CALEIDOSCOP – Gânduri de ocazie
(încercări pentru volumul al treilea) – 7 iunie 2025
Cantemir
– alături de înțelpții lumii.
Cantemir lasă în așteptare problemele Adunării și
continuă să lucreze portretul Helgei
*
„De poamă dară ca aceasta, macar că mulți dinți să ascuțise și
multe măsele să o mușce să gătise, însă, precum să dzice cuvântul (că norocul nu împarte cu obrocul, ce unora
varsă, iar altora nici pică), așijderea (altora arată și nu dă, iar altora, preste toată știința și nedejdea lor
nespuind și neivind, preste măsură le dă). În care chip, și cu gingaș trupul și mângâios statul Helgii au lucrat,
de vreme ce vârstnicii și cei din neamul ei nu numai cu mânule întinse, cu
brațele deșchise și cu mințile uluite o aștepta și o poftiia, ce încă și cu
sufletele topite și inimile arse cui va cădea acea norocire și cui să va tâmpla
acea fericire, dzua și noaptea cu gândul mai rău și mai cumplit decât cu trupul
să pedepsiia și să chinuiia (că chinul trupului carnea domolește, iară pedeapsa
sufletului, oasele topind, inima rănește), și acmu-acmu, din dzi în dzi și din
ceas în ceas, fietecarile norocul cu jele chemându-și, și de s-ar cumva altuia,
iară nu șie, tâmpla, sabii, cuțite și tot feliul de otrăvi cumplite, de nu
celuia ce au luat norocul, șie celuia ce au rămas cu focul gătiia. Toți
ibovnicii și patimașii dragostii Helgii într-acesta chip în toate suflările și
răzsuflările lor, ca finicii în focul lor murind și iarăși înviind, norocul tot
precum au știut ș-au giucat giocul (căci toți
cereștii durerile pemintenilor simpt și să milostivăsc, numai norocul, dacă-și
întoarce fața, nici a jeli știe, nici a să milostivi poate), și precum
câteodată frica vulturului pre iepure după broască mărită, așe voia norocului
pre Helge după Cămilă au măritat.” – Istoria
ieroglifică, Dimitrie Cantemir ( 26
octombrie 1674 - 21 august 1723)
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
Cantemir lasă în așteptare problemele Adunării și
continuă să lucreze portretul Helgei folosind o metodă prin învăluire:
descrie atmosfera adusă in punct de fierbere de către „toți ibovnicii și
patimașii dragostii Helgii”. Sentințele de acum deslușesc o
parte din mendrele norocului în direcția simplă a graiului popular:
„Cine are noroc, are ... ”.
În același timp revine și la problema Struțocămilei: „așe voia norocului pre Helge după Cămilă au măritat”.
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
Citate
(din literatură, filosofie și istorie) care analizează noțiuni compatibile cu fragmentul, despre: noroc,
chinurile celor ce speră, chipul frumosului, frumusețea
manipulează, uimire față de ceea ce a decis norocul.
1) „Nărocul așe vrednicilor pizmuind să
vede, că cu cât sint mai suferitori furtunelor, cu atâta mult valurile să le
îndesască, și pre cât lucruri vrednice de laudă ar face și ar arăta, pre atâta
în ura și urgiia nevrednicilor să cadă. Care lucru fortuna spre mai mare
rușinarea celor nevrednici, precum îl face socotesc, de vreme ce ei pre cât mai
mult îi urăsc, pre atâta pre sine să hulesc. Și vrednicii pre cât mai mult să
înădușesc, pre atâta în bunătăți să mai întăresc, nu într-alt chip, ce ca cum
cu cât mai tare cremenea cu oțălul a-i lovi, cu atâta mai iuți și mai luminoasă
scântei sloboade.” - Dimitrie Cantemir ( 26 octombrie 1674 - 21 august
1723 )
2) „Amintește-ți că uneori să
nu obții ceea ce îți dorești este un minunat noroc.” ― Dalai Lama
3)„Norocul este atunci când oportunitatea se
întâlnește cu pregătirea, în timp ce ghinionul este atunci când lipsa de
pregătire se întâlnește cu realitatea.” – Eliyahu Goldratt
4) „Învățați să recunoașteți norocul atunci când vă face
cu mâna, în speranța să vă atrage atenția.” – Sally Koslow
5) „Norocul, ca şi roadele toamnei, trebuie cules la
timpul lui.” – Epictet
6) „Succesul este
pur și simplu o chestiune de noroc. Întrebați orice eșec.”
– Earl Wilson
7) “Un leneș sau
un incapabil se răzbună cu scuza morală că n-a avut noroc.” – Tudor
Arghezi
8) „Norocul
este excepţia, nu regula jocului.” – Vasile Ghica
7) „Trupul omenesc este frumos numai în măsura în
care oglindeşte sufletul.” – Constantin Brâncuși
8) „ Frumusețea trezește sufletul la viață.” – Dante Alighieri
9) „ Frumusețea
este o formă a geniului. Este superioară geniului pentru că nu solicită
să fie explicată.”– Oscar Wilde
10)
„Nu uita că şi cel mai frumos trandafir are spini. ” – ?
11)
„Norocul nu l-a facut niciodată pe om înțelept.” – Seneca
,
12)
„Norocul e o fată uşuratică.” – Heinrich Heine
13)
„Admiraţia e un sentiment rece, care prin caracterul lui de uimire inertă,
exclude orice pasiune mai caldă.” – Gotthold Ephraim Lessing
>>>>>>>>>>>>
Pe
baza fragmentului propus din Istoria ieroglifică și a citatelor alese,
se poate construi un eseu amplu cu dimensiuni eseistice, morale și culturale,
în care Dimitrie Cantemir să fie valorificat ca un spirit de sinteză,
observator al lumii și al firii umane, portretist desăvârșit,
într-o postură comparabilă
cu marii gânditori ai lumii – un „filozof-poet” înveșmântat în haina alegoriei.
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
Se poate construi un eseu amplu, expresiv și aplicat, în
care Dimitrie Cantemir să fie prezentat ca un spirit de sinteză între
filosofia morală, observația psihologică și arta literară, având un loc
distinct în cultura europeană. Viziunea sa despre noroc, pasiune,
frumusețe și suferință poate fi pusă în dialog cu mari reflecții
ale lumii despre aceleași teme. Iată un posibil început de eseu, care poate fi
continuat și dezvoltat:
Norocul și patima – între înfățișare și osândă. Dimitrie
Cantemir, portretist al firii omenești
Într-o lume în care norocul e mai schimbător decât voința
omenească, iar frumusețea devine o osândă pentru cei care o doresc, Dimitrie
Cantemir se așază nu doar în rândul „învățaților lumii”, ci și în galeria
moralizatorilor subtili ai destinului uman. Ceea ce pare, la prima vedere, o
simplă alegorie – portretul Helgăi – devine, în Istoria ieroglifică, o
frescă a suferinței celor seduși de darurile hazardului și o meditație asupra
condiției celor vrednici, sortiți pieirii tocmai prin măreția lor.
În acest tablou alegoric, Helga nu este doar o femeie
frumoasă, ci întruchiparea acelui ideal imposibil, a visului norocos pe care
mulți îl urmăresc cu sufletul „topit” și inima „arsă”, în timp ce „norocul,
dacă-și întoarce fața, nici a jeli știe, nici a să milostivi poate”. Ca la
Brâncuși, frumusețea nu este un atribut superficial, ci o oglindire a
sufletului – dar în viziunea cantemiriană, ea devine mai curând o putere
devastatoare, pentru că provoacă dorință, invidie, disperare. Așadar,
frumusețea nu doar „trezește sufletul la viață” (Dante), ci îl chinuie, îl
frământă și îl expune patimii.
Norocul, în schimb, rămâne o forță capricioasă, aproape
neomenescă. Ca la Seneca, „nu l-a făcut niciodată pe om înțelept”; dimpotrivă,
îl tulbură, îl aruncă în neliniște, în ură față de cel norocos și în ură față
de sine. Cantemir observă cu luciditate felul în care cei care nu au primit
„picătura” de noroc sunt gata „sabii, cuțite și otrăvi cumplite” să-și
gătească, fie celuilalt, fie sieși. Într-o societate în care „norocul e o fată
ușuratică” (Heinrich Heine), doar cel ce-l prinde la timp (Epictet) sau îl
întâlnește pregătit (Goldratt) poate spune că l-a înțeles.
În această lume, ibovnicii Helgăi sunt finicii care ard și
renasc, frământați de dor și gelozie – dar mai ales de neputința în fața
sorții. Admirația lor e pătimașă, nu rece și contemplativă, așa cum o definea
Lessing. Este o admirație care devine blestem, pentru că Helga, precum o zeiță
a norocului, este dăruită „preste toată știința și nedejdea” cui nici nu a
cerut.
Și în acest punct apare ironia fină a lui Cantemir,
echilibrul său între învățătura clasică și observația lumii: „voia norocului
pre Helge după Cămilă au măritat”. Această sentință pune în criză toate
așteptările logice ale narațiunii. În loc ca Helga să fie dată celui vrednic,
celor ce o așteaptă „cu mințile uluite”, ea este dăruită Cămilei – simbol al
neînțelegerii, al nepotrivirii, al absurdității. Alegoria devine realitate, iar
realitatea, parodie a dreptății.
Această viziune amară, dar profund adevărată, despre jocul
norocului, poate fi pusă alături de reflecția lui Cantemir din altă parte:
„norocul așe vrednicilor pizmuind să vede, că cu cât sint mai suferitori... cu
atâta în ura nevrednicilor să cadă.” Ceea ce ne apare drept o nedreptate a
sorții este, pentru Cantemir, un mecanism al demascării nevredniciei: cei
vrednici sunt urâți tocmai pentru vrednicia lor, iar nevrednicii se osândesc
hulind ceea ce nu pot atinge.
Astfel, Istoria ieroglifică nu este doar o satiră
politică, ci o filozofie morală alegorică, în care autorul desenează
harta neputințelor omenești și paradoxul succesului. Cantemir este un filozof-poet
care îmbracă reflecția în straie alegorice, un portretist care folosește
exagerarea pentru a scoate la iveală adevărul, un înțelept care știe că
frumusețea, norocul și dragostea pot fi mai ucigătoare decât orice război.
În această ipostază, Cantemir se alătură marilor
moraliști ai lumii – un Montaigne de Răsărit, un Pascal în haina unui
principe moldav, un precursor al realismului psihologic, dar și al
modernismului amar care va spune, peste secole, cu vocea lui Arghezi: „un leneș
sau un incapabil se răzbună cu scuza morală că n-a avut noroc.”
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
Variantă
Titlu propus:
„Voia norocului și dorul inimii. Despre frumusețe, chin
și soartă în viziunea lui Dimitrie Cantemir”
Capitolul I. Norocul ca mister al firii și al sorții
- Interpretarea
fragmentului cantemirian despre Helga și norocul ei ca punct de plecare.
- Alegoria
„voii norocului” ca forță impersonală, capricioasă, care nu ține cont de
merit.
- Citate
relevante: Seneca („Norocul nu l-a făcut niciodată pe om înțelept”), Dalai
Lama, Goldratt.
- Paralele
culturale: Fortuna în cultura greco-romană; destinul orb vs. pronia
divină.
Capitolul II. Chinul celor ce speră. Erosul încordat și
arderea sufletească
- Analiză
a pasiunii ibovnicilor Helgăi: ardere, gelozie, deznădejde, speranță.
- Comentariu
pe fraza-cheie: „că chinul trupului carnea domolește, iară pedeapsa
sufletului, oasele topind, inima rănește”.
- Apropiere
de mistica suferinței din iubire: patimă, foc, reînviere (simbolismul
„finicilor”).
- Citate
relevante: Cantemir (scânteia și cremenea), Heine („norocul e o fată
ușuratică”), Lessing.
Capitolul III. Frumusețea ca putere și blestem
- Portretul
Helgăi ca simbol al unei frumuseți care răvășește lumea.
- Frumusețea
nu este doar dar, ci și pricină de tulburare și rivalitate.
- Citate:
Dante, Wilde, Brâncuși, „trandafirul cu spini”.
- Reflecție
asupra fascinației vizualului și a prețului ascuns al frumuseții.
Capitolul IV. Alegorie, înțelepciune și observație umană
- Modul
în care Cantemir „învelește” adevărul moral în alegorie.
- Vocea
autorului ca moralist cu haz amar, între zâmbetul ironic și judecata
aspră.
- Stilul
arhaic și migălos ca instrument filosofic și artistic.
- Compararea
metodei cantemiriene cu cea a marilor moraliști europeni: La
Rochefoucauld, Pascal, Erasmus.
Capitolul V. Dimitrie Cantemir – un filozof-poet al
norocului și suferinței
- Concluzie-sinteză:
Cantemir – spirit renascentist și baroc, în același timp.
- Privirea
sa enciclopedică și gustul pentru amănuntul psihologic.
- Locul
lui Cantemir în tradiția intelectuală europeană: între istoric, moralist,
teolog și poet al firii umane.
- Imaginea
finală a Helgăi și a ibovnicilor ca metaforă a lumii răvășite de iluzii și
capricii.
Excelent — atunci vom merge cu o variație liberă a
dimensiunii capitolelor, în funcție de densitatea ideilor și de încărcătura
simbolică sau culturală. În general, vom păstra un echilibru între
expresivitate și claritate, cu reflecții ample, dar bine articulate.
Capitolul I: Norocul ca mister al firii și al sorții
Norocul. Cuvânt simplu, dar cu o adâncime care tulbură. Îl
rostim cu ușurință, îl invocăm în glumă, îl blestemăm în taină. Unii îl
așteaptă ca pe un mesager divin, alții îl disprețuiesc ca pe un duh
batjocoritor. Dar cine l-a înțeles vreodată? Dimitrie Cantemir, în Istoria
ieroglifică, nu ne oferă o definiție, ci o întruchipare: Helga cea
frumoasă, stăpânită nu de voia proprie, ci de voia norocului. Frumusețea ei,
mai mult decât un dar, pare a fi un semn ales de soartă — un destin scris în
carnea chipului și în suspinul celor care o privesc.
Într-o lume unde meritul se strigă, dar nu se recunoaște,
norocul devine o divinitate păgână, care nu are legi, nu cunoaște echitate, nu
răsplătește vrednicia. Cantemir nu o spune pe față, dar o lasă să se înțeleagă:
norocul Helgăi este și al ei, și nu al celor ce o iubesc. Ea este „voia
norocului” întrupată, iar aceia care o doresc sunt jucării ale unei puteri care
le scapă. Căci ce este norocul, dacă nu o regulă fără logică? O putere care se
manifestă fără motiv, fără corectitudine, fără criteriu?
Seneca, cu limpezimea stoică a cugetului roman, zice:
„Norocul nu l-a făcut niciodată pe om înțelept.” Iar Cantemir pare să adauge,
prin personajele sale, că norocul nici nu ține cont de înțelepciune. Helga nu e
premiul unei lupte, nici rodul unei virtuți; e enigma unei împărțeli strâmbe,
dar irezistibile. Înțelepții cad în genunchi, vitejii se îmbolnăvesc de dor,
leneșii speră că le va surâde doar pentru că o privesc.
Și totuși, norocul nu este doar un accident al firii, ci și
un pretext al sorții. Se întâmplă uneori să ți se dea ceea ce nu meriți, doar
ca să înveți ce nu poți păstra. Se întâmplă să primești un dar nu pentru folos,
ci pentru pedeapsă. În acest sens, frumusețea Helgăi nu e o cunună, ci o cruce.
Ea însăși, fără voie, devine ispită, neliniște, motiv de rătăcire pentru
ceilalți. Astfel, norocul se dovedește a fi, în cele din urmă, un drum fără
hartă, dar plin de urmări.
Dimitrie Cantemir nu-L cheamă pe Dumnezeu să judece norocul,
nici nu pune speranța în sorți cerești. El privește, descrie, zâmbește amărui.
Știe că omul nu poate trăi fără speranță, dar nici nu se poate bizui pe ea.
Știe că norocul dă, dar și cere. Și de multe ori, ia înapoi cu dobândă.
Voia norocului — neputință omenească. Sau, poate, masca sub
care destinul își ascunde dreptatea. Căci în răscrucea dintre merit și
întâmplare, înțeleptul nu alege, ci așteaptă.
>>>>>>>>>>>>>>>>>>
Capitolul II: Chinul celor ce speră. Erosul încordat și
arderea sufletească
În tăcerea dorinței, speranța își face culcușul. Nu strigă,
nu cere, nu forțează — ci așteaptă, ca un câine credincios în fața unei uși ce
nu se deschide. Iar când inima e plină de iubire, așteptarea devine osândă.
Dimitrie Cantemir nu are nevoie de descrieri sentimentale; îi sunt suficiente
gesturile personajelor, tăcerile lor, neliniștile îmbrăcate în vorbe
meșteșugite. În Istoria ieroglifică, iubirea nu este încredere, nici
împlinire, ci tensiune. Erosul nu vine să aducă liniște, ci să provoace, să
ardă, să întindă sufletul ca pe o coardă care stă să se rupă.
Cine o iubește pe Helga nu iubește o femeie, ci un ideal
imposibil. Iubește un vis pe care nicio trezire nu-l mai poate reda. Iubește o
nădejde. Dar nădejdea, când devine patimă, își reneagă rădăcina divină și se
preface în obsesie. Cei ce speră că vor cuceri „voia norocului” sunt asemenea
celor care așteaptă primăvara într-un deșert: cu cât așteptarea se prelungește,
cu atât suferința se adâncește. Cantemir înțelege bine acest paradox: năzuința
spre frumusețe poate deveni foc mistuitor, iar focul, când nu se înalță, se
scufundă în scrum.
