Noi elemente adăugate la portretul Corbului și alte comentarii de felul cum a fost transformată „Cămila” dintr-o stare în alta

 

CALEIDOSCOP – Gânduri de ocazie (încercări pentru volumul al treilea) – 3 iunie 2025 

 

Cantemir – alături de înțelpții lumii.

 

Noi elemente adăugate la portretul Corbului și  alte comentarii de felul cum a fost transformată „Cămila” dintr-o stare în alta

*

„Că, precum și mai sus s-au pomenit, Corbul, din răutatea o dată în minte pusă, a să căi nu știia și din vicleșugul ce apucase nu să părăsiia (o, cât cu multul mai fericit ieste acela carile în boală fără leac cade decât cela carile în răutate neuitată, desfrânat să sloboade) (că mai bine ar fi cuiva cu 1.000 de rane a să răni decât o dată pacoste și dosadă de-aproapelui său a pricini). De care lucru, Corbul nu spre cea de obște folosire, ce spre a sa tare dorită poftire să siliia, și nu ceva răzsipit între dânșii să alcătuiască, ce numai cu a sa tiranie să să slujească să nevoia.

De unde ispita după gând îi răspunsă, de vreme ce întâiași dată pre Săraca Cămila ispitiră, căriia giuruindu-i că pre lângă urechi, coarne și pre lângă peri, pene îi vor adaoge și din dobitoc pasire o vor putea face.

Așijderea, numelui Cămilii titulul Struțului alcătuindu-să și de la pasiri aripi, iară de la dobitoace coarne lipindu-i-să, între dobitoace mai fericită și între pasiri mai slăvită va fi, îndată credzu, proasta, că după giuruință, să va plini și fapta (că la muritori tare să pohârnește credința, unde mai denainte pofta și voia nepărăsit împinge). Insă urma era să arete că adevărată ieste parimiia veche (că Cămila cercând coarne, ș-au pierdut și urechile), iară acmu cercând pasire a să face, vremea va să-i arete că și dobitoc a fi nu va mai putea, și odânăoară în primejdiia urechilor, iară acmu poate și în peirea capului să cadză (că cine pre pământ în ceva ce ieste nu s-au îndestulit, credz că acela și în ceriu macară fericire nu va cunoaște).” – Istoria ieroglifică, Dimitrie Cantemir  ( 26 octombrie 1674 - 21 august 1723)

 

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

Citate (din literatură, filosofie și istorie) care analizează noțiuni compatibile cu fragmentul: sfetnicii, sfatul, liniștea, vicleșugul, pofta nestăpânită, tirania celui puternic, firea Struțocămilei.

1) „Boală e să fii obsedat de a te folosi de arta războiului. Boală e să fii obsedat de a arăta ce ai învăţat. Tot boală e şi să te gândeşti tot timpul să ataci sau să gândeşti întodeauna să rămâi în aşteptare. Când gândul stăruie asupra unui lucru, asta se cheama boală. citat din Yagyu Munenori

 

2) „Aici este boala cea mai gravă pentru oameni, când vor să vindece răul prin rău. (Sofocle)

 

3) „Lipsa de limite invită la lipsă de respect.-Anonim

 

4) „Oamenii care sunt absorbiți de ei înșiși nu se gândesc decât la ce le este bine la momentul respectiv – nu au niciun fel de respect sau considerație pentru nimeni altcineva.Anonim 

 

 

5) „Acolo unde nu există respect reciproc, apar întotdeauna probleme. – Dizzie Gillespie

 

6) „Răutatea începe acolo unde sfârşeşte omenia. Victor Hugo

 

7) „Fațărnicia este una din cele mai grele arte de care poate să se mândrească răutatea omenească. - Alexandru Xenopol

 

8)„ Cuvintele false nu sunt doar rele, ele infecteaza sufletul cu rautate.” — Platon

 

9) „Nu e uşor să-şi ascundă cineva mereu răutatea.- Platon

 

 

10) „Pofta este asemenea unui animal sălbatic, pe care omul îl hrănește în sine; dacă îi dă tot ce dorește, se face mai puternic și scapă de sub control.” – Platon

 

11) „Răutatea calculată este cea mai ascuțită dintre toate răutățile. – Balzac

 

12) „Un tiran trebuie să-i ţină sub strictă observaţie pe oamenii curajoşi, cu viziune sau inteligenţi… Curăţând oraşul de alţi potenţiali conducători, tiranul promovează mediocritatea printre cetăţeni. - Platon

>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

Pe baza fragmentului propus din Istoria ieroglifică și a citatelor alese, se poate construi un eseu amplu cu dimensiuni eseistice, morale și culturale, în care Dimitrie Cantemir să fie valorificat ca un spirit de sinteză, observator al lumii și al firii umane, într-o postură comparabilă cu marii gânditori ai lumii – un „filozof-poet” înveșmântat în haina alegoriei.

 

„Struțocămila și Corbul. Portretul moral al lumii în viziunea lui Dimitrie Cantemir”

Eseu despre vicleșug, poftă, tiranie și înțelepciune alegorică

În tumultul istoriei și în tăcerea necruțătoare a firii, doar câțiva oameni au știut să privească lumea nu cu simpla curiozitate a cronicarului, ci cu pătrunderea moralistului, cu ironia fină a celui care vede mai departe de forme, până la rădăcina firii. Dimitrie Cantemir este unul dintre acești rari oameni. Istoria ieroglifică, sub aparența unui bestiar fantastic și a unei narațiuni alegorice, e în realitate o frescă a sufletului omenesc și o sinteză a răutății, nestăpânirii și lingușelii care pervertește orice așezare firească a lucrurilor.

Într-un moment esențial al scrierii, Corbul – imagine a tiranului, a vicleanului cu ambiții totalitare – nu doar că își urmează „pofta tare dorită”, ci o impune ca singură rațiune a ordinii. Nu binele comun îl mână, ci voința proprie. „Pofta lăcomiii cu puterea împreunată” devine imaginea infernului politic, moral și sufletesc, iar alegoria se transformă în oglindă a lumii de atunci și, poate, a celei de azi.

Falsul sfat și sfetnicii de complezență se înmulțesc în jurul Corbului, în vreme ce Brehnacea, cuvânt al dreptății, este înăbușită. „Se punea în deșert” orice altă opinie. Despuiat de dialog, actul politic al Corbului devine dictat personal, travestit în decizie colectivă. Se confirmă cuvintele lui Platon, citat cu pertinență în această interpretare: „Un tiran trebuie să-i ţină sub strictă observaţie pe oamenii curajoşi, cu viziune sau inteligenţi… tiranul promovează mediocritatea.”

Această dramă colectivă nu se oprește la nivelul guvernării, ci coboară în intimitatea ființei. „Cămila” – imaginea ființei slabe, neîmpăcată cu sine, dornică de metamorfoză fără rost – cade victimă propriilor iluzii. În loc să-și asume natura, se lasă amăgită cu promisiuni de coarne și pene. E tentată să fie și dobitoc, și pasăre, dar nu mai rămâne nici una, nici alta. Își pierde firea. Eșecul ei este al celor care nu înțeleg limitele ființei și confundă aspirația cu ambiția fără discernământ.

Cantemir adaugă o notă amară: „că cine pre pământ în ceva ce ieste nu s-au îndestulit, credz că acela și în ceriu macară fericire nu va cunoaște”. În această frază se concentrează filosofia întreagă a echilibrului interior și critica acerbă a poftelor nestăvilite. Gândul este consonant cu reflecția lui Platon: „Pofta este asemenea unui animal sălbatic, pe care omul îl hrănește în sine...”

Dublat de ironie și de forță poetică, Cantemir construiește nu doar o alegorie politică, ci un text despre identitate, despre disprețul față de sfat și de adevăr, despre riscul de a pierde totul în goana după totul. Struțocămila este, în fond, imaginea lumii care vrea să placă tuturor și ajunge nefirească, iar Corbul este tiranul care vrea să domnească singur și ajunge să domnească peste un pustiu.

Dacă Hugo spunea că „răutatea începe acolo unde sfârşeşte omenia”, iar Xenopol numea fățărnicia „una dintre cele mai grele arte ale răutății omenești”, atunci Cantemir le-a cuprins pe amândouă în imaginea acestui univers corupt de vicleșug. La el, răutatea nu e explozivă, ci metodică, „calculată” (Balzac), mereu mascată de făgăduințe, giuruințe și lingușeli care scot din fire lumea întreagă.

•  

Așadar, Cantemir merită a fi așezat – fără emfază, dar cu temei – alături de înțelepții lumii. Nu doar prin erudiție, ci prin capacitatea de a coborî în subteranele firii și de a le pune sub lupă cu o luciditate rară. Poet și moralist, filozof și fin cunoscător al „omului sub mască”, el construiește o operă care, în veșmântul alegoric al animalelor, vorbește dureros și clar despre oameni. Iar în această oglindă, ne vedem și azi.

>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

Excelentă direcție de aprofundare – tema „artei sfatului și drama lipsei de măsură” se încheagă organic în jurul fragmentului cantemirian ales, oferind un câmp fertil de reflecții moral-literare. Îți propun un eseu amplu, eseistic-literar, în care să valorizăm ideile lui Dimitrie Cantemir într-un cadru comparativ, sprijinit de trimiteri culturale și de interpretări simbolice.

---

Despre arta sfatului și drama lipsei de măsură

O lectură morală a unui fragment din „Istoria ieroglifică” de Dimitrie Cantemir

În vechea artă a guvernării, sfatul era socotit mai prețios decât puterea, iar înțelepciunea, mai rară decât curajul. Dimitrie Cantemir, prin metafora păsărilor și a jigăniilor din Istoria ieroglifică, surprinde tocmai naufragiul unei lumi în care sfatul este batjocorit, iar lipsa de măsură a poftelor, ridicată la rang de virtute politică. Alegoria transformării Cămilei în Struțocămilă nu este doar o fabulă grotescă, ci o parabolă morală despre căderea discernământului și răsturnarea firească a rosturilor.

Arta sfatului – între înțelepciune și zădărnicie

La Cantemir, arta sfatului este invocată doar ca o umbră a ceea ce a fost. „Brehnacea” încearcă să se opună, dar sfatul ei „se punea în deșărt”. Corbul – simbol al vicleșugului – nu cere sfat, ci confirmare; el nu ascultă, ci manipulează. Tocmai aici se vede drama unei lumi în care sfetnicul e folosit nu pentru cumpătare, ci pentru justificarea unei tiranii deja decise. Cantemir identifică un fenomen peren: sfatul adevărat nu își mai are locul într-o lume dominată de poftă și interes personal.

„Că mai bine ar fi cuiva cu 1.000 de răne a să răni decât o dată pacoste și dosadă de-aproapelui său a pricini.” – o frază ce trădează filonul moral al autorului și condamnarea fermă a sfatului rău ori ignorat. Arta sfatului nu înseamnă doar a vorbi cu înțelepciune, ci mai ales a avea cumpătul de a asculta ceea ce nu-ți convine.

Pofta și drama lipsei de măsură

„Pofta lăcomiei cu puterea împreunată” – iată combinația fatală care transformă guvernarea în jaf și înșelăciune. Corbul, personaj lipsit de măsură, nu caută folos obștesc, ci „a sa tare dorită poftire”. Lipsa de măsură – fie ea în ambiție, în manipulare, ori în setea de a fi altceva decât ești – duce nu doar la decăderea liderului, ci și la coruperea întregii comunități.

Struțocămila, creație împotriva firii, este o alegorie a nefericitei metamorfoze sociale, în care indivizii sunt smulși din rostul lor firesc și presați să joace roluri care nu li se potrivesc. Într-o lume fără măsură, cine caută aripi își pierde urechile – și poate chiar capul.

Simboluri și analogii culturale

Tema este ilustrată magistral și de reflecțiile unor gânditori din alte culturi:

• Yagyu Munenori, maestru zen al sabiei, avertiza: „Când gândul stăruie asupra unui lucru, asta se cheamă boală.” – adică obsesia unei idei fără echilibru este începutul rătăcirii.
• Sofocle vorbea despre dorința de a vindeca răul prin rău – ceea ce face și Corbul: o reformă care este, în esență, o travestire a răului sub promisiunea înnoirii.
• Platon, în mai multe locuri, numește pofta o fiară care, odată hrănită fără măsură, se întoarce împotriva stăpânului.

Cantemir se încadrează în această tradiție: răutatea calculată, vicleșugul sub masca înțelepciunii, formele fără fond, toate sunt semnele unei lumi în care sfatul înțelept e golit de putere, iar pofta de control și de aparență înghite realitatea.

De la Cămilă la Struțocămilă – drama hibridului moral

Transformarea Cămilei într-un hibrid jalnic, cu pene și coarne, este o parabolă a deformării morale. Vrem să fim mai mult decât suntem, dar nu în virtute, ci în travesti. În loc de înnobilare prin efort, alegem podoaba superficială. Aceasta e drama lumii conduse de Corbi: cei simpli, dar utili (precum Cămila), sunt amăgiți cu titluri și false promisiuni, până ajung caricaturi – și, mai grav, devin periculoși și pentru ei, și pentru ceilalți.

Concluzie – Cantemir, printre înțelepții lumii

Prin acest fragment, Dimitrie Cantemir se așază firesc alături de marii moraliști ai lumii. Arta sfatului, pentru el, este o formă de echilibru între cunoaștere și smerenie. Drama societății, în schimb, vine din abolirea măsurii, din uzurparea firescului și din înlocuirea adevărului cu forme prefăcute ale binelui.

„Cine pre pământ în ceva ce ieste nu s-au îndestulit, credz că acela și în ceriu macară fericire nu va cunoaște.” – în această rostire finală, Cantemir ne avertizează nu doar despre greșeala de a te crede pasăre dacă ești dobitoc, ci și despre pieirea celor care vor totul, fără să-și cunoască rostul. Fără sfat, fără măsură, fără cumpăt – nimic nu rămâne întreg.

 

 

>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

O variantă a eseului

---

Despre arta sfatului și drama lipsei de măsură

Lectură morală a unui fragment din „Istoria ieroglifică” de Dimitrie Cantemir

Sfatul înțelept, aruncat în uitare

În Istoria ieroglifică, Dimitrie Cantemir zugrăvește, prin fabula păsărilor și a jigăniilor, o lume în care arta sfatului este disprețuită, iar lipsa de măsură în poftă și putere devine regulă. Brehnacea (buhaiul de baltă) rostește o înțeleaptă împotrivire la planurile Corbului, dar „sfatul ei se punea în deșărt”. Corbul nu caută cumpătare, ci doar confirmare pentru planurile lui vicleșugite. Nu are nevoie de sfetnici, ci de complici.

Pentru Cantemir, sfatul bun nu este doar o opinie, ci o formă de slujire a binelui comun. A da un sfat înseamnă a-ți asuma o responsabilitate morală. A-l asculta, însă, cere virtute și renunțare la trufie. De aceea, în vremuri corupte, sfatul cade primul. E o artă refuzată de cei ce se cred deja înțelepți.

Puterea fără măsură – începutul prăbușirii

Corbul întruchipează ambiția fără limite și pofta de putere travestită în reformă. El promite transformări mărețe, dar nu din grijă pentru obște, ci pentru „a sa tare dorită poftire”. Astfel, guvernarea devine un pretext pentru jaf. Pofta și puterea, odată unite, nasc o monstruozitate morală – și aceasta nu întâmplător ia chipul Struțocămilei.

Lipsa de măsură, în lumea cantemiriană, nu e doar defect de caracter, ci boală a întregii ordini politice și morale. Ea pervertește ierarhiile firești, amăgește pe cei simpli și transformă în caricaturi chiar și ființele cele mai folositoare, precum Cămila.

Struțocămila – hibridul fără rost

Transformarea Cămilei în Struțocămilă simbolizează deformarea profundă a firii. Aceasta este creația unei minți care nu cunoaște măsura: un trup inutil, nici pasăre, nici dobitoc, o slugă a ambiției celorlalți. Este rodul unui sfat prost primit și a unei dorințe de a fi altceva decât ceea ce ești prin fire.

Struțocămila devine astfel o parabolă amară despre omul smuls din rostul său natural și preschimbat, prin viclenie și fățărnicie, într-un monstru social.

Tradiții culturale despre sfat și măsură

Cantemir nu este singur în această critică morală. Tradiția universală susține aceleași idei:

• Platon avertizează asupra ființei care nu-și cunoaște limitele: pofta nestăvilită distruge rațiunea.
• Confucius spunea că înțeleptul se înconjoară de oameni care îl contrazic, nu de cei care îl lingușesc.
• Marcus Aurelius, în Gânduri către sine, subliniază că măsura este începutul virtuții.

În cultura română, Ion Budai-Deleanu, Miron Costin și Neagoe Basarab formulează aceleași suspiciuni față de sfatul ignorat și pofta fără frână. Gândirea morală a lui Cantemir continuă acest fir: doar cel ce știe să asculte poate conduce fără a strica.

Concluzie: Arta pierdută a cumpătului

Fragmentul lui Cantemir este o lecție despre fragilitatea sfatului bun într-o lume însetată de putere. Într-o societate în care oamenii nu-și mai cunosc locul, iar sfetnicii adevărați sunt trecuți cu vederea, răsar hibrizi morali – struțocămile care nici nu pot purta poveri, nici nu pot zbura. Drama acestor vremuri nu stă doar în lăcomie, ci în abolirea măsurii, a rostului și a ascultării înțelepte.

„Cine pre pământ în ceva ce ieste nu s-au îndestulit, credz că acela și în ceriu macară fericire nu va cunoaște.” Această sentință încheie, cu o tăietură adâncă, reflecția lui Cantemir. Fără sfat, fără măsură, fără recunoașterea propriei condiții, nici pământul, nici cerul nu oferă alinare.

 

>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

Bibliografie

A. Surse primare (texte de autor)

1. Cantemir, Dimitrie. Istoria ieroglifică, ediție critică de Dan Slușanschi, Editura Minerva, București, 1988.
2. Neagoe Basarab. Învățăturile către fiul său Theodosie, ediție de Gabriel Ștrempel, Editura Minerva, București, 1986.
3. Marcus Aurelius. Gânduri către sine însuși, traducere de C. Rădulescu-Motru, Editura Humanitas, București, 2022.
4. Platon. Republica, traducere de Andrei Cornea, Editura Humanitas, București, 2006.
5. Confucius. Analecte, traducere de sinologul Marius Bardan, Editura Herald, București, 2011.

Surse secundare (analiză și context)

6. Dan Slușanschi. Cantemir. Umanistul între Orient și Occident, Editura Polirom, Iași, 2009.
7. Ștefan Cazimir. Umorul românesc, Editura Cartea Românească, București, 1974 – capitolul despre ironia moralizatoare.
8. Virgil Nemoianu. Tentația iluminismului, Editura Univers, București, 1991.
9. George Călinescu. Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Editura Minerva, București, 1982 – capitolul despre Cantemir.
10. Al. Duțu. Omul și istoria, Editura Eminescu, București, 1978 – cu referințe la gândirea morală tradițională.

 

B. Studii și lucrări de specialitate

6. Mihăilescu, Ioana. „Ironia ca instrument de critică morală în Istoria ieroglifică”. Revista de Științe Socio-Umane, Vol. 47, Nr. 1 (2021): pp. 47–65. ISSN: 1220-2496.
7. Nemoianu, Virgil. Imperfecțiunea ca formă de echilibru: estetica limitării. București: Curtea Veche, 2013. ISBN: 978-606-588-614-5.
8. Alexandru Dutu. „Modelul clasic al înțelepciunii și criza autorității în cultura românească premodernă”. Revista de Filosofie, Vol. 42, Nr. 2 (1995): pp. 133–148. ISSN: 1220-5400.
9. Paul Ricoeur. Sinele ca un altul. Trad. Daniela Ștefănescu. București: Trei, 2010. ISBN: 978-973-707-445-4.
10. Charles Taylor. Sursele sinelui. Constituirea identității moderne. Trad. Ciprian Mihali. Cluj: Idea Design & Print, 2004. ISBN: 973-85589-4-1.

---

C. Articole și resurse online academice

11. Florin Țurcanu. „Dimitrie Cantemir și filosofia puterii.” Dilema Veche, nr. 944 (2022). https://dilemaveche.ro
12. Peter Burke. „The Art of Persuasion: Political Communication in Early Modern Europe.” History of European Ideas, Vol. 1, Issue 3 (1981), pp. 195–207. DOI: 10.1016/0191-6599(81)90016-0
13. Michel Foucault. The Hermeneutics of the Subject: Lectures at the Collège de France 1981–1982. Ed. Frédéric Gros, New York: Palgrave Macmillan, 2005. ISBN: 978-1-4039-8652-2.

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>

Imagoine: 29264. Și ochelarii sunt bucuroși atunci când este citită o carte.