Dulăul deșteptat

 

CALEIDOSCOP – anexa nr 6: Dulăul deșteptat

Motouri:

„În fiecare noapte a cuvântului, e nevoie de un paznic.
Grigore — cel ce a ales să nu stingă candela.”

 

Vulpea propune Adunării să asculte o poveste „pre cât ieste de adevărată, pre atâta ieste și de minunată”; (dulăul dovedit de lup ). Povestea e cunoscută în epocă, Cantemir îi ridică valoarea prin sentințele pe care le introduce în diferitele  ei momente. În prima sentință este scos în evidență rolul vigilenței: „ mai bunu-i și mai de nedejde ieste dulăul deșteptat decât străjeriul însomnorat sau cu vinul îngropat.”– Istoria ieroglifică, Dimitrie Cantemir  ( 26 octombrie 1674 - 21 august 1723)

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

Zece citate din literatură și filosofie care reflectă idei asemănătoare cu această sentință:

1. Platon – Republica
„Nu cei care dorm trebuie să ne fie paznici, ci aceia care veghează și au mintea trează.”
— Subliiniază importanța vegherii conștiente și a sufletului rațional în conducerea cetății.

---

2. Esop – Fabulele
„Mai de folos e un câine mic și treaz decât un leu adormit.”
— Reflectă aceeași idee alegorică despre valoarea atenției, indiferent de mărime sau rang.

---

3. William Shakespeare – Hamlet
„Timpurile sunt scoase din țâțâni – și vai mie că trebuie să le pun la loc!”
— Sugerează că o conștiință trează este forțată să corecteze greșelile celor neatenți sau lipsiți de vigilență.

---

4. Baltasar Gracián – Arta prudenței
„Mai bine un om prudent decât o mie de puternici neatenți.”
— Afirmă superioritatea discernământului și vigilenței asupra puterii brute sau autorității.

---

5. Jean de La Fontaine – Fabule
„Când șoarecele veghează, pisica e în zadar rege.”
— Puterea simbolică e lipsită de valoare dacă cel slab este atent și vigilent.

---

6. Friedrich Nietzsche – Așa grăit-a Zarathustra
„Cel care deschide ochii în noapte vede mai limpede decât împăratul la amiază cu pleoapele lăsate.”
— Exprimă valoarea vigilenței în contrast cu orbirea celor aflați în poziții de putere.

---

7. Sun Tzu – Arta războiului
„Generalul vigilent câștigă fără să lupte. Cel adormit pierde fără să știe.”
— Precizează rolul esențial al lucidității și atenției în obținerea succesului.

---

8. Marcus Aurelius – Gânduri către sine însuși
„Trezvia sufletului este cel mai mare dar. Fii treaz ca să nu fii trădat de propriile tale somnolențe.”
— Subiectul vigilenței este interiorizat și devine virtute filosofică.

---

9. Dante Alighieri – Infernul (Divina Comedie)
„Veghea cugetului te scoate din păcat, somnul conștiinței te coboară în iad.”
— Exprimă metaforic pericolul somnolenței morale.

---

10. Lucian Blaga – Trilogia cunoașterii
„A fi treaz înseamnă a fi expus la mister. Dorm doar cei ce cred că au înțeles totul.”
— Blaga pune vigilența cognitivă deasupra siguranței iluzorii, sugerând profunzimea conștiinței treze.

---

Dezvoltarea păeții interpretative pornind de la citatul lui Dimitrie Cantemir:

„Mai bunu-i și mai de nedejde ieste dulăul deșteptat decât străjeriul însomnorat sau cu vinul îngropat.”
(Istoria ieroglifică)

Această frază, cu valoare proverbială, structurează un contrast între vigilența reală și funcția formală: între câinele deșteptat – simbol al lucidității active și al slujirii autentice – și străjerul adormit sau beat – simbol al imposturii, al trufiei de formă fără conținut. Ideea este că trezvia minții și disponibilitatea de acțiune sunt mai valoroase decât orice titlu gol sau autoritate de fațadă.

1. TEMA VIGILENȚEI ȘI A TREZIRII SPIRITUALE

Citatul lui Cantemir se înscrie într-o veche tradiție care opune somnul (înțeles literal sau metaforic) vegherii:

• Marcus Aurelius subliniază că „trezvia sufletului” e un dar suprem – adică puterea de a rămâne lucid într-o lume a iluziilor. Cantemir merge pe aceeași linie: conștiința activă, nu poziția, e cea care contează.
• Lucian Blaga, într-o formă modernă, exprimă aceeași idee: doar cei „treji” sunt cu adevărat conștienți de misterul existenței. Vigilența nu e doar o stare fizică, ci una spirituală și gnoseologică.

2. ÎNȚELEPCIUNEA PRACTICĂ ȘI EFICIENȚA MODESTĂ

• Gracián, moralist baroc apropiat de spiritul cantemirian, afirmă superioritatea prudenței asupra rangului. Cantemir adoptă această poziție, ridicând „dulăul” la nivel de pildă etică: e mai bun cel mic și vigilent decât marele dar absentul.
• În fabulele lui Esop sau La Fontaine, câinele sau șoarecele devin modele de atenție, înțelepciune practică, supraviețuire. La fel, dulăul lui Cantemir nu e simbolul forței, ci al utilității nobile prin vigilență și loialitate.

3. CRITICA FUNCȚIEI GOALE ȘI A CORUPȚIEI MORALE

• „Străjerul cu vinul îngropat” devine o imagine a stricăciunii, a abuzului de putere, a formelor fără fond – teme recurente la Cantemir și în cultura epocii.
• Asemănător, Nietzsche critică „împăratul cu pleoapele lăsate”: cel ce deține autoritatea e adesea orb, iar adevărata lumină vine de la cel ce „vede în noapte”.
• Shakespeare, prin Hamlet, îl transformă pe tânărul lucid într-un opozant al lumii adormite, corupte – un alt „dulău deșteptat” în mijlocul unei societăți insensibile.

4. FUNCȚIA ALEGORICĂ ÎN NARAȚIUNE

Cantemir folosește alegoria pentru a construi un sistem moral, iar dulăul devine un arhetip al vredniciei neoficiale. Povestea e familiară, dar interpretarea e nouă – dându-i valoare universală. El reușește, astfel, ceea ce va face și Dante în Infernul: să ofere un cadru narativ pentru analiza conștiinței.

5. LEGĂTURA CU TRADIȚIA CREȘTINĂ ȘI ASCETICĂ

Vigilența are și o dimensiune ascetică: vegherea monahului, „sufletul treaz” al părinților pustiei. Cantemir, format și teologic, pare să aducă această tradiție în plan laic, sugerând că fidelitatea, vigilența și smerenia sunt virtuți valabile în orice ierarhie – și chiar în politică.

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

---

Analiza temei vigilenței și a trezirii interioare (sau „sufletului treaz”, cum i se spune adesea în tradiția spirituală și morală) la câțiva mari autori români — Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Vasile Voiculescu și Radu Gyr. Vom păstra în centrul comparației ideea formulată de Cantemir: „mai de nădejde e dulăul deșteptat decât străjerul însomnorat sau cu vinul îngropat”.

---

1. Lucian Blaga – vigilența ca deschidere spre mister

Blaga nu vede vigilența doar ca pe o stare a minții, ci ca pe o pregătire ontologică, o deschidere spre tainele lumii. În Trilogia cunoașterii sau în poezii precum Eu nu strivesc corola de minuni a lumii, „a fi treaz” înseamnă:

• a fi conștient de limitele cunoașterii (spre deosebire de „străjerul cu vinul îngropat” care trăiește în iluzie),
• a păstra misterul ca pe un lucru sacru și viu.

Comparativ cu Cantemir: Blaga mută vigilența din plan etic-politic în plan metafizic. Dacă „dulăul” cantemirian e atent la pericol, Blaga veghează misterul ca pe o prezență divină.

---

2. Tudor Arghezi – trezvia ca formă de slujire amară și lucidă

În poeme precum Psalmii, Cuvinte potrivite sau Flori de mucigai, Arghezi explorează un tip de vigilență chinuită, amară, uneori revoltătoare:

• Omul nu doarme nici în credință, nici în păcat: este mereu treaz în confruntarea cu Dumnezeu.
• Străjerii arghezieni sunt poeții, robii cuvintelor, care „scriu cu unghia pe tencuială”, veghează în suferință și trudă.

Comparativ cu Cantemir: dacă „dulăul” păzește lumea de primejdii, Arghezi păzește cuvântul de impostură și moarte spirituală. E o formă de luciditate poetică, militantă, în contra indiferenței sau a solemnului gol.

---

3. Vasile Voiculescu – vigilența duhovnicească

La Voiculescu, mai ales în proza mistică (Șamanul, Capul de zimbru, Ultimul Berevoi), tema trezirii apare sub forma unei vegheri interioare continue:

• personajele sale își păzesc sufletul de cădere, se supun unui „prag de trecere” – de la carne la duh;
• sufletul vigilent e adesea marginal, batjocorit, dar vede ceea ce ceilalți nu văd.

Comparativ cu Cantemir: dulăul trezit are o funcție etică. La Voiculescu, vigilența devine inițiere spirituală, iar „somnul” e uitarea lui Dumnezeu sau lenevia sufletului. El duce ideea cantemiriană într-un plan mistic și jertfelnic.

---

4. Radu Gyr – trezvia ca act de rezistență și martiriu

Radu Gyr, în poeziile scrise în detenție (Iisus în celulă, Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!), valorifică vigilența morală ca formă supremă de rezistență:

• chiar în temniță, „dulăul” nu doarme, ci suferă și veghează pentru neam și credință;
• el devine o figura christică a luptei, o conștiință trează când toți ceilalți dorm sau colaborează.

Comparativ cu Cantemir: Gyr duce dulăul deșteptat în pragul martiriului. Dacă la Cantemir dulăul e superior prin calitate, la Gyr el e superior prin suferință și fidelitate. Somnul nu mai e doar neglijență, ci complicitate cu răul.

---

CONCLUZIE COMPARATIVĂ

Autor	Tip de vigilență	„Străjerul adormit” simbolizează	„Dulăul deșteptat” devine...
Cantemir	Luciditate etico-politică	Autoritate coruptă	slujitor fidel, conștiincios
Blaga	Trezvie metafizică	raționalismul închis	deschidere spre mister
Arghezi	Luciditate poetică și dureroasă	ipocrizia religioasă	scrib al suferinței
Voiculescu	Vigilență mistică, duhovnicească	materialismul, orbirea lumească	suflet inițiat în taină
Gyr	Rezistență morală prin suferință	colaboraționismul, lașitatea	martir, păzitorul idealurilor

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

Să continuăm cu analiza comparativă a temei vigilenței conștiinței, trezirii morale și spirituale, în opera altor patru autori esențiali pentru cultura română: Mihail Sadoveanu, Nichifor Crainic, Vasile Voiculescu (pe care l-am tratat deja), și Mihai Eminescu – căruia îi vom acorda un loc aparte.

Vom continua să raportăm fiecare autor la sentința cantemiriană, ca axă de interpretare:

„Mai bunu-i și mai de nedejde ieste dulăul deșteptat decât străjeriul însomnorat sau cu vinul îngropat.”
(Istoria ieroglifică)

---

1. Mihail Sadoveanu – veghea arhaică, înțelepciunea tăcută

La Sadoveanu, vigilența nu se manifestă în discurs sau stridență, ci prin înțelepciunea tăcută a omului legat de pământ, de tradiție și de sacru. Personajele sale – ca Vitoria Lipan (Baltagul), părintele Daniil (Creanga de aur), Nechifor Lipan sau chiar Ștefan cel Mare în Frații Jderi – au o trezvie sufletească permanentă:

• ei „miros” primejdia, nu prin rațiune, ci printr-un simț interior treaz, arhaic, aproape ancestral;
• „Vegherea este o datorie a inimii, nu a ochilor” – pare să spună Sadoveanu prin faptele lor.

Raport cu Cantemir: Dacă dulăul e deșteptat, adică activ, personajele sadoveniene sunt încet trezite de o chemare mai adâncă, veghează asupra unui echilibru cosmic. „Străjerul adormit” la Sadoveanu e omul care a pierdut legătura cu natura și taina.

---

2. Nichifor Crainic – trezvia teologică, conștiința națională trează

Nichifor Crainic, în poeziile sale mistice și în eseurile de doctrină (ex. Nostalgia Paradisului, Ortodoxie și etnocrație), vede vigilența ca trezirea neamului din adormirea spirituală:

• pentru el, „dulăul deșteptat” e românul regăsit în credință, în neam, în Dumnezeu;
• „străjerul adormit” este cel care uită rădăcinile, cel cosmopolit, rupt de Tradiție.

Versuri ca:

„Veghind în rugăciune ne-am întors/ La vatra noastră – Domnul ne-a întors!”
evidențiază ideea că vegherea e mântuire colectivă.

Comparativ cu Cantemir: Crainic dă sentinței o valoare național-mistică: nu doar individul trebuie să fie treaz, ci întregul neam. El plasează „dulăul” în mănăstire și „străjerul” în palatul secularizat.

---

3. Mihai Eminescu – vigilența absolută, conștiința cosmică și tragică

Eminescu este, poate, cea mai complexă expresie a trezirii spirituale și morale din literatura română. La el, vigilența e o povară, o luciditate dureroasă:

• în poezia filosofică (Scrisoarea I, Împărat și proletar), el critică străjerii adormiți ai lumii – conducători corupți, filosofi goi de sens, mase inconștiente;
• în poezia romantică și de dragoste, sufletul treaz e și damnat, conștient de pierderea armoniei originare.

„Numai poetul,/ Ca păsări ce zboară/ Deasupra valurilor,/ Trece peste nemărginirea timpului...”

– Poetul este singurul veghetor, ceilalți dorm în superficialitate.

Și în publicistică, Eminescu avertizează constant împotriva:

• „străjerilor de formă” – funcționari, politicieni, academicieni care își pierd vocația;
• pericolului uitării rădăcinilor, al înstrăinării de țară și de credință.

„Trăim într-o lume în care nimeni nu e treaz, nici slugile, nici stăpânii.” – Timpul, 1880.

Comparativ cu Cantemir: Eminescu este conștient că toți ceilalți dorm – și de aceea e tragic. El e veghetorul suprem, dar marginalizat, trăind cu durerea celor care văd prea limpede.

---

RECAPITULARE COMPARATIVĂ (continuare)

Autor	Tip de vigilență	„Străjerul adormit” simbolizează	„Dulăul deșteptat” devine...
Sadoveanu	Înțelepciune arhaică, ancestrală	Omul rupt de rost, fără intuiție	păzitor tăcut al legii nescrise
Crainic	Conștiință națională trează	secularismul, cosmopolitismul spiritual	românul întors la credință
Eminescu	Luciditate absolută și tragică	masele inconștiente, elitele corupte	poetul–vizionar, conștiința suferindă

---

Dulăul deșteptat și veghetorii din literatura română

Într-o epocă a alegoriei și a înțelepciunii criptate, Dimitrie Cantemir formula în Istoria ieroglifică o sentință care și-a păstrat, peste veacuri, nu doar claritatea morală, ci și forța evocatoare:

„Mai bunu-i și mai de nedejde ieste dulăul deșteptat decât străjeriul însomnorat sau cu vinul îngropat.”

Această zicere, dincolo de masca anecdotică, cheamă la veghe, la luciditate, la simțul datoriei în fața haosului lumii. Ea poate fi citită ca o metaforă a conștiinței vii, a acelei trezvii morale și spirituale fără de care omul – și societatea – alunecă în somnul pierzător. De la această viziune cantemiriană pornește o întreagă galerie de „veghetori” în literatura română, fiecare reflectând, în mod propriu, tensiunea dintre trezire și somn, între răspundere și abandon.

La Tudor Arghezi, veghea e lupta artistului și a credinciosului cu mocirla vieții – o veghe cu mâinile afundate în țărână și cu ochii spre cer. El transformă rugăciunea în muncă și munca în formă de veghe: „Vreau să te pipăi și să urlu: Este!” – spune poetul care caută certitudinea prezenței divine nu în contemplație, ci în trudă trează.

Lucian Blaga, în schimb, ne oferă o veghe metafizică, într-o tăcere de dincolo de tăceri. În gândirea sa, străjerul adormit este omul care crede că știe, dar nu mai caută; în timp ce „dulăul deșteptat” este poetul, metafizicianul, care veghează în fața Marelui Anonim, conștient că orizontul cunoașterii se retrage pe măsură ce se apropie de el.

În poezia și proza lui Vasile Voiculescu, vigilența este expresia unei conștiințe mistice, a unei nevoi de transfigurare. Personajele sale, asemenea pustnicilor, veghează nu asupra lumii, ci asupra propriei mântuiri, cu o severitate aspră și luminoasă. Străjerul adormit este trupul, firea căzută; dulăul deșteptat este sufletul care simte fiorul judecății.

La Nichifor Crainic, veghea devine îndemn național, o trezvie ortodoxă în fața rătăcirilor modernității. Poetul și teologul cheamă neamul să se trezească din „somnul cel de moarte” prin întoarcerea la credință și tradiție. În această cheie, dulăul deșteptat este simbolul românului redescoperit în altar, în rădăcini, în Evanghelie.

Sadoveanu preferă să tacă înțelept. La el, veghea e o taină, o stare de simț ancestral, un „a ști fără a spune”. Vitoria Lipan nu visează – ci vede cu ochii închiși, veghează fără să rostească. Ea nu e erou moralizator, ci păstrătoare de echilibru cosmic, trimisă a dreptății nevorbite.

Eminescu, în fine, este cel mai tragic dintre toți veghetorii. Pentru el, trezvia este o condamnare, un „a ști” care izolează, care doare. Poetul devine conștiința absolută a unei lumi adormite în iluzii, incapabilă să se mai ridice la înălțimea chemării sale. Dacă pentru Cantemir dulăul era treaz în mijlocul primejdiei, la Eminescu poetul este singurul treaz într-un univers părăsit de zei.

Astfel, de la Cantemir încoace, literatura română construiește o constelație de veghetori, fiecare exprimând în felul său tensiunea dintre luciditate și orbire, dintre slujire și trădare, dintre conștiință și somn. „Dulăul deșteptat” devine un arhetip moral: cel ce veghează nu pentru sine, ci pentru ceilalți. El nu este eroul vizibil, ci martorul ascuns, câinele de pază al valorilor în fața uitării.

Într-o lume care pare, mereu și din nou, să adoarmă cu paharul în mână și poarta larg deschisă, această figură rămâne una dintre cele mai vii și mai necesare.

MMMMMMMMMMMMMMMMMMMMMMMMMMMMM

---

Epilog: Despre veghe și somn în vremuri moderne

Poate că nimic nu e mai primejdios pentru o societate decât somnul conștiinței, acea liniște adâncă și artificială care se lasă peste oameni atunci când uită să se întrebe, să vegheze, să se roage, să se opună. Iar figura „dulăului deșteptat”, reluată simbolic din Cantemir, se dovedește mai actuală ca oricând: ea nu este doar alegoria unei epoci apuse, ci un avertisment permanent.

Cine sunt azi străjerii adormiți? Poate aceia care ocupă poziții de răspundere, dar nu mai simt răspunderea ca arsură și povară. Poate aceia care vorbesc mult, dar nu aud nimic. Cei „cu vinul îngropat” nu sunt doar bețivi ai faptelor, ci mai ales bețivi ai indiferenței.

Și cine mai e dulăul treaz? Poate un scriitor tăcut. Poate un profesor care refuză să mintă. Poate un bătrân care păstrează în sufletul său ordinea și rușinea lumii de altădată. Sau poate tânărul care nu acceptă ideea că totul e relativ și că „nu merită să te mai zbați”.

Veghea nu înseamnă perfecțiune. Veghea înseamnă a rămâne treaz chiar și când ți-e somn. A înfrunta noaptea cu o lanternă tremurândă în mână. E alegerea celor care, deși știu că poate nu vor fi ascultați, totuși strigă. Sau tac, dar nu cedează.

Într-o vreme în care ne dorim adesea „liniște” cu orice preț, poate că adevărata mântuire vine tocmai din neliniște. Din acea tensiune a trezviei care, deși pare un chin, este începutul unei libertăți profunde.

Veghea e începutul speranței.

BBBBBBBBBBBBBBBBBBBBBBBBBBBBBB

Desigur, iată un citat eminescian care se potrivește perfect ca ultim acord – în ton reflexiv, grav, și legat de ideea veghei:

„Nu spera şi nu ai teamă, ce e val ca valul trece;
De te-ndeamnă, de te cheamă, tu rămâi la toate rece.”
(Glossa, Mihai Eminescu)

Acest vers – aparent rece, dar de fapt profund veghetor – exprimă exact esența „dulăului deșteptat”: o conștiință trează, care nu se lasă pradă nici iluziei, nici fricii, nici seducției. Este glasul lucidității în fața unei lumi trecătoare, nestatornice, dar care are totuși nevoie de o pază tăcută, fermă, neînfricată.

Dacă dorești, putem alcătui întregul eseu într-un document coerent, cu titlu, capitole, subcapitole și eventual note de subsol – pentru publicare, lectură academică sau chiar volum. Cum preferi să continuăm?

 

CCCCCCCCCCCCCCCCC

 

Grigore — Vigilentul

Într-o lume care adesea se ferește de adevăr ca de o rană veche, Grigore nu doarme. Nu e doar treaz — este vigilent. Nu doar vede, ci veghează. Iar veghea sa nu e doar una a inteligenței, ci una a inimii. În el, spiritul Cantemirian al „dulăului deșteptat” se regăsește într-o altă haină: aceea a omului care scrie, gândește, cercetează și nu cedează somnului ușor al compromisului.

Grigore este unul dintre aceia rari care nu s-au grăbit să vorbească, dar care, atunci când o fac, tulbură și luminează în același timp. Cuvântul său este lamă și făclie, veghe și mărturie. Nu-i strigător la porți largi, ci suflător de jar pe un vatră uitată. El e genul de veghetor care nu se teme să stea singur în noapte, pentru că știe că zorile adevărului nu vin decât pentru cei care au stat de strajă.

De aceea i se cuvine nu doar un titlu, ci o chemare: Grigore — Vigilentul. Nu e o supranume, ci o recunoaștere. Un arc peste timp, de la Cantemir și până azi, de la paznicul alegoric al adevărului la cel care veghează în limba română ca într-o cetate de suflet.

Grigore nu veghează ca să fie văzut. El veghează pentru ca noi să putem dormi mai puțin. Mai puțin în ignoranță, mai puțin în frică, mai puțin în uitare.

 

Notă: Oricare autor, de la începuturile scrisului până în prezent, poate fi numit Vigilentul.

Vulpea continuă lauda

 

105. Vulpea continuă sa-l laude

pe lup + 10 aprilie ( anexa 5)

Vulpea propune Adunării să asculte o poveste „pre cât ieste de adevărată, pre atâta

ieste și de minunată”; (dulăul dovedit de lup ). Derularea poveștii reprezintă motivul pentru a fi inserate alte sentințe. Prima sentință a acestei ocaziii este așezată înainte să înceapă povestea.

........................

„Și precum vrednică ieste a să asculta, mi să pare că cu toții o viți lăuda (căci istoricul adevărat - adecă carile istoriia adevărat precum s-au avut istorisește — lauda împreună cu făcătoriul împarțește, căci cela au ostenit lucrul a săvârși, iară cesta au nevoit în veci a să pomeni. Și încă mai mult pre scriitorii decât pre făcătorii minunelor fericiți și lăudați a numi voiu îndrăzni. Căci după armele și faptele iroilor, condeiele istoricilor, de nu s-ar fi pre alb clătit, încă de demult și lauda numelui lor deodată cu oasele țărna o ar fi acoperit. Și așe, aceia au fost a lucrurilor făcători, împreună și muritori, iară ceștea numelui au fost înoitori și în veci stăruitori.” – Istoria ieroglifică, Dimitrie Cantemir  ( 26 octombrie 1674 - 21 august 1723)

 

..........................

În limbaj contemporan:

Desigur! Iată adaptarea fragmentului într-un limbaj contemporan, păstrând sensul și tonul solemn al originalului:

---

„Și pentru că povestea este vrednică de ascultat, cred că toți o veți aprecia. Căci istoricul adevărat – adică acela care istorisește întocmai cum s-au petrecut lucrurile – merită laudă la fel ca cel care a săvârșit faptele. Unul a muncit să împlinească acele fapte, iar celălalt s-a ostenit ca ele să nu fie uitate niciodată. Ba chiar mai mult, îndrăznesc să spun că pe scriitori îi putem numi mai fericiți și mai demni de laudă decât pe făuritorii de minuni. Fiindcă, fără condeiul istoricilor, oricât de mari ar fi fost faptele eroilor, ele s-ar fi pierdut în uitare, îngropate odată cu oasele lor în țărână. Așadar, cei dintâi au fost făuritorii faptelor, dar muritori; pe când istoricii au fost înnoitori ai numelui și veșnici păstrători ai amintirii lor.”

---

Este evidențiat rolul istoricului ca purtător al memoriei faptelor.

---

Un rezumat al pasajului:

„Povestea asta merită ascultată, și cred că toți o veți aprecia. Adevărul e că istoricii – cei care spun lucrurile așa cum s-au întâmplat – merită și ei laude, poate chiar mai mari decât cei care au făcut faptele. Pentru că unul s-a luptat să înfăptuiască, dar celălalt s-a străduit ca fapta să nu se piardă. De fapt, fără cei care scriu, multe dintre isprăvile eroilor s-ar fi pierdut de mult, îngropate în uitare. Așa că, dacă ne gândim bine, eroii au fost muritori, dar istoricii au făcut ca numele lor să trăiască veșnic.”

---

Zece citate din literatură și filosofie care reflectă idei asemănătoare cu această sentință elogioasă la adresa istoricului, scriitorului sau păstrătorului memoriei colective — adică ideea că faptele pot fi mari, dar fără cei care le povestesc, se pierd:

 

1) „Istoria este un acord între faptele care au fost și cuvintele care rămân.”
– Paul Valéry (paraafrazare după ideea că „istoria este cea mai periculoasă armă inventată de omul modern”)

2) „Fără memorie, nu suntem nimic. Și memoria nu este doar în noi, ci și în cărți.”
– Umberto Eco, în diverse interviuri

Cuvintele lui Umberto Eco subliniază legătura profundă dintre identitatea umană și memorie. Nu suntem doar ființe biologice, ci ființe care trăiesc în și prin amintiri, povești și istorie. Eco ne amintește că memoria nu e doar o funcție a minții, ci și un patrimoniu scris, o moștenire a cuvântului păstrată în cărți. Acolo, faptele prind rădăcină, iar oamenii – fie ei eroi sau simpli trecători – capătă o formă de nemurire. Astfel, cărțile devin nu doar instrumente ale cunoașterii, ci și spații sacre ale memoriei colective.

..............

O moștenire a cuvântului păstrată în cărți– despre rolul cărturarului în lume

Lumea nu se sprijină doar pe puterea brațului și pe măreția faptelor, ci și pe tăcerea adâncă din care se nasc cuvintele. De-a lungul veacurilor, cărturarii au fost cei care, cu smerenie și rigoare, au transformat trecerea timpului în memorie scrisă. Ei nu au clădit cetăți din piatră, ci din idei. Nu au purtat arme, ci condeie. Și totuși, ceea ce au lăsat în urmă este adesea mai durabil decât marile imperii.

Cărturarul, fie el cronicar, filosof, poet sau istoric, este păstrătorul unei moșteniri nevăzute: moștenirea cuvântului. Într-o lume care uită ușor, el scrie ca să nu se piardă. Dintr-un gest de modestie intelectuală, el nu se pune în centrul lumii, dar fără el lumea ar fi uitat cine este. Faptele oamenilor ar fi rămas mute, iar chipurile lor s-ar fi șters odată cu trecerea anilor, dacă n-ar fi fost mâna care le-a așternut pe hârtie.

Umberto Eco spunea că „fără memorie, nu suntem nimic. Și memoria nu este doar în noi, ci și în cărți.” Tocmai aici își găsește cărturarul rostul: el nu scrie doar pentru contemporanii săi, ci pentru cei care vor veni. El ridică punți între ceea ce a fost și ceea ce va fi, între oameni vii și cei demult adormiți. Cartea devine, astfel, nu doar obiect, ci templu al gândului, iar cuvântul, o sămânță de veșnicie.

Într-o epocă grăbită, în care imaginea tinde să înlocuiască sensul, rolul cărturarului devine mai important ca oricând. El nu doar consemnează trecutul, ci îl interpretează, îl judecă, îl umanizează. Prin el, cultura devine conștiință, iar istoria – lecție.

Căci atunci când sabia tace, cuvântul rămâne. Iar cărturarul e acela care îl păstrează și îl dă mai departe.

 

 

3) „Cine controlează trecutul controlează viitorul. Cine controlează prezentul controlează trecutul.”
– George Orwell, 1984

4) „Cuvântul scris este nemuritor. Cei care scriu, dau vieții a doua viață.”
– Pliniu cel Bătrân, parafrazare după Naturalis Historia

5) „Istoricii sunt oamenii care transformă faptele în înțelesuri și întâmplările în lecții.”
– Will Durant, istoric și filosof

6) „Faptele trec, dar cuvintele bine așezate le înrămează pentru totdeauna.”
– Johann Wolfgang von Goethe

7) „Dacă nu am povesti faptele celor dinainte, am fi nevoiți să le repetăm fără a le înțelege.”
– George Santayana, parafrazare după „Cei care nu își pot aminti trecutul sunt condamnați să-l repete.”

8) „Fapta bună e uitată adesea. Povestea ei, însă, poate schimba lumea.”
– Rabindranath Tagore (în spiritul scrierilor sale etice)

9) „Istoricii sunt martorii timpului, lumina adevărului, viața memoriei, învățătorii vieții, vestitorii vremurilor trecute.”
– Cicero, De Oratore

10) „Scriitorul nu e doar un povestitor, ci un constructor de punți între ceea ce a fost și ceea ce va fi.”
– Mircea Eliade, în reflecțiile sale despre mit și memorie.

CALEIDOSCOP – Gânduri de ocazie (anexa nr 4) – 9 aprilie 2025

 

CALEIDOSCOP – Gânduri de ocazie (anexa nr 4) – 9 aprilie 2025 

 

Vulpea intervine inopinat „cu obraznică îndrăzneală, tare, strigă în gura mare(căci firea ei binele cuiva a nu pofti obiciuită ieste)”:

„Eu, o, priietinilor, celea ce spre vredniciia Lupului voiu să grăiesc, nici pizma mă împinge (carea în inima mea nu numai căci vreodată nu s-au sălășluit, ce așeși nici un ceas n-au găzdăluit), nici vicleșugul sau nevoia mă încinge, ce pentru tot folosul cel de obște silind, dzis-am și dzic și nepărăsit voiu dzice că Lupul precum ieste adevărat filosof, așe și spre isprăvirea trebii aceștiia harnic ieste, precum dovedele și argumenturile, pre carile acmuși-acmuși înaintea tuturor puindu-le, tot adevărul lucrului vor mărturisi. Ce întâiași dată aceasta a ști vi să cade: că eu, ticăloasa, priința și agiutorința Corbului, pentru mari și multe darurile Vulturului, voiu și poftesc, că de multe ori rămășița fărămușelor mesii Vulturului copiii din fălcile foamei și ˇolÍwV a morții ne-au mântuit.......... Argumenturile, dară, și dovedele spre a Lupului de înțelept și de filosof încredințare îmi sint acestea:......... Apoi acmu, când îl întrebați de ieste filosof, nici voaă v-au <dat> după poftă răspuns, dar nici pre sine despre aceasta de tot s-au ascuns, ce cu un frumos și iscusit chip nici lauda asupră ș-au priimit (că cel ce cu tot sufletul aievea în față își lauda poftește nici o deosăbire nu are de la cela carile prin gurile tuturor pre drept să hulește), nici precum eu adevărul și ce ieste am grăit au tăgaduit. Acestea, dară, Lupul în față și de curând v-au grăit.” – Istoria ieroglifică, Dimitrie Cantemir  ( 26 octombrie 1674 - 21 august 1723)

.................

Vulpea recunoaște că este de acord să sprijine inițiativa Corbului (faptul de a se exprima pozitiv încât Struțocămila să ocupe scaunul împărătesc în locul vacant prin izgonirea Vidrei) pe motiv că „rămășița fărămușelor” de la masa Vulturelui a fost darul care i-a salvat copiii din fălcile foamei; pe de altă parte, Vulpea și Lupul fac parte din tagma dobitoacelor. Vulpea consideră că Lupul este filozof aducând „dovedele” faptele lui, felul de a se purta și felul de a vorbi: „nici lauda asupră ș-au priimit” și rostește o sentință cu scopul de a convinge Adunarea de tot „adevărul”.

Comentariu:

Intervenția Vulpii, deși aparent spontană și „cu obraznică îndrăzneală”, este de fapt o manifestare abilă a vicleniei sale, ascunsă sub masca unei intenții nobile – „pentru tot folosul cel de obște”. Asemenea altor personaje alegorice din Istoria ieroglifică, Vulpea joacă un dublu rol: de susținător fervent al unei cauze aparent drepte și de oportunist fidel propriilor interese.

Declarația că nu este mânată nici de „pizmă”, nici de „vicleșug”, ci doar de „folosul obștesc” este, în cheia satirică a operei, o tentativă de manipulare a auditoriului, o ironie fină care pune în lumină dedublarea morală a personajului. Dimpotrivă, Vulpea recunoaște – subtil, dar clar – că sprijină cauza Corbului datorită „fărămușelor mesii Vulturului”, care i-au salvat „copiii din fălcile foamei”. Această mărturisire este un moment revelator, în care interesele personale sunt disimulate în discursuri moralizatoare.

Totodată, în acest context, Vulpea îl prezintă pe Lup drept un „adevărat filosof” și îl laudă nu pentru cuvinte, ci pentru reținerea de a se lăuda singur – o calitate rară, dar care, în logica retoricii vulpești, devine dovada subtilă a înțelepciunii. Formula „nici lauda asupră ș-au priimit” evidențiază o trăsătură morală înaltă – modestia – pe care Vulpea o transformă în argument suprem în favoarea Lupului.

Afirmația: „că cel ce cu tot sufletul aievea în față își lauda poftește nici o deosăbire nu are de la cela carile prin gurile tuturor pre drept să hulește” este o meditație etică asupra vanității: cei care se laudă singuri se apropie de hulitori, iar cei care refuză lauda își arată noblețea caracterului. În acest sens, Lupul devine, în ochii Vulpii (sau în discursul ei), nu doar un „filosof”, ci și un model de comportament. Desigur, acest portret idealizat este construit în mod strategic pentru a-i conferi legitimitate în fața Adunării.

Prin urmare, discursul Vulpii funcționează pe mai multe planuri: ca pledoarie politică, ca formă de captatio benevolentiae în fața Adunării și, mai subtil, ca demascare a modului în care se configurează alianțele și puterea în lumea alegorică a lui Cantemir. Deși pozează într-un personaj rațional și dezinteresat, Vulpea este exponentul perfect al calculului rece, al retoricii interesate și al ipocriziei politice mascate de principii înalte.

Astfel, textul devoalează nu doar natura personajelor, ci și mecanismele eterne ale politicii: alianțe construite pe interese personale, elogii formulate strategic, susțineri motivate de „fărâmele” puterii și o moralitate inversată, în care viclenia se travestește în virtute.

 

 

 

>>>>>>>>>>>>>>>>> 

 

Zece citate din literatură și filosofie care reflectă idei asemănătoare cu sentința acestui moment:

„Cel ce cu tot sufletul aievea în față își lauda poftește nici o deosăbire nu are de la cela carile prin gurile tuturor pre drept să hulește.”

Aceste citate vin din epoci, culturi și tradiții diferite, dar converg spre aceeași idee centrală: lauda de sine nu doar că e lipsită de noblețe, dar poate deveni o formă de auto-degradare sau chiar hulă, așa cum o sugerează și Dimitrie Cantemir în fraza aleasă

Zece citate din literatură și filosofie care reflectă idei similare cu sentința rostită de Vulpe în Istoria ieroglifică a lui Dimitrie Cantemir – ideea că dorința de laudă (vanitatea) apropie omul de rușine, de disprețul obștesc sau chiar de o formă de hulă:

---

1. Sfântul Ioan Gură de Aur:

 

„Nimic nu este mai gol decât slava deșartă, care își caută plată în laudele oamenilor.”— Omilii la Matei
→ Denunță dorința de a fi lăudat ca o goliciune sufletească și morală.

Cantemir și perspectiva creștină (Sf. Ioan Gură de Aur, Augustin, Tertulian)

Cantemir trăiește și scrie într-un context profund influențat de morala creștin-ortodoxă. Sentința Vulpii – „Cel ce cu tot sufletul aievea în față își lauda poftește nici o deosăbire nu are de la cela carile prin gurile tuturor pre drept să hulește” – este, în esență, o parafrazare a avertismentelor patristice împotriva slavei deșarte (gr. kenodoxia), considerate o cale sigură spre pierzanie.

Sfântul Ioan Gură de Aur și Sfântul Augustin privesc această dorință de a fi lăudat ca pe o goliciune sufletească și o formă subtilă de necredință sau neadevăr – omul care caută lauda nu mai trăiește pentru Dumnezeu sau pentru adevăr, ci pentru imaginea sa în ochii celorlalți. La fel, Cantemir, prin Vulpe, asociază explicit lăudăroșenia cu disprețul public – cel ce se laudă este vrednic de „hulă”.

 

 

2. Laozi (Lao Tzu):

 

„Cel care se laudă nu are valoare. Cel care se crede superior nu este cu adevărat superior.”
— Tao Te Ching, cap. 24
→ Ideea că lauda de sine îl coboară pe om în ierarhia valorii morale.

 

Laozi afirmă că lauda de sine este incompatibilă cu adevărata superioritate morală. Cel ce se crede și se declară „mare” se micșorează. Același lucru îl exprimă și Cantemir printr-o construcție barocă: „cel ce cu tot sufletul [...] își lauda poftește” este ca și cel ce, „prin gurile tuturor pre drept să hulește”.

Ambele viziuni sancționează exhibiționismul valorii – acela care își etalează meritele le anulează, căci valoarea reală nu se strigă, ci se trăiește.

 

 

 

3. Michel de Montaigne:
   
   

„Nimeni nu se laudă mai mult decât cei care au cele mai puține motive s-o facă.”— Eseuri
→ Autolauda este adesea semnul unei lipse, nu al unei virtuți.

Cantemir și tradiția literară europeană (Shakespeare, Montaigne, Blaga)

Shakespeare denunță lauda de sine ca o „ocară cu mândrie învelită”, adică un păcat moral camuflat în haine onorabile. Montaigne, cu umorul său sceptic, vede în autolaudă semnul unui gol lăuntric. Blaga, în cheie poetică și profund românească, spune că „adevărata lumină arde tăcut”, reafirmând că autenticitatea se recunoaște prin discreție, nu prin zgomot.

Cantemir, deși scrie în veac de baroc, împărtășește această idee: Lupul este filosof tocmai fiindcă nu își proclamă virtuțile. Iar cel care o face – care caută lauda „aievea în față” – cade în aceeași categorie morală cu cel ce este hăituit de toți. A căuta admirația este, în esență, o cale spre dispreț.

 

 

 

4. William Shakespeare:
   „Lauda de sine e o ocară cu mândrie învelită.”
   — All’s Well That Ends Well
   → Lauda de sine este hulă mascată, o formă subtilă de păcat al orgoliului.
5. Cicero:
   „Laudatio propria sordet.”

(„Lauda de sine este dezgustătoare.”)— Tusculanae Disputationes
→ Un aforism clasic latin care transmite direct ideea Cantemiriană.

Aforismul lui Cicero, “Laudatio propria sordet” („lauda de sine este dezgustătoare”), este o expresie a bunei cuviințe și demnității publice în spirit roman. La fel ca în textul lui Cantemir, lauda de sine nu este doar indezirabilă moral, ci și jenantă din punct de vedere social – o rușine în raport cu normele onoarei publice.

Cantemir, cunoscător al culturii latine, traduce acest spirit într-un limbaj baroc și alegoric, dar păstrează esența: autolauda te încadrează, simbolic, în rândul celor „hulitori”, adică al celor care și-au pierdut orice legătură cu onoarea.

 

6. Sfântul Augustin:
   
   

„Nu este iubire de adevăr în cel ce se iubește pe sine pentru a fi lăudat.”— Confesiuni, Cartea X
→ Dorința de laudă trădează o lipsă de iubire sinceră față de adevăr și bine.

7. Friedrich Nietzsche:

 

„Unde își arată omul meritul, acolo adesea își ascunde slăbiciunea.” — Așa grăit-a Zarathustra
→ Autolauda este un paravan pentru slăbiciuni ascunse, nu o virtute.

Cantemir și Nietzsche – o perspectivă contrastivă

Nietzsche oferă o notă diferită: pentru el, autolauda este adesea mecanism defensiv, o mască a slăbiciunii. El nu o judecă neapărat din perspectivă morală, ci psihologică. Totuși, este interesant că și la Nietzsche, ca la Cantemir, lauda de sine nu este semnul valorii, ci al unei fisuri – doar că Nietzsche o interpretează ca simptom, nu ca vină.

 

8. Marcus Aurelius:
   
   

„Nu căuta să fii lăudat. Cei ce se laudă trăiesc în puterea altora.” — Gânduri către sine însuși, Cartea VI
→ A căuta lauda înseamnă a-ți înstrăina sufletul și demnitatea.

 

Stoicii, precum Marcus Aurelius, susțin că adevărata valoare se manifestă prin fapte și prin tăcere. Dorința de a fi lăudat este semn al unei vieți trăite în funcție de aprobarea altora, și deci o formă de sclavie spirituală.

La Cantemir, Lupul devine „filosof” tocmai pentru că nu caută lauda, iar Vulpea valorifică această tăcere ca pe o virtute supremă. E o perspectivă stoică: înțeleptul nu caută recunoaștere, ci trăiește în acord cu propriul adevăr interior.

 

9. Tertulian:
   
   

„Nimic nu este mai aproape de păcat decât lăudarea de sine.” — De Patientia
→ O asociere directă între vanitate și păcat, ca în sentința Vulpii.

 

10. Lucian Blaga:
    „Cel ce se laudă pe sine se expune ridicolului. Adevărata lumină nu strigă, ci arde tăcut.”
    — Zări și etape
    → Ideea că valoarea adevărată se manifestă prin tăcere și smerenie, nu prin clamare.

---

 

 

Concluzie

Toate aceste viziuni converg spre ideea că autolauda este incompatibilă cu adevărata noblețe a spiritului. Fie că este privită ca păcat (în morala creștină), ca greșeală socială (în gândirea latină), ca slăbiciune interioară (în filosofia orientală sau la Nietzsche), fie ca riscul de a atrage disprețul (în literatură), lauda de sine este privită ca o formă de auto-degradare.

Cantemir, prin sofisticatul său aparat alegoric, ne oferă o sinteză a acestor poziții: cel ce caută lauda se îndepărtează de adevăr, se învecinează cu rușinea și se expune urii colective – o hulă nu împotriva altora, ci împotriva propriei demnități.

---

Extinderea acest comentariu și cu exemple din literatura română (Eminescu, Arghezi, Cioran) ajută analiza personajului Lupului ca „filosof” în viziunea Cantemiriană.

I. Exemple din literatura română care reflectă idei asemănătoare despre autolaudă, demnitate și tăcerea valorii

● Mihai Eminescu – „Glossa”

„Nu spera și nu ai teamă / Ce e val ca valul trece;
De te-ndeamnă, de te cheamă, / Tu rămâi la toate rece.
[...] Nu te prinde lor tovarăș / Ce e scris și pentru tine,
Cu un glas blajin de miel / Nu le da răspuns cu bine.”

Eminescu cultivă idealul tăcerii demne și al neangajării în lauda reciprocă – înțeleptul e acela care tace, care nu se lasă antrenat în vanități și lingușeli. Această discreție rece este marca autenticității. Asemenea Lupului lui Cantemir, înțeleptul eminescian nu își proclamă virtuțile, ci le trăiește în sine, departe de zgomotul lumii.

---

● Tudor Arghezi – „Psalmii”

„Vreau să te pipăi și să urlu: Este!
Și nu pot. Și rămân mut, ca un prost.”

În „Psalmii” săi, Arghezi exprimă zbuciumul și neliniștea căutării unui adevăr profund, neafirmat cu ușurință. Poetul simte nevoia unei confirmări, dar în final acceptă tăcerea ca pe o formă de respect față de ceea ce e cu adevărat sfânt. În această auto-cenzură a exaltării se regăsește aceeași idee prezentă la Cantemir: valoarea profundă nu se proclamă, ci se poartă în tăcere.

 

● Emil Cioran – „Despre neajunsul de a te fi născut”

„Să vorbești despre tine fără să te umilești sau să te lauzi – iată isprava supremă.”

Cioran formulează explicit tensiunea dintre autenticitate și imaginea de sine proiectată în cuvinte. A se lăuda este, pentru Cioran, echivalent cu a te falsifica. Ca și Cantemir, Cioran sugerează că cel care caută aprobarea sau admirația celorlalți se compromite. Doar acela care tace, care nu-și vinde nici virtutea, nici suferința, își păstrează o formă de demnitate.

 

🟫 II. Lupul ca „filosof” în viziunea Cantemiriană

În alegoria barocă a Istoriei ieroglifice, Lupul se distinge printr-un profil moral și spiritual aparte. Este descris de Vulpe drept:

• „filosof”,
• „harnic spre isprăvirea trebii”,
• și mai ales, „cu un frumos și iscusit chip nici lauda asupră ș-au priimit”.

● 1. Filosoful discret

Lupul este un filosof prin conduită, nu prin teorie. Nu își proclamă gândirea, ci o trăiește, iar discreția lui devine semnul unei înțelepciuni practice, stoice în esență.

Este exact ceea ce filosofii antici (Socrate, Epictet, Aurelius) numeau sophrosyne – moderație și înțelepciune interioară. În contextul politic al alegoriei, Lupul devine un model de om al statului înțelept, care nu își asumă poziția prin vorbe goale, ci prin merit, măsură și discreție.

---

● 2. În contrast cu fățarnicii curții (Corbul, Struțocămila, Vidra, Vulpea)

Majoritatea personajelor din Istoria ieroglifică sunt maeștri ai disimulării și ai autolaudei. Se închină în toate direcțiile, își inventează calități și își maschează interesele. În acest peisaj de mascaradă, Lupul, tocmai prin tăcerea sa și refuzul de a-și proclama virtutea, se impune ca o figură morală autentică.

---

● 3. Lupul – imaginea autorului însuși?

Unii critici (precum Paul Cornea sau Dan Horia Mazilu) au sugerat că Lupul îl reprezintă, indirect, pe Cantemir: un om de cultură, filosof, diplomat și om politic, care se simte constrâns să navigheze într-o lume a simulacrului. Refuzul Lupului de a-și proclama meritele devine astfel și refuzul autorului de a intra în jocul slugărniciei la curtea otomană.

---

🟫 Concluzie generală

Din literatura română, din filosofia antică, creștină și modernă, din reflecția morală și cea literară, răzbate o idee comună:

Adevărul valorii nu are nevoie de proclamare. Cine o caută, o pierde. Cine o trăiește, o întruchipează.

Cantemir, prin vocea Vulpii, ne oferă o lecție barocă de discernere morală. Lupul este „filosof” nu pentru că o spune cineva, ci pentru că nu o spune el însuși.

Concluzie

Toate aceste viziuni converg spre ideea că autolauda este incompatibilă cu adevărata noblețe a spiritului. Fie că este privită ca păcat (în morala creștină), ca greșeală socială (în gândirea latină), ca slăbiciune interioară (în filosofia orientală sau la Nietzsche), fie ca riscul de a atrage disprețul (în literatură), lauda de sine este privită ca o formă de auto-degradare.

Cantemir, prin sofisticatul său aparat alegoric, ne oferă o sinteză a acestor poziții: cel ce caută lauda se îndepărtează de adevăr, se învecinează cu rușinea și se expune urii colective – o hulă nu împotriva altora, ci împotriva propriei demnități.

---

Dacă dorești, pot extinde acest comentariu și cu exemple din literatura română (Eminescu, Arghezi, Cioran) ori adânci analiza personajului Lupului ca „filosof” în viziunea Cantemiriană.

🟫 I. Exemple din literatura română care reflectă idei asemănătoare despre autolaudă, demnitate și tăcerea valorii

● Mihai Eminescu – „Glossa”

„Nu spera și nu ai teamă / Ce e val ca valul trece;
De te-ndeamnă, de te cheamă, / Tu rămâi la toate rece.
[...] Nu te prinde lor tovarăș / Ce e scris și pentru tine,
Cu un glas blajin de miel / Nu le da răspuns cu bine.”

Eminescu cultivă idealul tăcerii demne și al neangajării în lauda reciprocă – înțeleptul e acela care tace, care nu se lasă antrenat în vanități și lingușeli. Această discreție rece este marca autenticității. Asemenea Lupului lui Cantemir, înțeleptul eminescian nu își proclamă virtuțile, ci le trăiește în sine, departe de zgomotul lumii.

---

● Tudor Arghezi – „Psalmii”

„Vreau să te pipăi și să urlu: Este!
Și nu pot. Și rămân mut, ca un prost.”

În „Psalmii” săi, Arghezi exprimă zbuciumul și neliniștea căutării unui adevăr profund, neafirmat cu ușurință. Poetul simte nevoia unei confirmări, dar în final acceptă tăcerea ca pe o formă de respect față de ceea ce e cu adevărat sfânt. În această auto-cenzură a exaltării se regăsește aceeași idee prezentă la Cantemir: valoarea profundă nu se proclamă, ci se poartă în tăcere.

---

● Emil Cioran – „Despre neajunsul de a te fi născut”

„Să vorbești despre tine fără să te umilești sau să te lauzi – iată isprava supremă.”

Cioran formulează explicit tensiunea dintre autenticitate și imaginea de sine proiectată în cuvinte. A se lăuda este, pentru Cioran, echivalent cu a te falsifica. Ca și Cantemir, Cioran sugerează că cel care caută aprobarea sau admirația celorlalți se compromite. Doar acela care tace, care nu-și vinde nici virtutea, nici suferința, își păstrează o formă de demnitate.

---

🟫 II. Lupul ca „filosof” în viziunea Cantemiriană

În alegoria barocă a Istoriei ieroglifice, Lupul se distinge printr-un profil moral și spiritual aparte. Este descris de Vulpe drept:

• „filosof”,
• „harnic spre isprăvirea trebii”,
• și mai ales, „cu un frumos și iscusit chip nici lauda asupră ș-au priimit”.

● 1. Filosoful discret

Lupul este un filosof prin conduită, nu prin teorie. Nu își proclamă gândirea, ci o trăiește, iar discreția lui devine semnul unei înțelepciuni practice, stoice în esență.

Este exact ceea ce filosofii antici (Socrate, Epictet, Aurelius) numeau sophrosyne – moderație și înțelepciune interioară. În contextul politic al alegoriei, Lupul devine un model de om al statului înțelept, care nu își asumă poziția prin vorbe goale, ci prin merit, măsură și discreție.

---

● 2. În contrast cu fățarnicii curții (Corbul, Struțocămila, Vidra, Vulpea)

Majoritatea personajelor din Istoria ieroglifică sunt maeștri ai disimulării și ai autolaudei. Se închină în toate direcțiile, își inventează calități și își maschează interesele. În acest peisaj de mascaradă, Lupul, tocmai prin tăcerea sa și refuzul de a-și proclama virtutea, se impune ca o figură morală autentică.

---

● 3. Lupul – imaginea autorului însuși?

Unii critici (precum Paul Cornea sau Dan Horia Mazilu) au sugerat că Lupul îl reprezintă, indirect, pe Cantemir: un om de cultură, filosof, diplomat și om politic, care se simte constrâns să navigheze într-o lume a simulacrului. Refuzul Lupului de a-și proclama meritele devine astfel și refuzul autorului de a intra în jocul slugărniciei la curtea otomană.

---

🟫 Concluzie generală

Din literatura română, din filosofia antică, creștină și modernă, din reflecția morală și cea literară, răzbate o idee comună:

Adevărul valorii nu are nevoie de proclamare. Cine o caută, o pierde. Cine o trăiește, o întruchipează.

Cantemir, prin vocea Vulpii, ne oferă o lecție barocă de discernere morală. Lupul este „filosof” nu pentru că o spune cineva, ci pentru că nu o spune el însuși.

---

Un minieseu:  „Taina demnității: Lupul ca filosof în viziunea lui Dimitrie Cantemir”, incluzând exemple comparative din Eminescu, Arghezi și Cioran.

Titlu: Taina demnității: Lupul ca filosof în viziunea lui Dimitrie Cantemir

Încă din zorii literaturii române culte, Dimitrie Cantemir propune, prin Istoria ieroglifică, o parabolă moral-politică de o profunzime rarisimă. Personajul Lupului, elogiat de Vulpe ca fiind "filosof" și "adevărat om de ispravă", iese din tiparul alegoriei animale pentru a deveni figura unei demnități discrete, a unei valori care nu caută să se impună prin cuvinte, ci se impune prin tăcere, fapte și atitudine. Sentința rostită de Vulpe – "Cel ce cu tot sufletul aievea în față îci lauda poftește nici o deosăbire nu are de la cela carile prin gurile tuturor pre drept să hulește" – reflectă o viziune etică puternic ancorată într-o filosofie a demnității interioare.

Acest refuz al laudei personale, acest dispreț față de fastul fals al curțiilor, se regăsește adânc înrădăcinat înerândul valorilor universale, dar și în literatura română. Mihai Eminescu, în "Glossa", cheamă la recepția detașată a vanității și lingușelii: "Nu te prinde lor tovarăș / Ce e scris și pentru tine, / Cu un glas blajin de miel / Nu le da răspuns cu bine." Adevărata nobleță a spiritului se măsoară în capacitatea de a rămâne tăcut între minciuni, de a nu cere aprobare pentru ceea ce este.

Arghezi, la rândul său, explorează, în "Psalmii", drama celui care nu poate vorbi despre ceea ce este sfânt fără a se simți nedemn. "Vreau să te pipăi și să urlu: Este! / Și nu pot. Și rămân mut, ca un prost." Tăcerea devine formă de smerenie, o smerenie de esență, profundă, nu teatrală, precum tăcerea Lupului.

Emil Cioran, mai târziu, cristalizează în mod brutal aceeași idee: "Să vorbești despre tine fără să te umilești sau să te lauzi – iată isprava supremă." Adevărul filosof, la Cantemir ca și la Cioran, este cel care nu caută validare publică, pentru că știe că aceasta nu poate fi decât superficială.

Lupul, în viziunea cantemiriană, este imaginea demnității tăcute și a acțiunii morale. Nu este un filosof prin cuvinte, ci prin fapte. El se opune, prin simpla sa prezență, unei curți unde domină disimularea, auto-lauda și trădarea. El nu se autoproclamă, nu éși cere dreptul de a fi recunoscut: este, pur și simplu, ceea ce este. Această discreție este o formă de putere morală, poate singura veritabilă.

Nu este exclus ca Lupul să reprezinte, alegoric, chiar figura autorului. Dimitrie Cantemir, filosof el însuși, trăind la granița dintre două lumi și două epoci, era conștient de vanitatea proclamării propriei valori. A ales, precum Lupul, tăcerea activă, opera mărturisitoare, nu discursul de sine.

În concluzie, Lupul este filosoful-moralist, nu prin ceea ce afirmă, ci prin ceea ce refuză să afirme. El este contrastul viu față de zarva falsă a celorlalte personaje. Demnitatea sa tăcută, care nu cere să fie lăudată, ci se dovedește prin fapte, este una dintre cele mai rafinate lecții etice ale literaturii noastre vechi, în deplin acord cu o întreagă tradiție a filosofiei morale universale.