Iubirea, așa cum o zugrăvește el, nu este un premiu al celor
vrednici, ci o încercare a celor sensibili. Cei puternici cad în genunchi, cei
înțelepți devin nesiguri, iar cei mândri se pleacă în fața unei dorințe care nu
are logică, ci doar fascinație. Helga nu răspunde nici cu respingere, nici cu
acceptare — ci cu absență. Tăcerea ei este vocea norocului, adică a neștiinței.
Aștepți, dar nu știi ce. Iubești, dar nu știi dacă poți spera. Arzi, dar nu
știi dacă vei lumina sau te vei stinge.
Aici, chinul devine pedagogie. Speranța neîmplinită nu este
doar suferință, ci și cale spre cunoaștere. Erosul încordat nu înseamnă doar
durere, ci și trezire. În focul dorinței neîmplinite, omul învață să-și
cunoască măsura, să-și asculte inima, să-și evalueze credința. Este o ardere
purificatoare, dar fără promisiunea unui rezultat. Căci iubirea — adevărata
iubire — nu se dă după vrednicie, ci după un alt plan, ascuns ochiului și
minții.
Nu întâmplător, Cantemir nu transformă iubirea într-un motiv
de glorie. Nu este aici nici Romeo, nici Tristany, nici dorință cavalerescă.
Este o iubire care nu se exprimă prin cuceriri, ci prin suferințe. O iubire
care nu clădește, ci sfărâmă. Și tocmai în această sfărâmare, sufletul ajunge
să se vadă. În reflexia spărturii, omul nu mai cere: doar înțelege. Nu mai
speră: doar trăiește.
Helga devine astfel o icoană de neatins, iar iubirea față de
ea — un exercițiu de răbdare și înfrângere. Înfrângere a egoului, a dorinței de
stăpânire, a voinței de a poseda. Căci nu tot ce iubim trebuie să avem. Și
poate că tocmai iubirea neîmplinită e cea care ne învață adevărul despre noi
înșine.
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
Capitolul III – Vrednicia batjocorită. Unde meritul nu
are putere
În viziunea lui Dimitrie Cantemir, meritul, oricât de
limpede, nu izbutește să înfrângă nedreptatea unei lumi răsturnate în
rânduielile ei. În Istoria ieroglifică, vrednicia este văzută adesea ca
o stare de asediu, ca o flacără chinuită de vântul neputinței și al urii. Ea nu
luminează triumfător, ci pâlpâie în văzul celor ce n-o pot suferi, tocmai
pentru că arde cu o lumină pe care întunericul nu o înțelege.
Cantemir observă cum norocul, departe de a fi răsplătitorul
firesc al celor buni, pare uneori să urască pe cei drepți, încrâncenându-se
împotriva lor cu o logică a răsturnării. Vrednicii sunt încercați mai aprig
decât nevrednicii, pentru că, tocmai prin tăria lor morală, devin pricină de
spaimă, invidie sau rușinare pentru ceilalți. Într-o lume nedreaptă, virtutea e
un afront. Frumusețea, demnitatea, cumpătarea și tăria de caracter devin motive
de persecuție, iar nu de admirație.
Această răsturnare e trăită cu luciditate amară de către cei
aleși. Chinul lor nu e numai fizic, ci mai ales sufletesc: o luptă surdă între
ceea ce este și ceea ce ar trebui să fie. Ei nu suferă atât din pricina
eșecului, cât din pricina strâmbătății sorții. Ceea ce îi sfâșie nu este faptul
că n-au fost aleși, ci că, deși erau vrednici, nu au fost nici măcar văzuți.
Norocul, cu fața sa întoarsă, se preface că nu vede, nu simte, nu se
milostivește. Ca o zeiță oarbă și surdă, norocul își aruncă darurile nu acolo
unde e nevoie, ci unde i se pare că e loc de joacă.
Cantemir rostește o sentință de o frumusețe tăioasă: „căci
toți cereștii durerile pemintenilor simpt și să milostivăsc, numai norocul,
dacă-și întoarce fața, nici a jeli știe, nici a să milostivi poate”. Cu alte
cuvinte, toate suferințele oamenilor sunt într-un fel înțelese de divinitate,
înălțate în sens sau mângâiate de sensul lor ultim. Numai norocul – această
capricioasă și fără chip – rămâne mut la durerea celui vrednic și surd la
cântecul plin de merit.
În această ordine strâmbă, frumusețea Helgii devine un
pretext pentru răvășirea celor din jur. Nu doar ibovnicii, ci întreaga lume din
jurul ei este înfierbântată, cu mințile „uluite” și inimile „arse”. Nu Helga e
de vină, ci voia norocului, care, ca un regizor absurd, o aruncă în brațele
Cămilei, nu pentru că aceasta ar fi potrivită, ci pentru că așa a hotărât
hazardul cel nesocotit.
S-ar zice că Dimitrie Cantemir nu descrie doar o iubire
ciudată, ci chiar condiția universală a omului valoros într-o lume fără reguli
morale. Vrednicia e adesea batjocorită nu pentru că n-ar fi văzută, ci tocmai
pentru că e văzută prea bine și deranjează. Unde meritul nu are putere, rămâne
doar rușinea celor care îl disprețuiesc și durerea celor care îl poartă.
Norocul, în acest univers, este „o fată ușuratică”, cum avea
să spună Heine mai târziu. El „varsă” peste unii, iar pe alții „nici nu-i
picură”. Cât de puțini mai au puterea de a răbda această nedreptate fără să se
întunece sufletește! Cât de puțini mai izbutesc să iubească frumusețea fără să
o strice sau să o pângărească! Cât de puțini înțeleg că frumusețea, în sine, nu
mântuiește, ci doar ispitește, iar vrednicia, fără noroc, e ca o sămânță pe
piatră.
Cantemir, însă, merge mai departe. El nu-și pierde credința
în merit. Știe că, asemenea cremenei care, lovită de oțel, scoate scântei, și
omul vrednic, cu cât este încercat mai aspru, cu atât luminează mai tare.
Chinul nu-l stinge, ci îl înalță. De aceea, chiar dacă norocul joacă împotriva
dreptății, Cantemir învăluie în ironie această strâmbătate și îi păstrează
demnitatea eroului tăcut, care suferă cu sens, iar nu cu deznădejde.
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
Capitolul IV – Portretul frumuseții care nu-și aparține
Frumusețea Helgăi este, în Istoria ieroglifică, un
dar care nu-i folosește nici ei, nici celorlalți. Ea o posedă fără să o stăpânească,
o poartă fără să o înțeleagă și o suferă fără să o fi cerut. Nu este o
frumusețe lucrată, cuceritoare sau strategic folosită, ci una nativă,
statornică și neputincioasă în fața urmării ei. Ceea ce seduce în ea nu e doar
chipul, ci întreaga ei prezență, care pare să lumineze și să tulbure în același
timp.
Această frumusețe, spune Cantemir, este o povară. Ea nu e
însoțită de noroc, ci de o serie nesfârșită de prigoniri, urmăritori și
neodihne. Ea naște tulburare în mințile celor care o văd, îi dezrădăcinează pe
cei care o doresc, dar nu le aduce nici lor, nici Helgăi, vreo binecuvântare.
Dimpotrivă, frumusețea ei pare să atragă nenorocirea — ca o torță într-un
hambar, ca un cânt plin de dor într-un pustiu al inimilor.
Helga este conștientă de această povară. Într-un fragment
tulburător, ea spune: „Frumusețea ce o am asupra trupului este un foc ce arde
cu văpaie inimile și mințile celor ce mă văd.” Așadar, frumusețea nu este un
dar pentru sine, ci o flacără care aprinde, fără voie, alte inimi — un incendiu
pe care nu și-l dorește, dar care o urmărește pretutindeni.
Aceasta este frumusețea care nu-și aparține. Ea nu poate fi
controlată, ascunsă sau domolită. Nu poate fi oferită cu discernământ, nici
refuzată cu smerenie. Este o formă de goliciune permanentă în fața celorlalți.
Frumusețea devine, în acest sens, o formă de destin impus. Nu e nici alegere,
nici merit, ci o povară care atrage atât iubirea, cât și ura.
Cantemir nu o prezintă pe Helga ca pe o seducătoare.
Dimpotrivă, o înfățișează ca pe o ființă înfricoșată, urmărită, lipsită de
apărare în fața propriei aparențe. Adevărata dramă a Helgăi nu este că e
frumoasă, ci că toți cei din jur o reduc la frumusețea ei. Ea nu este iubită
pentru ce este, ci dorită pentru ce pare. Într-o lume care nu vede decât
trupul, sufletul ei rămâne fără adresă, ca o scrisoare netrimisă.
Aici apare ironia amară a lui Cantemir: frumusețea care se
revarsă nu e niciodată o fericire în sine, dacă nu e însoțită de înțelepciune,
noroc și împrejurare. Helga e un simbol al acelor ființe care devin prizonieri
ai aparenței lor, condamnați să trezească pasiuni fără să le poată împărtăși
sau înțelege. Ea nu provoacă iubirea, ci doar o primește, adesea cu teamă, cu
rușine sau cu scârbă.
În această perspectivă, frumusețea nu este o virtute, ci o
probă. O cale a crucii, nu o încoronare. O formă de ispită pentru ceilalți și o
formă de suferință pentru sine. Iar Cantemir știe bine că, acolo unde
frumusețea nu este dublată de duh, se naște mai curând tragedia decât poezia.
El nu condamnă frumusețea, dar o privește cu luciditate: ca pe o strălucire
care nu mântuiește.
>>>>>>>>>>>>>>>>>>
Capitolul V – Norocul orb și suferința celor care văd
În Istoria ieroglifică, norocul nu are chip, nici
ochi, nici glas. El nu alege pe cei vrednici, ci pe cei pe care întâmplarea,
moftul sau orbirea îl fac să-i atingă. Norocul e o forță fără lege, o șansă
oarbă, care trece peste cei înțelepți și se așază, absurd, pe umerii celor
nepregătiți. În lumea lui Cantemir, suferă cel ce vede și gândește, iar râde și
se înalță cel ce merge cu ochii închiși.
Asta este una dintre tragediile profunde ale cărții: cei
care înțeleg sunt zdrobiți. Helga, Lupul, Corbul – toți poartă în ei
conștiința, luciditatea, setea de bine, dar nu reușesc să iasă la liman. Ei văd
prea bine, simt prea adânc, gândesc prea limpede. Iar în împărăția nedreaptă a
norocului orb, asta nu e o calitate, ci o condamnare.
Cantemir, prin acest motiv recurent, pune în dezbatere o
temă morală grea: de ce suferă cei înțelepți? De ce par a fi persecutați cei
aleși, blestemați cei luminați? De ce nu e meritul urmat de răsplată, ci de
chin? Răspunsul lui nu e pesimist, ci realist. El nu neagă existența binelui,
dar îi recunoaște raritatea și înfrângerea vremelnică. În acest sens, norocul e
mai degrabă o probă decât un dar.
Cei ce văd poartă o cruce pe care cei norocoși nu o cunosc.
Adevărata vedere e dureroasă: aduce luciditate, dar și neputință; descoperă
adevărul, dar nu oferă salvare. Vederea devine, în acest context, o formă de
martiriu. Nu ochii sunt blestemați, ci lumina care intră în ei.
Helga vede. Știe că frumusețea ei nu-i aduce decât
suferință. Știe că iubirea pe care o primește e, de fapt, o formă de posedare.
Știe că dreptatea nu va învinge în lume, ci numai în suflet. Iar această
știință o face tristă, resemnată, dar și nobilă.
Norocul, în schimb, nu vede nimic. Nu are ochi pentru
merite, lacrimi pentru suferință, nici rușine pentru nedreptate. El trece, se
lasă rugat, așteptat, implorat, și se arată unde vrea. În această figură
alegorică, Cantemir nu face doar critică socială, ci oferă o reflecție adâncă
asupra sorții omului: oricât de vrednic ai fi, norocul nu vine după merit, ci
după o logică străină de lume și de morală.
Dar aici e marea ironie: tocmai suferința celor care văd
este semnul lor de noblețe. Pentru Cantemir, cine nu suferă probabil n-a
înțeles nimic. Suferința nu e pedeapsă, ci dovada unei treziri. De aceea, în
această lume nedreaptă, nu norocoșii trebuie invidiați, ci cei ce au văzut și
au rămas în picioare, deși totul în jur le cerea să cadă.
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
Capitolul VI – Lupul și Brehnacea: două ipostaze ale
vrednicului
Lupul și Brehnacea sunt două fețe ale aceluiași chip:
vrednicul în suferință. Nu sunt eroii clasici, cu izbânzi strălucite, ci
învinșii verticali, în care Cantemir pune toată noblețea spiritului său. Ei nu
se aseamănă prin fire sau soartă, ci prin aceeași linie tragică: au ales să nu
mintă, să nu se plece, să nu se abată din drumul conștiinței.
Lupul e întruchiparea onoarei ofensive. El suferă
pentru că vrea să repare lumea, să înfrângă nedreptatea, să apere dreptul cu
sabia. Este frumos în ambiția sa, dar vulnerabil în speranța că ar putea
schimba ordinea nedreaptă a lucrurilor. Poartă cu sine o amărăciune latentă,
aceea a celui care știe că luptă nu ca să învingă, ci ca să nu se înjosească.
Lupul nu e o fiară, ci o conștiință verticală care n-a învățat să tacă. În
lumea coruptă din Istoria ieroglifică, tocmai această neadaptare îl face
vrednic, dar și sortit suferinței.
Brehnacea, în schimb, e întruchiparea lucidității
resemnate. Nu mai încearcă să îndrepte lumea, ci s-o înțeleagă. El știe că
adevărul e batjocorit, că dreptatea e oarbă și că sufletul bun e carne de pradă
pentru cei șireți. Dar în loc să răspundă cu ură sau disperare, răspunde cu
umor amar, cu observație precisă, cu o retragere demnă. Brehnacea este martorul
ironic al unei lumi întoarse pe dos. Nu e neputincios, ci înțelept. Și în
tăcerea sa adâncă e mai multă rezistență decât în zeci de revolte zadarnice.
Prin aceste două personaje, Cantemir oferă două căi ale
vredniciei în lume: cea a luptei și cea a lucidității. Una suferă prin
confruntare, cealaltă prin înțelegere. Una moare strigând, cealaltă tace și
trăiește cu rana deschisă. Dar amândouă sunt drepte, iar suferința lor nu le
degradează, ci le înalță.
Niciunul nu e „norocos”. Niciunul nu este răsplătit de lume.
Dar tocmai aici e miezul reflecției morale: norocul nu este semnul vredniciei,
iar lipsa lui nu e semnul deșertăciunii. Lupul cade, Brehnacea rabdă, dar
amândoi rămân ceea ce sunt: figuri ale unui adevăr care nu poate fi cumpărat,
mituit sau corupt.
Cantemir, prin ei, nu propune un model utopic, ci un exemplu
dureros: dacă vrei să rămâi om, trebuie să plătești. Dacă vrei să fii drept,
vei suferi. Dacă alegi să vezi și să spui adevărul, nu te aștepta la aplauze.
Dar în această suferință e demnitatea care nu poate fi luată.
Capitolul VII – Gluma ca armă a celor răniți. Ironia în
fața nedreptății
Într-o lume unde adevărul este biciuit, iar dreptatea – o
piesă de teatru prost jucată, omul vrednic are de ales: ori strigă și piere ca
Lupul, ori rămâne lucid și glumește ca un înțelept rănit. A doua cale e mai
subtilă, dar nu mai puțin dreaptă: este calea Brehnacea, care transformă
suferința în ironie și observația amară în apărare.
Ironia lui Cantemir nu este un joc de salon, ci un
instrument al demascării. Nu râde de lume ca un cinic, ci ca un rănit care nu
mai vrea să plângă. Gluma nu e lașitate, ci curaj distilat. Ea nu vine din
dispreț, ci dintr-o cunoaștere prea adâncă a firii umane, încât lacrimile n-o
mai pot exprima.
Cei care râd în Istoria ieroglifică nu sunt cei
puternici, ci cei care au suferit și au înțeles că râsul e ultimul bastion al
libertății. Gluma e uneori singura formă de a rămâne om într-o lume de fiare.
Este acel „nu” rostit cu zâmbetul amar al celui care știe că n-are nicio șansă,
dar refuză să devină asemenea celor ce-i calcă în picioare demnitatea.
Într-o societate coruptă, unde totul se vinde, râsul
nedeformat e deja o formă de rezistență. E o palmă dată fățărniciei, un gest de
noblețe interioară. Ironia este un mod de a spune adevărul fără a fi redus la
tăcere. Nu pentru că este acceptată, ci pentru că e prea subtilă pentru a fi
oprită.
Astfel, Cantemir construiește un spațiu moral intermediar:
între revolta eroică și supunerea totală, există zâmbetul înțeleptului. Un
zâmbet care nu salvează lumea, dar salvează omul de la rușinea de a fi
complice.
Este, poate, cea mai subtilă formă de vrednicie: aceea de a
nu deveni ceea ce urăști, chiar și atunci când știi că nu poți schimba nimic.
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
Imagine: Făt Frumos
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu