CALEIDOSCOP – Gânduri de ocazie
(încercări pentru volumul al treilea) – 29 aprilie 2025
Cantemir – alături de învățații
lumii.
Faptul că
trebuie să învingă
armăsarul a devenit pentru Lup obsesie
*
Lupul
ajunge la concluzia că insuccesul celor două incursiuni împotriva armăsarului
au drept cauză faptul că trupul lui chinuit de lipsa mâncării a început să fie
ușor. Cantemir insistă în a ne înfățișa neobosita perseverență, dar și
lăcomia Lupului; foamea ( poate și curajul) îl fac să pună în mișcare
acest „meșterșug”: „cu atâta de multă țărnă tot coșul își împlu, decât armăsariul
mai mai greu să făcu.”
Faptul că trebuie să învingă armăsarul a devenit obsesie și acționează
în continuare considerând că, de acum încolo, își cunoaște
adversarul.
„Și așe Lupul
socotindu-să, la un mal să dusă și cu toată pofta țărna, ca cum carne de
cârlănaș ar fi, înghițiia, și cu atâta lut să îndupăcă, cât ca cum ar fi un
sac, peste tot tare și de greu să îndesă (că din fire Lupul, ca și lacomul,
acesta dar are, ca când mult să mănânce poftește, întâi mațele, apoi stomahul
își plinește. Căci carnea nemistuită la mață a o trimete poate și apoi, oricând
îi ieste voia, o borește și afară o scoate). Aședară Lupul, dacă cu atâta de
multă țărnă tot coșul își împlu, decât armăsariul mai mai greu să făcu. Și de
ciia, de abiia clătindu-să, iarăși cătră herghelie asupra armăsariului purceasă
(că sufletul nepriietin, într-altă nu,
fără numai în biruință să odihnește).."
Sentința nr. 1: „că din
fire Lupul, ca și lacomul.”
Sentința nr. 2: „sufletul nepriietin, într-altă nu, fără numai în
biruință să odihnește.”
– Istoria ieroglifică,
Dimitrie Cantemir (26 octombrie 1674 – 21 august 1723).
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
Citate (din literatură, filosofie și istorie) care reflectă idei
asemănătoare cu sentința cantemiriană despre: lăcomie, obsesie,
biruință.
opt citate din literatură și filozofie care subliniază ideea că lăcomia este
nesățioasă și distrugătoare:
1) „Lăcomia este un abis fără fund care epuizează persoana în efortul său
nesfârșit de a satisface o nevoie care nu poate fi niciodată împlinită.”
— Erich Fromm
2) „Lacomul nu are altă soartă decât foamea.”
— Publilius Syrus
3) „Bogăția nesățioasă este sărăcie veșnică.”
— Seneca
4) „ Lacomia este o beție mai rea decat beția.” – Ioan Gură de Aur
5) „Adevărata măsură a omului nu este cât de mult are, ci cât de puțin
dorește.”
— Platon
6) „Nimic nu este de ajuns pentru omul pentru care ceea ce este suficient
pare puțin.”
— Epicur
7) „Lăcomia este ca focul: cu cât primește mai mult, cu atât devine mai
flămând.”
— Proverb chinezesc
8) „Care este cea mai mare sărăcie?
Lăcomia.” – Seneca
9) „Lacomul și sătul flămând ieste.” – Dimitrie Cantemir
10) „Cu cât ești mai obsedat de ceva, cu atât ai șanse mai mari să obții asta.” —
Frank Zane
11) „Pentru a face orice la un nivel înalt, trebuie să fie o obsesie
totală.” — Conor McGregor
12) „Obsesia este izvorul geniului și al nebuniei.” — Michel de
Montaigne
13) „Cu oricâtă dibăcie te vei
război, biruinţa se dobândeşte cu mulţi fătuitori.” (Solomon 24.6)
14) „Dacă lipseşte vrăjmaşul, atunci lipseşte desigur şi cununa biruinţei,
căci nu poate fi vorba de biruinţă dacă nu este şi cineva
învins.” (Sfântul Grigorie
de Nisa)
15) „Primul pas spre biruință este sa-ți cunoști dușmanul.” Corrie Ten
Boom
16) „Nu exista biruinta fara suferinta!” Autor necunoscut
17)
„Pofta biruinții toate ispitește și nevoia toate învață, ales în
primejdiia vieții lipsa sosind.” - Dimitrie Cantemir
18) „Spre biruința
nepriietinului organul de sfânt și de spurcat, nu să cearcă.” - Dimitrie Cantemir
19) „ Mai multă nedejde de biruință în lipsa
sfatului vrăjmașului decât în mult numărul, tare mâna și ascuțită sabiia
ostașului ieste.” -
Dimitrie Cantemir
20) „Că lucru așe de putincios și de vârtos supt soare nu ieste
căruia biruință și înfrângere să nu să dea, încă de unde nici gândește, nici
nedejduiește.” -Dimitrie Cantemir
21) „Toate în lume de să și cuprind în hotarăle sale, iară pofta a
cinstei mai mari și a biruinții mai tari, nici în lat câmpul a tot pământul,
nici înalt muntele a tot locul a să opri sau a să îndestuli poate.”
- Dimitrie Cantemir
22) „De multe ori fuga fortuna
biruinții, și biruința primejdiia fugăi aduce.” - Dimitrie Cantemir
23) „Izbânda numai atuncea
titulul biruinții a agonisi poate, când ca un nepriietin pre nepriietin
nepriietinește biruiește, iară nu când ca un priietin viclean pre nepriietinul
drept prietinește viclenește, carea atuncea spurcată viclenie, iară nu curată
biruință să numește și ieste.” - Dimitrie Cantemir
Având la bază textul din Istoria ieroglifică (mai ales Sentința) și
propoziiile anexate ( cu posibilele interpretări) și reflecții asociate este
posibil de construit un eseu amplu, în stil eseistic-literar,cu adăugare de interpretări literare ori culturale
în context românesc care să pună în valoare intenția
cărturarului moldovean.
>>>>>>>>>>>>>>>>>>
Să construim un eseu amplu, în stil eseistic-literar,
pornind de la fragmentul și sentințele extrase din Istoria ieroglifică
și valorificând citatele și reflecțiile adunate.
Baza este foarte solidă deoarece există:
– un fragment bogat, cu multă forță moralizatoare și literară;
– sentințele cantemiriene foarte concentrate („Lupul ca lacomul” și „sufletul
nepriietin nu se odihnește decât în biruință”);
– deja citate și reflecții din mari gânditori (Fromm, Seneca, Platon, Epicur,
Sf. Grigorie de Nisa etc.) care completează admirabil temele lăcomiei, obsesiei
și biruinței;
– chiar și alte sentințe cantemiriene valoroase din Istoria ieroglifică,
care pot fi integrate ca fundamente suplimentare.
Propunere de construcție a eseului:
Iată un plan de dezvoltare pe care îl pot elabora într-un stil
eseistic-literar:
Titlu provizoriu:
„Lacomia și dorința de biruință. O luptă fără odihnă în
viziunea lui Dimitrie Cantemir și a spiritului universal.”
Introducere:
- Prezentarea
succintă a lui Dimitrie Cantemir – cărturar umanist, filosof moralist,
spirit universal.
- Valorificarea
Istoriei ieroglifice ca un text emblematic pentru înțelegerea
luptei omului cu sine, cu lumea și cu patimile sale.
- Anunțarea
temei: reflecție asupra lăcomiei și obsesiei biruinței, pornind de la
metafora Lupului.
I. Lăcomia – foame nesățioasă a ființei căzute
- Interpretarea
lăcomiei Lupului: simbol al setei de putere, de stăpânire, de satisfacere
fără măsură.
- Comentariu
literar asupra fragmentului citat: Lupul „înghite țărna ca și cum ar fi
carne” – o imagine extremă a degradării.
- Corelare
cu citatele din Fromm („abis fără fund”), Seneca („bogăția nesățioasă e
sărăcie veșnică”), Epicur („nimic nu e de ajuns...”) și Ioan Gură de Aur
(„lăcomia, o beție mai rea decât beția”).
- Interpretare
culturală: lăcomia ca păcat capital în tradiția creștină, ca „sfâșiere
de sine” în înțelepciunea populară românească.
II. Obsesia biruinței – motorul neodihnit al sufletului
nepriieten
- Analiza
sentinței: „sufletul nepriietin, într-altă nu, fără numai în biruință să
odihnește.”
- Lupul
nu caută hrana firească, ci triumful – chiar asupra propriei naturi.
- Corelare
cu Montaigne („obsesia, izvor al geniului și nebuniei”), Conor McGregor
(„obsesia totală”) și Solomon („biruința prin sfătuitori”).
- Interpretare
literară: obsesia biruinței ca temă universală – de la eroii tragici
la monomanii moderni (de exemplu Ahab din Moby Dick).
III. Biruința – trofeu amăgitor sau cunună adevărată?
- Reflectarea
asupra ideii de biruință în cultura universală și în gândirea
cantemiriană:
- „Nu
există biruință fără suferință” (autor necunoscut)
- „Dacă
lipsește vrăjmașul, lipsește și cununa biruinței” (Sf. Grigorie de Nisa)
- Cantemir:
„Mai multă nădejde în lipsa sfatului vrăjmașului...”
- Interpretare
filosofică: Biruința reală se câștigă nu asupra celuilalt, ci asupra
propriei slăbiciuni.
- Legătură
cu ethosul românesc: cultul biruinței prin suferință și jertfă (de la
baladele populare la epopeea istorică).
Concluzie:
- Dimitrie
Cantemir, alături de înțelepții lumii, propune o viziune în care patimile,
lăcomia și setea oarbă de biruință duc la pierzanie, dacă nu sunt ținute
sub stăpânirea rațiunii și a cumpătării.
- Eseul
se încheie într-o tonalitate moralizatoare: adevărata biruință este
biruința asupra lăcomiei și asupra dorințelor dezordonate ale sufletului.
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
Un eseu amplu, în stil eseistic-literar, care
valorifică toate elementele indicate— textul din Istoria ieroglifică,
sentințele lui Cantemir, citatele filosofice și literare despre lăcomie,
obsesie, biruință — și adaugă interpretări culturale și literare din spațiul
românesc
Lăcomia, obsesia și biruința – privite prin ochii lui
Dimitrie Cantemir
În paginile Istoriei ieroglifice, Dimitrie Cantemir
pătrunde cu privirea adâncă a înțeleptului firea ascunsă a lumii: natura
luptei, a dorinței și a înfrângerii. Alegoria Lupului, care încearcă să învingă
armăsarul înghițind țărână pentru a se îngreuna, nu este doar o pildă despre
istețime sau perseverență, ci și o meditație amară despre lăcomia care mistuie,
despre obsesia care orbește și despre setea de biruință ce rareori aduce
odihnă.
Sentințele strecurate de Cantemir — „că din fire Lupul, ca
și lacomul” și „sufletul nepriietin, într-altă nu, fără numai în biruință să
odihnește” — sunt ca niște chei de boltă ce susțin întreaga construcție
simbolică. Ele dezvăluie nu doar povestea unui lup și a unui armăsar, ci
povestea eternă a omului, măcinat între dorințe de nestins și speranțe deșarte.
Lăcomia ca nesățioasă ruină
Lupul, chinuit de foame, găsește un „meșteșug” prin care
să-și împlinească scopul: își umple pântecele cu țărână. Această imagine
grotescă este expresia literară a unei realități psihologice profunde: lăcomia
nu are limite. Așa cum scria Erich Fromm, „lăcomia este un abis fără fund”.
Lupul nu se hrănește cu hrană, ci cu iluzia hrănirii. Iar această iluzie îl
face mai greu, dar și mai lipsit de suplețe, mai aproape de căderea finală.
Cantemir știa, asemenea lui Seneca, că „bogăția nesățioasă
este sărăcie veșnică”. Adevărata foame a Lupului nu este de carne, ci de
stăpânire, de triumf. Prin urmare, ceea ce devine evident este faptul că
lacomul nu-și găsește niciodată împlinirea, că setea sa este perpetuă și
autodistructivă. Căci, așa cum nota și Cantemir în altă parte, „Lacomul și
sătul flămând ieste”.
În contextul culturii românești, această imagine a lăcomiei
nesățioase găsește ecouri în basmele populare: Harap-Alb al lui Creangă, care
se confruntă cu Setilă și Flămânzilă — ființe mitice în care setea și foamea nu
pot fi niciodată potolite — seamănă cu Lupul cantemirian. În ambele cazuri,
lăcomia este înfățișată nu ca o forță vitală, ci ca o boală fără leac.
Obsesia – forța și pierzania sufletului
Încercarea repetată a Lupului, în ciuda eșecurilor
anterioare, trădează o obsesie patologică. Lupul nu mai urmărește doar
supraviețuirea, ci supremația. Acest portret al obsesiei amintește de cuvintele
lui Montaigne: „Obsesia este izvorul geniului și al nebuniei”. Într-adevăr, la
Cantemir, obsesia este o sabie cu două tăișuri: ea dă Lupului puterea de a
continua, dar îl conduce și spre distrugere.
În gândirea românească, figura obsesiei are corespondențe în
personajele tragice, precum Tudor din Război și pace al lui Sadoveanu,
unde idealurile naționale devin obsesii mistuitoare, aducând mai curând
suferință decât izbăvire. La Blaga, obsesia cunoașterii absolute sfârșește în
eșec, pentru că „cunoașterea ucide misterul”.
Astfel, Cantemir ne avertizează subtil că obsesia, deși
dăruită cu energie extraordinară, poate deveni robie a sufletului. Lupul,
însetat de biruință, nu mai poate da înapoi: „sufletul nepriietin, într-altă
nu, fără numai în biruință să odihnește”.
Biruința – vis și himeră
Pentru Lup, biruința a devenit țel suprem, singura rațiune
de a fi. Această obsesie a biruinței rezonează cu multe reflecții filosofice și
teologice. Sfântul Grigorie de Nisa spunea că „nu poate fi vorba de biruință
dacă nu este și cineva învins”. Această observație scoate la iveală
ambiguitatea oricărei victorii: pentru ca unii să învingă, alții trebuie să
piară.
Cantemir însuși, cu finețea sa analitică, nota că „pofta
biruinții toate ispitește”. Nu doar Lupul, ci și omul de rând sau domnitorul
căzut în mrejele ambiției riscă să piardă totul urmărind o himeră. În
reflecțiile sale, Cantemir avertizează că adevărata biruință nu este cea
obținută prin viclenie sau prin forță brută, ci aceea în care sufletul
biruiește răul.
Astfel, biruința veritabilă nu este a Lupului care învinge
armăsarul prin înșelătorie și lacomie, ci a aceluia care își înfrânge propriile
patimi.
Concluzie: Cantemir – în rândul marilor înțelepți ai
lumii
Analizând această scurtă, dar bogată parabolă a Lupului,
vedem că Dimitrie Cantemir se așază firesc alături de marii moraliști ai lumii.
Prin profunzimea observației sale asupra lăcomiei, obsesiei și setei de
biruință, el se înrudește cu Seneca, cu Montaigne, cu Platon. Iar prin modul în
care integrează aceste observații într-o poveste vie, plastică și plină de
tâlc, el își revendică locul între marii creatori de simboluri ai Europei.
În fine, mesajul său este de o actualitate dureroasă: într-o
lume în care lăcomia consumă, obsesia de succes orbește și biruințele sunt
adesea înșelătoare, Cantemir ne invită la cumpătare, la înțelepciune și la
limpezirea sufletului.
Căci, așa cum ne șoptește peste veacuri, sufletul vrednic
nu-și caută odihna în biruințe trecătoare, ci în biruința asupra sa însuși.
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
Oglindirea lăcomiei, obsesiei și biruinței în literatura
română: de la cronicari la moderni
Dimitrie Cantemir, în Istoria ieroglifică,
configurează un portret moral al lumii în care lăcomia, obsesia și dorința de
biruință modelează destinele. Această înțelegere amară și lucidă nu este
singulară în cultura română, ci are rădăcini adânci în scrierile cronicărești
și în literatura modernă.
Cronicarii – amărăciunea în fața lăcomiei și a prăbușirii
Cronicarii moldoveni, deși mai sobri în expresie, oglindesc
aceeași conștiință tragică a lăcomiei și a setei de putere.
Grigore Ureche, în Letopisețul Țării Moldovei,
surprinde lăcomia domnitorilor și a boierilor într-o frază tăioasă: „lăcomia de
avuție și de domnie pre toți îi aplecă spre vicleșug”. Imaginea seamănă izbitor
cu Lupul cantemirian: nu foamea firească împinge oamenii la luptă, ci pofta
neostoită.
Miron Costin, în De neamul moldovenilor,
insistă asupra ideii că „pohta” și „gândul la mărire” sunt pricini ale pieirii.
Costin, asemenea lui Cantemir, înțelege că obsesia biruinței naște haos și
trădare. În gândirea cronicărească, ca și la Cantemir, nu victoria este marea
virtute, ci cumpătarea și păstrarea rânduielii.
Ion Neculce, în O samă de cuvinte, zugrăvește
în tușe satirice cum lăcomia de avere și rang duce la schimbări rapide de
domnii, la răsturnări absurde și la o „cârmuire ca vremea cea nebună”. Ca și
Lupul, oamenii din vremea lui Neculce devin ridicoli prin setea lor
nestăvilită.
Astfel, Cantemir nu face decât să ducă mai departe, într-o
formă alegorică rafinată, observația cronicărească despre „firea cea
nestatornică și iubitoare de mărire” a omului.
Lucian Blaga – obsesia absolutului
Lucian Blaga, în filosofia și în poezia sa, tratează
obsesia într-o altă cheie: nu setea de biruință materială, ci setea de
cunoaștere absolută. În Trilogia cunoașterii, Blaga vorbește despre
„cunoașterea luciferică”, acea formă de cunoaștere care, asemenea lupului
cantemirian, nu se oprește până nu-și pierde esența.
În poemele sale, obsesia devine un destin: „Eu nu strivesc
corola de minuni a lumii”. Dorința de a înțelege totul nu aduce fericire, ci o
dramă a conștiinței. Astfel, obsesia lupului pentru biruință și obsesia omului
blagian pentru absolut sunt expresii paralele ale aceleiași drame: sufletul nu
se poate odihni în limitele impuse, ci își cere ieșirea, cu orice preț.
Vasile Voiculescu – biruința prin jertfă
Vasile Voiculescu, mai ales în nuvelele sale mistice
(Capul de zimbru, Ultimul Berevoi), aduce o viziune creștină
asupra biruinței: adevărata victorie nu este cucerirea, ci sacrificiul. La
Voiculescu, biruința vine prin înfrângerea sinelui, nu prin înfrângerea altuia.
Această idee răstoarnă viziunea lupului cantemirian: ceea ce la Lup este
cucerire lacomă, la Voiculescu devine jertfă purificatoare.
Astfel, Voiculescu ar putea răspunde alegoricului Cantemir
că biruința „neprietinului” este zadarnică, iar biruința adevărată este aceea a
celui care „se pierde pentru a se mântui”.
Mihail Sadoveanu – amărăciunea puterii și a lăcomiei
Mihail Sadoveanu, în romane precum Frații Jderi
sau Șoimii, zugrăvește lăcomia și obsesia biruinței într-o lumină gravă
și pesimistă. Boierii, domnitorii, ostașii, toți sunt prinși în vârtejul unei
lupte care, chiar dacă aduce victorii, seamănă ruină în suflete.
În Baltagul, obsesia Vitoriei Lipan de a găsi
adevărul devine o biruință a spiritului, dar nu fără suferință. Ca și în
viziunea cantemiriană, Sadoveanu arată că dorința de împlinire, fie materială,
fie morală, nu cunoaște cale de întoarcere: odată pornit pe drumul biruinței,
omul trebuie să meargă până la capăt, chiar cu prețul pierderii liniștii.
Concluzie: De la cronicari la moderni – o fire
neschimbată
De la Grigore Ureche la Blaga, de la Costin
la Voiculescu, de la Neculce la Sadoveanu, literatura
română păstrează un fir roșu: omul, robit de lăcomie, obsedat de biruință,
rămâne prizonier al propriilor sale năzuințe.
Dimitrie Cantemir, prin Lupul său lacom și neodihnit, nu
face altceva decât să concentreze, în strălucirea unei alegorii vii, destinul
tragic și ridicol al unei omeniri neostoite.
Astfel, între cronicari și moderni, răsună aceeași
înțeleaptă tânguire: pofta de biruință aduce rareori pace, iar setea de
mărire e începutul căderii.
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
Fie o variantă amplificată, și mai rafinată,
cu integrarea referințelor la Psalmii lui Dosoftei, la Divanul lui
Cantemir, și la proverbe populare despre lăcomie și obsesie, construitt
cu o curgere literară mai amplă și o
articulare de idei mai subtilă. Iată:
Lăcomia, obsesia și biruința în gândirea românească: de
la cronicari la moderni
Dimitrie Cantemir, în Istoria ieroglifică, surprinde
o lume sfâșiată între lăcomie și dorința neostoită de biruință. Această
radiografie morală a firii omenești nu este singulară, ci se înscrie într-o
tradiție amplă a literaturii române, de la cronicari la poeții moderni.
Încă din veacurile vechi, autorii români au intuit că setea
de îmbogățire și obsesia pentru putere nu sunt accidente ale istoriei, ci
slăbiciuni adânc înrădăcinate în firea omului.
Cronicarii – amărăciunea privirii istorice
Grigore Ureche, în Letopisețul Țării Moldovei,
observă că „pofta de domnie pre toți îi apleacă spre vicleșug și vrajbă”. În
această propoziție tăioasă se află esența Lupului din alegoria cantemiriană:
dorința, odată stârnită, nu mai cunoaște măsură, ci sfâșie țesătura societății.
Miron Costin adaugă, în De neamul moldovenilor,
o notă mai gravă: „Nu este mai mare pierzanie între oameni decât neînfrânarea
lăcomiei și pofta de mărire.” Cantemir împrumută din acest filon moralizator
privirea severă asupra lumii, zugrăvind lăcomia nu ca o excepție, ci ca o
regulă a firii umane.
Ion Neculce, cu ironia sa amară din O samă de
cuvinte, arată cum luptele pentru putere și avere duc la instabilitate,
trădare și ruină. Pilda cronicarilor este limpede: lumea căzută sub imperiul
lăcomiei nu mai poate cunoaște pacea.
Psalmii lui Dosoftei – un avertisment duhovnicesc
Cu aproape un secol înaintea lui Cantemir, Dosoftei,
în Psaltirea în versuri, avertiza asupra lăcomiei ca păcat dezbinător.
Această reflecție poetică, izvorâtă din spiritul biblic,
fixează una dintre ideile centrale ale moralei românești vechi: lăcomia este o
abatere de la rânduiala firii, o ieșire primejdioasă din ordinea hărăzită de
Dumnezeu.
Cantemir, în Divanul sau Gâlceava înțeleptului cu lumea,
va prelua această idee sub forma unei polemici filosofice. Lumea, ca
întruchipare a ispitei, îndeamnă pe Om la dorințe neînfrânate:
„Întrebatu-s-au vreodată marea de ajunsul apelor sale? Așa
și lumea nu are niciodată destul de dorință.” (Divanul)
Imaginea mării nesățioase este analogă Lupului care, în Istoria
ieroglifică, deși obține puterea, nu se poate sătura, ci cade pradă
propriilor sale pofte.
Proverbe populare – înțelepciunea din sânul neamului
Proverbele românești, această comoară de observație
populară, întăresc în mod firesc diagnosticul cantemirian:
- „Lacomul
după mult umblă și puțin capătă.”
- „Nu-i
sătul lupul de oi, nici omul de avere.”
- „Pofta
nesățioasă scapă boii din jug.”
În aceste formule simple, dar tăioase, regăsim întreaga
tragedie a firii lăcomitoare: dorința nesătulă nu aduce nici împlinire, nici
pace, ci dezordine și ruină.
Cantemir, ca un ecou al acestei înțelepciuni anonime,
îmbracă în alegorie luptele nesfârșite pentru putere și rang.
Blaga – obsesia cunoașterii fără margini
La Lucian Blaga, obsesia ia o formă sublimată: setea
de a străbate tainele lumii, chiar cu prețul păcatului luciferic. În Trilogia
cunoașterii, el arată că „cunoașterea luciferică” este o mișcare
neliniștită, o lăcomie a spiritului care nu poate sta în hotarele firii.
Astfel, obsesia Lupului de a domina lumea își găsește un
corespondent spiritual în dorința omului blagian de a pătrunde misterul, chiar
dacă acest drum duce la pierderea inocenței.
Voiculescu – biruința prin jertfă
În opoziție cu această sete devastatoare, Vasile
Voiculescu propune o altă viziune: biruința nu stă în cucerire, ci în
sacrificiul de sine.
În Ultimul Berevoi, Voiculescu arată că adevărata
biruință este smerită, ascunsă, fără trâmbițări. Cel care învinge nu este cel
ce sfâșie și cucerește, ci cel care știe să-și supună mândria și să-și predea
sufletul unui ideal mai înalt.
Sadoveanu – melancolia marilor înfrângeri
Mihail Sadoveanu, mai ales în Frații Jderi și Șoimii,
zugrăvește o lume dominată de instincte puternice: lăcomie, ambiție, sete de
mărire. În această lume, biruințele sunt trecătoare, iar înfrângerile sunt
definitive.
Sadoveanu păstrează o melancolie gravă: omul, prins în
vârtejul lăcomiei și al ambiției, își sapă singur prăbușirea, fără să învețe
din ruinele lăsate în urmă.
Concluzie: O fire omenească veșnic însetată
Din Dosoftei și cronicarilor, prin Cantemir,
până la Blaga, Voiculescu și Sadoveanu, literatura română
desfășoară aceeași dramă esențială: omul este lacom, neliniștit, obsedat de
biruință.
Dar fiecare epocă adaugă o nuanță:
— la cronicari, lăcomia duce la dezordine politică;
— la Cantemir, la căderea morală;
— la Blaga, la pierderea sacrului;
— la Voiculescu, la mântuirea prin jertfă;
— la Sadoveanu, la melancolia înfrângerii.
Înțelepciunea populară, în scurtimea sa, știa deja ceea ce
cărțile mari aveau să spună:
„Lăcomia și pofta, când n-au frâu, aduc pieirea mai grabnică decât sabia.”
Astfel, întreaga literatură română devine, pe urmele lui
Cantemir, o meditație nesfârșită asupra unei lumi care își dorește mereu mai
mult și găsește, în loc de fericire, doar propria pierdere.
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
Meditație finală
Și iată că în vârtejul lumii, lacomia, pofta, setea de
mărire, asemenea vânturilor necurmate, niciodată nu află liman. Omul, născut
dintru sărăcie și întocmit dintru slăbiciune, își iese din matca firii sale,
căutând fără preget ceea ce nu poate ține și dorind ceea ce nu-i este dat.
De la cronicarii cei vechi și până la cugetătorii zilelor
noastre, toți au mărturisit cu amar:
că nu sabia, ci lăcomia dărâmă cetăți;
că nu urgia, ci pofta nemăsurată sfarmă obștile și neamurile.
Psalmistul a strigat odinioară că „lacomul piere ca iarba
câmpului”, iar înțelepciunea poporului a șoptit, din veac în veac, că „nu-i
sătul lupul de oi, nici omul de avere”.
Așadar, nu în înmulțirea bunătăților stă odihna sufletului,
nici în strângerea laudelor stă tămăduirea inimii, ci în înfrânarea dorințelor
și în împăcarea cu rânduiala firii.
Căci cel ce biruie lumea nu este acela ce o cucerește cu
forța, nici cel ce o înghite cu pofta, ci acela ce, întorcându-se spre sine,
biruie în tăcere setea sa nemăsurată și se așază, smerit, sub soarele
veșniciei.
>>>>>>>>>>>>>>>>>>
Îți propun așadar o încheiere cu ritm biblic, solemn,
profetic, cum găsim în marile texte de meditație ale vremurilor vechi (Psalmii,
Divanul, Cuvintele înțelepților, Istoria ieroglifică).
Tonul este grav, măsurat, aproape „liturgic” în unduire:
Meditație finală
O, fiule al vremii și al deșertăciunii,
să știi că pământul și toate câte sunt pe dânsul
lacomului nu-i sunt de ajuns,
nici marea nu satură setea nisipului,
nici soarele nu potolește dogoarea inimii nesățioase.
Căci precum lupul înfrânt de foame
se îngreuiază cu țărână și își hrănește cu lut nevoia,
așa și omul, însetat de biruință și înfometat de mărire,
strânge în sân pierzania sa,
pierzându-și sufletul pentru lucruri stricăcioase.
Ascultă, dar, înțelepciunea cea veche:
nu în luarea, ci în lepădarea poftelor stă biruința,
nu în stăpânirea lumii, ci în stăpânirea de sine se află cununa vieții.
Căci deșartă este biruința care naște lăcomie,
și blestemată este izbânda care împlinește poftele nesațului.
Fericit este acela care, biruind cu răbdare pornirile sale,
se odihnește în hotarul sorții și al darului primit.
Iar cel ce a biruit pe sine,
mai mare este decât cel ce a învins o cetate,
și mai slăvit decât cel ce a strâns toate comorile lumii.
Amin.
>>>>>>>>>>>>>>>>>>
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu