CALEIDOSCOP – Gânduri de ocazie
(încercări pentru volumul al treilea) – 6 iunie 2025
*
Cantemir
– alături de înțelpții lumii.
Prin procedeele „blânde” cei din Sfatul zburătoarelor vor să-l atragă și
pe Guziul Orb
*
„Cătră aceste mai adaosără pre Guziul Orb, carile cu frâmsețea
fetii sale, Helgii, în dragostea a multor jiganii întrasă și a multora minți de
frumsețea ei să nebunisă (că nu mai mult
tăriia vinului în cap decât chipul frumosului în inimă lovește). Cu carea
și părintele său, Guziul, macar că din fire orb și slut era, însă fietecarile
ce-l timpina cu toată lumina privelii îl îndămâna, și de-și feriia mâna de
sărutat, la picioare-i cădea și i să închina (că cine iubește din suflet pre
cel din cămară mare fericire simpte a-i zdvori afară la scară) – (S1). Cu
acesta chip, cine mâna cea scurtă a Guziului a săruta să învredniciia, precum
pre singură Helgea să fie îmbrățășind socotiia, și cine lipicioase și urduroase
melciurile lui a pipăi să norociia precum roa trandafirilor, carii pre obrazul
Helgii să deșchidea, să fie scuturând și iscusită mirosala lor să fie mirosind
i să părea (că precum simțirea în
lucrurile ce-s de simțit lucreadză, așe pomenirea în fantazie tipărită și
zugrăvită ale sale pătrundzătoare sloboade radze) (S2).” – Istoria ieroglifică, Dimitrie Cantemir ( 26 octombrie 1674 - 21 august 1723)
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
Cei din Sfatul Zburătoarelor vor să-l atragă
și pe Guziul Orb, nicidecum pentru că ar fi o făptură interesantă, ci pentru că
fata lui, Helgea, este lamura oricărei comori a frumuseții.
Însuși Cantemir uită de procedee, făcând o pauză pentru a începe cel mai
izbutit portret al unei persoane feminine din literatura română; totodată, el
realizează o antiteză (aproape apocaliptică): Guziul Orb (tatăl) – Helgea
(fata). Mai târziu, cărturarul părăsește această antiteză și născocește alta,
de o mai adâncă înfiorare: Struțocămila (mirele) – Helgea (mireasa). Portretul
literar, la Cantemir, este realizat prin învăluire: prin aluzii, antiteză,
descrierea comportamentului, părerea mulțimii etc. Dacă citim acele descrieri,
portretul se ivește din tăria cuvintelor - proaspăt și imposibil de retușat.
Se știe că Eminescu a citit Divanul...,
însă există doar bănuieli că ar fi luat contact cu Istoria ieroglifică;
totuși, felul în care își descrie Eminescu iubita se aseamănă mult cu felul în
care o descrie Cantemir pe Helgea.
Portretul complet al Helgei îl descoperim
într-un fragment ulterior. Poetul – Cantemir a început portretul Helgei,
înțeleptul – Cantemir a inserat în structura fragmentului și cele două
sentințe.
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
Citate
(din literatură, filosofie și istorie) care analizează noțiuni compatibile cu fragmentul: interes,
lingușeală, prefăcătorie, chipul frumosului, fantezie,
nădejde obraznică.
1) „Reamintim aici aprecierile lui
Nichita despre poetul Dimitrie Cantemir:
Poezia nu ține de prozodie și nici măcar de cuvânt. A
scrie un sonet nu înseamnă că ai făcut o poezie. Nici rima, nici ritmul nu sunt
altceva decât farduri. Poezia se folosește de ele, cum se folosește și de
cuvinte, numai din răsfăț și din întâmplare.
Adevărata istorie a poeziei românești e cu totul alta
decât aceea care ia în considerație numai volumele de versuri.
Primul și cel mai mare poet român este Dimitrie
Cantemir, deși „cel mai mare” pentru poezie trebuie respins, expresia fiind
tributară migrației clasamentelor în zona esteticului în care singura afirmație
de valoare poate fi numai: este poet sau nu este.
Adevărata istorie a poeziei românești trebuie să-și
consemneze nu numai maeștrii prozodiei, ci și marii poeți de dinaintea
prozodiei, căci poet este Sadoveanu în unduitoarele sale naturi vii, poet este
Mateiu Caragiale în aura crailor și poet este Geo Bogza în Cartea
Oltului, durabilă cât Oltul. […]
Istoria ieroglifică,
genială și stranie și unică alcătuire în limba română, este o operă
predestinată nu unei vieți de cititor, ci mai multor vieți puse cap la cap și
străbătute de o conștiință unică. […]
Mirat eu însumi, aplecat asupra textelor, descopăr un
mare înaintaș al lui Eminescu, Arghezi, Blaga, Barbu, Bacovia, un mare înaintaș
egal cu urmașii săi și deci mai tulburător.”
Nichita Stănescu, Cartea de recitire,
Ed. Cartea Românească, București, f. a., p. 11-24.
2) „Când prietenia se bazează
pe interes, ne iubim prietenii pentru propriul nostru bine, iar când se bazează
pe plăcere, îi iubim pentru propria noastră plăcere. În ambele cazuri,
prietenul nu este iubit pentru ceea ce reprezintă el în esenţa sa, ci în măsura
în care ne este util sau plăcut. Asemenea prietenii au deci un caracter
accidental, de vreme ce persoana iubită nu este iubită pentru ceea ce este ea
însăşi, ci întrucât poate oferi fie un avantaj, fie o plăcere.”
– Aristotel
4) „Sunt oameni care simt nevoia de a actiona contrar
propriului lor interes.” – Andre Gide
5) „Omului fals niciodată nu-i lipsesc pretextele.”
–
proverb
6) „Să știi că nicio prefăcătorie nu
rezistă miltă vreme.” – Pitagora
7) „Trupul
omenesc este frumos numai în măsura în care oglindeşte sufletul.” –
Constantin Brâncuși
8) „ Care bătrân poate garanta că nu se va lăsa
stăpânit, târât de ultima lui fantezie? Nimeni dintre noi, chipurile înţelepţi,
nu ştie cum va sfârşi.” –
Honore de Balzac
9) „ Sufletul unei
femei e asemeni trupului ei, doar că poate zbura…”– Sandro Botticelli.
10)
„Nu uita că şi cel mai frumos
trandafir are spini. ” – ?
11)
„Cel care are fantezie dar nu are ştiinţă,
acela e ca o pasăre cu aripi dar fără picioare.
” –
Joseph Joubert (1754 - 1824,
12)
„Oamenii nechibzuiţi, în nădejdea unor bunuri mai mari, lasă ceea ce au în
mână. ” –Aesop , Aesopus,
n. 620
î.Hr. -
d. 560
î.Hr.)
>>>>>>>>>>>>>>>>
Se poate construi un eseu amplu, cu profunzimi eseistice,
morale și culturale, în care Dimitrie Cantemir să fie valorizat ca un spirit de
sinteză, un moralist fin, un poet-filozof în haina alegoriei, portretist
desăvârșit, comparabil – prin observația profundă și expresia simbolică
– cu marii gânditori ai lumii.
Mai jos este realizată o schiță amplă de eseu.
Cantemir – filozoful-poet în haina alegoriei. O lectură
morală și estetică a portretului Helgei din „Istoria ieroglifică”
1. Intrarea în textul alegoric. Cantemir și înțelepții
lumii
Dimitrie Cantemir se află, pe drept cuvânt, în rândul
spiritelor universale: nu doar cărturar, istoric și diplomat, ci și gânditor al
firii omenești, un moralist care îmbină observația cu expresia alegorică,
anticipând atât filozofia modernă, cât și literatura de idei. În fragmentul
ales din Istoria ieroglifică, Cantemir se dovedește nu doar un fin
observator al moravurilor, ci și un portretist cu vocație poetică, dând viață
unei figuri feminine de o strălucire aproape mitică – Helgea – într-o antiteză
tulburătoare cu tatăl ei, Guziul Orb.
2. Portretul prin învăluire. Dincolo de descriere:
aluzia, fantezia, memoria simțurilor
Portretul Helgei se conturează nu printr-o descriere
directă, ci printr-o tehnică subtilă de învăluire: aluzii, hiperbole,
comportamentul celorlalți, fantezia celor ce o privesc. Această construcție
sugerează o viziune estetică aproape modernă, în care frumusețea nu este doar
un atribut fizic, ci un fenomen care se reflectă în mintea și simțirea celorlalți
– „că nu mai mult tăriia vinului în cap decât chipul frumosului în inimă
lovește”. Frumusețea devine astfel forță afectivă, dar și catalizator moral –
un paradox între atracție și orbire, între ideal și pericol.
Această concepție despre „chipul frumosului” amintește de
ideile lui Brâncuși („Trupul e frumos numai în măsura în care oglindește
sufletul”) și ale lui Botticelli („Sufletul unei femei e asemeni trupului ei,
doar că poate zbura”).
3. Guziul Orb și atracția prefăcătoriei. Despre interes,
lingușeală și visul imposibil
Pe lângă portretul poetic al Helgei, Cantemir nu uită să-și
pună haina moralistului. În jurul fetei se strânge o lume avidă, orbită de
frumusețe, dar și de interes și lingușeală. Tatăl – Guziul – orb și
respingător, ajunge să fie curtat doar pentru că este părintele Helgei. Acest
contrast amintește de reflecția lui Aristotel despre prietenia întemeiată pe
folos („nu iubim pentru ceea ce este el în sine, ci pentru ce ne oferă”), dar
și de ironia lui Balzac – „lingușeala presupune un interes” – și de
înțelepciunea ascuțită a proverbelor: „Omului fals nu-i lipsesc pretextele”.
Cantemir creează astfel o alegorie morală a lumii: sub
atracția chipului frumosului, oamenii își pierd discernământul, ajungând la
gesturi ridicole sau chiar degradante – „cine lipicioase și urduroase
melciurile lui a pipăi să norociia…”.
4. Fantezia, memoria și iubirea ca forță de autoamăgire
Cantemir introduce subtil ideea că fantazia și iubirea
pot altera realitatea, atunci când simțirea interioară depășește logica
simțurilor: „așe pomenirea în fantazie tipărită și zugrăvită ale sale
pătrundzătoare sloboade radze”. Fantezia devine astfel o „lumină falsă”, o
iluzie ce înlocuiește adevărul. În acest sens, Cantemir e și precursor al psihologiei
moderne – ca în reflecția lui Joseph Joubert: „Cel cu fantezie fără știință
e pasăre cu aripi, dar fără picioare”.
Este aici și un avertisment împotriva „nădejdii obraznice”
(Aesop): oamenii, atrași de aparențe, uită de realitate și cad pradă propriei
închipuiri. „Care bătrân poate garanta că nu se va lăsa stăpânit de ultima lui
fantezie?” întreba Balzac – iar Cantemir, cu câteva secole mai devreme,
avertizează în limbaj alegoric asupra aceleiași slăbiciuni.
5. Poetul în veșmânt alegoric. Cantemir și moștenirea
eminesciană
Nichita Stănescu nu greșea afirmând că „Dimitrie Cantemir
este primul mare poet român”, deși nu a scris versuri. Istoria ieroglifică
este „genială și stranie și unică”, iar portretul Helgei o dovedește: dincolo
de procedeul alegoric, autorul creează o imagine poetică de neegalat în
literatura noastră premodernă.
Cantemir nu doar că anticipează estetica eminesciană a
iubirii idealizate și inaccesibile, ci o prefigurează chiar: iubita devine icoană
a visului, chip modelator al fanteziei masculine, sursă de aspirație și
pierzanie.
6. Concluzie: un moralist între poeți și un poet între
moraliști
În fragmentul analizat, Cantemir reușește un dublu portret: cel
al Helgei, frumusețea idealizată și ispititoare, și cel al lumii,
orbită de interes, prefăcătorie și fantezie necontrolată. În haina alegoriei,
el este deopotrivă poet, moralist și filozof – un descendent al tradiției
antice și un precursor al literaturii moderne.
„Nu este poet cine scrie versuri, ci cine simte lumea
într-un mod unic și neobosit” – pare să spună Nichita. Iar Cantemir, în chipul
său solemn și iscoditor, este tocmai un asemenea spirit: un poet în limbajul
filozofiei, un filozof în limbajul alegoriei, un judecător tăcut al
sufletului omenesc.
Și un eseu complet cu dimensiuni eseistice, morale și
culturale, construit pe baza fragmentului din Istoria ieroglifică și a
citatelor selectate, în care Dimitrie Cantemir este prezentat ca
„filozof-poet” și spirit de sinteză:
Chipul frumosului și mintea lumii. Dimitrie Cantemir –
filozoful-poet înveșmântat în alegorie
Există în literatura română o operă atât de singulară în
alcătuirea ei, încât pare a fi nu doar scrisă, ci revelată: Istoria
ieroglifică a lui Dimitrie Cantemir. Sub faldurile alegoriei, autorul nu
doar că înfățișează o lume cu animale vorbitoare și întâmplări fantastice, ci o
radiografie a firii umane, o disecție spirituală care pătrunde adânc în umbrele
interesului, ale prefăcătoriei, ale frumuseții înșelătoare și ale nădejdii
nemăsurate. Un astfel de exemplu este portretul Helgei și al tatălui său,
Guziul Orb – fragment care ne încredințează că suntem în fața unui spirit de
sinteză, a unui „filozof-poet” înzestrat cu o capacitate rară de observație și
transfigurare.
Într-un peisaj moral ce amintește de tragediile antice și de
saturația aforistică a vechilor înțelepți, Cantemir ne așază în fața unei
antiteze cu ecouri aproape apocaliptice: Guziul – orb, slut, dar orbit de
propria închipuire, și Helgea – fiica a cărei frumusețe nu mai are nevoie de
nicio poveste, pentru că în sine e o poveste. Așa cum observă comentatorul
modern, Cantemir renunță, pentru o clipă, la convențiile alegorice, pentru a
picta, cu delicatețe și ironie, unul dintre cele mai rafinate portrete feminine
din literatura noastră.
Helgea nu este doar „frumoasă”, ci devine focarul în jurul
căruia se învârte întreaga închipuire a celorlalți. Ea este „lamura comorii
frumuseții”, o apariție care topește granițele dintre realitate și fantezie.
Cantemir nu o descrie frontal, ci o învăluie în sugestii, păreri ale mulțimii,
în reveria contagiunii. Astfel, cel ce-i atinge mâna Guziului crede că o
îmbrățișează pe ea, iar cel ce-i simte urduroșii melci , visează că atinge roua
trandafirilor ce se deschid pe obrazul Helgei. Această transfigurare prin
reverie ne arată, cum spunea Joseph Joubert, că fantezia fără chibzuință e o
pasăre cu aripi, dar fără picioare.
Ceea ce face acest fragment din Istoria ieroglifică
cu adevărat remarcabil este îmbinarea dintre lirismul poetic și înțelepciunea
sentențioasă. Fiecare imagine este însoțită de o judecată morală – cum ar fi
celebra afirmație că „nu mai mult tăria vinului în cap decât chipul frumosului
în inimă lovește” – care arată limpede că frumusețea nu este un simplu decor,
ci un ferment interior, o ispită și o forță de tulburare a minții. Frumusețea
devine instrumentul cu care fantezia modelează realitatea, iar în acest joc,
omul, orbit de nădejdea nemăsurată, se supune visului și se face mic pentru a
se putea strecura în „sfera vitală” a iluziei, așa cum spunea și Balzac despre
lingușitorii de profesie.
Tatăl Helgei, deși „orb și slut”, îi cad la picioare oameni
ce se expun ridicolului cu o îndrăzneală ce ține nu de curaj, ci de orbirea
acelei „nădejdi obraznice” despre care vorbesc proverbele și fabulele vechi.
Aesop, cu finețea sa morală, avertiza: „Oamenii nechibzuiți, în nădejdea unor
bunuri mai mari, lasă ceea ce au în mână.” Guziul este figura celui care,
neavând nimic, crede că i se cuvine totul – doar pentru că posedă, prin Helgea,
o frumusețe de împrumut.
Această răsturnare a valorilor – în care părintele nevrednic
se închipuie demn de omagiul celorlalți doar prin frumusețea fetei – este o
critică fină la adresa vanității omenești. Acel „cine iubește din suflet pe cel
din cămară mare fericire simte a-i zvârli afară la scară” este o ironie
dureroasă: iubirea autentică nu suportă formalismul, ci caută esența, iar cine
iubește în chip josnic, adoră doar vitrina, nu conținutul. Aici, Cantemir se
arată mai aproape de filozofi decât de alegoriști. El gândește cu pana, dar și
cu inima.
În această dublă perspectivă – lirică și morală – Cantemir
anticipează portretistica eminesciană. Dacă, după cum afirmă Nichita Stănescu,
„adevărata istorie a poeziei românești” începe cu Cantemir, atunci Helgea este
una dintre primele Eve ale literaturii române, o ființă de lumină și de mister,
cu rădăcini în fabula antică și cu aripi de vis romantic. La fel ca iubitele
lui Eminescu, Helgea este visul neîmplinit, icoana ideală ce bântuie fantezia
bărbatului slab, naiv sau vanitos.
Mai mult decât un simplu cărturar, Cantemir este aici un
observator al firii umane în cele mai subtile ipostaze ale ei. El înțelege, ca
și Pitagora, că „nicio prefăcătorie nu rezistă multă vreme”, și totuși
zugrăvește acest balet al aparențelor cu o artă cuceritoare. Prin Guziul și
Helgea, Cantemir nu doar creează o scenă de satiră morală, ci o antiteză prin
care înalță un imn poetic inteligenței,
ironiei și frumuseții spirituale. El e, fără îndoială, unul dintre marii
înaintași ai poeziei române – un poet înainte de prozodie, un filozof înainte
de sistem, un moralist înainte de morală.
Astfel, în haina alegoriei, Cantemir se dezvăluie nu doar ca
autor de epocă, ci ca gânditor atemporal. Ca un Brâncuși al cuvântului, el știe
că „trupul omenesc este frumos doar în măsura în care oglindește sufletul”. Iar
în această oglindire, Helgea devine ceea ce nimeni nu poate atinge, și ceea ce
nicio nădejde obraznică nu poate fura: frumusețea vie, fragilă, nobilă – semn
de taină și început de poezie.
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
Mai jos sunt două paragrafe suplimentare, integrate
în stilul eseului precedent, care tratează:
- Relația
lui Cantemir cu literatura universală (La Bruyère, Montaigne,
Cervantes)
- Tema
frumuseții ispititoare în literatura română (Eliade, Sadoveanu, Camil
Petrescu):
În această îmbinare subtilă dintre moralism și poezie,
Dimitrie Cantemir se apropie de marii spiriti ai literaturii universale. Ca și
La Bruyère, el privește lumea prin ochiul ironic al unui moralist care nu
disprețuiește omul, dar îl vede lucid, în rătăcirile și vanitățile sale.
Descrierea lui Guziul, cu îndrăzneala sa ridicolă și vanitatea închipuită, pare
desprinsă din Caracterele francezului, unde prostul este nu doar
limitat, ci sigur de sine, ba chiar expansiv în judecățile lui. Totodată,
Cantemir aduce aminte de Montaigne, cel care împletea observația personală cu
reflecția generală, punând întrebări eterne în forme accesibile. Cantemir scrie
nu ca un dogmatic, ci ca un căutător de sensuri: nu oferă rețete, ci deschide
ochii cititorului spre dedesubturile firii. Cât despre Cervantes, nu e greu de
văzut cum Guziul, acest pretendent iluzoriu orbit de propriile năluciri, are ceva
din tragicul comic al lui Don Quijote: nu în faptele lui, ci în prăpastia
dintre cum este și cum se vede, dintre lumea din afară și închipuirea
dinlăuntru.
Aceeași temă a frumuseții care înalță și pierde, care
mângâie și subjugă, revine cu forță în literatura română modernă. În Domnișoara
Christina de Mircea Eliade, Ileana nu este doar o fecioară ideală, ci o
prezență mitică, a cărei frumusețe capătă aura unei ispite supranaturale –
„prea frumoasă pentru a fi adevărată”, spune naratorul, prins între fascinație
și teamă. În Zodia Cancerului de Sadoveanu, Magda devine întruchiparea
unei feminități sumbre și magnetice, o Helge post-romantică, ale cărei farmece
nu vin din puritate, ci din mister și din capacitatea de a tulbura ordinea
bărbatului. Camil Petrescu duce această ispită în zona lucidității tragice: Ela
din Patul lui Procust este frumoasă, dar golită de consistență morală; o
prezență seducătoare care nu poate iubi, pentru că nu poate rămâne. În toate
aceste ipostaze, frumusețea devine o mască sau o forță: nu e niciodată neutră,
ci acționează, farmecă, stârnește și distruge.
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
Concluzie
În această oglindire a omului în fața frumuseții
ispititoare, Istoria ieroglifică nu se dovedește doar o creație barocă a
începuturilor literaturii române, ci și o meditație universală, care comunică
tainic cu marile tradiții morale și literare ale Europei. Guziul este înfrânt nu de o forță exterioară, ci de
propria închipuire: nu are tăria să respingă total ploconeala celor
înfierbântați când ajung să o vadă pe Helge. Între ironia lui La Bruyère,
scepticismul lui Montaigne și iluzia tragică a lui Cervantes, Cantemir își
așază propriul discurs moral, nuanțat, complex, profund omenesc. Tema
frumuseții care pierde, adânc ancorată în imaginarul românesc de la Eliade la Camil
Petrescu, își are în Cantemir o origine simbolică: frumusețea nu este niciodată
simplă – ea e mereu o poartă între vis și prăbușire, între nădejde și pieire.
Adevărata biruință, sugerează Cantemir, nu stă în a iubi fără măsură, ci în a
cunoaște măsura în iubire.
Bibliografie
- Cantemir,
Dimitrie – Istoria ieroglifică. Ediție critică de Dan Slușanschi,
București: Minerva, 1987.
- Montaigne,
Michel de – Eseuri. Traducere de Alexandru Bogdan, București:
Editura Humanitas, 1993.
- La
Bruyère, Jean de – Caracterele. Traducere de Romul Munteanu,
București: Editura Univers, 1971.
- Cervantes,
Miguel de – Don Quijote de la Mancha. Traducere de Ion Frunzetti și
Edgar Papu, București: Editura Univers, 1984.
- Eliade,
Mircea – Domnișoara Christina, București: Humanitas, 1992.
- Sadoveanu,
Mihail – Zodia Cancerului sau Vremea Ducăi-Vodă, București:
Minerva, 1976.
- Camil
Petrescu – Patul lui Procust, București: Editura pentru Literatură,
1969.Imagine: Admirator
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu