CALEIDOSCOP – Gânduri de ocazie
(încercări pentru volumul al treilea) – 27 aprilie 2025
Cantemir – alături de învățații
lumii. „ ”
Foamea este o boală care ne învață să
luăm dfecizii corecte
*
Lupul ajunge
la concluzia că insuccesul celor două incursiuni împotriva armăsarului au drept
cauză faptul că trupul lui chinuit de lipsa mâncării a început autoconsum
ușurându-se; în așa situație și duhul chibzuinței nu a fost prezent.
Lipsind hrana, fiecare celulă țânjește.
„Așe, Lupul,
după aspru războiul acesta oarecum în sinul întristării capul slobodzindu-și,
spre chipurile meșterșugurilor chiteala își aruncă și, singur cu sine
vorovindu-să, într-acesta chip să socoti, dzicind: „Eu, acmu de atâtea dzile
flămând și de-atâtea nopți de priveghere obosit fiind, oarecum vârtutea mi-au
scădzut. Așijderea, în mață de atâta vreme cevași macară nepuind și stomahul
după a sa fire fără hrană a fi neputând, în locul hranii singur singele său a
amistui s-au nevoit, de unde aieve urmadză că și duhurile să-mi fie lipsit și
mare iușurime trupului de vitionime să-mi fie vinit.
Sentința: „Foamea în toate dzile
muritori a fi ne învață și ieste o boală carea nedespărțit tovarăș tuturor
părților trupului și pururea să află de față.”
– Istoria ieroglifică, Dimitrie Cantemir (26 octombrie 1674 – 21 august 1723).
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
Citate (din
literatură, filosofie și istorie) care reflectă idei asemănătoare cu sentința
cantemiriană despre: foamea ca boală, foamea ca învățător.
1) Foamea
nu recunoaste alt prieten decât pe cel care o hrănește. – Aristofan
2) A
muri de foame este un eveniment minor, dar a pierde moralitatea este un
eveniment mare. – Confucius
3) Foamea
este servitoarea geniului. 0 – Mark
Twain
4) Filosofia
ne pune în gardă să nu voim să ne trezim foamea prin saţiu, să nu ne îndopăm în
loc de a ne umple stomacul. 0 – Michel
Montaigne
5) Hoţii de
visuri ar trebui executaţi: au furat fără să le fie foame. 0 – Gavriil Stiharul
6) Dacă n-ar
fi proștii, deștepții ar muri de foame. – Camil Petrescu
7) Optimismul
este pentru viaţă ceea ce foamea e pentru hrană. – Bertrand Russel
8) Foamea
întreține setea de viață.
– Valeriu Butulescu
9) Foamea
transformă orice om într-un hoț. 0 – Pearl S. Buck
10) A trai
inseamna a face compromisuri, orice om care nu moare de foame este suspect. –
Emil Cioran
11) Este
ceva tragic în faptul că de îndată ce omul a inventat o maşină care să-i facă
munca, a început să moară de foame. –
Oscar Wilde
12) Cea
mai cumplită foame este cea de speranţă; dar se poate alina chiar şi cu iluzia
unei împliniri. – Maria Pal
13) Foamea
şi dragostea sunt impulsurile tuturor acţiunilor umane. 0 – Anatole France
14) Foamea
este condiment pentru orice mâncare. – Marcus
Tullius Cicero (Cicero)
15) Respectă
astea pentru sănătate:
cinezi puţin. Mănânci când foamea-i dură.
Să mesteci bine, să nu bagi în gură
decât uşoare şi fireşti bucate.
Fugi de furii, de aer ce stricat e,
fii sceptic de a leacurilor cură;
să nu dormi la amiazi, căci e tortură,
iar după prânz nu sta adus pe spate.
În vin puţin dar dens să-ţi stea râvnirea;
nu-l bea pe gol stomac şi nu-ntre mese;
nu-ntârzia nici nu-ţi grăbi ieşirea.
Cergi când te culci uşor să te apese,
nu faţa-n sus, nu barba-n piept: strici firea,
iar cu mişcarea să nu faci excese.
Fă din odihnă şi din zâmbet rege.
Fugi de desfrâu. Dieta fie-ţi lege. – Leonardo Da Vinci
16) S-au
văzut vulturi murind de foame, dar nici unul căutându-şi hrana la poiata
găinilor.0 – Nicolae Iorga
17) Un om
căruia îi e foame nu e un om liber.0 – Adlai
Stevenson
18) Un strop
de apă stinge setea, o fărâmă de pâine potoleşte foamea, dar bogăţia nu
satisface niciodată avariţia. 0 – Plutarh
19) E bine
să-ţi deprinzi sufletul cu durerea şi pântecele cu foamea. 0 – Plutarh
20) Trândăvia
este o mamă care are un fiu, furtişagul, şi o fiica, foamea. 0 – Victor Hugo
21) Atâta
timp cât unui copil îi este foame, vieţile noastre vor fi pline de angoasă şi
ruşine. 0 – Elie Wiesel
22) Dacă
foamea nu ar fi,
Lupul s-ar călugări
Şi ar predica iubirea,
Rugăciunea, mântuirea. 0 – George
Budoi
23) Frumuseţea
nu ţine de foame. 0 – Louis Aragon
24) Nu vă
mai văitaţi atâta! Foamea întreţine viaţa pe Pământ. – Patrick
White (Victor Martin)
25) Cele mai
eficiente arme de distrugere în masă sunt foamea şi obezitatea. 0 – Vasile
Ghica
26) Foamea
este rău sfetnic. 0 – Vergiliu
27) 20136. Lacomul îşi potoleşte foamea permanent. – Grigore Rotaru Delacamboru
Având la bază textul din Istoria ieroglifică (mai ales Sentința) și
propoziiile anexate ( cu posibilele interpretări) și reflecții asociate este
posibil de construit un eseu amplu, în stil eseistic-literar,cu adăugare de interpretări literare ori culturale
în context românesc care să pună în valoare intenția
cărturarului moldovean?
>>>>>>>>>>>>>>>>>>
(Voi schița mai întâi o posibilă arhitectură, ca să vezi
dacă îți place ideea.)
Titlu propus:
„Foamea, tovarăș nedespărțit: de la Cantemir la
reflecțiile lumii”
Structură de dezvoltare:
1. Introducere: Foamea – între slăbiciune și învățătură
- Pornire
de la imaginea lupului din Istoria ieroglifică.
- Sentința
cantemiriană despre foame ca „boală” dar și ca „învățător” al muritorilor.
- Ideea
de fond: Cantemir nu reduce foamea doar la o lipsă fizică, ci o vede ca pe
un instrument de educare a spiritului (suferința ca lecție).
2. Foamea în înțelepciunea lumii: o comparație
- Preluarea
câtorva reflecții importante (Aristofan, Confucius, Montaigne, Mark Twain,
Pearl S. Buck).
- Observația
că foamea are două fețe: degradare și înălțare.
- Mic
comentariu asupra ideii că „foamea e servitoarea geniului” (Twain) versus
„foamea este rău sfetnic” (Vergiliu).
3. Foamea ca motor al istoriei și culturii
- Ideea
că marile mișcări sociale, marile creații, marile tragedii se nasc adesea
din lipsă și neajuns.
- Aducerea
reflecțiilor lui Plutarh, Victor Hugo, Elie Wiesel.
- Încadrarea
luptei lui Cantemir (și a epocii sale) într-o lume unde foamea – la
propriu și la figurat – modelează caractere.
4. Interpretare literară: Lupul lui Cantemir ca imagine a
omului istoric
- Lupul
nu este doar flămând de hrană, ci și de dreptate, de putere, de
supraviețuire.
- Parabola
autoconsumului: când foamea devine prea mare, ea distruge și ce e sănătos
în om.
- Reflexie
aplicată în literatura română: analogii cu Iorga („vulturii nu cer hrană
la poiata găinilor”) sau cu Camil Petrescu (foamea de sens, de adevăr).
5. Valențe culturale românești ale temei
- În
cultura română tradițională, foamea a fost o experiență cotidiană și a
creat o filozofie a cumpătării, a rezistenței.
- Referințe
rapide: proverbe românești despre foame, sărăcie, cumpătare.
- Integrarea
reflecției lui Grigore Rotaru Delacamboru: „Lacomul își potolește foamea
permanent.” — contrast cu înțelepciunea cumpătării.
6. Concluzie: Lecția cantemiriană – de la boală la
virtute
- Din
suferință, omul învață să socotească, să chibzuiască, să-și măsoare pașii.
- Foamea
– nu doar ca slăbiciune trupească, ci ca treaptă spre înțelepciune și
vrednicie.
- Cantemir,
alături de învățații lumii, oferă o viziune profund moralizatoare și
universală.
Observație de final:
Să dezvoltată fiecare secțiune în stil eseistic-literar,
cu fraze ample, imagini și variații de ritm — (în spirit cantemirian).
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
Titlul eseului:
„Foamea – boala trupului, învățătoarea minții. Din
Cantemir către lumea noastră.”
Capitolul I:
Cantemir și foamea – între suferință și înțelepciune
Pornim de la fragmentul din Istoria ieroglifică, în
care Lupul reflectează asupra propriei înfrângeri și slăbiciuni. Se subliniază
că foamea, ca „boală nedespărțită” de om, nu doar slăbește trupul, ci subțiază
și duhul, afectând judecata, curajul și voința.
Interpretăm: Foamea nu este doar lipsa hranei, ci o stare
existențială – semn al fragilității și al nevoii permanente a omului de
echilibru.
🔹 Vom cita aici
fraza-cheie din Cantemir:
„Foamea în toate dzile muritori a fi ne învață și ieste o
boală carea nedespărțit tovarăș tuturor părților trupului și pururea să află de
față.”
🔹 Vom sublinia ideea
cantemiriană a dualității foamei: boală care degradează trupul și forță
care educă mintea.
Capitolul II:
Foamea ca învățătoare. Oglinzi filosofice și literare
Adunăm aici citatele filosofice și literare:
- Aristofan:
„Foamea nu recunoaște alt prieten decât pe cel care o hrănește.”
- Mark
Twain: „Foamea este servitoarea geniului.”
- Anatole
France: „Foamea și dragostea sunt impulsurile tuturor acțiunilor
umane.”
🔹 Vom interpreta:
Foamea educă simțurile, rațiunea, aspirația către
împlinire. Este o forță primară care îi învață pe oameni să fie pragmatici,
creativi sau, uneori, disperați.
🔹 Mică reflecție
românească:
Se poate adăuga și înțelepciunea populară:
„Foamea e cel mai bun bucătar.”
Capitolul III:
Foamea ca prăpastie morală
Citate-cheie:
- Confucius:
„A muri de foame este un eveniment minor, dar a pierde moralitatea este un
eveniment mare.”
- Pearl
S. Buck: „Foamea transformă orice om într-un hoț.”
- Cioran:
„Orice om care nu moare de foame este suspect.”
🔹 Vom discuta despre riscul
moral: în fața foamei, valorile pot fi abandonate, iar nevoia
devine o scuză pentru nedreptate.
🔹
În Cantemir, Lupul este slăbit, dar nu degradat. Este o lecție de rezistență
morală în fața suferinței.
Capitolul IV:
Foamea – între lecția de smerenie și impulsul renașterii
Reflecții:
- Valeriu
Butulescu: „Foamea întreține setea de viață.”
- Patrick
White: „Foamea întreține viața pe Pământ.”
- Leonardo
da Vinci: despre cumpătare și măsură în hrană și viață.
🔹 Vom arăta că foamea,
privită cu înțelepciune, poate fi o șansă de purificare și renaștere.
🔹
Interpretăm și prin lentila creștinismului: postul ca purificare a
sufletului prin asumarea foamei.
Capitolul V:
Foamea ca semn al nedreptății lumii
Citate:
- Elie
Wiesel: „Atâta timp cât unui copil îi este foame, viețile noastre vor
fi pline de angoasă și rușine.”
- Oscar
Wilde: despre tragedia tehnologiei care aduce foamea.
🔹 Vom interpreta:
Foamea nu mai este doar o experiență individuală, ci o rană socială,
o dovadă a inegalităților și a neputinței morale a civilizației.
Capitolul VI:
Foamea în cultura română. Reflecții
🔹 Aici aducem:
- Nicolae
Iorga: „S-au văzut vulturi murind de foame, dar niciunul căutându-și
hrana la poiata găinilor.”
- George
Budoi: „Dacă foamea nu ar fi, Lupul s-ar călugări.”
- Grigore
Rotaru Delacamboru: „Lacomul își potolește foamea permanent.”
🔹 Vom interpreta cum
românii au privit foamea între demnitate, umor amar și ironie
moralizatoare.
Capitolul VII:
Încheiere: Lecția Cantemirului pentru lumea de azi
🔹 Recapitulăm ideile:
- Foamea
ne învață măsura și fragilitatea.
- Foamea
este o școală dureroasă, dar necesară.
- A
înțelege foamea înseamnă a înțelege condiția umană.
🔹 Reflecție finală
inspirată de Cantemir:
Să nu disprețuim foamea, nici pe cei înfometați, căci în această luptă se
află adevărata măsură a omului.
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
Capitolul I
Cantemir și foamea – între suferință și înțelepciune
Foamea – boală necruțătoare și nedespărțită – pătrunde în
toate fibrele trupului omenesc și se așază, după cum arată Dimitrie Cantemir,
la temelia suferinței noastre zilnice. În Istoria ieroglifică, prin
glasul Lupului, învățăm că această neostoită nevoie nu este doar o slăbiciune a
cărnii, ci o rană permanentă a firii, o amintire că omul, oricât s-ar înălța în
cuget sau putere, rămâne prizonier al fragilității sale.
„Foamea în toate dzile muritori a fi ne învață și ieste o
boală carea nedespărțit tovarăș tuturor părților trupului și pururea să află de
față.”
În ochii lui Cantemir, foamea nu este un accident, ci o lege
a vieții, o condiție fără leac. Trupul, oricât ar fi hrănit, oricât s-ar
îndestula, rămâne mereu dator firii sale, iar această datorie se plătește în
fiecare ceas prin luptă, efort și suferință. Lupul, simbol al nădejdii frânte
și al puterii secătuite, nu se rușinează de această slăbiciune, ci o recunoaște
cu amărăciune și înțelepciune.
Astfel, foamea devine o învățătoare tăcută. Ne arată că nu
suntem stăpâni peste noi înșine decât atât cât putem înfrunta propria noastră
lipsă. Ne reamintește că mândria, curajul, vrednicia însăși se clatină când
trupul slăbește și cererile sale devin strigăt.
Și totuși, în această recunoaștere nu se află disperare, ci
un început de înțelepciune: înțelegerea că adevărata putere a omului nu stă în
a nu fi înfometat, ci în a nu-și pierde chipul lăuntric atunci când foamea îl
împresoară.
În lumea lui Cantemir, foamea este, așadar, o pecete a
condiției omenești. Cine o ignoră, se minte; cine o cunoaște și o stăpânește în
cuget, se apropie de adevărata noblețe a sufletului.
>>>>>>>>>>>>>>>>
Capitolul II
Foamea ca dascăl: De la suferință la judecată limpede
În paginile Istoriei ieroglifice, suferința foamei nu
este o simplă stare biologică, ci o experiență formativă. Flămând, slăbit, dar
încă în stare să cugete, Lupul descoperă adevărul adânc că foamea nu distruge
doar trupul, ci și puterea de judecată.
Aici, Cantemir se dovedește a fi în rând cu marii gânditori
ai lumii: foamea, învățător necruțător, forțează omul să revină la ceea ce este
esențial — supraviețuirea, chibzuința, cumpătarea.
Când trupul se mistuie pe sine, când sângele devine hrană
pentru propriile măruntaie, nu mai e loc pentru trufie sau visări deșarte. Ca
Aristofan, care spunea că „foamea nu recunoaște alt prieten decât pe cel care o
hrănește”, Cantemir ne arată că în lipsa hranei și a odihnei, cele mai alese
gânduri se prăbușesc, iar duhul chibzuinței se risipește.
Înțelepciunea nu se naște în belșug, ci în lipsă. În
amărăciunea stomacului gol, omul învață adevărata măsură a lucrurilor:
cântărește altfel riscul, speranța, prietenia. În foame, sufletul înțelege ce
are preț și ce este deșertăciune.
Această idee, pe care Cantemir o strecoară în subtextul
aventurii Lupului, își găsește ecouri în întreaga cultură umană: „Foamea este
servitoarea geniului”, zice Mark Twain, iar Plutarh adaugă că „e bine să-ți
deprinzi sufletul cu durerea și pântecele cu foamea.”
În limbajul sever și înțelept al cărturarului moldovean,
foamea nu mai este doar chin, ci și drum către limpezimea minții. Numai cel
care a suferit foamea poate cântări cu adevărat lumea, oamenii și pe sine
însuși.
Într-o lume amețită de belșug sau adormită de sațiu, foamea
rămâne, în viziunea lui Cantemir, un dascăl drept și aspru, dar salvator.
Capitolul III
Foamea – motorul ascuns al faptelor și caracterului
În Istoria ieroglifică, foamea nu este doar o
suferință care slăbește trupul și mintea, ci și o forță care împinge spre
acțiune, care tulbură inima și urnește hotărârile. Lupul, slab și chinuit, nu
încetează să caute, să cugete, să urzească noi încercări: foamea nu-l îngenunchează
în pasivitate, ci îl mână înainte.
În felul său, Cantemir exprimă o lege adâncă a firii: lipsa,
nevoia, dorul născocesc faptele mari. Acolo unde sărăcia apasă și foamea roade,
se naște mișcarea. „Foamea întreține setea de viață”, avea să spună, peste
secole, Valeriu Butulescu. Tot astfel, Anatole France nota că „foamea și
dragostea sunt impulsurile tuturor acțiunilor umane”.
În lumea desenată de Cantemir, nu visarea hrănește lumea, ci
lipsa; nu desfătarea clădește caractere, ci înfrângerea; nu belșugul
desăvârșește voința, ci suferința și îndurarea.
Este o lecție amară, dar dreaptă: caracterul nu se forjează
la banchete, ci în focul lipsurilor. Lupul nu renunță, chiar și când stomacul
său ajunsese să-și consume propriul sânge. În această încăpățânare de a merge
mai departe, Cantemir descoperă o virtute a foamei: ea curăță, dezvelește
voința omului de toate podoabele înșelătoare, lăsând-o singură și adevărată.
Astfel, foamea, departe de a fi doar o boală a trupului, se
arată a fi și un leac al sufletului: ea îl silește pe om să se vadă pe sine așa
cum este și să acționeze din adânc, nu din capriciu sau desfătare.
În această lumină, înțelegem de ce Plutarh spunea: „E bine
să-ți deprinzi sufletul cu durerea și pântecele cu foamea.”
Și tot aici răsună cu amar avertismentul lui Adlai Stevenson: „Un om căruia îi
e foame nu este un om liber.” Dar în viziunea lui Cantemir, tocmai această
lipsă îl eliberează de iluzii și de trufii deșarte.
Foamea nu este doar rău sfetnic, cum spunea Vergiliu, ci și
sfetnic adevărat, când e însoțită de înțelepciune. Ea mută omul din lene în
trudă, din somn în trezvie, din amorțire în hotărâre.
Această lecție severă, șlefuită în paginile moldoveanului,
rămâne una dintre cele mai vii înțelegeri ale condiției umane.
>>>>>>>>>>>>>>>>>
Capitolul IV
Foamea – prilej de curățire; desfătarea – prilej de
pieire
În Istoria ieroglifică, foamea, deși aducătoare de
chin, apare ca un foc purificator: ea scutură omul de prisosințele care-l fac
slab și vicios. Nu întâmplător, Lupul, în sărăcia sa cumplită, rămâne mai
înțelept și mai vrednic decât mulți dintre îmbuibații norocoși.
Desfătarea, în schimb, îngroașă mintea și înmoaie voința.
Belșugul fără măsură naște trufie, lene, nepăsare, iar de aici, pieirea este
sigură. Așa cum un trup prea hrănit devine greoi și neputincios, tot astfel și
sufletul hrănit cu desfătări se îngreunează, cade și se pierde.
Cantemir sugerează, cu subtilitate, că omul trebuie să fie
prieten cu foamea, nu dușmanul ei: să o primească nu ca pe o pedeapsă, ci ca pe
o școală a firii. Cei care știu să îndure foamea nu doar că supraviețuiesc, dar
devin mai tari, mai limpezi în minte, mai cumpătați în voință.
Sufletul trece prin două mari ispite: foamea și
îndestularea. Prima curăță, a doua adesea corupe. „Prea plinul naște viciile”,
spunea Seneca.
Iar înțeleptul antichității, Pitagora, sfătuia: „Împotriva poftelor, leacul cel
mai bun este foamea și setea.”
În oglinda acestei înțelepciuni, lupul lui Cantemir, deși
chinuit, rămâne mai liber decât mulți dintre acei grăsuni lați la față, care nu
pot ridica nici măcar o hotărâre sănătoasă din trândăvia lor.
Excesul a fost și va rămâne începutul căderii: Romei, în
clipa când a ajuns să-și desfăteze cetățenii cu ospățuri și orgii, nu i-a mai
rămas decât ruinarea. Iar în planul vieții omenești, omul care-și satură
pântecele și uită de suflet nu face decât să-și pregătească o cădere mai grea.
Așa se împlinește, prin amărăciunea lui Cantemir, o
învățătură veche:
Foamea învață măsura; belșugul naște uitarea.
>>>>>>>>>>>>>
Capitolul V
Înfrângerea foamei prin vrednicie, nu prin șiretlic
În Istoria ieroglifică, Lupul, deși ros de foame și
slăbit în trup, nu cedează pornirii de a învinge prin vicleșug sau prin
lașitate. Foamea îl chinuiește, dar nu-i scade vrednicia. Aceasta este o
învățătură rară, greu de aflat chiar și printre cei sătui.
Mulți oameni, când foamea îi apasă, se dedau hoției,
lingușelii sau trădării. Se vând pe un blid de linte, precum Esau în Scriptură.
Dar adevărata biruință asupra foamei nu stă în a o astupa cu orice preț, ci în
a o îndura cu cinste și a o birui prin muncă, răbdare și înțelepciune.
Cantemir ne arată, prin Lupul său, că suferința nu este un
temei de a călca legea sufletului. Dimpotrivă, tocmai în suferință se vede cât
de întemeiat este un caracter:
„Foamea – spune Cantemir – ne învață.”
Însă nu oricum: ea nu ne învață să înșelăm, ci să ne cumpănim, să ne ținem
tari.
În literatura română, chipul vrednicului flămând se va
regăsi mai târziu în nuvelele lui Sadoveanu, unde țăranul sărac își poartă
crucea cu demnitate, ori în versurile lui Radu Gyr, unde sufletul încătușat
refuză să-și vândă credința pentru o pâine aruncată în bătaie de joc.
Cei vrednici biruie foamea prin înfrânare și muncă;
ceilalți, prin josire. Cantemir a ales, prin Lupul său, să învețe de la foame o
lecție de întărire a firii, nu de corupere a ei.
Așa se întărește adevărul moral:
Nu foametea învinge sufletul, ci slăbiciunea lăuntrică.
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
Capitolul VI
Foamea – temei de înțelepciune, nu de decădere
În gândirea lui Dimitrie Cantemir, foamea nu este doar o
suferință a trupului, ci o probă a minții. Nu întâmplător, Lupul, după
încercările eșuate, nu cade pradă deznădejdii, ci își îndreaptă gândul către
meșteșugul chibzuinței:
„În sânul întristării capul slobodzindu-și, spre chipurile meșterșugurilor
chiteala își aruncă.”
Ceea ce pentru unii e prilej de jalnică decădere, pentru cei
puțini aleși e momentul în care înțelepciunea începe să lucreze. Foamea îl
silește pe om să-și întreacă firea, să caute ieșire prin rațiune, nu prin
prăbușire.
Înțelepciunea izvorâtă din lipsuri e una amară, dar
trainică. Ea nu hrănește pântecele, ci sufletul, întărindu-l. Cuvintele lui
Plutarh răsună aici ca un ecou:
„E bine să-ți deprinzi sufletul cu durerea și pântecele cu foamea.”
Foamea – spune Cantemir – „este o boală care nedespărțit
tovarăș tuturor părților trupului se află”. Ea bântuie peste toate: carne,
sânge, oase. Dar din această universală slăbire, omul poate ieși întărit – dacă
în loc să-și plângă de milă, își pleacă fruntea spre chibzuință.
În cultura română, asemenea reflecții se regăsesc și în
literatura populară, unde proverbe precum „Omul flămând coace mintea mai
repede” întăresc aceeași lecție.
Astfel, Cantemir dă o mărturie veche și mereu nouă:
Foamea nu trebuie să ne sărăcească sufletul, ci să-l ascută.
Capitolul VII
Foamea – sabie a încercării sufletești
În Istoria ieroglifică, Cantemir zugrăvește foamea nu
doar ca pe o slăbiciune trupească, ci ca pe o „sabie” ce pătrunde adânc în
sufletul omului, încercându-i temeinicia.
Lupul însuși mărturisește că, sub povara foamei, „vârtutea
mi-au scădzut”, iar duhurile chibzuinței i-au slăbit. Dar nu se dă pierzaniei,
ci folosește suferința ca pe un prilej de autocercetare.
Foamea, în această viziune, nu e un capăt, ci un început:
începutul unei lupte interioare în care omul se vede așa cum este, dezbrăcat de
măști și podoabe, silit să-și recunoască goliciunea.
Așa cum Vergiliu spunea:
„Foamea este rău sfetnic.”
Dar, înțeleasă cu dreaptă cumpănire, ea devine un sfetnic nemilos, dar
adevărat.
În tradiția românească, marile încercări – fie că vin din
foamete, război sau lipsuri – sunt privite ca focuri prin care sufletul se
curăță. Vorba populară: „Necazul e focul ce lămurește aurul din om.”
Foamea îi silește pe unii să fure, pe alții să se târască,
dar îi silește pe cei vrednici să caute drumuri mai înalte, să se întrebe, să
se căiască, să se înalțe.
Astfel, foamea nu e doar pedeapsă, ci și prilej de mântuire.
E sabia ce, lovind trupul, rănește și îndreaptă sufletul.
Capitolul VIII
Cantemir, ca un fin cunoscător al naturii umane, descoperă
în foame nu doar o slăbiciune, ci și o mărturie a dublului caracter al omului:
fragil și măreț deopotrivă.
Căci foamea îl înjosește pe om când acesta cedează
instinctelor; dar tot foamea îi dovedește demnitatea când știe să-i reziste.
Nu întâmplător Plutarh afirma:
„E bine să-ți deprinzi sufletul cu durerea și pântecele cu foamea.”
În această școală a suferinței, omul își cunoaște adevărata statură.
De altfel, în cultura românească, înfometarea de bunăvoie –
postul – nu este semn de slăbiciune, ci de voință și înțelepciune.
Țăranul român știa că foamea răbdată cu rost curăță trupul și limpezește
mintea, asemenea unei ploi binefăcătoare după arșiță.
Cantemir surprinde acest adevăr prin figura Lupului:
prăbușit de foame, dar nu învins în duh. Trupul slăbit este doar oglinda unei
lupte nevăzute, unde nu trupul decide, ci sufletul.
Astfel, foamea dezvăluie ceea ce odihna și belșugul ascund:
că omul nu este doar o făptură care mănâncă, ci una care poate, prin suferință,
să se înalțe peste sine.
Prin foame omul se dovedește fragil, dar și, uneori,
sublim.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu