CALEIDOSCOP – Gânduri de ocazie
(încercări pentru volumul al treilea) – 2 iunie 2025
Cantemir
– alături de înțelpții lumii.
Zburătoarele își aleg
și ele reprezentanți
*
„Aședară, despre partea zburătoarelor, Corbul, Cucunozul,
Brehnacea și Uleul să aleasără, carii cu ceialalți împreună lucrurile mai pre
amănuntul începură a scutura și unii pre alții în ce sfat și în ce socoteală să
află ispitiia (că în lucrurile grele, întâi sfetnicii, apoi sfaturile a
aședza trebuie)- (S1). Ce cât despre partea jigăniilor, era prea pre lesne
lucrul a să aședza s-ar fi putut, de vreme ce jigăniile ale sale numai a
sprijeni siliia și inima totdeauna spre linește le stăruia. Iară despre partea
pasirilor nu așe era, căci la dânsele și cuvintele cu meșterșug, și lucrurile
cu vicleșug era, de vreme ce alta supunea în voroavă și alta avea în inimă să
facă, adecă nu numai cu ale sale cât nu era îndestuliți, ce așeși nici cu a
altora de sațiu să sătura (că pofta
lăcomiii cu puterea împreunată ca pojarul în iarba uscată ieste)- (S2).
Deci dintr-acestea pasiri, Brehnacea, precum să videa, sau din sine plecată,
sau din a Lupului vârtoase argumenturi și adevărate socotele întoarsă, și vrea
și cunoștea ce ieste adevărul, de care lucru de multe ori cu mare îndrăzneală
împotriva îndrăptnicii <i> voii Corbului să punea, ce în deșărt.” – Istoria ieroglifică, Dimitrie Cantemir ( 26 octombrie 1674 - 21 august 1723)
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
La invitația dobitoacelor și cei din
monarhia păsărilor au îndemnat să-și aleagă reprezentanți, însă această
acțiune se va dovedi că a fost de formă, atâta timp cât altă părere
decât a Corbului, așa cum a încercat Brehnacea, „ se punea în
deșărt.” Mai mult, jigăniile doreau înțelegerea care să aducă
liniștea, în timp ce păsările unele ziceau și altele făptuiau.
Cantemir insistă și infierează nefericita
alăturare care produce numai pagubă: „pofta lăcomiii cu puterea împreunată”.
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
Citate
(din literatură, filosofie și istorie) care analizează noțiuni compatibile cu fragmentul: sfetnicii,
sfatul, liniștea, vicleșugul, pofta nestăpânită,
tirania celui puternic.
1) „Cel mai pretios sfetnic al omului este timpul.
Publius Syrus
2) „Speranţa nu este un
bun sfetnic. Tucidide
3) „Frica nu e bun sfetnic.Jose
Saramago
4) „Cel mai primejdios sfetnic este amorul
propriu.Napoleon
Bonaparte
5) „Dacă poți distinge sfaturile bune de cele rele,
atunci nu mai ai nevoie de sfaturi. Edward A Murphy
6) „Niciodata nu accepta sfatul cuiva care nu a avut
problemele tale. Sydney
Harris
7) „In
general, se cer sfaturi numai pentru a nu fi respectate. Iar daca sunt
respectate, se intampla asa numai ca sa ai pe cine sa dai vina ca ti le-a dat. Alexandre Dumas
8)„Pacea este libertate în liniște.” — Marcus
Tullius Cicero
9) „Nu există „cale spre pace”, există doar pace”. –
Mahatma Gandhi
10)
„Pofta este asemenea unui animal
sălbatic, pe care omul îl hrănește în sine; dacă îi dă tot ce dorește, se face
mai puternic și scapă de sub control.” – Platon
11)
„Cine știe să se oprească nu va
cunoaște dezastrele. Cine știe când să fie mulțumit va rămâne liniștit.” – Lao
Zi, Tao Te Ching
12)
„Nu ceea ce avem puțin, ci ceea ce dorim
prea mult ne lipsește.” - Seneca
13) „Prin
viclenie, minciună, disimulare, oamenii nu fac decât să se înşele pe ei înşişi. Arthur Schopenhauer
14) „Orice motiv este folosit de tirani drept scuza
pentru a-si motiva actiunile. – Esop
15) „Un tiran trebuie să-i ţină sub strictă observaţie pe
oamenii curajoşi, cu viziune sau inteligenţi… Curăţând oraşul de alţi
potenţiali conducători, tiranul promovează mediocritatea printre cetăţeni. -
Platon
>>>>>>>>>>>>>>>>
Se poate construi un eseu amplu, în stil
eseistic-literar, cu valențe morale, culturale și literare, pornind de la
fragmentul extras din Istoria ieroglifică, iar această abordare ar
evidenția nu doar geniul alegoric al lui Dimitrie Cantemir, ci și înrudirea sa
cu marile spirite reflexive ale lumii – de la Platon și Esop, la Schopenhauer
și Seneca. Titlul provizoriu ar putea fi:
„Sfatul, pofta și liniștea. Despre înțelepciunea dezamăgită
în viziunea lui Dimitrie Cantemir”
Introducere:
Dimitrie Cantemir nu este doar un cronicar mascat, ci un filozof înarmat cu
pana alegorică, cuprinzând în „Istoria ieroglifică” o viziune
tragic-ironică asupra puterii, sfatului și firii omenești. Dacă în Divanul
omul e prins între suflet și trup, aici, în „povestea” animalelor, omul e
descoperit în dedublarea lui profundă: între ceea ce spune și ceea ce face.
Fragmentul ales ilustrează perfect acest contrast – între sfat și vicleșug,
liniște și poftă, adevăr și autoritate.
I. Sfatul – între înțelepciune și simulacru
Cantemir descrie alegerea reprezentanților zburătoarelor ca pe o simulare a
unei consultări reale. Adevăratul sfat, înțelept și cumpănit, este înlocuit cu
unul în care „alta se supune în voroavă și alta are în inimă să facă”. Această
dedublare a conștiinței publice o întâlnim în gândirea universală:
- „Frica
nu e bun sfetnic”
– Saramago;
- „Cel
mai primejdios sfetnic este amorul propriu” – Napoleon.
Cantemir însă merge mai adânc: sfatul nu este doar prost
ales, ci falsificat structural de poftă și viclenie. Alegoria e
transparentă: Corbul, figura autoritară, refuză alte opinii, iar Brehnacea,
singura care încearcă să spună adevărul, este ignorată – „se punea în deșărt”.
II. Pofta și vicleșugul – aliați ai corupției sufletului
Expresia „pofta lăcomiii cu puterea împreunată ca pojarul în iarba uscată”
este de o forță poetică excepțională. Aici Cantemir îmbracă haina profetului
moral, semnalând că nu lipsa rațiunii e problema, ci alianța dintre instinct
și forță. Se poate face paralela cu Platon:
„Pofta este asemenea unui animal sălbatic, pe care omul îl
hrănește în sine; dacă îi dă tot ce dorește, se face mai puternic și scapă de
sub control.”
În același sens avertizează și Seneca: „Nu ceea ce avem
puțin, ci ceea ce dorim prea mult ne lipsește.”
Cantemir sugerează că nu simpla voință de putere corupe,
ci neînfrânarea și falsificarea justiției sub masca unui „sfat”.
III. Liniștea – visul jigăniilor și imposibilitatea
păsărilor
În opoziție cu păsările, jigăniile își doreau „liniștea”, pacea. Aici se poate
introduce citatul lui Cicero:
„Pacea este libertate în liniște.”
Dar liniștea nu se obține în mijlocul vicleșugului. Cantemir
pare să critice nu doar lipsa păcii, ci imposibilitatea ei într-o
lume în care sfatul e mimat și pofta domină. Chiar și în demersul alegoric,
observăm luciditatea unui filosof politic care vede că liniștea nu se atinge
decât atunci când sfatul este liber, iar puterea e frânată de cumpătare.
IV. Tirania – autoritatea fără îndreptățire
Corbul este figura tiranului. Degeaba adevărul e spus (de Brehnace), căci
voința autorității nu-l recunoaște. Aici Cantemir e contemporan cu Platon:
„Un tiran trebuie să-i ţină sub strictă observaţie pe
oamenii curajoşi, cu viziune sau inteligenţi…”
De asemenea, regăsim ideea și la Esop:
„Orice motiv este folosit de tirani drept scuză pentru a-și
motiva acțiunile.”
Așadar, adevărul spus fără putere e zadarnic, iar
Cantemir sugerează o lume în care puterea nu urmează sfatul, ci își creează
propriii sfetnici de formă.
Încheiere:
Fragmentul comentat demonstrează clar că Istoria ieroglifică nu este
doar o fabulă extinsă, ci un tratat despre natura umană mascat în metaforă
politică. Cantemir, asemenea lui La Fontaine sau Orwell, dar cu o filozofie de
esență răsăriteană, sondează falsitatea, pofta și tirania sub o mască
alegorică. În această operă, el nu este doar un moralist, ci un poet al
înțelepciunii dezamăgite, un vizionar care, asemenea lui Schopenhauer,
avertizează că viclenia e forma inteligentă a neputinței morale.
Așadar, Dimitrie Cantemir este – fără nicio exagerare – alături
de înțelepții lumii, vorbindu-ne din inima unei alegorii despre aceleași
adevăruri pe care Platon, Esop, Seneca, Gandhi sau Schopenhauer le-au spus în
cuvinte directe.
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
Eseu.
Cantemir – alături de înțelepții lumii
Poftă, vicleșug și sfat – triada care clatină lumea
În vastul poem alegoric pe care Dimitrie Cantemir îl
plăsmuiește în Istoria ieroglifică, cititorul atent descoperă nu
doar satire și învățăminte politice, ci și o subtilă frescă a firii omenești.
Alegoria zburătoarelor, în special conflictul dintre Corb, Brehnacea și
celelalte păsări, devine pretextul unei reflecții adânci despre sfat, vicleșug,
poftă nestăpânită și tiranie. În rând cu înțelepții lumii, Cantemir dă glas unei
meditații universale despre natura omului și despre ordinea lumii, în care
gândirea morală și discernământul politic se întâlnesc într-o narațiune plină
de vervă, ironie și adevăruri dureroase.
Cuvintele cu meșteșug și lucrurile cu vicleșug
„Pasirile” lui Cantemir nu sunt altceva decât chipuri
subtile ale oamenilor însetați de putere, prestigiu și control. „Alta supunea
în voroavă și alta avea în inimă să facă”, spune autorul cu o claritate ce
sfidează veacurile. Acest dublu limbaj, această separare între discurs și
faptă, este semnul vicleșugului instituționalizat. Nu e vorba doar de o simplă
minciună, ci de o formă rafinată de simulare, disimulare și manipulare – acel
tip de viclenie pe care Schopenhauer avea să o denunțe secole mai târziu: „Prin
viclenie, minciună, disimulare, oamenii nu fac decât să se înșele pe ei
înșiși.”
Cantemir surprinde această realitate cu o luciditate demnă
de filozofii cinici sau stoici. El observă că păsările, spre deosebire de
jigănii, nu caută liniștea, ci dominarea prin aparențe și discursuri
înșelătoare. Jigăniile doresc pacea – „le stăruia inima totdeauna spre linește”
– dar păsările, în frunte cu Corbul, cultivă tulburarea, vorbirea
întortocheată, sfatul înșelător.
Sfatul, această ispită a puterii
În mod sugestiv, Cantemir deschide scena cu alegerea
„sfetnicilor” dintre zburătoare, amintind că „în lucrurile grele, întâi
sfetnicii, apoi sfaturile a aședza trebuie”. Este o distincție subtilă și
profundă: omul înțelept își alege sfetnicii înainte de a asculta sfaturi –
adică judecă mai întâi caracterul celui ce vorbește, nu doar conținutul
vorbirii. Pe această linie, filozofia morală occidentală a marcat o bogată
reflecție asupra rolului sfatului: de la Publius Syrus („Cel mai prețios
sfetnic al omului este timpul”) până la Sydney Harris („Niciodată nu accepta
sfatul cuiva care nu a avut problemele tale”).
În contextul alegoriei, Brehnacea este singura care pare să
priceapă adevărul și, chiar și așa, „cu mare îndrăzneală împotriva îndrăptnicii
voii Corbului să punea, ce în deșărt.” Cuvântul „deșărt” devine aici un verdict
tragic: în ordinea coruptă și dominată de forță, adevărul, chiar cunoscut, este
inutil.
Liniștea ca dar al înțelepciunii
Jigăniile – altminteri ființe văzute adesea drept brute și
instinctuale – apar aici ca modele de echilibru și cumpătare. Dorința lor de
pace contrastează violent cu frământarea și trufia zburătoarelor. „Pacea este
libertate în liniște”, scria Cicero; „Nu există cale spre pace, există doar
pace”, completa Gandhi. În viziunea cantemiriană, adevărata înțelepciune nu stă
în arta vorbirii frumoase sau în alianțele viclene, ci în căutarea unei ordini
tihnite, naturale, în care dreptatea nu este o armă, ci o prezență discretă.
Pofta lăcomiei cu puterea împreunată
Unul dintre cele mai pătrunzătoare enunțuri ale fragmentului
este acest blestem al lumii: „pofta lăcomiii cu puterea împreunată ca pojarul
în iarba uscată ieste.” Cantemir dă glas, într-o imagine memorabilă,
catastrofei morale care apare când voința de a avea se întâlnește cu putința de
a lua. Platon numea pofta un animal sălbatic: cu cât îl hrănești mai mult, cu
atât devine mai primejdios. Lao Zi avertiza că doar cel ce știe să se oprească
va cunoaște liniștea. Iar Seneca observa: „Nu ceea ce avem puțin, ci ceea ce
dorim prea mult ne lipsește.”
Cantemir se alătură acestor spirite înțelepte, avertizând
că, în absența măsurii, orice formă de stăpânire devine tiranie. Iar când
aceasta e însoțită de ipocrizie, de limbaj dublu și de sfetnici neînțelepți,
societatea întreagă ajunge pradă unui „foc nestins”, asemeni ierburilor uscate
mistuite de flăcările poftei și ale ambiției.
Tiranul și disprețul adevărului
Alegoria Corbului, care nu acceptă niciun alt glas decât pe
al său, prefigurează portretul tiranului clasic, așa cum îl zugrăvea Esop sau
Platon. Pentru Esop, tiranul își justifică orice faptă prin motive convenabile.
Platon merge mai departe, avertizând că tiranul se teme de oamenii cu minte și
promovează mediocritatea, „curățând orașul de alți potențiali conducători.”
În acest context, Brehnacea devine imaginea lucidității
înfrânte, a conștiinței care, deși știe adevărul, nu îl poate impune. Adevărul
– spune Cantemir, în cheia profund ironică a întregii Istorii
ieroglifice – se poate rosti, dar nu se poate impune acolo unde
vicleșugul și pofta sunt la cârmă.
Cantemir, moralist și poet al puterii
Această pagină de morală alegorică arată că Istoria
ieroglifică este, de fapt, un vast poem despre istoria lumii, scris cu
armele satirei, dar pătruns de spiritul unui moralist clasic. Cantemir nu este
doar un istoric, ci un poet al mecanismelor nevăzute care mișcă voințele,
învârtesc sfaturile, alimentează trufia și nasc tragedii. În această ipostază,
el se apropie de La Fontaine, de Pascal, de Machiavelli sau de moralistul italian
contemporan lui, Anton Maria Del Chiaro.
A-l așeza pe Cantemir alături de „înțelepții lumii” nu
înseamnă a-i exagera meritele, ci a-i recunoaște profunzimea și
modernitatea. Istoria ieroglifică nu este doar o satiră
politică, ci un tratat de antropologie morală, o meditație asupra sfatului și
vicleșugului, asupra liniștii și tiraniei. E o carte pentru toate veacurile –
căci oamenii, cuvântători sau zburători, rămân aceiași: purtători de poftă,
uneori de gând, rareori de adevăr.
Epilog: despre pagubă și rost
Când „pofta lăcomiii cu puterea” se întâlnesc, „paguba” e
inevitabilă. Cantemir o știe, o scrie, o strigă prin simboluri. Însă în acest
strigăt se aude și o chemare la rost, la rânduială, la liniște. E chemarea
înțeleptului către o lume în care Brehnacea nu mai vorbește „în deșărt”, iar
sfatul nu mai este minciună cu ifose de adevăr.
Așadar, să-l citim pe Cantemir nu doar ca pe un cronicar al
intrigilor domnești, ci ca pe un filozof-poet care a știut să spună, cu păsări
și jigănii, ceea ce adesea oamenii nu pot rosti fără pericol: că adevărul e un
foc slab într-o lume uscată – și tocmai de aceea merită păzit cu grijă, până la
capăt.
Imagine: Lăcomie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu