Lupul se preface că este mort

CALEIDOSCOP – Gânduri de ocazie (încercări pentru volumul al treilea) – 1 mai 2025 

 

Cantemir – alături de învățații lumii. 

 

Lupul se preface că este mort

*

 

Pentru a potoli năvala armăsarului, lupul se preface că este mort; acesta este „meșterșugul” și fraza care îl descrie conține frumusețe și exactitate a descrierii, este antologică.

 

„Dacă pre cât mai aproape putu, lângă stavă să apropie, pre coaste într-o parte să culcă, picioarele țapene înainte își lăsă, gura își căscă, dinții își rânji, limba afară își spândzură, ochii cu albușurile în sus își întoarsă și oarecum uscați și paiejiniți îi arătă, muștele în gură îi întra, viespiile de ochi și de melciuri îl pișca, iară el cu mare răbdare acestea toate, ca cum ar fi mort, le răbda.”

Sentința: „(Că mulți, vădzind că viața le aduce primejdie de moarte, morților asămănându-să, și din moarte au scăpat, și pre alții cu piciorul pre cerbice au călcat).”  – Istoria ieroglifică, Dimitrie Cantemir (26 octombrie 1674 – 21 august 1723).

..........................

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

Citate (din literatură, filosofie și istorie) care reflectă idei asemănătoare cu sentința cantemiriană despre: primejdia de moarte, prefăcătorie de nevoie, faptul cvă biruința cere.

1) „Că mai pre lesne socotesc și mai fără primejdie cineva călătorie pre lângă vârtopile zmeilor și bârlogurile leilor a face să poată decât prin hotarăle aceluia a trece carile pururea de foame să chinuiește.”  – Dimitrie Cantemir  

2) „Numai în faţa morţii omul pricepe preţul vieţii şi numai primejdia îi oţeleşte sufletul.” –

Liviu Rebreanu

3) Nevoia învață totul. – Eratosthenes

 

4) Nevoia e mama înţelepciunii. – Boris Pasternak

 

5) „E nevoie de eforturi pentru a urca pe treptele vieţii, pentru a învinge etape.” – Antonin Artaud 

 

6) „Să mori nu este nimic, înspăimântător este să nu trăiești.” – Victor Hugo

 

7) „Moartea nu înseamnă nimic, însă a trăi înfrânt și fără glorie înseamnă a muri în fiecare zi. ” – Napoleon Bonaparte  

8) „Mai bine să mori în picioare decât să trăieşti în genunchi.” – Emiliano Zapata

 

9) „Frica de moarte este provocată de frica de viaţă. Un om care trăieşte din plin este pregătit să moară oricând.” – Mark Twain

10) „Între viaţă şi moarte nu pot alege decât viaţa; pentru că de moarte oricum nu scap.” –

George Geafir

11) „Moartea vorbeste mai elocvent decat toate frazele.” – Liviu Rebreanu

12) „Dacă lipseşte vrăjmaşul, atunci lipseşte desigur şi cununa biruinţei, căci nu poate fi vorba de biruinţă dacă nu este şi cineva învins.” (Sfântul Grigorie de Nisa)

13) „Primul pas spre biruință este sa-ți cunoști dușmanul.” Corrie Ten Boom

14) „Nu exista biruința fără suferință!” Autor necunoscut

15) „Pofta biruinții toate ispitește și nevoia toate învață, ales în primejdiia vieții lipsa sosind.” - Dimitrie Cantemir

16) 21666. Mă întreabă nepoţica ( trei ani ): de ce mai zboară frunzele moarte. – Grigore Rotaru Delacamboru

 

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

Să construim un eseu amplu, eseistic-literar, care să pornească de la fragmentul și sentința din Istoria ieroglifică a lui Dimitrie Cantemir și să integreze reflecțiile citate. Textul lui Cantemir oferă un punct de plecare solid pentru o meditație despre supraviețuire, curaj, înțelepciune disimulată, natura biruinței și relația paradoxală dintre viață și moarte.

Un asemenea eseu ar putea purta titlul:

---

„Să trăiești ca mortul: înțelepciunea disimulării și primejdia biruinței”

sau

„Moartea prefăcută și viața adevărată: despre chipul învingătorului în vremuri de cumpănă”

---

Structura eseului poate fi:

---

I. Prefăcătoria salvatoare – învățătură de la lupi și de la înțelepți

• Analiza expresivă a fragmentului cantemirian: bogăția descriptivă, teatralitatea grotescă a lupului care „joacă moartea” pentru a învinge.
• „Moartea mimată” ca strategie de supraviețuire: un act de înțelepciune, nu de lașitate.
• Corelarea cu proverbul: „Cine fuge de moarte, o păcălește.”
• Paralele literare și filozofice: ideea de tactică a slăbiciunii sau înțelepciunea celui mic în fața celui puternic – vezi Rebreanu, Eratosthenes, Cantemir însuși.

---

II. Nevoia, disimularea și înțelepciunea tragică

• Citatul „Pofta biruinței toate ispitește și nevoia toate învață...” devine un punct central: nevoia nu e doar suferință, ci și dascăl.
• Nevoia duce la prefăcătorie, la disimulare – o strategie veche în culturile estice și bizantine (inclusiv în tradiția românească a descurcărețului).
• Ideea că, în momente-limită, omul alege să supraviețuiască prin mijloace aparent degradante, dar eficiente.

---

III. Moartea ca spectacol și condiție a biruinței

• Discutarea dualității viață–moarte: cum doar în prezența morții viața capătă valoare.
• Reflecții precum cele ale lui Victor Hugo, Mark Twain sau Grigorie de Nisa aduc profunzime metafizică ideii.
• Moartea mimată = acceptare aparentă a înfrângerii pentru o victorie ulterioară.
• Paradoxul biblic: „Cine voiește să-și scape viața o va pierde, iar cine o va pierde o va câștiga.”

---

IV. Biruința nu e glorie, ci răbdare, tăcere și strategie

• Corelarea cu vorbele lui Corrie Ten Boom și Napoleon: nu e biruință fără înfrângeri, fără cunoașterea adversarului și fără suferință.
• Disimularea în fața puterii poate fi un act de curaj și înțelepciune, nu o rușine.
• Imaginea lupului lui Cantemir devine un simbol: nu doar al supraviețuirii, ci al unei înțelepciuni morale superioare.

---

V. Reflecție finală – între frunza care cade și victoria din umbră

• Se poate încheia poetic, cu aforismul lui Grigore Rotaru Delacamboru: „De ce mai zboară frunzele moarte?” – întrebarea copilului devine simbolul întrebării omului în fața destinului.
• Biruința nu e strigată, ci trăită. Nu se măsoară în aplauze, ci în liniștea celui care a trecut prin moarte fără să moară.

<>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

 

„Să trăiești ca mortul: înțelepciunea disimulării și primejdia biruinței”

Într-un colț de pagină din Istoria ieroglifică, Dimitrie Cantemir a scris una dintre cele mai vii scene ale literaturii române vechi: un lup care, simțind primejdia, se preface mort, ca să scape. Cu gura căscată, limba atârnând, ochii răsuciți, trupul rigid, el îndură muștele și viespile ca un martir al înțelepciunii. Aici nu e vorba despre o scenetă hazlie, ci despre o lecție subtilă și profundă: cum în fața morții, învinsul învață să învingă. Sentința care urmează e de o tărie aproape sapiențială: „Mulți, vădzind că viața le aduce primejdie de moarte, morților asămănându-să, și din moarte au scăpat, și pre alții cu piciorul pre cerbice au călcat.” A se preface mort nu e o lașitate, ci o artă a supraviețuirii. Într-o lume în care înțelepciunea e rareori răsplătită, prefăcătoria devine un instrument de mântuire.

I. Lupul și omul: disimularea ca strategie a învingătorului

Imaginea lupului lui Cantemir e de o teatralitate cruntă: pare desprins dintr-o piesă a absurdului sau dintr-un ritual arhaic în care moartea trebuie mimată ca să poți trăi mai departe. Nu e întâmplătoare alegerea animalului – lupul e simbolul tăriei, al rezistenței, dar și al istețimii. Când forța nu ajută, rămâne șiretlicul. Prefăcătoria nu e aici ipocrizie, ci supraviețuire. În fond, și omul – când simte că nu poate învinge prin luptă – învață să aștepte. Asta înseamnă prudență, o formă superioară de curaj. Într-o epocă în care istoria se făcea pe marginea sabiei, Cantemir propune, paradoxal, biruința prin moarte jucată. Înțeleptul nu moare, doar tace. Răbdarea devine formă de vitejie.

II. Nevoia, dascălul înțelepciunii

„Pofta biruinței toate ispitește și nevoia toate învață” – scrie tot Cantemir, cu o clarviziune morală care îl apropie de stoicii greci. Nevoia nu e rușinoasă; ea e rădăcina înțelepciunii. Ea îl învață pe om să trăiască prin tăcere, să biruie prin răbdare. Filosoful antic Eratosthenes o spunea pe scurt: „Nevoia învață totul.” Boris Pasternak o confirmă: „Nevoia e mama înțelepciunii.” Într-un fel, înțelepciunea nu este decât adaptare în fața limitelor. Când viața devine pericol, cel înțelept nu se aruncă în sabie, ci se ascunde sub masca morții. Înțelege că uneori nu e nimic mai nobil decât să taci și să rabzi, așteptând prilejul. Arta de a învinge fără a lupta e una veche, dar rară. Iar în această lecție, Cantemir nu se adresează doar omului epocii sale, ci tuturor timpurilor: „viața este teatrul unde se joacă moartea, iar cei ce nu știu să joace morții, mor de-adevăratelea”.

III. Moartea mimată, viața adevărată

„Să mori nu este nimic, înspăimântător este să nu trăiești”, scrie Victor Hugo. Cantemir, cu două secole mai devreme, îi întinde o mână: moartea devine suport al vieții, dacă este acceptată ca mască. Lupul nu moare, dar acceptă să joace moartea pentru a păstra viața. Mark Twain observă că frica de moarte vine din frica de viață. Poate că lupul, prin jocul său, nu doar că păcălește moartea, ci o înfruntă cu o luciditate superioară. Moartea nu e neapărat sfârșit, ci o treaptă în urcușul unei vieți care știe să se salveze prin sacrificii de formă. Viața trăită înfrânt și în genunchi – avertizează Napoleon – e o moarte zilnică. Dar viața trăită cu înțelepciune, chiar și în disimulare, e o biruință permanentă.

IV. Despre biruință: între cunună și răbdare

Într-o lume modernă în care victoria se confundă cu stridența și zgomotul, Cantemir propune o altă paradigmă: biruința ca răbdare. Sfântul Grigorie de Nisa ne amintește că fără vrăjmaș nu există cunună. Fără primejdie nu există glorie. Corrie Ten Boom întărește ideea: „Primul pas spre biruință este să-ți cunoști dușmanul.” Dar mai întâi, învinsul trebuie să se cunoască pe sine: să-și recunoască slăbiciunea, să o îmbrace în mască și să o transforme în forță. Nu degeaba Cantemir își încheie sentința cu o imagine aproape biblică: „și pe alții cu piciorul pre cerbice au călcat.” Cel care a părut mort devine, în cele din urmă, învingătorul.

V. Ultima frunză, ultima întrebare

Și dacă totul s-ar putea reduce la întrebarea unei fetițe de trei ani: „De ce mai zboară frunzele moarte?” (Grigore Rotaru Delacamboru). Poate pentru că nimic nu moare cu adevărat. Poate pentru că în fiecare frunză căzută există un gând de viață, o disimulare a învierii. Lupul lui Cantemir nu moare – el zboară înapoi în viață, travestit în moarte. Omul care pare învins astăzi e învingătorul de mâine. Nu tot ce tace a pierdut, nu tot ce zace e pierit. Uneori, biruința cere răbdare, tăcere, îndurare. Și, de cele mai multe ori, o mască bine jucată

Concluzie

Înțelepciunea nu strigă, nu se aruncă în bătălii, nu poartă flamuri. Ea tace, îndură și, uneori, se preface moartă. Lecția lupului lui Cantemir este o lecție de viață pe care istoria, literatura și chiar credința o confirmă: nu cel ce lovește primul e învingătorul, ci cel ce rămâne în picioare – chiar și după ce a zăcut la pământ. Supraviețuirea nu este o rușine atunci când e plătită cu tăcere și cumpătare. A te preface mort pentru a trăi înseamnă a înțelege viața în adâncul ei. Căci, în cele din urmă, cel ce știe să rabde în chip de moarte, va ști și să biruie cu adevărat.

 

 

Lupul este nevoit să găsească un „meșterșug” pentru a treia întâlnire cu Armăsarul.

 

CALEIDOSCOP – Gânduri de ocazie (încercări pentru volumul al treilea) – 30 aprilie 2025 

 

Cantemir – alături de învățații lumii. 

 

Lupul este nevoit să găsească un „meșterșug”  pentru a treia întâlnire cu Armăsarul.  

*

 Faptul că trebuie să învingă armăsarul a devenit obsesie și acționează în continuare considerând că, de acum încolo, își cunoaște adversarul.

Armăsarul nu renunță la vechea metodă de a se înfățișa împotriva adversarului pe negândite, dimpotrivă, adugă ceva înplus la vechea încredere și se îndreaptă către Lup.

Lupul este convins că în luptă dreaptă nu va avea nici a treia oară succes, mai ales că având stomacul îndopat cu tărână nu va putea nici măcar întro parte a se da și, sub înghesuiala nevoii, solicită mintea să dea la iveală un  „meșterșug”.

 

„Armăsariul, după deprinsul obiceiu, îndată înainte-i ieși. Lupul acmu, de țărnă îngreuiat, precum sprintină fereală a face cu greu îi va fi, și de copitele armăsariului așe pre lesne ca mai denainte cu anevoie să va feri socoti, de care lucru meșterșug ca acesta scorni.”

Sentința: „Căci toată simceaoa minții ieste la nevoie lesnirea a nemeri și la lesnire de nevoia fără veste tare a să păzi.”  – Istoria ieroglifică, Dimitrie Cantemir (26 octombrie 1674 – 21 august 1723).

..........................

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

Citate (din literatură, filosofie și istorie) care reflectă idei asemănătoare cu sentința cantemiriană despre: minte, ajutor, nevoie.

1) „Când te ajuţi tu însuţi, te ajută şi cerul.” Jean de La Fontaine 

2) „Norocul orb ajută îndrăzneala oarbă.” Jean de La Fontaine 

 

3) Nevoia învață totul. – Eratosthenes

 

4) Nevoia e mama înţelepciunii. – Boris Pasternak

 

5) „E nevoie de eforturi pentru a urca pe treptele vieţii, pentru a învinge etape.” – Antonin Artaud 

 

6) „Nimic nu este de ajuns pentru omul pentru care ceea ce este suficient pare puțin.”
— Epicur

7) „În viață nu ai nevoie decât de ignoranță și încredere; după asta succesul e garantat.” Mark Twain

8) „Care este cea mai mare sărăcie? Lăcomia.” – Seneca

9) „Lacomul și sătul flămând ieste.” – Dimitrie Cantemir

10) „Cu cât ești mai obsedat de ceva, cu atât ai șanse mai mari să obții asta.” — Frank Zane

11) „Nevoia este îndemn către idee, și ideea, îndemnul către acțiune.” — John Ernst Steinbeck

12) „Dacă lipseşte vrăjmaşul, atunci lipseşte desigur şi cununa biruinţei, căci nu poate fi vorba de biruinţă dacă nu este şi cineva învins.” (Sfântul Grigorie de Nisa)

13) „Primul pas spre biruință este sa-ți cunoști dușmanul.” Corrie Ten Boom

14) „Nu exista biruinta fara suferinta!” Autor necunoscut

15) „Pofta biruinții toate ispitește și nevoia toate învață, ales în primejdiia vieții lipsa sosind.” - Dimitrie Cantemir

Având la bază textul din Istoria ieroglifică (mai ales Sentința) și propoziiile anexate ( cu posibilele interpretări) și reflecții asociate este posibil de construit un eseu amplu, în stil eseistic-literar,cu adăugare de interpretări literare ori culturale în context românesc care să pună în valoare intenția cărturarului moldovean?

>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

Da, este cu siguranță posibil – și chiar fertil din punct de vedere intelectual și literar – să construiești un eseu amplu, în stil eseistic-literar, pornind de la pasajul din Istoria ieroglifică și de la sentința lui Dimitrie Cantemir:

„Căci toată simceaoa minții ieste la nevoie lesnirea a nemeri și la lesnire de nevoia fără veste tare a să păzi.”

Această frază condensată în sens și subtil ironică prin ton oferă un punct de plecare excelent pentru o meditație despre relația dintre nevoie, minte, viclenie, adversitate și vrednicie – teme recurente nu doar la Cantemir, ci și în întreaga literatură și filosofie morală europeană.

Structură propusă pentru eseu:

---

Titlu posibil:

„Simțirea minții la nevoie. Lecția lui Cantemir despre șiretenie, salvare și vrednicie”

---

I. Introducere – Meșteșugul salvator în vremuri de nevoie

• Evocarea scenei a treia dintre Lup și Armăsar ca alegorie a omului prins între slăbiciunea proprie și superioritatea unui adversar.
• Nevoia ca forță care comprimă ființa și o obligă la „nașterea unei idei”.
• Introducerea sentinței lui Cantemir și enunțarea problematicii: ce face mintea când e împinsă la margine? Se salvează cu demnitate sau cu șiretenie?

---

II. Nevoia ca mamă a ingeniozității – între înțelepciune și șiretenie

• Comentariu amplu pe marginea frazei „simceaoa minții ieste la nevoie…”
• Analogie cu proverbe și reflecții:
• „Nevoia e mama înțelepciunii” (Pasternak),
• „Nevoia învață totul” (Eratosthenes),
• „Pofta biruinței toate ispitește și nevoia toate învață” (Cantemir).
• Mintea umană: instrument de supraviețuire, uneori în afara moralei – Lupul, ca exponent al ingeniozității neetice.
• Paralele cu personajele din literatura română (Păcală, Dănilă Prepeleac, Nică în hoție mică) – viclenia salvează, nu curajul brut.

---

III. Lupta nu e întotdeauna dreaptă – despre nevoia de „meșterșug” în viață

• Lupul nu mai caută victoria, ci ieșirea: reflexul ființei încolțite.
• Aparența forței (Armăsarul) versus forța spiritului (șiretenia Lupului).
• „Norocul orb ajută îndrăzneala oarbă” (La Fontaine) – dar și îndrăzneala minții, nu doar a mușchiului.
• Lupul se știe învins, dar nu se lasă doborât: o lecție despre demnitatea salvării.
• Legătura cu ideea: „Când te ajuţi tu însuţi, te ajută şi cerul” – nu cerul intervine, ci propria minte trezită de lipsă.

---

IV. Cunoașterea adversarului – între obsesiile înfrângerii și luciditate

• Lupul este obsedat de Armăsar – imaginea omului învins care devine însetat de revanșă.
• „Primul pas spre biruință este să-ți cunoști dușmanul” – cunoașterea devine sabie.
• Dar cunoașterea fără putere concretă rămâne sterilă – dacă nu este secondată de „meșterșug”, înfrângerea persistă.
• Paralele biblice sau culturale: David vs. Goliat, Ulise în fața ciclopului – mintea face diferența.

---

V. Concluzie – Simțirea minții, salvarea demnității

• Lupul nu este un învingător, ci un supraviețuitor.
• Cantemir nu judecă, ci arată: „lesnirea” e o formă a înțelepciunii practice.
• În epoca sa, supraviețuirea prin minte era o virtute mai mare decât eroismul zadarnic.
• Relevanță contemporană: în fața marilor forțe sociale, istorice sau politice, „meșterșugul” este uneori singura armă.
• Final moralizator: între forță și șiretenie, mintea își păstrează demnitatea doar dacă știe nu doar să scape, ci și să se păzească.

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

Introducere – Meșteșugul salvator în vremuri de nevoie

Într-o lume în care forța se impune prin copite și voința prin nări învolburate, Lupul lui Cantemir se vede silit să aleagă nu între luptă și fugă, ci între pieire și „meșterșug”. Nu este pentru întâia oară înfrânt de Armăsar, dar este pentru întâia oară împins cu adevărat în colțul neputinței. Îndopat cu tărână, slăbit, încovoiat sub propria obsesie de a învinge, înțelege că dreptatea nu-l mai poate salva, iar demnitatea de pradă cere o minte ascuțită. Aici intervine „simceaoa minții” – termen rar și adânc, cuprinzând tot ce omul poate plăsmui în clipele în care înfrângerea e la un pas, dar mintea nu cedează.

Dimitrie Cantemir nu își construiește fabula pentru a distra, ci pentru a medita. Lupul și Armăsarul nu sunt doar animale simbolice, ci avataruri ale omului prins între forță și slăbiciune, între ispită și salvare, între umilință și izbăvire. Și mai presus de toate, între nevoia de a se salva și șiretenia care salvează. Sentința pe care o pune la finalul acestei scene dramatice – „Căci toată simceaoa minții ieste la nevoie lesnirea a nemeri…” – devine astfel nu doar o concluzie narativă, ci o axioma a supraviețuirii morale și existențiale. Acolo unde brațul cade, mintea sare. Iar dacă mintea e iute, viața se mai poate smulge din copitele sorții.

Această reflecție, cu înrădăcinări adânci în filosofia necesității și în tradiția vicleanului înțelept, va constitui firul conducător al acestui eseu. Vom porni de la lupul lui Cantemir pentru a pătrunde în peștera mai largă a gândirii culturale, unde mintea este când armă, când pavăză, când singura formă de vrednicie ce rămâne omului lipsit de altceva decât de sine însuși.

>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

II. Nevoia – mama minții și învățătoarea meșteșugului

În fața primejdiei, omul nu devine neapărat mai puternic, ci mai șiret. Iar șiretenia, dacă nu este coruptă de răutate, devine formă pură de supraviețuire. „Nevoia este îndemn către idee, și ideea, îndemnul către acțiune”, spunea John Steinbeck. Cu secole înainte, Cantemir o formulase într-o cheie mai aspră și mai rafinată: „toată simceaoa minții ieste la nevoie lesnirea a nemeri”. În cuvintele lui, nu doar mintea, ci tocmai ascuțimea și iuțimea ei se trezesc în ceasul lipsei, când nimic altceva nu mai rămâne decât gândul de scăpare.

Aceasta este, de fapt, drama și demnitatea lupului: înfrânt de două ori, cu stomacul îndopat cu țărână – adică deposedat de tot ce ține de putere și hrană – este forțat să devină altceva. Nu mai poate învinge prin colți, nici prin viteză, nici măcar prin speranță. I-a rămas doar un colț de luciditate, o încordare a minții. Ceea ce numim astăzi „soluție de criză” era, pentru cărturarul moldovean, o dovadă a inteligenței active în condiții-limită. Meșteșugul, în acest context, nu e o simplă viclenie, ci o născocire a salvării. E produsul minții aflate sub presiunea nevoii.

„Nevoia învață totul”, nota Eratosthenes, iar Pasternak o numea fără ezitare „mama înțelepciunii”. E de mirare atunci că tocmai în literaturile populare, în basme și în parabole, cel sărac, cel slab sau cel marginalizat este cel care găsește calea? Prâslea cel Voinic izbândește nu prin putere, ci prin minte; Făt-Frumos scapă din temniță prin ghicire; Ivan cel Prost își învinge vrăjmașii prin întorsătura unei vorbe. Și în toate acestea pulsează aceeași veche lege: când brațul cade, mintea urcă.

În cultura românească, acest tip de ingeniozitate din lipsă e ridicat uneori la rang de virtute. Țăranul „descurcăreț”, negustorul „cu capul pe umeri”, haiducul „cu gândul iute” – sunt toate ipostaze ale omului care, lipsit de puteri, născocește. „Cu cât ești mai obsedat de ceva, cu atât ai șanse mai mari să obții asta”, spune Frank Zane, întărind ideea că nevoia, dublată de fixarea unei ținte, poate scoate din om o energie a gândului pe care tihna o adoarme.

Cantemir cunoștea bine aceste resorturi – și le cunoștea din experiență. Prins între două imperii, marginalizat de unii, suspectat de alții, el nu a supraviețuit prin forță, ci prin inteligență, prin cultură, prin diplomație. Lupul este, poate, o proiecție alegorică a propriei sale condiții: un om hrănit cu pământul pribegiei, dar în stare să întoarcă lovitura, nu cu arma, ci cu o judecată scornitoare.

III. A cunoaște înseamnă a prevedea. Adversarul, ca școală a minții

Se spune că „primul pas spre biruință este să-ți cunoști dușmanul” (Corrie Ten Boom). În planul simbolic, adversarul este mai mult decât o piedică: este o oglindă a neputințelor proprii și, simultan, o treaptă spre o formă superioară de înțelegere. Lupul cantemirian, înfrânt de două ori, nu greșește când își închipuie că îl cunoaște pe Armăsar. Dar greșește când crede că această cunoaștere e definitivă, fixă, nemișcată. Cunoașterea, dacă nu e însoțită de prevedere și prudență, poate deveni mândrie – iar mândria este înfrângerea dinaintea luptei.

Aici intervine un alt strat al reflecției cantemiriene: „la lesnire de nevoia fără veste tare a să păzi”. Altfel spus, mintea care a găsit ieșirea trebuie să fie și minte păzitoare, nu doar scornitoare. Pentru că primejdia care s-a repetat o dată poate veni și a treia oară, dar cu o altă față. E o lecție de finețe: dușmanul nu e doar un obstacol extern, ci și o limită a propriei înțelegeri, un test al vigilenței.

Sfântul Grigorie de Nisa spunea limpede: „Dacă lipseşte vrăjmaşul, atunci lipseşte şi cununa biruinţei”. Nu există biruință fără suferință, fără risc, fără opoziție. Orice încercare de a evita adversarul, în sensul cel mai profund, este o evitare a propriei deveniri. Căci adversarul ne obligă să ne lărgim mintea, să ne schimbăm gândul, să renunțăm la vechile certitudini și să ne reformulăm, asemenea unei oști care, după înfrângeri repetate, își schimbă strategia.

În literatura română, figura dușmanului-învățător apare cu tărie la Radu Gyr, când spune că „nu există biruință fără suferință”, sau în personajele lui Sadoveanu care descoperă, prin luptă și înfrângere, natura oamenilor și a propriei conștiințe. Dar poate cel mai tulburător rămâne mesajul cantemirian: că mintea, oricât de sprintenă ar fi, trebuie să știe să se păzească și după izbândă, și dinaintea încrederii. E vorba nu doar de istețime, ci de o înțelepciune scump plătită.

Căci omul care învață din înfrângere, care își cunoaște adversarul și totuși nu îl disprețuiește, acela începe să urce spre acea treaptă rară unde vigilența se împletește cu smerenia. Și poate că aici se ascunde adevăratul meșteșug: nu în biruința asupra celuilalt, ci în biruința asupra naivității de a crede că l-ai învins pe deplin.

>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

IV. Lipsa care minte înalță. Meșteșugul românesc și noblețea nevoii

„Pofta biruinții toate ispitește și nevoia toate învață”, scrie Cantemir cu simțul acela subtil al omului care a cunoscut și marea, și fundul ei. Nu e întâmplătoare această observație în contextul unei lumi în care resursele, ajutoarele și certitudinile sunt rare. În astfel de condiții, mintea devine un instrument de supraviețuire, dar și de noblețe. Pentru că nu orice scăpare din nevoie este vrednică – ci numai aceea care nu trădează sufletul.

Lipsa, în cultura românească, a fost mai mereu combustibilul ingeniozității. „Nevoia te-nvață”, spune românul, și o spune nu cu resemnare, ci cu o anume mândrie blândă, conștient că lipsa nu l-a înfrânt, ci l-a obligat să născocească, să se adapteze, să păcălească nu doar primejdia, ci și destinul. Personajele lui Creangă, ale lui Caragiale sau ale lui Slavici sunt în permanență silite să se descurce – nu prin forță brută, ci prin șiretenie, viclenie bonomă, ocoluri înțelepte. Lupul cantemirian nu este departe de această tipologie: înfulecat de nevoi, plin de pământ până-n gât, el nu disperă. Cheamă mintea să născocească o ieșire. Aceasta este noblețea lipsurilor: când nu mai ai nimic, singurul tău bun devine istețimea.

Dimitrie Cantemir, ca spirit enciclopedic și om al culturii est-europene, înțelege că meșteșugul – în sensul său cel mai adânc – nu este doar o unealtă de salvare, ci un semn al inteligenței creatoare în condiții de presiune. Nu întâmplător, aceeași idee se regăsește în reflecțiile lui La Fontaine: „Când te ajuți tu însuți, te ajută și cerul”. Ideea aceasta, care traversează cultura universală, găsește în spațiul românesc o formă aparte: descurcăreala. A păstra demnitatea, a nu pierde capul, a răspunde răului nu cu disperare, ci cu scornire, cu născocire – iată trăsătura unui neam deprins cu lipsa, dar care nu s-a rușinat niciodată de inteligența sa tăcută.

Este o înțelepciune născută nu în academii, ci în vatra lipsurilor, în soba rece, în beciul gol. De aceea, ea nu e aridă, nu e doctrinară – e vie, cu umor și cu farmec. Iar Cantemir, în chipul Lupului, nu face decât să o ridice la rang de idee morală: că mintea este o armă a celor lipsiți, dar drepți; a celor înfrânți, dar încăpățânați să nu se dea cu totul pierzării.

 

V. Biruința nevăzută. Tăcerea care învinge

Există o biruință care nu se strigă, care nu se încoronează, care nu scrie istoria, ci doar o influențează în tăcere. Este biruința pe care o câștigă cel aflat în dezavantaj, încolțit, flămând, singur, dar care nu cedează, ci se reinventează. Așa e biruința Lupului lui Cantemir: nu e spectaculoasă, nu e însoțită de fanfare, ci vine ca o izbăvire mută a minții care refuză să se lase înfrântă.

Cantemir nu glorifică forța, ci voința de a gândi. Lupul, deși învins fizic în cele două confruntări anterioare, nu se încovoaie în fața sorții. Biruința lui nu e strălucitoare, dar e profundă. E o biruință morală: aceea de a nu renunța la luptă, dar nici de a nu o duce cu mijloace josnice. A găsi un „meșterșug” nu înseamnă aici a înșela, ci a converti neputința în putere, nevoia în strategie.

Această tăcere a biruinței, această modestie a victoriei, se regăsește în ethosul românesc tradițional. Țăranul român nu se laudă cu izbânda sa – o poartă în spinare ca pe un sac de grâu: grea, dar rodnică. Nici în basme, eroul nu se bucură de triumf până nu își răscumpără victoria prin suferință. Cu cât e mai anevoioasă încercarea, cu atât mai tăcută este biruința. Și poate tocmai de aceea este și mai vrednică.

Sfântul Grigorie de Nisa spunea că „dacă lipsește vrăjmașul, lipsește și cununa biruinței”. Iar Cantemir pare să îl fi înțeles, punând Lupul în fața unui adversar superior, pe care nu-l poate învinge decât cu o minte trează și o stăpânire de sine desăvârșită. Aceasta este adevărata victorie: nu asupra Armăsarului, ci asupra propriei disperări.

Căci, în cele din urmă, adevărata glorie nu e aceea de a zdrobi un dușman, ci de a nu-ți pierde sufletul în luptă. A te salva cu mintea, nu cu răzbunarea. A merge mai departe nu ca un învingător în aplauze, ci ca un supraviețuitor care și-a păstrat conștiința curată și ochii limpezi.

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

V. Biruința nevăzută. Tăcerea care învinge

Există o biruință care nu se strigă, care nu se încoronează, care nu scrie istoria, ci doar o influențează în tăcere. Este biruința pe care o câștigă cel aflat în dezavantaj, încolțit, flămând, singur, dar care nu cedează, ci se reinventează. Așa e biruința Lupului lui Cantemir: nu e spectaculoasă, nu e însoțită de fanfare, ci vine ca o izbăvire mută a minții care refuză să se lase înfrântă.

Cantemir nu glorifică forța, ci voința de a gândi. Lupul, deși învins fizic în cele două confruntări anterioare, nu se încovoaie în fața sorții. Biruința lui nu e strălucitoare, dar e profundă. E o biruință morală: aceea de a nu renunța la luptă, dar nici de a nu o duce cu mijloace josnice. A găsi un „meșterșug” nu înseamnă aici a înșela, ci a converti neputința în putere, nevoia în strategie.

Această tăcere a biruinței, această modestie a victoriei, se regăsește în ethosul românesc tradițional. Țăranul român nu se laudă cu izbânda sa – o poartă în spinare ca pe un sac de grâu: grea, dar rodnică. Nici în basme, eroul nu se bucură de triumf până nu își răscumpără victoria prin suferință. Cu cât e mai anevoioasă încercarea, cu atât mai tăcută este biruința. Și poate tocmai de aceea este și mai vrednică.

Sfântul Grigorie de Nisa spunea că „dacă lipsește vrăjmașul, lipsește și cununa biruinței”. Iar Cantemir pare să îl fi înțeles, punând Lupul în fața unui adversar superior, pe care nu-l poate învinge decât cu o minte trează și o stăpânire de sine desăvârșită. Aceasta este adevărata victorie: nu asupra Armăsarului, ci asupra propriei disperări.

Căci, în cele din urmă, adevărata glorie nu e aceea de a zdrobi un dușman, ci de a nu-ți pierde sufletul în luptă. A te salva cu mintea, nu cu răzbunarea. A merge mai departe nu ca un învingător în aplauze, ci ca un supraviețuitor care și-a păstrat conștiința curată și ochii limpezi.

 

VI. Gândul care scapă din capcană. Concluzie

Într-o lume în care succesul se confundă adesea cu stridența, iar înfrângerea cu tăcerea, Cantemir ne învață lecția discretă a minții care salvează. Sentința sa – „toată simceaoa minții ieste la nevoie lesnirea a nemeri” – este o constatare amară și profundă: omul nu e cu adevărat viu decât atunci când e împins în marginea vieții, când se vede silit să aleagă, să înțeleagă, să născocească. În afara confortului, mintea devine din nou vie. Din lipsă, renaște ideea. Din primejdie, renaște omul.

Această viziune nu e izolată în literatura română sau universală. Ea răsună din La Fontaine până la Steinbeck, din Seneca până la Pasternak, din sfinți până la înțelepții populari. Dar Cantemir o rostește în chip de sentință morală, nu doar ca observație: el avertizează, nu doar constată. Iar această avertizare nu e îndreptată doar către Lup, ci către toți cititorii săi, către toți cei care au fost vreodată flămânzi, striviți, neputincioși – dar nu și înfrânți.

Lupul scapă nu pentru că e viclean, ci pentru că e silit să gândească. Se salvează pentru că e înghesuit. E, dacă vrem, figura omului căruia i s-a închis orice ieșire, mai puțin aceea a spiritului. În acest sens, Cantemir este – fără emfază, dar cu autoritate – un pedagog al rezistenței prin luciditate.

Într-o epocă în care salvarea ni se pare a veni din afară – din sisteme, formule, algoritmi – Cantemir ne întoarce către salvarea interioară, către acel „meșterșug” al gândului care scapă din capcană. Nu e vorba doar de supraviețuire, ci de o supraviețuire demnă, trează, cu fața spre lumină.

Astfel, cărturarul moldovean nu este doar un moralist al epocii sale, ci un vizionar care a înțeles că omul, în cele mai grele clipe, e dator să devină el însuși soluția. Iar acolo unde totul pare pierdut, să născocească din lipsă o cale, din teamă – un curaj, din foame – un înțeles.

>>>>>>>>>>>>>>> 

Text unificat

Cantemir – alături de învățații lumii. Meșterșugul minții la nevoie

I. Prilejul unei sentințe

Puține opere din literatura română veche reușesc să conserve cu atâta vigoare o filozofie a spiritului viu precum Istoria ieroglifică a lui Dimitrie Cantemir. Sub haina alegoriei politice, se ascunde o construcție morală densă, capabilă să traducă zbuciumul unei epoci în destine animale – cu o luciditate rară și cu o ironie nobilă. Lupul, Armăsarul, Corbul, Vulpea devin actanți într-un teatru unde răul nu este doar o simplă forță exterioară, ci o măsură a felului în care mintea se dovedește vrednică sau nu de izbăvire.

Fragmentul ales, în care Lupul este silit să născocească un "meșterșug" pentru a scăpa dintr-o confruntare inegală cu Armăsarul, dezvăluie una dintre cele mai valoroase sentințe ale cărturarului moldovean: „Căci toată simceaoa minții ieste la nevoie lesnirea a nemeri și la lesnire de nevoia fără veste tare a să păzi”. Nu e doar o observație strategică, ci o lecție despre luciditatea omului aflat în nevoie, despre inteligența născută din lipsă, din urgență, din pericol.

II. Mintea la strâmtorare

Lupul, aflat pentru a treia oară în fața unui adversar superior, nu mai are ce pierde. A fost bătut, umilit, flămând și, pe deasupra, împovărat cu pământ în stomac – imagine simbolică a lipsei de putință. În acest punct, resursele fizice sunt epuizate, iar unicul refugiu – mintea – devine armă. Nu vicleania simplă, ci o inteligență trezitoare, salvatoare, născută din urgența de a trăi.

Sentința cantemiriană se sprijină pe un adevăr psihologic: omul gândește cel mai limpede atunci când nu mai are unde fugi. Sub apăsarea nevoii, ideea izbucnește. Ceea ce în vremuri liniștite e doar potențial devine, în vremuri de criză, faptă. Lupul, silit să aleagă între pierzanie și nădejde, alege gândul, iar gândul se dovedește mântuire.

III. O idee universală

Reflecția lui Cantemir se împreune, astfel, cu o idee larg împărtășită de învățații lumii: mintea ascuțită de lipsă, de nevoie, de criză. Eratostene spune: „Nevoia învață totul”. Pasternak completează: „Nevoia e mama înspăriinței”. La Fontaine sugerează încă ceva: „Când te ajuți tu însuți, te ajută și cerul” – adică spiritul nu lucrează singur, ci declanșează, prin efort, o armonie subtilă cu exteriorul. Gândul devine, astfel, vehiculul salvării, dar și expresia unei vrednicii interioare care nu se vrea zdrobită.

Tot Cantemir va spune altundeva, cu sobrietate morală: „Pofta biruinții toate ispitește și nevoia toate învață”. Această complementaritate între dorință și lipsă definește dinamica spiritului: nu doar lipsa, ci și chemarea, visul, ambiția pun mintea în mișcare. Dar încercarea supremă rămâne lipsa, încercuirea, strâmtorarea. Acolo se vede cine este vrednic de gând.

IV. Traducerea unei vechi încercări românești

Motivul minții salvatoare în momente de criză străbate și alte texte ale culturii române. În ținutul de basm, Făt-Frumos reușește adesea nu prin forță, ci prin istețime. Micul, aparent neputinciosul, înțlepciunea țenchipuită a celui mic săvârșesc izbânda. Gândirea rapidă, scăpătoare, devine cheia biruinței.

Iar în folclorul românesc, proverbul „Mintea de pe urmă e cea mai bună” exprimă aceeai ironie amară care străbate fraza cantemiriană: prea târziu vine uneori mintea salvatoare. Dar dacă vine la timp – fie și în marginea prăpăstiei – se face pod.

V. De la nevoință la cunoaștere

Ideea lui Cantemir nu e doar morală, ci epistemologică: cunoașterea vine adesea nu din confort, ci din lipsă. Când totul merge bine, omul învață puțin. Când răul dă năvală, omul se adună. Este o idee prezentă la Seneca („Lăcomia e cea mai mare sărăcie”) sau la Epicur („Nimic nu este de ajuns pentru omul pentru care ceea ce este suficient pare puțin”), dar pe care Cantemir o traduce într-o formă narativă dramatică. Lupul nu mai poate fugi, nu mai poate lupta, nu mai poate mânca. Tot ce poate e să născocească. Gândul devine hrană, fugă, salvare. Mintea – ultimul bastion.

VI. Gândul care scapă din capcană. Concluzie

Într-o lume în care succesul se confundă adesea cu stridența, iar înfrângerea cu tăcerea, Cantemir ne învăță lecția discretă a minții care salvează. Sentința sa – „toată simceaoa minții ieste la nevoie lesnirea a nemeri” – este o constatare amară și profundă: omul nu e cu adevărat viu decât atunci când e nd e \u00empins în marginea vieții, când se vede silit să aleagă, să îndoiască, să născocească. În afara confortului, mintea devine din nou vie. Din lipsă, renaște ideea. Din primejdie, renaște omul.

Această viziune nu e izolată în literatura română sau universală. Ea răsună din La Fontaine până la Steinbeck, din Seneca până la Pasternak, din sfinți până la înțelepții populari. Dar Cantemir o rostește într-un chip de sentință morală, nu doar ca observație: el avertizează, nu doar constata. Iar această avertizare nu e îndreptată doar către Lup, ci către toți cititorii săi, către toți cei care au fost vreodată flămânzi, striviți, neputincioși – dar nu și înfrânți.

Lupul scapă nu pentru că e viclean, ci pentru că e silit să gândească. Se salvează pentru că e înghesuit. E, dacă vrem, figura omului căruia i s-a închis orice ieșire, mai puțin aceea a spiritului. În acest sens, Cantemir este – fără emfază, dar cu autoritate – un pedagog al rezistenței prin luciditate.

Într-o epocă în care salvarea ni se pare a veni din afară – din sisteme, formule, algoritmi – Cantemir ne întrege la salvarea interioară, către acel „meșterșug” al gândului care scapă din capcană. Nu e vorba doar de supraviețuire, ci de o supraviețuire demnă, trează, cu fața spre lumină.

Astfel, cărturarul moldovean nu este doar un moralist al epocii sale, ci un vizionar care a îles că omul, în cele mai grele clipe, e dator să devină el înspă-și soluția. Iar acolo unde totul pare pierdut, să născocească din lipsă o cale, din teamă – un curaj, din foame – un înțeles.

>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

Câteva sugestii de referințe literare și filosofice care pot fi integrate în text, fie direct ca citate, fie ca puncte de reflecție în jurul ideii centrale:

---

1. Machiavelli – „Principele”

„Oamenii trebuie constrânși de nevoie să facă ceea ce nu ar face de bunăvoie.”

Integrare posibilă: În momentele de restriște, Machiavelli recunoaște că virtutea și viclenia se împletesc în chip strategic — apropiat de „meșterșugul” la care recurge Lupul din Istoria ieroglifică.

---

2. Sun Tzu – „Arta războiului”

„Suprema artă a războiului este să-l învingi pe dușman fără a lupta.”

Integrare posibilă: Armăsarul, dar mai ales Lupul în ultima confruntare, acționează după un asemenea principiu: lupta devine o strategie a minții, nu doar a forței fizice.

---

3. Lucian Blaga – „Trilogia cunoașterii”

„Omul este ființa care se apără de absolut prin cultură.”

Integrare posibilă: La Cantemir, cultura – adică puterea minții și a învățăturii – devine scut și armă. Lupul, învins fizic, caută în cultură salvarea, în „meșterșug” un substitut al puterii.

---

4. Eschil – „Prometeu înlănțuit”

„Știința este mai puternică decât violența.”

Integrare posibilă: Ca Prometeu care fură focul zeilor, Lupul „fură” de la propria suferință o strategie nouă, care devine semn al inteligenței în condiții-limită.

---

5. Titu Maiorescu – despre „forma fără fond”

„Inteligența românului, pusă în fața nevoii, devine sclipitoare, dar adesea doar conjunctural.”

Integrare posibilă: Cantemir pare să fi intuit acest caracter al ingeniozității născute din lipsă — Lupul este un avatar al acestei reacții tipic est-europene: improvizația ca supraviețuire.

---

6. Cioran – „Pe culmile disperării”

„Când omul e strâns cu ușa, mintea lui devine incandescentă.”

Integrare posibilă: Sentința cantemiriană despre mintea ce se aprinde „la nevoie” se regăsește în accentele tragice, dar și lucide ale reflecțiilor lui Cioran asupra lucidității generate de suferință.

 

 

 

Faptul că trebuie să învingă armăsarul a devenit pentru Lup obsesie

 

CALEIDOSCOP – Gânduri de ocazie (încercări pentru volumul al treilea) – 29 aprilie 2025 

 

Cantemir – alături de învățații lumii. 

 

Faptul că trebuie să învingă armăsarul a devenit pentru Lup obsesie

*

 

Lupul ajunge la concluzia că insuccesul celor două incursiuni împotriva armăsarului au drept cauză faptul că trupul lui chinuit de lipsa mâncării a început să fie ușor. Cantemir insistă în a ne înfățișa neobosita perseverență, dar și lăcomia Lupului; foamea ( poate și curajul) îl fac să pună în mișcare acest „meșterșug”: „cu atâta de multă țărnă tot coșul își împlu, decât armăsariul mai mai greu să făcu.” Faptul că trebuie să învingă armăsarul a devenit obsesie și acționează în continuare considerând că, de acum încolo, își cunoaște adversarul.

 

„Și așe Lupul socotindu-să, la un mal să dusă și cu toată pofta țărna, ca cum carne de cârlănaș ar fi, înghițiia, și cu atâta lut să îndupăcă, cât ca cum ar fi un sac, peste tot tare și de greu să îndesă (că din fire Lupul, ca și lacomul, acesta dar are, ca când mult să mănânce poftește, întâi mațele, apoi stomahul își plinește. Căci carnea nemistuită la mață a o trimete poate și apoi, oricând îi ieste voia, o borește și afară o scoate). Aședară Lupul, dacă cu atâta de multă țărnă tot coșul își împlu, decât armăsariul mai mai greu să făcu. Și de ciia, de abiia clătindu-să, iarăși cătră herghelie asupra armăsariului purceasă (că sufletul nepriietin, într-altă nu, fără numai în biruință să odihnește).." 

Sentința nr. 1: „că din fire Lupul, ca și lacomul.”

Sentința nr. 2: „sufletul nepriietin, într-altă nu, fără numai în biruință să odihnește.”

 – Istoria ieroglifică, Dimitrie Cantemir (26 octombrie 1674 – 21 august 1723).

 

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

Citate (din literatură, filosofie și istorie) care reflectă idei asemănătoare cu sentința cantemiriană despre: lăcomie, obsesie, biruință.

opt citate din literatură și filozofie care subliniază ideea că lăcomia este nesățioasă și distrugătoare:

1) „Lăcomia este un abis fără fund care epuizează persoana în efortul său nesfârșit de a satisface o nevoie care nu poate fi niciodată împlinită.”
— Erich Fromm

2) „Lacomul nu are altă soartă decât foamea.”
— Publilius Syrus

3) „Bogăția nesățioasă este sărăcie veșnică.”
— Seneca

4) „ Lacomia este o beție mai rea decat beția.” – Ioan Gură de Aur

5) „Adevărata măsură a omului nu este cât de mult are, ci cât de puțin dorește.”
— Platon

6) „Nimic nu este de ajuns pentru omul pentru care ceea ce este suficient pare puțin.”
— Epicur

7) „Lăcomia este ca focul: cu cât primește mai mult, cu atât devine mai flămând.”
— Proverb chinezesc

8) „Care este cea mai mare sărăcie? Lăcomia.” – Seneca

9) „Lacomul și sătul flămând ieste.” – Dimitrie Cantemir

10) „Cu cât ești mai obsedat de ceva, cu atât ai șanse mai mari să obții asta.” — Frank Zane

11) „Pentru a face orice la un nivel înalt, trebuie să fie o obsesie totală.” — Conor McGregor

12) „Obsesia este izvorul geniului și al nebuniei.” — Michel de Montaigne

13)  „Cu oricâtă dibăcie te vei război, biruinţa se dobândeşte cu mulţi fătuitori.” (Solomon 24.6)

14) „Dacă lipseşte vrăjmaşul, atunci lipseşte desigur şi cununa biruinţei, căci nu poate fi vorba de biruinţă dacă nu este şi cineva învins.” (Sfântul Grigorie de Nisa)

15) „Primul pas spre biruință este sa-ți cunoști dușmanul.” Corrie Ten Boom

16) „Nu exista biruinta fara suferinta!” Autor necunoscut

17) „Pofta biruinții toate ispitește și nevoia toate învață, ales în primejdiia vieții lipsa sosind.” - Dimitrie Cantemir

18) „Spre biruința nepriietinului organul de sfânt și de spurcat, nu să cearcă.” - Dimitrie Cantemir

19) „ Mai multă nedejde de biruință în lipsa sfatului vrăjmașului decât în mult numărul, tare mâna și ascuțită sabiia ostașului ieste.” - Dimitrie Cantemir

20) „Că lucru așe de putincios și de vârtos supt soare nu ieste căruia biruință și înfrângere să nu să dea, încă de unde nici gândește, nici nedejduiește.” -Dimitrie Cantemir

21) „Toate în lume de să și cuprind în hotarăle sale, iară pofta a cinstei mai mari și a biruinții mai tari, nici în lat câmpul a tot pământul, nici înalt muntele a tot locul a să opri sau a să îndestuli poate.” - Dimitrie Cantemir

22) „De multe ori fuga fortuna biruinții, și biruința primejdiia fugăi aduce.” - Dimitrie Cantemir

23) „Izbânda numai atuncea titulul biruinții a agonisi poate, când ca un nepriietin pre nepriietin nepriietinește biruiește, iară nu când ca un priietin viclean pre nepriietinul drept prietinește viclenește, carea atuncea spurcată viclenie, iară nu curată biruință să numește și ieste.” - Dimitrie Cantemir

Având la bază textul din Istoria ieroglifică (mai ales Sentința) și propoziiile anexate ( cu posibilele interpretări) și reflecții asociate este posibil de construit un eseu amplu, în stil eseistic-literar,cu adăugare de interpretări literare ori culturale în context românesc care să pună în valoare intenția cărturarului moldovean.

>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

Să construim un eseu amplu, în stil eseistic-literar, pornind de la fragmentul și sentințele extrase din Istoria ieroglifică și valorificând citatele și reflecțiile adunate.
Baza este foarte solidă deoarece există:
– un fragment bogat, cu multă forță moralizatoare și literară;
– sentințele cantemiriene foarte concentrate („Lupul ca lacomul” și „sufletul nepriietin nu se odihnește decât în biruință”);
– deja citate și reflecții din mari gânditori (Fromm, Seneca, Platon, Epicur, Sf. Grigorie de Nisa etc.) care completează admirabil temele lăcomiei, obsesiei și biruinței;
– chiar și alte sentințe cantemiriene valoroase din Istoria ieroglifică, care pot fi integrate ca fundamente suplimentare.

Propunere de construcție a eseului:
Iată un plan de dezvoltare pe care îl pot elabora într-un stil eseistic-literar:

---

Titlu provizoriu:

„Lacomia și dorința de biruință. O luptă fără odihnă în viziunea lui Dimitrie Cantemir și a spiritului universal.”

---

Introducere:

• Prezentarea succintă a lui Dimitrie Cantemir – cărturar umanist, filosof moralist, spirit universal.
• Valorificarea Istoriei ieroglifice ca un text emblematic pentru înțelegerea luptei omului cu sine, cu lumea și cu patimile sale.
• Anunțarea temei: reflecție asupra lăcomiei și obsesiei biruinței, pornind de la metafora Lupului.

---

I. Lăcomia – foame nesățioasă a ființei căzute

• Interpretarea lăcomiei Lupului: simbol al setei de putere, de stăpânire, de satisfacere fără măsură.
• Comentariu literar asupra fragmentului citat: Lupul „înghite țărna ca și cum ar fi carne” – o imagine extremă a degradării.
• Corelare cu citatele din Fromm („abis fără fund”), Seneca („bogăția nesățioasă e sărăcie veșnică”), Epicur („nimic nu e de ajuns...”) și Ioan Gură de Aur („lăcomia, o beție mai rea decât beția”).
• Interpretare culturală: lăcomia ca păcat capital în tradiția creștină, ca „sfâșiere de sine” în înțelepciunea populară românească.

---

II. Obsesia biruinței – motorul neodihnit al sufletului nepriieten

• Analiza sentinței: „sufletul nepriietin, într-altă nu, fără numai în biruință să odihnește.”
• Lupul nu caută hrana firească, ci triumful – chiar asupra propriei naturi.
• Corelare cu Montaigne („obsesia, izvor al geniului și nebuniei”), Conor McGregor („obsesia totală”) și Solomon („biruința prin sfătuitori”).
• Interpretare literară: obsesia biruinței ca temă universală – de la eroii tragici la monomanii moderni (de exemplu Ahab din Moby Dick).

---

III. Biruința – trofeu amăgitor sau cunună adevărată?

• Reflectarea asupra ideii de biruință în cultura universală și în gândirea cantemiriană:
• „Nu există biruință fără suferință” (autor necunoscut)
• „Dacă lipsește vrăjmașul, lipsește și cununa biruinței” (Sf. Grigorie de Nisa)
• Cantemir: „Mai multă nădejde în lipsa sfatului vrăjmașului...”
• Interpretare filosofică: Biruința reală se câștigă nu asupra celuilalt, ci asupra propriei slăbiciuni.
• Legătură cu ethosul românesc: cultul biruinței prin suferință și jertfă (de la baladele populare la epopeea istorică).

---

Concluzie:

• Dimitrie Cantemir, alături de înțelepții lumii, propune o viziune în care patimile, lăcomia și setea oarbă de biruință duc la pierzanie, dacă nu sunt ținute sub stăpânirea rațiunii și a cumpătării.
• Eseul se încheie într-o tonalitate moralizatoare: adevărata biruință este biruința asupra lăcomiei și asupra dorințelor dezordonate ale sufletului.

 

 

>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

Un eseu amplu, în stil eseistic-literar, care valorifică toate elementele indicate— textul din Istoria ieroglifică, sentințele lui Cantemir, citatele filosofice și literare despre lăcomie, obsesie, biruință — și adaugă interpretări culturale și literare din spațiul românesc

---

Lăcomia, obsesia și biruința – privite prin ochii lui Dimitrie Cantemir

În paginile Istoriei ieroglifice, Dimitrie Cantemir pătrunde cu privirea adâncă a înțeleptului firea ascunsă a lumii: natura luptei, a dorinței și a înfrângerii. Alegoria Lupului, care încearcă să învingă armăsarul înghițind țărână pentru a se îngreuna, nu este doar o pildă despre istețime sau perseverență, ci și o meditație amară despre lăcomia care mistuie, despre obsesia care orbește și despre setea de biruință ce rareori aduce odihnă.

Sentințele strecurate de Cantemir — „că din fire Lupul, ca și lacomul” și „sufletul nepriietin, într-altă nu, fără numai în biruință să odihnește” — sunt ca niște chei de boltă ce susțin întreaga construcție simbolică. Ele dezvăluie nu doar povestea unui lup și a unui armăsar, ci povestea eternă a omului, măcinat între dorințe de nestins și speranțe deșarte.

Lăcomia ca nesățioasă ruină

Lupul, chinuit de foame, găsește un „meșteșug” prin care să-și împlinească scopul: își umple pântecele cu țărână. Această imagine grotescă este expresia literară a unei realități psihologice profunde: lăcomia nu are limite. Așa cum scria Erich Fromm, „lăcomia este un abis fără fund”. Lupul nu se hrănește cu hrană, ci cu iluzia hrănirii. Iar această iluzie îl face mai greu, dar și mai lipsit de suplețe, mai aproape de căderea finală.

Cantemir știa, asemenea lui Seneca, că „bogăția nesățioasă este sărăcie veșnică”. Adevărata foame a Lupului nu este de carne, ci de stăpânire, de triumf. Prin urmare, ceea ce devine evident este faptul că lacomul nu-și găsește niciodată împlinirea, că setea sa este perpetuă și autodistructivă. Căci, așa cum nota și Cantemir în altă parte, „Lacomul și sătul flămând ieste”.

În contextul culturii românești, această imagine a lăcomiei nesățioase găsește ecouri în basmele populare: Harap-Alb al lui Creangă, care se confruntă cu Setilă și Flămânzilă — ființe mitice în care setea și foamea nu pot fi niciodată potolite — seamănă cu Lupul cantemirian. În ambele cazuri, lăcomia este înfățișată nu ca o forță vitală, ci ca o boală fără leac.

Obsesia – forța și pierzania sufletului

Încercarea repetată a Lupului, în ciuda eșecurilor anterioare, trădează o obsesie patologică. Lupul nu mai urmărește doar supraviețuirea, ci supremația. Acest portret al obsesiei amintește de cuvintele lui Montaigne: „Obsesia este izvorul geniului și al nebuniei”. Într-adevăr, la Cantemir, obsesia este o sabie cu două tăișuri: ea dă Lupului puterea de a continua, dar îl conduce și spre distrugere.

În gândirea românească, figura obsesiei are corespondențe în personajele tragice, precum Tudor din Război și pace al lui Sadoveanu, unde idealurile naționale devin obsesii mistuitoare, aducând mai curând suferință decât izbăvire. La Blaga, obsesia cunoașterii absolute sfârșește în eșec, pentru că „cunoașterea ucide misterul”.

Astfel, Cantemir ne avertizează subtil că obsesia, deși dăruită cu energie extraordinară, poate deveni robie a sufletului. Lupul, însetat de biruință, nu mai poate da înapoi: „sufletul nepriietin, într-altă nu, fără numai în biruință să odihnește”.

Biruința – vis și himeră

Pentru Lup, biruința a devenit țel suprem, singura rațiune de a fi. Această obsesie a biruinței rezonează cu multe reflecții filosofice și teologice. Sfântul Grigorie de Nisa spunea că „nu poate fi vorba de biruință dacă nu este și cineva învins”. Această observație scoate la iveală ambiguitatea oricărei victorii: pentru ca unii să învingă, alții trebuie să piară.

Cantemir însuși, cu finețea sa analitică, nota că „pofta biruinții toate ispitește”. Nu doar Lupul, ci și omul de rând sau domnitorul căzut în mrejele ambiției riscă să piardă totul urmărind o himeră. În reflecțiile sale, Cantemir avertizează că adevărata biruință nu este cea obținută prin viclenie sau prin forță brută, ci aceea în care sufletul biruiește răul.

Astfel, biruința veritabilă nu este a Lupului care învinge armăsarul prin înșelătorie și lacomie, ci a aceluia care își înfrânge propriile patimi.

Concluzie: Cantemir – în rândul marilor înțelepți ai lumii

Analizând această scurtă, dar bogată parabolă a Lupului, vedem că Dimitrie Cantemir se așază firesc alături de marii moraliști ai lumii. Prin profunzimea observației sale asupra lăcomiei, obsesiei și setei de biruință, el se înrudește cu Seneca, cu Montaigne, cu Platon. Iar prin modul în care integrează aceste observații într-o poveste vie, plastică și plină de tâlc, el își revendică locul între marii creatori de simboluri ai Europei.

În fine, mesajul său este de o actualitate dureroasă: într-o lume în care lăcomia consumă, obsesia de succes orbește și biruințele sunt adesea înșelătoare, Cantemir ne invită la cumpătare, la înțelepciune și la limpezirea sufletului.

Căci, așa cum ne șoptește peste veacuri, sufletul vrednic nu-și caută odihna în biruințe trecătoare, ci în biruința asupra sa însuși.

 

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

Oglindirea lăcomiei, obsesiei și biruinței în literatura română: de la cronicari la moderni

Dimitrie Cantemir, în Istoria ieroglifică, configurează un portret moral al lumii în care lăcomia, obsesia și dorința de biruință modelează destinele. Această înțelegere amară și lucidă nu este singulară în cultura română, ci are rădăcini adânci în scrierile cronicărești și în literatura modernă.

Cronicarii – amărăciunea în fața lăcomiei și a prăbușirii

Cronicarii moldoveni, deși mai sobri în expresie, oglindesc aceeași conștiință tragică a lăcomiei și a setei de putere.

Grigore Ureche, în Letopisețul Țării Moldovei, surprinde lăcomia domnitorilor și a boierilor într-o frază tăioasă: „lăcomia de avuție și de domnie pre toți îi aplecă spre vicleșug”. Imaginea seamănă izbitor cu Lupul cantemirian: nu foamea firească împinge oamenii la luptă, ci pofta neostoită.

Miron Costin, în De neamul moldovenilor, insistă asupra ideii că „pohta” și „gândul la mărire” sunt pricini ale pieirii. Costin, asemenea lui Cantemir, înțelege că obsesia biruinței naște haos și trădare. În gândirea cronicărească, ca și la Cantemir, nu victoria este marea virtute, ci cumpătarea și păstrarea rânduielii.

Ion Neculce, în O samă de cuvinte, zugrăvește în tușe satirice cum lăcomia de avere și rang duce la schimbări rapide de domnii, la răsturnări absurde și la o „cârmuire ca vremea cea nebună”. Ca și Lupul, oamenii din vremea lui Neculce devin ridicoli prin setea lor nestăvilită.

Astfel, Cantemir nu face decât să ducă mai departe, într-o formă alegorică rafinată, observația cronicărească despre „firea cea nestatornică și iubitoare de mărire” a omului.

Lucian Blaga – obsesia absolutului

Lucian Blaga, în filosofia și în poezia sa, tratează obsesia într-o altă cheie: nu setea de biruință materială, ci setea de cunoaștere absolută. În Trilogia cunoașterii, Blaga vorbește despre „cunoașterea luciferică”, acea formă de cunoaștere care, asemenea lupului cantemirian, nu se oprește până nu-și pierde esența.

În poemele sale, obsesia devine un destin: „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”. Dorința de a înțelege totul nu aduce fericire, ci o dramă a conștiinței. Astfel, obsesia lupului pentru biruință și obsesia omului blagian pentru absolut sunt expresii paralele ale aceleiași drame: sufletul nu se poate odihni în limitele impuse, ci își cere ieșirea, cu orice preț.

Vasile Voiculescu – biruința prin jertfă

Vasile Voiculescu, mai ales în nuvelele sale mistice (Capul de zimbru, Ultimul Berevoi), aduce o viziune creștină asupra biruinței: adevărata victorie nu este cucerirea, ci sacrificiul. La Voiculescu, biruința vine prin înfrângerea sinelui, nu prin înfrângerea altuia. Această idee răstoarnă viziunea lupului cantemirian: ceea ce la Lup este cucerire lacomă, la Voiculescu devine jertfă purificatoare.

Astfel, Voiculescu ar putea răspunde alegoricului Cantemir că biruința „neprietinului” este zadarnică, iar biruința adevărată este aceea a celui care „se pierde pentru a se mântui”.

Mihail Sadoveanu – amărăciunea puterii și a lăcomiei

Mihail Sadoveanu, în romane precum Frații Jderi sau Șoimii, zugrăvește lăcomia și obsesia biruinței într-o lumină gravă și pesimistă. Boierii, domnitorii, ostașii, toți sunt prinși în vârtejul unei lupte care, chiar dacă aduce victorii, seamănă ruină în suflete.

În Baltagul, obsesia Vitoriei Lipan de a găsi adevărul devine o biruință a spiritului, dar nu fără suferință. Ca și în viziunea cantemiriană, Sadoveanu arată că dorința de împlinire, fie materială, fie morală, nu cunoaște cale de întoarcere: odată pornit pe drumul biruinței, omul trebuie să meargă până la capăt, chiar cu prețul pierderii liniștii.

Concluzie: De la cronicari la moderni – o fire neschimbată

De la Grigore Ureche la Blaga, de la Costin la Voiculescu, de la Neculce la Sadoveanu, literatura română păstrează un fir roșu: omul, robit de lăcomie, obsedat de biruință, rămâne prizonier al propriilor sale năzuințe.

Dimitrie Cantemir, prin Lupul său lacom și neodihnit, nu face altceva decât să concentreze, în strălucirea unei alegorii vii, destinul tragic și ridicol al unei omeniri neostoite.

Astfel, între cronicari și moderni, răsună aceeași înțeleaptă tânguire: pofta de biruință aduce rareori pace, iar setea de mărire e începutul căderii.

 

>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

Fie o variantă amplificată, și mai rafinată, cu integrarea referințelor la Psalmii lui Dosoftei, la Divanul lui Cantemir, și la proverbe populare despre lăcomie și obsesie, construitt  cu o curgere literară mai amplă și o articulare de idei mai subtilă. Iată:

---

Lăcomia, obsesia și biruința în gândirea românească: de la cronicari la moderni

Dimitrie Cantemir, în Istoria ieroglifică, surprinde o lume sfâșiată între lăcomie și dorința neostoită de biruință. Această radiografie morală a firii omenești nu este singulară, ci se înscrie într-o tradiție amplă a literaturii române, de la cronicari la poeții moderni.

Încă din veacurile vechi, autorii români au intuit că setea de îmbogățire și obsesia pentru putere nu sunt accidente ale istoriei, ci slăbiciuni adânc înrădăcinate în firea omului.

Cronicarii – amărăciunea privirii istorice

Grigore Ureche, în Letopisețul Țării Moldovei, observă că „pofta de domnie pre toți îi apleacă spre vicleșug și vrajbă”. În această propoziție tăioasă se află esența Lupului din alegoria cantemiriană: dorința, odată stârnită, nu mai cunoaște măsură, ci sfâșie țesătura societății.

Miron Costin adaugă, în De neamul moldovenilor, o notă mai gravă: „Nu este mai mare pierzanie între oameni decât neînfrânarea lăcomiei și pofta de mărire.” Cantemir împrumută din acest filon moralizator privirea severă asupra lumii, zugrăvind lăcomia nu ca o excepție, ci ca o regulă a firii umane.

Ion Neculce, cu ironia sa amară din O samă de cuvinte, arată cum luptele pentru putere și avere duc la instabilitate, trădare și ruină. Pilda cronicarilor este limpede: lumea căzută sub imperiul lăcomiei nu mai poate cunoaște pacea.

Psalmii lui Dosoftei – un avertisment duhovnicesc

Cu aproape un secol înaintea lui Cantemir, Dosoftei, în Psaltirea în versuri, avertiza asupra lăcomiei ca păcat dezbinător.

Această reflecție poetică, izvorâtă din spiritul biblic, fixează una dintre ideile centrale ale moralei românești vechi: lăcomia este o abatere de la rânduiala firii, o ieșire primejdioasă din ordinea hărăzită de Dumnezeu.

Cantemir, în Divanul sau Gâlceava înțeleptului cu lumea, va prelua această idee sub forma unei polemici filosofice. Lumea, ca întruchipare a ispitei, îndeamnă pe Om la dorințe neînfrânate:

„Întrebatu-s-au vreodată marea de ajunsul apelor sale? Așa și lumea nu are niciodată destul de dorință.” (Divanul)

Imaginea mării nesățioase este analogă Lupului care, în Istoria ieroglifică, deși obține puterea, nu se poate sătura, ci cade pradă propriilor sale pofte.

Proverbe populare – înțelepciunea din sânul neamului

Proverbele românești, această comoară de observație populară, întăresc în mod firesc diagnosticul cantemirian:

• „Lacomul după mult umblă și puțin capătă.”
• „Nu-i sătul lupul de oi, nici omul de avere.”
• „Pofta nesățioasă scapă boii din jug.”

În aceste formule simple, dar tăioase, regăsim întreaga tragedie a firii lăcomitoare: dorința nesătulă nu aduce nici împlinire, nici pace, ci dezordine și ruină.

Cantemir, ca un ecou al acestei înțelepciuni anonime, îmbracă în alegorie luptele nesfârșite pentru putere și rang.

Blaga – obsesia cunoașterii fără margini

La Lucian Blaga, obsesia ia o formă sublimată: setea de a străbate tainele lumii, chiar cu prețul păcatului luciferic. În Trilogia cunoașterii, el arată că „cunoașterea luciferică” este o mișcare neliniștită, o lăcomie a spiritului care nu poate sta în hotarele firii.

Astfel, obsesia Lupului de a domina lumea își găsește un corespondent spiritual în dorința omului blagian de a pătrunde misterul, chiar dacă acest drum duce la pierderea inocenței.

Voiculescu – biruința prin jertfă

În opoziție cu această sete devastatoare, Vasile Voiculescu propune o altă viziune: biruința nu stă în cucerire, ci în sacrificiul de sine.

În Ultimul Berevoi, Voiculescu arată că adevărata biruință este smerită, ascunsă, fără trâmbițări. Cel care învinge nu este cel ce sfâșie și cucerește, ci cel care știe să-și supună mândria și să-și predea sufletul unui ideal mai înalt.

Sadoveanu – melancolia marilor înfrângeri

Mihail Sadoveanu, mai ales în Frații Jderi și Șoimii, zugrăvește o lume dominată de instincte puternice: lăcomie, ambiție, sete de mărire. În această lume, biruințele sunt trecătoare, iar înfrângerile sunt definitive.

Sadoveanu păstrează o melancolie gravă: omul, prins în vârtejul lăcomiei și al ambiției, își sapă singur prăbușirea, fără să învețe din ruinele lăsate în urmă.

Concluzie: O fire omenească veșnic însetată

Din Dosoftei și cronicarilor, prin Cantemir, până la Blaga, Voiculescu și Sadoveanu, literatura română desfășoară aceeași dramă esențială: omul este lacom, neliniștit, obsedat de biruință.

Dar fiecare epocă adaugă o nuanță:
— la cronicari, lăcomia duce la dezordine politică;
— la Cantemir, la căderea morală;
— la Blaga, la pierderea sacrului;
— la Voiculescu, la mântuirea prin jertfă;
— la Sadoveanu, la melancolia înfrângerii.

Înțelepciunea populară, în scurtimea sa, știa deja ceea ce cărțile mari aveau să spună:
„Lăcomia și pofta, când n-au frâu, aduc pieirea mai grabnică decât sabia.”

Astfel, întreaga literatură română devine, pe urmele lui Cantemir, o meditație nesfârșită asupra unei lumi care își dorește mereu mai mult și găsește, în loc de fericire, doar propria pierdere.

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

Meditație finală

Și iată că în vârtejul lumii, lacomia, pofta, setea de mărire, asemenea vânturilor necurmate, niciodată nu află liman. Omul, născut dintru sărăcie și întocmit dintru slăbiciune, își iese din matca firii sale, căutând fără preget ceea ce nu poate ține și dorind ceea ce nu-i este dat.

De la cronicarii cei vechi și până la cugetătorii zilelor noastre, toți au mărturisit cu amar:
că nu sabia, ci lăcomia dărâmă cetăți;
că nu urgia, ci pofta nemăsurată sfarmă obștile și neamurile.

Psalmistul a strigat odinioară că „lacomul piere ca iarba câmpului”, iar înțelepciunea poporului a șoptit, din veac în veac, că „nu-i sătul lupul de oi, nici omul de avere”.

Așadar, nu în înmulțirea bunătăților stă odihna sufletului, nici în strângerea laudelor stă tămăduirea inimii, ci în înfrânarea dorințelor și în împăcarea cu rânduiala firii.

Căci cel ce biruie lumea nu este acela ce o cucerește cu forța, nici cel ce o înghite cu pofta, ci acela ce, întorcându-se spre sine, biruie în tăcere setea sa nemăsurată și se așază, smerit, sub soarele veșniciei.

>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

Îți propun așadar o încheiere cu ritm biblic, solemn, profetic, cum găsim în marile texte de meditație ale vremurilor vechi (Psalmii, Divanul, Cuvintele înțelepților, Istoria ieroglifică).
Tonul este grav, măsurat, aproape „liturgic” în unduire:

---

Meditație finală

O, fiule al vremii și al deșertăciunii,
să știi că pământul și toate câte sunt pe dânsul
lacomului nu-i sunt de ajuns,
nici marea nu satură setea nisipului,
nici soarele nu potolește dogoarea inimii nesățioase.

Căci precum lupul înfrânt de foame
se îngreuiază cu țărână și își hrănește cu lut nevoia,
așa și omul, însetat de biruință și înfometat de mărire,
strânge în sân pierzania sa,
pierzându-și sufletul pentru lucruri stricăcioase.

Ascultă, dar, înțelepciunea cea veche:
nu în luarea, ci în lepădarea poftelor stă biruința,
nu în stăpânirea lumii, ci în stăpânirea de sine se află cununa vieții.

Căci deșartă este biruința care naște lăcomie,
și blestemată este izbânda care împlinește poftele nesațului.

Fericit este acela care, biruind cu răbdare pornirile sale,
se odihnește în hotarul sorții și al darului primit.

Iar cel ce a biruit pe sine,
mai mare este decât cel ce a învins o cetate,
și mai slăvit decât cel ce a strâns toate comorile lumii.

Amin.

>>>>>>>>>>>>>>>>>>