CALEIDOSCOP – Gânduri de ocazie
(încercări pentru volumul al treilea) – 18 aprilie 2025
Cantemir – alături de învățații lumii
*
Simbolistica întunericului în
filosofia morală a lui Cantemir.
Fapta ascunsă și ochiul nopții. Gânduri
despre viclenie, judecată și destin.
(Perseverența
Lupului. Alianța lup - lup. „Noaptea
este un aliat.”)
Prima
alianță (Lup + Vulpe) a primului atac nu a dat rezultat pozitiv. Nici al doilea atac ( realizat de Lup pe cont
propriu) nu a strălucit.
Împresionează
perseverența Lupului, fie că îi vine din neam, fie din
înghesuiala nevoii care se cheamă stomah fără de mâncare și caută un aliat de
aceeași stirpe („altul
ca sine află”).
„Lupul
așe cani trist, pentru lipsa putinții, iară dulăul de tot vesel pentru părerea
biruinții.”
Lupul („nenorocit norocul ce i s-au tâmplat”)
se retrage și caută
un aliat de aceeași stirpe: „Lupul
și altă soție își cercă și pre altul ca sine află, căruia lucrul și fapta,
carea întracea noapte s-au lucrat și nenorocit norocul ce i s-au tâmplat, pre
amănuntul povesti”. Alianța
lup – lup: „Aședară,
ei înde ei tocmindu-să și însoțindu-să, încă din bârlog mielușeii săracului om
împărțiia.” Noaptea „lupii împreună spre
locul știut să coborâră.”
Sentința:
„toată
fapta grozavă și ocărâtă precum cu întunerecul să acopere și să ascunde
socotește, macar că și noaptea are lumina sa, precum și pădurile urechi și
hudițoși păreții de piatră și adâncă peșterea de vârtoapă la videre ascuțiți
ochi au.”
- – Istoria ieroglifică, Dimitrie Cantemir (26 octombrie 1674 – 21 august 1723).
.........................
Ideea nopții ca aliat al faptelor
ascunse, al răului, al celor ce nu se pot săvârși pe față e o constantă în
gândirea morală și literară.
A. Introducere
De când lumea, noaptea n-a fost doar
un simplu repaus al firii, o curgere de timp menită odihnei. În imaginarul
moral și literar, întunericul a fost întotdeauna mai mult decât absența
luminii: a fost complice al celor slabi, sfetnic al celor vicleni și scut al
faptelor ce nu îndrăznesc să se înfățișeze sub ochiul limpede al zilei. Fapta
ascunsă, păcatul și vicleșugul au găsit în întuneric loc de taină și ocrotire,
iar omul, sub faldurile nopții, a cunoscut îndrăzneala pe care lumina i-o
refuza.
În această tradiție de gândire,
Dimitrie Cantemir se așază nu doar ca martor al vremii sale, ci ca interpret al
caracterului omenesc, surprins în ipostaza nopții morale. Istoria
ieroglifică, scrisă la cumpăna dintre două lumi — a Orientului bizantin și
a Europei moderne —, oferă o lecție de antropologie morală în care noaptea
devine fundal al alianțelor nelegiuite, loc al conspirației și complice al
răului.
Perseverența Lupului, figura
emblematică a intrigii din această alegorie politică, nu este altceva decât o
mască sub care se ascunde neostoita foame de putere și tendința omului de a-și
înfrăți păcatul cu întunericul. Lupul, aliindu-se întâi cu Vulpea, apoi căutând
un frate de stirpe pentru a-și duce planul la capăt, nu e doar animal în
poveste, ci tipologie umană, o constantă a firii care alege noaptea pentru a-și
plămădi fărădelegile.
În acest context, Sentința lui
Cantemir capătă greutatea unei maxime morale ce transcende timpul: „toată
fapta grozavă și ocărâtă precum cu întunerecul să acopere și să ascunde
socotește, macar că și noaptea are lumina sa, precum și pădurile urechi și
hudițoși păreții de piatră și adâncă peșterea de vârtoapă la videre ascuțiți
ochi au.” Această observație nu este doar un avertisment, ci și o
certitudine că nici întunericul nu poate oferi garanția veșniciei pentru taina
faptei rele.
Noaptea, în viziunea cărturarului
moldovean, nu este doar un spațiu fizic, ci o stare morală în care omul cade
atunci când alege viclenia în locul cinstei și taina în locul curajului de a
privi lumina. Ea devine, astfel, decorul nevăzut al tuturor conspirațiilor, fie
ele ale puterii, ale invidiei sau ale trufiei omenești.
Această idee, născută dintr-o
cultură a veacului XVII, va străbate secolele, regăsindu-se în proverbe,
maxime, în literatura română veche și modernă, dar și în gândirea universală,
purtând peste timp aceeași învățătură: că întunericul nu e niciodată martor
fidel, iar noaptea nu poate înveșnici ceea ce omul a plănuit împotriva firii și
a rânduielii morale.
b) Cantemir și noaptea ca aliat
al vicleșugului.
Dimitrie Cantemir nu este doar un
scriitor al alegoriei, ci un fin moralist, care cunoaște nu doar metehnele
firii omenești, ci și locurile predilecte unde ele se pot săvârși. În Istoria
ieroglifică, locul întunecat nu este întâmplător ales: noaptea devine
decorul în care se țes planurile mârșave, iar umbrele nu ascund doar trupuri,
ci și intenții. Perseverența Lupului în urmărirea scopului său, chiar după
eșecul primei alianțe cu Vulpea și nereușita celui de-al doilea atac solitar,
vorbește despre tenacitatea răului și despre iscusința sa de a-și căuta aliați
potriviți în întuneric.
Alianța dintre Lup și Vulpe, ratată
la început, este expresia vicleșugului care se însoțește cu înșelăciunea. Dar,
cum planul nu izbutise, Lupul, însuflețit de lipsa hranei, adică de nevoia
acută a firii decăzute, nu renunță. El caută un alt aliat, „de aceeași stirpe”,
pentru că, așa cum spune Cantemir, „altul ca sine află”. Este, în fond,
o observație subtilă asupra firii omului nelegiuit, care nu se leapădă de
planul său, ci doar își schimbă tovarășii, căutând pe cineva de același gând și
de aceeași fire. În această privință, Cantemir surprinde o trăsătură universală
a răului: tendința de a se asocia, de a se înfrăți în ascuns, de a-și căuta
complicitatea.
Noaptea este, în această alegorie,
nu doar cadrul în care se petrec faptele, ci aliatul discret al celor care nu
pot înfrunta lumina. „Aședară, ei înde ei tocmindu-să și însoțindu-să, încă
din bârlog mielușeii săracului om împărțiia. Noaptea, lupii împreună spre locul
știut să coborâră.” Cantemir nu lasă loc echivocului: noaptea este vremea
faptelor ascunse, a alianțelor păcătoase, a jafului și a trădării. Este vremea
când cei ce în timpul zilei se tem de ochii lumii își dezlănțuie pornirile sub
acoperământul întunericului.
Sentința care încununează această
pildă este una dintre cele mai pătrunzătoare reflecții morale din literatura
veche românească: „toată fapta grozavă și ocărâtă precum cu întunerecul să
acopere și să ascunde socotește, macar că și noaptea are lumina sa.” În
această afirmație rezidă întreaga filozofie morală a lui Cantemir asupra
răului: că orice faptă nelegitimă caută să se săvârșească în ascuns, dar nici
întunericul nu poate garanta taina pe vecie. Așa cum pădurile au urechi, iar
stâncile ochi, și noaptea, oricât ar fi de adâncă, păstrează o lumină a ei,
care într-o zi va dezvălui cele ascunse.
Această morală are o actualitate
permanentă, pentru că vorbește despre firea umană în eternitatea ei: pornirea
spre rău, tendința de a-l săvârși în ascuns, nevoia de complicitate și falsa
siguranță a întunericului. În viziunea lui Cantemir, nici o faptă săvârșită pe
ascuns nu este pe deplin tăinuită, pentru că universul întreg veghează —
pădurile, peșterile, pereții de piatră, toate sunt martori muți, dar veșnici ai
celor săvârșite.
Noaptea nu e doar întunericul fizic,
ci și acel întuneric moral în care omul își ascunde gândul stricat, crezând că
nepedepsirea de moment îi asigură izbânda. Cantemir avertizează însă, subtil și
aspru, că întunericul nu e niciodată de nepătruns.
C. Noaptea în gândirea morală
tradițională
De-a lungul timpului, gândirea
morală populară, precum și cea filosofico-literară, a păstrat o percepție
constantă asupra nopții ca spațiu favorabil răului și faptelor ascunse. Dincolo
de rolul ei natural de odihnă și tihnă, noaptea a fost privită ca un timp al
vicleșugului, al uneltirilor și al păcatului. Așa cum înțelepciunea bătrânilor
spunea, „noaptea nu-i vreme de sfat bun, nici de lucru de cinste, ci vreme
de vicleșug și de fapte ascunse.”
Această concepție se fundamentează
pe observația firească a omului tradițional, care, lipsit de mijloacele moderne
de luminare a nopții, vedea în întuneric un pericol latent, dar și un prilej
pentru faptele ce nu se puteau înfăptui la lumina zilei. Pilda că „noaptea
ascunde multe, dar nici un lucru nu rămâne pururea tăinuit sub umbra
întunericului” rezumă atât credința în dreptatea providențială, cât și în
legea firească a lucrurilor, căci orice faptă iese, mai devreme sau mai târziu,
la lumină.
Noaptea este, în gândirea morală
tradițională, un timp bivalent: pentru omul cinstit — vreme de odihnă și de
împăcare, pentru cel viclean — prilej de nelegiuire. „Noaptea-i făcută de
Dumnezeu pentru odihnă, dar oamenii vicleni o fac vreme de nelegiuire.”
Această dublă ipostază a nopții scoate în evidență caracterul ei de „cuvânt cu
două tăișuri”: nu noaptea în sine este rea, ci faptele pe care omul alege să le
săvârșească în întuneric.
În mentalitatea populară,
întunericul nopții nu e doar lipsă de lumină, ci o formă de complicitate
tăcută. „Căci fapta rea la lumina zilei nu cutează, iar noaptea e
acoperământ pentru păcatele grele.” Această idee reapare obsesiv în
proverbe, în snoave, în poveștile și istorisirile care se rosteau pe la vetrele
satelor. Noaptea devine astfel „frate de taină” al celui cu gând stricat și
„sfetnic rău la mintea bolnavă și la inima rea.” În lipsa ochilor veghetori ai
comunității, omul slab cedează pornirilor ascunse, închipuindu-și că
întunericul îi va ține ascunse păcatele.
Mai mult decât atât, în această
tradiție morală, noaptea nu este doar timp al întunericului fizic, ci și al
celui sufletesc. „Iară noaptea să o păzești ca pe un vrăjmaș ascuns, că
multe în ea se lucrează spre pierderea sufletului.” Avertismentul nu
privește doar fapta exterioară, ci și frământările lăuntrice. Căci noaptea este
vremea gândurilor tulburi, a spaimei, a visurilor ispititoare și a dorințelor
neîmplinite. În liniștea nopții, când somnul întârzie sau este frânt de neliniște,
omul devine mai vulnerabil, iar pornirile necurate își găsesc teren prielnic.
Această dublă ipostază a nopții —
timp al odihnei pentru cei drepți, timp al vicleșugului pentru cei stricați —
este esențială în gândirea morală tradițională, căci ea nu condamnă întunericul
în sine, ci slăbiciunea firii omenești de a-l folosi în scop nelegiuit. În
această cheie se înțelege și vechiul proverb: „Ferește-mă, Doamne, de lucrul
ce se face cu umbra nopții și de limba cea vicleană ce-și află vreme în
întuneric.”
Astfel, noaptea nu este doar
decorul, ci martorul, complicele și, uneori, judecătorul tăcut al faptelor
săvârșite în ascuns.
D) Reflecții literare: noaptea —
decor al păcatului și spațiu al ispitelor în literatură.
Literatura,
ca reflex al vieții și al gândirii morale, a păstrat nealterată această
percepție a nopții drept spațiu favorabil tainelor, păcatului și faptei
ascunse. De la basmele populare până la creația cultă, întunericul nopții s-a
arătat prielnic celor ce nu cutezau să-și dezvăluie gândurile ori faptele în
lumina zilei. Într-un vers celebru, Shakespeare însuși făcea aluzie către așa
ceva în Macbeth: „Tu-mbracă-te-n a iadului fum negru Şi
vino, deasă noapte, să nu vadă Pumnalul meu tăios
ce rană face. Şi nici, pândind prin văl de bezne, cerul Să-mi
strige... ”.
Ideea că noaptea „poate ascunde” răsună ca ecou peste veacuri, regăsindu-se în
felurite ipostaze literare.
În basmele românești, noaptea e
clipa în care se furișează zmeii, în care furii sau strigoii cutreieră satele,
iar viteazul ori rătăcește, ori își înfruntă teama. În nuvelele realiste,
noaptea e momentul uneltirilor, al trădării, al păcatului rușinos. În nuvela
lui Ioan Slavici, Moara cu noroc, întunericul serii acoperă discuțiile
vinovate și planurile de înșelăciune. Tot astfel, în Baltagul lui
Sadoveanu, noaptea e vremea în care păcatele grele ies la iveală, iar vinovații
se tem de umbra propriei fapte.
Dar literatura nu vede doar aspectul
exterior al nopții. Scriitorii au știut să surprindă și dimensiunea psihologică
a acestei clipe, căci întunericul nu este doar lipsa luminii, ci și deschizător
de porți spre subconștient, spre frică, dorință și gânduri nerostite. Poezia
lui Eminescu e plină de asemenea sugestii: noaptea e decorul marilor frământări
sufletești, al dorului neîmplinit, al regretului și al visului ce nu poate fi
rostit ziua.
Totodată, în literatura universală,
noaptea devine loc al ispitelor. În tragediile antice, zeița Nopții era
considerată mamă a visurilor și a întunecimilor morale. În Divina Comedie
a lui Dante, păcătoșii se ascund în întuneric, fugind de lumina divină care ar
descoperi fărădelegile lor. În proza lui Dostoievski, personajele ajung să-și
mărturisească gândurile cele mai tulburi în nopțile de veghe, când conștiința
nu mai are tăria zilei, iar omul e mai slab în fața ispitelor.
Literatura a păstrat deci aceeași
percepție ancestrală, reluată de Cantemir în Istoria ieroglifică:
noaptea este aliatul răului, acoperământul păcatelor și, totodată, martorul
nevăzut al celor mai urâte porniri omenești. Iar acolo unde întunericul
domnește, ochiul vigilent al conștiinței adoarme, iar omul slab devine jucăria
ispitelor. Nu întâmplător, în vechiul proverb se spune: „ Cîrtița
pe sub pămînt umblă, dar urma ei
i sè cunoaște deasupra pe pămînt..”
Astfel, noaptea rămâne în literatură
nu doar fundal al unor întâmplări ascunse, ci și simbol al întunericului
lăuntric, al slăbiciunii firii și al răului care, ferit de lumina zilei, își
află vreme potrivită să lucreze.
E. Simbolistica nopții în filosofia
morală și religioasă
Dincolo de literatură, noaptea a
avut dintotdeauna o simbolistică adâncă în filosofia morală și în tradiția
religioasă. În gândirea vechilor înțelepți, întunericul nu era doar lipsa
fizică a luminii, ci și simbolul absenței adevărului, al neștiinței, al rătăcirii
și al păcatului. Acolo unde lipsea lumina cunoașterii și a conștiinței, omul
aluneca ușor în păcat, iar mintea i se întuneca.
În antichitatea greacă, filozofi
precum Heraclit și Platon au văzut în noapte metafora ignoranței și a
nesiguranței omului în fața destinului. Peștera lui Platon, în care oamenii
privesc doar umbrele realității, nu e altceva decât un spațiu nocturn, închis
în întunericul ignoranței, din care sufletul trebuie să evadeze spre lumina
adevărului. Noaptea, în această accepțiune, este lumea celor neînvățați, a
celor ce nu cunosc rostul vieții și trăiesc în robia simțurilor.
La filozofii creștini din Evul
Mediu, precum Sfântul Augustin ori Toma d’Aquino, noaptea devine un simbol
moral al păcatului. Omul căzut în păcat trăiește în noaptea sufletului, iar
mântuirea e văzută ca o trecere din întunericul fărădelegii în lumina harului.
În Confesiunile sale, Augustin mărturisește cum, rătăcind în păcate,
sufletul lui s-a aflat multă vreme în noaptea grea a păcatului, până ce lumina
credinței l-a scos la iveală.
De altfel, întreaga simbolistică
religioasă a nopții este una dublă. Dacă pe de o parte întunericul este spațiu
al ispitei, al vicleșugului și al păcatului, pe de altă parte, în taina nopții
se petrec marile revelații. Rugăciunea de miezul nopții, privegherile
călugărilor, tainele biblice, nașterea Mântuitorului în Betleemul nopții, toate
sugerează că în întunericul lumii poate apărea lumina mântuirii.
Psalmistul David scria: „Noaptea
s-a făcut lumină întru mine”, iar în Evanghelia după Ioan, Hristos spune: „Eu sunt
Lumina lumii; cine Mă urmează pe Mine nicidecum nu va umbla în
întuneric, ci va avea lumina vieții.” Astfel, în tradiția
creștină, noaptea devine loc al ispitei, dar și al mântuirii, spațiu al
întunericului moral, dar și clipă a întâlnirii cu Dumnezeu.
Cantemir, spirit enciclopedic format
în ambianța Răsăritului ortodox, dar cunoscător al filozofiei apusene, preia
această simbolistică și o reinterpretează în cheie morală și alegorică în Istoria
ieroglifică. El nu lasă fără de pedeapsă fapta săvârșită în întuneric și
încheie sentința sa morală cu avertismentul că „nici întunerecul, nici
noaptea nu pot acoperi pururea fapta ocărâtă”, căci toate, mai devreme sau
mai târziu, vor ieși la lumină.
Prin urmare, simbolistica nopții în
filosofia morală și religioasă capătă în opera lui Cantemir acea dublă valență
tradițională: întunericul este adăpost al păcatului, dar și spațiu de încercare
a sufletului, din care, prin voință, conștiință și ajutor divin, omul se poate
ridica spre lumină.
F) Reflecții finale
Noaptea, cu întunericul și tăcerea
ei, a fascinat și a înspăimântat deopotrivă, de la vechii înțelepți ai lumii
până la scriitorii și filozofii moderni. Ea a fost privită când ca spațiu al
ispitei, al păcatului și al vicleșugului, când ca loc tainic al revelației, al
introspecției și al întâlnirii cu sine sau cu Dumnezeu. În toate civilizațiile,
întunericul a fost mai mult decât lipsa luminii fizice: a fost simbolul lipsei
de adevăr, al rătăcirii, al ascunderii faptelor de ochii lumii și de judecata
dreaptă.
Dimitrie Cantemir, în Istoria
ieroglifică, nu doar înregistrează această tradiție, ci o pune în mișcare
într-un scenariu moral cu valențe alegorice. Perseverența lupului, alianțele
încheiate în întuneric, faptele săvârșite sub acoperirea nopții și sentința
morală finală nu sunt simple detalii narative, ci expresia unei concepții clare
despre om și lume: nici un rău nu poate rămâne pururea ascuns, iar noaptea
însăși, deși aliat temporar al vicleșugului, nu poate tăinui la nesfârșit fapta
nelegiuită.
Aceeași idee o regăsim în numeroase
proverbe, reflecții populare și maxime filozofice din cultura română și
universală. Noaptea e sfetnic pentru gândul ascuns, dar nu și pentru izbăvire.
Întunericul poate acoperi trupul și fapta, dar nu poate acoperi conștiința.
Căci, așa cum spune psalmistul, „noaptea strălucește ca ziua și
întunericul, ca lumina” atunci când vine vremea judecății.
Această permanentă dualitate —
noaptea ca ascunziș al răului și totodată ca spațiu tainic al posibilei
mântuiri — dă adâncime simbolică textului cantemirian și îl integrează într-o
tradiție morală și religioasă de lungă durată, care traversează secolele și
culturile.
Istoria ieroglifică
nu este doar o satiră politică, ci și o meditație profundă despre firea omului,
despre ispitele și slăbiciunile lui, despre puterea întunericului și despre
lumina care, oricât de târziu, tot pătrunde în cele mai ascunse unghere.
Și dacă noaptea este uneori aliat al
răului, ea rămâne, în același timp, spațiu de încercare, din care omul vrednic
poate ieși la lumină. Iar condeiul lui Cantemir, așezat cu înțelepciune pe
hârtie, veghează permanent asupra acestor adevăruri.
Câteva puncte clare de comparație
între concepția nopții în literatura română veche și în literatura
occidentală medievală și renascentistă.
În literatura română veche,
noaptea e văzută aproape constant ca un spațiu al faptei rele, al
uneltirii și al păcatului, dar nu într-un sens poetic, ci moral-didactic.
Ea devine simbolul întunericului sufletesc, un timp în care omul slab de înger
sau viclean se înfăptuiește. Scriitorii o invocă pentru a atrage atenția asupra
slăbiciunii firii omenești.
În literatura occidentală medievală
și renascentistă, noaptea are o dublă valență: pe de
o parte e, ca în cultura românească, locul crimei, vicleșugului, uneltirii (Macbeth,
Hamlet), dar pe de altă parte devine și spațiu al contemplației, al
visului, al revelației mistice. În operele lui Dante, Shakespeare sau
Chaucer, noaptea nu e doar a răului, ci și a sufletului contemplativ, în
căutarea adevărului sau a păcii.
În cultura română veche,
caracterul nociv al nopții este folosit predominant didactic: autorii
înveșmântează avertismente morale și religioase în metafora întunericului,
pentru a îndemna omul la veghe spirituală.
În cultura occidentală,
dimensiunea moralizatoare există, dar este mai ambiguă și nuanțată
poetic. Noaptea devine uneori context de catharsis, de descoperire
interioară, nu doar de pierzanie.
În literatura românească veche,
noaptea este puternic legată de frica de Dumnezeu și de Judecata de Apoi.
Există un reflex al credinței populare că noaptea „umbla diavolul” sau că
faptele din întuneric atrag pedeapsa divină.
În Occident,
dimensiunea religioasă e prezentă în Evul Mediu, însă în Renaștere apare ideea
că noaptea e și un spațiu al libertății individuale, al erotismului (sonetele
lui Shakespeare) sau al poeziei melancolice (Michelangelo, Petrarca).
Folclorul românesc
preia imaginea nopții ca vreme a strigoilor, a duhurilor rele, a „făpturilor
fără de lege” care bântuie. Cronicarii și cărturarii au preluat aceste teme în
scrieri cu scop moralizator.
Folclorul occidental
oferă personaje similare (fantome, demoni nocturni), dar literatura le
transformă adesea în simboluri ale fricii interioare, ale conflictelor
psihologice (Hamlet, Faust).
📌
Concluzie
În literatura română veche, noaptea
e aproape exclusiv negativă, o metaforă a păcatului și a ascunderii
vinovăției, folosită didactic și religios. În cultura occidentală medievală
și renascentistă, noaptea este mai complexă, cu valențe deopotrivă
demonice și contemplative, uneori spațiu al meditației și chiar al revelației.
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu