenia
și slăbiciunea caracterului – portrete morale în stil satiric
- Analiza
descrierii lui Râsul și a Cameleonului: aparență vs. esență.
- Disimularea
și lipsa de verticalitate ca semne ale decadenței.
- Citate
relevante (Ileana Vulpescu, Malthouse, Steve Maraboli, Eminescu).
- Actualitatea
observației cantemiriene
- Paralele
cu societatea contemporană: clienți politici, promisiuni electorale,
corupție sistemică.
- Orwell
și proverbul aromân – corupția nu e doar o boală, ci o alegere colectivă.
- Cantemir
– cronicar al sufletului politic, universal și atemporal.
- Concluzie:
Cantemir – filozof al sufletului omenesc
- Alegoria
ca instrument de demascare morală.
- Istoria
ieroglifică nu este doar o satiră a epocii fanariote, ci o meditație
despre firea umană.
- Într-o
lume în care „capul nu mai are creieri”, Cantemir pune „coada peste cap”
cu ironie și înțelepciune.
Început de redactare (fragment):
Într-o lume unde „capul nu mai are creieri”, iar coada,
ridicată peste frunte, devine semnul deșertăciunii și al mândriei fără temei,
Dimitrie Cantemir scrie o alegorie cu tăiș dublu – o satiră a epocii sale și un
avertisment pentru toate timpurile.
În Istoria ieroglifică, Corbul nu este doar un personaj politic, ci
simbolul etern al corupătorului, al celui ce știe că fiecare ființă are un
preț, iar pentru unii, prețul este rușinos de mic.
Veverița își vinde demnitatea pentru un sac de nuci și o coadă (podoabă și semn
al mândriei), Cameleonul se bucură că i se îngăduie să fie el însuși – adică
mereu altul, iar Râsul, deși „prost și drept la față”, are intestinele pline de
vicleșug.
Acest tablou grotesc al sufletelor vândute pentru „sprijineala vieții” sau
„fălirea cozii” nu este doar al unei epoci fanariote, ci o radiografie a
umanității supuse tentației.
Seneca scria că „fidelitatea câștigată prin mită se pierde la fel”. Cantemir
adaugă: fidelitatea nici nu a existat. A fost, poate, doar un troc rușinos.
>>>>>>>>>>>>
Desigur. Iată o continuare completă, în stil eseistic, moral
și cultural, pornind de la fragmentul ales din Istoria ieroglifică și
din citatele prezentate. Titlul este sugerat, dar poate fi adaptat:
„Aurul, coada și fața schimbătoare. Despre trădare,
corupție și firea omului în oglinda alegoriei cantemiriene”
Dimitrie Cantemir, spirit enciclopedic și minte vizionară a
culturii române, se înfățișează în Istoria ieroglifică nu doar ca
scriitor, ci ca moralist, filosof politic și fin cunoscător al firii umane. Sub
haina fabulei, în această epopee alegorică a dobitoacelor, se conturează o lume
de o adâncă și durabilă valabilitate, în care puterea, trădarea, corupția și
dorința de câștig nu sunt simple deviații de caracter, ci simptome vechi ale
unei boli morale ce bântuie societățile – de ieri și de azi.
Fragmentul ales, în care Veverița și Hameleonul sunt
ademeniți cu daruri și promisiuni, trădează subtil și ironic ușurința cu care
se pot cumpăra loialități. Nucile și fagul Veveriței nu sunt altceva decât
imaginea dulce a coruperii prin interes, în timp ce coada – simbolul
deșertăciunii și al mândriei fără temei – devine monedă de schimb pentru onoare
și cinste. „Unde lipsăsc crierii din cap, acolo covârșește coada peste cap”,
spune Cantemir cu un sarcasm demn de moralistul latin, lovind în vanitatea celor
care, neavând judecată, își pun toată fala în lucruri exterioare, ornamentale.
Dar poate și mai subtil este portretul Hameleonului, acest
„văpsat” de profesie, care trăiește din schimbarea permanentă și găsește în
aceasta nu rușine, ci „mare vrednicie”. Imaginea e tulburător de actuală – câți
dintre oamenii care vorbesc frumos în Agora nu sunt hameleoni cu chipuri
schimbătoare, mereu adaptați, mereu „de partea câștigătoare”? Cât de puțini mai
prețuiesc consecvența, loialitatea, verticalitatea morală?
Promisiunea – spune Seneca – este o armă slabă: „Fidelitatea
câştigată prin mită se pierde la fel”. Dar în lumea dobitoacelor și, prin
ricoșeu, în lumea oamenilor, darul are puterea de a înlocui rațiunea, onoarea
și până și neamul. Căci Râsului, „prost și drept în față”, i se promit moșii,
iar fiul Pardosului este „lămurit” nu cu adevăruri, ci cu aur. Aici intervine
marea forță de anticipație a lui Cantemir: înțelegerea profundă a corupției nu
ca excepție, ci ca metodă sistematică de guvernare și dominare. „Mita este mama
corupției”, va scrie un alt moralist al vremurilor moderne, Mihai Cucereavii,
iar Eminescu, dintr-un unghi similar, va constata cu amar: „Pentru mită
capetele cele mai de sus ale administrației vând sângele și averea unei
generații”.
Cantemir însuși, deși parte a unei elite boierești, nu iartă
pe nimeni în satira sa. El știe că slăbiciunea pentru aur nu ține de rang sau
poziție, ci de o carență sufletească ce poate bântui oricine. „Oamenii
manipulatori nu iau în considerare punctul de vedere al celuilalt; vor lua în
detrimentul altora”, scrie Richard Malthouse, reluând în secolul XXI o
observație pe care Cantemir o formulase deja prin portretul Corbului. Corbul,
acest „regizor” al promisiunilor, nu oferă doar mită, ci imaginea perfidă a
unui bine general în care fiecare e amăgit că va câștiga, în timp ce întreaga
construcție servește interesului său suprem.
De aceea, Cantemir poate fi comparat fără rezerve cu marii
moraliști ai Europei. El este în același timp un La Rochefoucauld în haina unui
fabulist oriental, un Machiavelli care privește nu doar tehnica puterii, ci și
morala degenerării ei. La el, corupția nu e doar mecanism politic, ci
travestire sufletească, alterare a raportului omului cu sine. Dacă în Divanul
vorbea despre înțelepciune ca despre o candelă aprinsă în noaptea vieții, în Istoria
ieroglifică această candelă e stinsă rând pe rând de interese, slăbiciuni,
lăcomie și prostie fățarnică.
Și totuși, mai rămâne ceva: ironia sa, învelită în limbaj
alegoric, păstrează un ton aproape pedagogic. Cititorul atent va înțelege că
ceea ce se întâmplă între Veveriță și Corb, între Hameleon și Sfatul
dobitoacelor, nu este doar poveste, ci avertisment. Cine prețuiește coada
mai mult decât capul, cine își schimbă fața pentru fiecare dar, cine
vinde moșia pentru o promisiune, acela nu trădează doar o cauză, ci
propriul său suflet.
Poate că tocmai prin această adâncă și nemiloasă observare a
firii, Cantemir devine nu doar cronicar, nu doar literat sau filosof, ci ceea
ce Nichita Stănescu numea „o conștiință unică” – capabilă să străbată, prin
alegorie, mai multe vieți puse cap la cap. Istoria lui nu este doar
„ieroglifică”, ci eternă – căci lumea dobitoacelor nu este altceva decât lumea
noastră.
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
Actualitatea temelor cantemiriene în societatea
contemporană
Ceea ce frapează, poate mai mult decât orice, la lectura
fragmentului cantemirian este actualitatea dezarmantă a observațiilor sale.
Departe de a fi o simplă relicvă literară a unei epoci apuse, Istoria
ieroglifică se dovedește o oglindă vie și usturătoare a societății noastre
contemporane. Trăim, la rândul nostru, în „vremuri ieroglifice”, unde sensurile
se ascund, adevărul este travestit, iar minciuna poartă adesea masca bunelor
intenții.
Hameleonul lui Cantemir este azi politicianul versatil, cel
care-și schimbă discursul de la o tribună la alta, în funcție de audiență și de
interesul electoral. Vorba și fapta nu mai locuiesc în același trup, iar
„vrednicia” se măsoară nu în loialitate sau competență, ci în abilitatea de a
te adapta, de a rămâne „la putere”, indiferent de mijloace. Această „vrednicie
a schimbării” a devenit normă, ba chiar virtute în unele cercuri. Se aplaudă
cinismul, se elogiază „pragmatismul”, iar verticalitatea este taxată drept
naivitate.
Cât despre „veverițele” lumii moderne – acești oameni mici,
dar ușor de corupt cu privilegii, funcții, favoruri – ei nu lipsesc din niciun
sistem administrativ, instituție sau organizație. Îi întâlnești acolo unde
onoarea se poate schimba pe o „moșie” sau pe o „nucă poleită”. Sufletele se
cumpără nu cu mari bogății, ci cu atenții bine plasate, cu promisiuni care nici
nu trebuie onorate, câtă vreme servesc scopului imediat.
Iar Corbul, perfidul regizor al trădării, supraviețuiește cu
nume diferite în fiecare epocă. El este cel care știe pe cine să plătească, cum
să mintă, ce roluri să distribuie într-o piesă al cărei unic scop este
perpetuarea propriei puteri. Acest tip uman, atât de bine conturat de Cantemir,
a rămas neschimbat în esență, doar mijloacele i s-au rafinat: azi nu mai
plătește cu aur în pungă, ci cu influență, rețele, contracte, tăceri cumpărate
și tăieturi de panglică.
Toate acestea nu sunt simple coincidențe. Ele arată că
natura umană, în esența ei, rămâne aceeași: înclinată spre vanitate,
coruptibilă, avidă de putere, dispusă la trădare atunci când câștigul o cere.
Cantemir, cu luciditatea unui moralist profund, nu s-a limitat la a critica
vremurile sale – el a înțeles și a descris tipare recurente, mecanisme care
continuă să funcționeze dincolo de regimuri, ideologii sau epoci.
Așadar, Istoria ieroglifică nu este doar o carte de
istorie camuflată în fabule. Este o lectură de actualitate, o avertizare morală
și o cheie de înțelegere a prezentului. Printr-un limbaj alegoric și rafinat,
Cantemir ne pune în fața unei întrebări care rămâne, peste veacuri, la fel de
tăioasă: Suntem noi altfel decât dobitoacele cărora le râd coada și se
cumpără obrazul? Sau doar ne-am schimbat cuvintele și instrumentele, dar am
păstrat aceeași fire?
Concluzie
Când Dimitrie Cantemir scria Istoria ieroglifică, nu
compunea doar o alegorie politică a unei epoci tulburi, ci punea în pagină o
radiografie atemporală a sufletului omenesc. Înțelepciunea sa nu se rezumă la
analiza unei conjuncturi istorice, ci pătrunde adânc în mecanismele firii
umane, surprinzând acea dramă eternă dintre ideal și interes, între adevăr și
putere, între demnitate și lingușire. De aceea, cartea lui nu îmbătrânește. Ea
grăiește și azi cu aceeași forță morală, ca o oglindă în care ne vedem, poate
prea clar, poate prea brutal. Iar dacă râdem, o facem nu de dobitoace, ci, mai
curând, de noi înșine – cu amarul celor ce știu și totuși nu schimbă nimic.
Fiindcă vremurile, oricât s-ar schimba, rămân, în fond,
aceleași – doar personajele își schimbă straiele. Iar adevărul, chiar și
învelit în hieroglife, se lasă citit de către cei care nu se tem de el.
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
Versiunea finală completă a eseului
*
Corbul, coada și cuvântul dat. Dimitrie Cantemir – între
alegorie și profeție morală
Dimitrie Cantemir nu este doar un nume între domnitorii
Moldovei sau între cărturarii epocii brâncovenești, ci un spirit ce transcende
veacurile, aliniindu-se firesc în galeria gânditorilor universali. În Istoria
ieroglifică, această bijuterie alegorică scrisă cu pana minții și
înțelepciunea inimii, el reușește să redea nu doar zbaterile unei lumi aflate
în declin, ci și un adevăr etern despre firea omului. Alegoria animalieră nu
este un simplu joc literar, ci un instrument subtil și savuros prin care autorul
pătrunde în adâncurile moralei, psihologiei și politicii.
Fragmentul ales, în care sunt prezentate metodele de
corupere folosite de Corb pentru a atrage de partea sa dobitoace precum
Veverița și Cameleonul, concentrează o întreagă filozofie a slăbiciunii umane.
Promisiunile, lingușirea, recompensele materiale, iluzia recompenselor
simbolice – toate sunt convertite în arme prin care se câștigă loialități
efemere. Veverița este ademenită cu nuci și cu promisiunea cozii pierdute – un
detaliu aparent comic, dar cu adâncă semnificație: vanitatea, dorința de a
părea ceea ce nu ești, este suficientă pentru a trăda o cauză. Cameleonul,
veșnicul adaptabil, cel ce își schimbă fața și culoarea în funcție de
împrejurări, e convins nu prin putere, ci prin permisiunea de a fi el însuși –
un sine fragmentat, dar nestingherit. Corbul cunoaște natura fiecăruia și o
exploatează cu cinism, dar fără greș.
Cantemir nu judecă în termeni moraliști rigizi. El
analizează, observă și ironizează cu o luciditate rece, dar nu fără compasiune.
Cuvintele sale dezvăluie nu doar viclenia politicienilor travestiți în păsări
sau fiare, ci și slăbiciunile noastre cotidiene: iubirea de aur, disimularea,
lipsa verticalității. Este de remarcat arta cu care Cantemir introduce în
această galerie grotescă o întreagă tipologie a omului slab – nu neapărat rău,
ci ușor de cumpărat. Fidelitatea devine monedă de schimb, iar cinstea – podoabă
de închiriat.
Această realitate a fost sesizată și de alți gânditori.
Seneca observa că „fidelitatea câștigată prin mită se pierde la fel”, iar Mihai
Eminescu, avertiza că „pentru mită capetele cele mai de sus ale administrației
vând sângele și averea unei generații”. Pe de altă parte, Jonathan Swift, cu
ironia sa mușcătoare, spunea că „promisiunile și coaja de pe plăcintă sunt
făcute pentru a fi sparte”, dovedind astfel că, de-a lungul vremurilor,
compromisul între cuvânt și faptă este o rană deschisă a omenirii.
Cantemir reușește să capteze esența acestui compromis într-o
formă literară unică, transfigurând satira politică într-o meditație despre
corupție, despre manipulare și slăbiciune. Iar dacă veverița își vrea coada,
iar cameleonul libertatea de-a se colora, nu e greu de înțeles că trădarea nu
se mai face de nevoie, ci de plăcere.
Actualitatea temei
Putem ignora contextul istoric al alegoriei, dar nu putem
trece cu vederea actualitatea temei. Într-o lume în care fidelitatea se
negociază, iar principiile sunt ambalate în sloganuri, Cantemir este mai
contemporan ca niciodată. Corbii zilelor noastre nu mai poartă pene, ci
costume. Veverițele nu mai cer cozi, ci funcții. Cameleonii nu se mai colorează
în frunze, ci în ideologii. Promisiunile sunt făcute cu zâmbetul pe buze și
încălcate cu nonșalanță.
Astfel, Istoria ieroglifică nu este doar o cronică
alegorică, ci un avertisment. O radiografie a lumii noastre, scrisă cu 300 de
ani înainte. O carte care cere nu doar citire, ci recitire – cum bine spunea
Nichita Stănescu: „Este o operă predestinată nu unei vieți de cititor, ci mai
multor vieți puse cap la cap și străbătute de o conștiință unică”.
Concluzie
Când Dimitrie Cantemir scria Istoria ieroglifică, nu
compunea doar o alegorie politică a unei epoci tulburi, ci punea în pagină o
radiografie atemporală a sufletului omenesc. Înțelepciunea sa nu se rezumă la
analiza unei conjuncturi istorice, ci pătrunde adânc în mecanismele firii
umane, surprinzând acea dramă eternă dintre ideal și interes, între adevăr și
putere, între demnitate și lingușire. De aceea, cartea lui nu îmbătrânește. Ea
grăiește și azi cu aceeași forță morală, ca o oglindă în care ne vedem, poate
prea clar, poate prea brutal. Iar dacă râdem, o facem nu de dobitoace, ci, mai
curând, de noi înșine – cu amarul celor ce știu și totuși nu schimbă nimic.
Fiindcă vremurile, oricât s-ar schimba, rămân, în fond,
aceleași – doar personajele își schimbă straiele. Iar adevărul, chiar și
învelit în hieroglife, se lasă citit de către cei care nu se tem de el.
Bibliografie selectivă
- Dimitrie
Cantemir – Istoria ieroglifică, Editura Minerva, București, 1973.
- Nichita
Stănescu – Cartea de recitire, Editura Cartea Românească, 1980.
- Mihai
Eminescu – Opere politice, Editura Științifică, București, 1972.
- Seneca
– Despre binefaceri, Editura Științifică, București, 1969.
- Jonathan
Swift – Gulliver’s Travels & Selected Writings, Penguin
Classics, 1985.
- George
Orwell – 1984, Editura Polirom, 2016.
- Ileana
Vulpescu – Citate din interviuri și opere publicate.
- Proverbe
populare române și aromâne – culegeri diverse.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu