CALEIDOSCOP
– Gânduri de ocazie (încercări pentru volumul al treilea) – 20 aprilie
2025
Cantemir – alături de învățații
lumii
Vulpea continuă să povestească. Perseverența
și istețimea Lupului. Viciul hergheligiului. Sentința acestui
moment este despre „deprindere” – obișnuință, experiență .
„Lupul cunoștea când hergheligiul de bat răsturnat și când treaz
de somn culcat era. Hergheligiul o dată așeși de tot în mormântul drojdiilor
îngropat și în savoanele vinului tare înfășurat și legat fiind, Lupul îndată la
herghelie și la armăsariului monomahie sosi. prin iarbă șipurindu-să și pre
pântece târâindu-să, ca doară armăsariul nu l-ar simți, spre herghelie să
trăgea. Ce în deșert, căci armăsariul cât de cii și apropiierea Lupului simți
și fără nici o zăbavă asupră i să răpedzi. Că acmu așe cu Lupul să deprinsese,
cât nicicum în samă îl băga.
Sentința: „Deprinderea din toate dzile nu numai pre
oameni la minte îi coace, ce și pre dobitoace mai omenite și mai cunoscătoare
le întoarce.”
....................
1) „E folositor să luăm vinul ca pe un
medicament, numai în vederea sănătăţii, fie ca să-l gustăm ca să ne uşurăm
îngândurările şi să ne veselim. Cel ce se îmbată nu pricepe înţelepciunea lui.”
– Clement Alexandrinul
2) „Sufletul omului obişnuieşte să-i vestească uneori mai
bine decât şapte iscoade care stau pe turn, puse ca să ia seama.”- Septuaginta
3) Orice om poate greși, dar numai un
nebun ar stărui în greșeală – Marcus Tullius Cicero
4) „Entuziasmul te poate ajuta să găsești
uși noi însă pasiunea este cea care te va ajuta să le deschizi. Dacă ai un scop
cu adevărat puternic, nu trebuie să te împingă nimeni de la spate. Doar
pasiunea te va purta într-acolo.” – Roy T. Bennett
5) Obişnuinţa aproape că poate schimba caracterul
întipărit de natură. – William
Shakespeare
6) ) Viteaz nu e numai acela care îl biruie pe
duşman, ci şi acela care biruie plăcerile. – Democrit
7)„Nu e nimic mai interesant decât să te
întorci într-un loc care a rămas neschimbat ca să îți dai seama cât de mult
te-ai schimbat tu.” – Nelson Mandela
8) Uită-te la obiceiurile tale; ele devin caracter.
Uită-te la caracterul tău; devine destinul tău.” – Lao Tze
9) Obişnuinţa e a doua natură. – Cicero
10) „Succesul nu constă în a nu
comite greșeli, ci în a nu comite niciodată o greșeală a doua oară.” – Josh
Billings
11) „Dacă vrei să ajungi sus foloseşte picioarele tale. Nu
te lăsa purtat şi nu te caţăra pe spinarea sau pe capul altora.” – Friedrich
Nietzsche
12) „Experienţa e cel mai dur profesor, pentru că mai întâi
îţi dă testul şi apoi îţi spune care este lecţia.” – Legea lui Vernon
13) „Dacă planifici în mod deliberat să fii mai puţin decât
eşti în stare să fii, atunci trebuie să te avertizez că vei fi nefericit pentru
tot restul vieţii tale.” – Abraham Maslow
14) „Cu spiritul este ca şi cu stomacul: nu poţi să-i dai
decât lucruri pe care le poate digera.” – Winston Churchill
15) „Nimic nu dăunează mai mult fericirii decât să
înlocuieşti dorinţele cu îngrijorările.” – Maeterlinck
16) „Dacă vei face ceea ce ai făcut întotdeauna, vei obține
aceleași rezultate pe care le-ai obținut întotdeauna.” – Anthony Robbins
17) „Numărul oamenilor care dau greş din cauza defectelor de
caracter este mai mare decât al celor care nu izbutesc din orice alt motiv.” –
James Kennedy
18) „Punctul de plecare al oricărei realizări este dorința.”
- Dealul Napoleon
19) „Succesul este suma unor mici eforturi, repetate zi de
zi.” - Robert Collier
20) „Omul obișnuit se adaptează lumii. Omul excepțional
perseverează în a încerca să adapteze lumea la el însuși.” – George Bernard
Shaw
21) Lipsa şi prisosul obişnuiesc să se schimbe în contrariul
lor şi să producă mari agitaţii în suflet. – Democrit
22) Adevărata fire nu se dezvăluie în purtarea
obişnuită a oamenilor. Ei au actele acelea neprevăzute, în aparenţă greu de
explicat, uneori scandaloase, care le scapă şi prin care se trădează autenticul.
– Roger Martin duGard
Cinci aforisme despre vicii, într-un ton sobru și
reflexiv:
a) Viciul nu este decât libertatea rătăcită în întuneric.
b) Omul își poartă viciile ca pe niște lanțuri lucioase:
îl împodobesc până îl doboară.
c) Cel mai perfid viciu este acela care se travestește în
virtute.
d) Viciile nu se sting prin uitare, ci prin înfruntare.
e) Fiecare viciu e o înfrângere tăcută pe care omul o
acceptă zâmbind.
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
Un eseu amplu, în stil eseistic-literar, pornind de la
acel fragment din Istoria ieroglifică, în special din Sentință, și
integrând reflecțiile și aforismele adunat adunate. Cantemir nu doar că
surprinde acolo un adevăr de psihologie morală și socială, ci și pune în lumină
o idee cu bătaie lungă: aceea că deprinderea modelează nu doar firea omului, ci
poate să umanizeze dobitoacele sau, dimpotrivă, să-i dezumanizeze pe oameni
atunci când viciul devine obișnuință.
Titlu provizoriu: Deprinderea: Virtute, Viciu și
Destin în Lumina Gândirii lui Dimitrie Cantemir
Structură propusă:
- Introducere
— despre Istoria ieroglifică ca oglindă a societății și natura
omului în viziunea lui Cantemir.
- Deprinderea
– meșteșug al minții și al firii — pornind de la sentința dată de
Cantemir.
- Obiceiul,
între educație și înrobire — cu reflecții din aforismele alese.
- Viciul,
deprindere căzută în întuneric — cu integrarea celor cinci aforisme despre
vicii.
- Deprinderea
bună ca formă de eliberare și înțelepciune — cu maximele despre
perseverență, experiență, caracter.
- Concluzie
— despre actualitatea temei și învățătura morală pe care Cantemir o lasă
peste veacuri.
Dacă ești de acord, pot începe redactarea. Îmi spui
doar dacă vrei să-i păstrăm un ton sobru-reflexiv sau unul mai nuanțat, cu
subtilități ironice pe alocuri, cum uneori lasă Cantemir să se înțeleagă în Istoria
ieroglifică. Cum preferi?
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
Deprinderea: Virtute, Viciu și Destin în
Lumina Gândirii lui Dimitrie Cantemir
Dacă ar fi să alegem un cuvânt care, asemenea unui fir
nevăzut, leagă caracterele, năravurile și întâmplările din Istoria
ieroglifică, acesta ar fi deprinderea. Nu întâmplător, cărturarul moldovean
îi dedică o sentință de toată frumusețea, ascunsă sub vălul unei povești cu
lupi, armăsari și hergheligii beți criță. Așa e Cantemir: spune lucruri mari
sub chip de glumă și învățături amarnice sub chip de fabulă.
Într-o lume în care oamenii, asemenea dobitoacelor, se
deprind, fie cu binele, fie cu răul, deprinderea devine, cum ar zice
Cicero, a doua natură. Și, ce e mai de mirare, această natură dobândită se
dovedește adesea mai puternică decât cea cu care ne-am născut. Nu-i nevoie de
prea multe dovezi, fiindcă, după cum observă William Shakespeare, obişnuinţa
aproape că poate schimba caracterul întipărit de natură. Iar Cantemir o știa
prea bine, trăind la curtea domnească și la porțile Istanbulului, printre
deprinderi de tot felul, mai mult sau mai puțin omenești.
Deprinderea – meșteșug al minții și al
firii
În întâmplarea Lupului care, iscusit și perseverent,
pândește herghelia, învățăm nu doar despre viclenia firii, ci și despre ce
poate face experiența repetată. Lupul știa bine când hergheligiul e beat turtă
și când nu, după cum sufletul omului, zice Septuaginta, obişnuieşte să-i
vestească uneori mai bine decât şapte iscoade care stau pe turn. Dar
deprinderea nu e simplă observație; e acea persistență care modelează firea și
priceperea. “Deprinderea din toate dzile nu numai pre oameni la minte îi
coace, ce și pre dobitoace mai omenite și mai cunoscătoare le întoarce”,
spune Cantemir, și nu fără temei.
În esență, deprinderea e un meșteșug al minții și al
firii. Căci, la fel cum viteaz nu e doar cel ce biruie pe vrăjmaș, ci și acela care
biruie plăcerile, după vorba lui Democrit, tot așa omul deprins cu un obicei
bun își urcă treaptă cu treaptă propria fire.
Obiceiul, între educație și înrobire
Dar aici începe partea ironică a lucrurilor. Fiindcă
deprinderea, în nevinovăția ei, nu cunoaște morală. Ea lucrează egal și la
bine, și la rău. Poate înălța, poate înrobi. Poate face dintr-un om un înțelept
sau îl poate transforma într-o epavă a propriului viciu. Căci, omul îşi poartă
viciile ca pe nişte lanţuri lucioase: îl împodobesc până îl doboară. Și ce
ironic este destinul care, fără a părea că se grăbește, lucrează încet, prin
deprindere. Și-ajunge ca omul să nu mai priceapă înțelepciunea, așa cum Clement
Alexandrinul spunea despre cel îmbătat de vin și de obiceiuri rele: nu mai
pricepe înțelepciunea lui.
Deprinderea e așadar acea unealtă stranie care,
mânuită de caracter, poate ridica, dar în mâinile viciului sapă groapa. Cel mai
perfid viciu e acela care se travestește în virtute. Și câți nu se laudă cu
deprinderi bune, când în fapt nu sunt decât robii unor obiceiuri comode,
mascate sub chipul onorabil al „tradiției” sau „firei omenești”!
Viciul, deprindere căzută în întuneric
Când deprinderea coboară sub linia de plutire a
virtuții, ea devine viciu. Și, precum observa un moralist cu minte trează, viciul
nu este decât libertatea rătăcită în întuneric. În Istoria ieroglifică,
hergheligiul, beat mai tot timpul, e simbolul omului cuprins de obiceiuri
care-l pierd fără ca el să-și mai dea osteneala de-a judeca. Nici nu mai
trebuie să-i fure cineva calul — își fură singur mințile.
Cantemir nu-i condamnă pe acești bieți robi ai
viciului cu asprime, ci cu o ironie amară. Pentru că știe că viciile nu se
sting prin uitare, ci prin înfruntare, iar omul e mai înclinat să-și
împodobească viciile, să le facă lucioase, cum zicea aforismul, decât să le
înfrunte. Căci, fiecare viciu e o înfrângere tăcută pe care omul o acceptă
zâmbind.
Și vai de acel om care se deprinde cu răul. Fiindcă
deprinderea face ca păcatul de ieri să devină obișnuința de azi și dreptul de
mâine. Cum bine avertiza Democrit, lipsa şi prisosul obişnuiesc să se schimbe
în contrariul lor şi să producă mari agitaţii în suflet. Cine se învață cu
prisosul va suferi în lipsă, iar cel ce s-a deprins cu lenevia se va teme de
orice osteneală.
Deprinderea ca destin
Ce e mai tulburător e că, în ochii înțelepților,
deprinderea nu e doar un obicei, ci o profeție a ceea ce urmează. Uită-te la
obiceiurile tale, ele devin caracter. Uită-te la caracterul tău, devine
destinul tău, spune Lao Tze. Așadar, omul nu e robul sorții, ci al propriilor
deprinderi. Cantemir însuși, în destule pagini, face din obiceiuri mai temut
dușman decât vreo calamitate. Căci, dacă norocul vine și pleacă, deprinderea
stă.
Pe drept spunea Anthony Robbins, în cu totul alt veac:
Dacă vei face ceea ce ai făcut întotdeauna, vei obține aceleași rezultate pe
care le-ai obținut întotdeauna. Este legea nemiloasă a firii deprinse, aceea
care nu ține cont de diplome, ranguri, sau promisiuni de îndreptare.
Ironia schimbării și a statorniciei
Și poate că tocmai aici e ironia cea mai mare: omul se
teme de schimbare, dar uită că, în fapt, deprinderea schimbă totul — încet, pe
nesimțite, până ce nu-l mai recunoaște nici propria umbră. Nelson Mandela
observa subtil: Nu e nimic mai interesant decât să te întorci într-un loc care
a rămas neschimbat, ca să îți dai seama cât de mult te-ai schimbat tu.
Dar schimbarea omului nu se face oricum. Deprinderea
bună cere voință, viciul cere doar lăsare. Și, după cum avertiza Maslow, dacă
planifici în mod deliberat să fii mai puțin decât eşti în stare să fii, atunci
trebuie să te avertizez că vei fi nefericit pentru tot restul vieţii tale. Căci
deprinderea cu mediocritatea e la fel de primejdioasă ca cea cu beția
hergheligiului din poveste.
De la dobitoace la oameni, și înapoi
Cantemir, cu rafinamentul său de moralist ascuns sub
platoșa alegoriei, își încheie mica scenă cu o sentință cât un tratat de
antropologie morală:
„Deprinderea din toate dzile nu numai pre oameni la minte îi coace, ce și pre
dobitoace mai omenite și mai cunoscătoare le întoarce.”
Și nu e doar o observație despre armăsarul care se
învață cu Lupul, ci o lecție despre omul care, obișnuindu-se cu primejdia, uită
s-o mai ia în seamă, până când, într-o zi, nu mai e primejdie — e normalitate.
E felul ironic în care viciul, păcatul sau răul își schimbă numele și devine
stil de viață.
La fel de subtil sesiza Roger Martin du Gard că adevărata
fire nu se dezvăluie în purtarea obişnuită a oamenilor, ci în acele momente
când uită să poarte masca deprinderii și scapă câte un gest scandalos,
neașteptat, prin care li se vede sufletul.
De aceea, istoria nu e decât o succesiune de
deprinderi colective, iar literatura — o mărturie despre cum, uneori, chiar și
cele mai aprige viciuri se îmbracă în straie de virtute. Cel mai perfid viciu
este acela care se travestește în virtute, avertiza, cu dreptate, un moralist.
Cantemir printre noi
Dacă ar privi astăzi lumea, Cantemir n-ar fi prea
uimit. Ar găsi aceiași hergheligii beți de propriile lor deprinderi, aceiași
lupi știrbi, târându-se pe burtă către o pradă devenită imunitate prin
obișnuință, aceiași oameni convinși că libertatea e să-ți porți viciile ca pe
niște lanțuri strălucitoare. Și tot aceleași sentințe ne-ar lăsa: că deprinderea
e o a doua natură, că omul se adaptează lumii sau încearcă s-o schimbe, dar mai
adesea se resemnează și că înfrângerea tăcută e preferată înțelepciunii zgomotoase.
Poate că, într-un final ironic, nici nu contează dacă
înfrângem viciul ori ne deprindem cu el, cât felul în care ne scriem povestea
între aceste două maluri. Căci, vorba unui aforism uitat: omul nu moare de ceea
ce face, ci de ceea ce face mereu.
Despre deprinderea de a nu te deprinde
Poate cea mai rară deprindere e tocmai aceea de a nu
te deprinde. De a rămâne treaz când ceilalți se cufundă în savoanele vinului,
de a simți pașii Lupului chiar când el vine în fiecare seară, pe aceleași urme,
cu aceleași gânduri. Nu e virtute, nu e eroism — e o formă discretă de
supraviețuire morală.
Într-o lume în care succesul e suma unor mici eforturi
repetate zi de zi, iar viciul, o înfrângere acceptată zâmbind, poate că
singurul act de demnitate rămâne refuzul de a face întotdeauna ceea ce ai făcut
întotdeauna. Să schimbi direcția când toți mărșăluiesc, să-ți rupi deprinderea
din mână ca pe o frânghie ce stă să te tragă în prăpastie.
Dar asta e mai greu decât pare. Pentru că, după cum
zice Democrit, nu e viteaz doar acela care biruie pe dușman, ci și cel ce-și
biruie plăcerile. Și în vremea noastră, cea mai mare plăcere e confortul
previzibilului.
Se spune că adevărata fire a omului se vede în
gesturile neașteptate. Eu cred că se vede și în alegerile pe care nu le mai
face. În tăcerea cu care, într-o zi, refuză să urmeze drumul bătătorit. În
refuzul unei îmbătări, fie ea și cu vin de idei comode.
Așadar, dacă e vreo victorie vrednică în viața omului,
nu-i în a-și schimba soarta, nici în a răsturna ordinea lumii, ci în a se
răscula, măcar o dată, împotriva propriilor deprinderi. Să-și fie sieși străin,
măcar pentru o zi.
Și poate atunci, Lupul va rămâne flămând, iar armăsarul nu se va mai deprinde
cu pericolul.
Deprinderea e fire, dar tot firea omului e și să o
sfărâme.
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
O meditație după Istoria ieroglifică
a lui Dimitrie Cantemir
I. Preludiu despre obiceiuri și primejdia uitării de
sine
Între darurile și blestemele firii omenești,
deprinderea ocupă un loc de frunte. Nimic nu e mai lesne de câștigat, mai greu
de pierdut și mai înșelător în urmările sale decât obiceiul. Dimitrie Cantemir,
acest cărturar înțelept și ironic, în Istoria ieroglifică, a presărat o
întreagă galerie de vicii și deprinderi mascate în năravurile dobitoacelor,
acolo unde omul, obosit de propria mască, se arată mai sincer sub chip de
animal.
Un episod anume — cel al Lupului care pândește
herghelia — a rămas emblematic. Lupul cunoaște prea bine obiceiurile
hergheligiului bețiv, știe când acesta „de bat răsturnat” e, îngropat „în
mormântul drojdiilor”. Perseverența animalului nu este, însă, decât o oglindă a
prostiei umane repetate. Iar Cantemir, cu ironie rece, ne aruncă sentința:
„Deprinderea din toate dzile nu numai pre oameni la minte îi coace, ce și pre
dobitoace mai omenite și mai cunoscătoare le întoarce.”
Aici, deprinderea nu mai este o virtute a constanței,
ci o capcană a sufletului, un drum bătătorit pe care calcă nu doar omul, ci și
Lupul, fără să mai gândească.
II. Obiceiul, cel mai perfid dușman al minții
Ce este deprinderea, dacă nu acea stare în care omul
renunță la judecată în favoarea reflexului? Shakespeare spunea că „obişnuinţa
aproape că poate schimba caracterul întipărit de natură”, iar Cicero o numea
fără menajamente „a doua natură”.
Dar obiceiul nu e doar un fapt cotidian, ci o forță
perversă ce roade încet discernământul. Obiceiul de a ierta prea ușor, de a
bea, de a renunța, de a merge pe drumul cunoscut — toate sunt la fel de
primejdioase. Până și sufletul are tendința de a se deprinde cu răul, cu
mediocritatea, cu lipsa de întrebări.
Pe bună dreptate, Clement Alexandrinul avertiza: „Cel
ce se îmbată nu pricepe înțelepciunea lui.” Iar viciul nu e doar în pahar, ci
în orice exces, în orice scurtătură pe care deprinderea o transformă în
normalitate.
III. Deprinderea — începutul viciului și al căderii
Orice viciu începe cu un obicei aparent inofensiv. Un
gest mic, o slăbiciune trecută cu vederea, o concesie făcută din grabă. După
care urmează repetarea. Și încet-încet, omul nu mai bea un pahar, ci paharul îl
bea pe el.
Cum bine spune un aforism:
„Omul își poartă viciile ca pe niște lanțuri lucioase: îl împodobesc până îl
doboară.”
Viciul are darul de a se travesti în virtute.
Perseverența poate fi încăpățânare, curajul — inconștiență, iar modestia —
lipsă de voință. Cel mai perfid viciu e acela care își pune masca binelui.
IV. Ironia lumii deprinse și lecția excepției
Cantemir nu scrie doar pentru a mustra, ci și pentru a
preveni. În lumea lui, până și armăsarul se deprinde cu prezența Lupului, și,
de la un punct, nici măcar nu-l mai bagă în seamă. Așa începe sfârșitul: în
obișnuință.
Aici își arată moralistul moldovean ironia rece: dobitoacele devin mai
cunoscătoare decât oamenii tocmai pentru că nu au atâtea minciuni în suflet.
Și poate cea mai rară deprindere e tocmai aceea de a
nu te deprinde. De a rămâne lucid într-o lume repetitivă, de a nu-ți construi
caracterul pe obiceiuri oarbe. Lao Tze avertiza:
„Uită-te la obiceiurile tale; ele devin caracter. Uită-te la caracterul tău;
devine destinul tău.”
Deprinderea ucide excepția. Iar fără excepții, omul nu
mai e om, ci mașinărie.
V. În loc de concluzie: să te răscolești pe tine
însuți
Poate singurul act de libertate autentică e să te
răscolești pe tine însuți, să-ți arunci deprinderile pe masa de judecată, să le
privești în ochi și să vezi care e virtute și care viciu.
„Succesul este suma unor mici eforturi, repetate zi de zi”, spune Collier. Dar
nu orice succes merită să fie atins.
Mai înțelept e să nu-ți faci din deprinderi un rege și
din obicei un destin. Să lași loc gestului neașteptat, ideii care nu se
potrivește, întrebării pe care nimeni nu a pus-o.
Și poate atunci, în clipa în care Lupul vine pe
aceeași cărare, iar armăsarul îl simte, să se întâmple altceva. Să nu mai fie
înțelepciunea dobitoacelor, ci trezirea omului.
Sistematizarea materialulul
Deprinderea, această a doua natură. Despre
obiceiuri, vicii și rostul lor în viața omului
I. Introducere
Există în firea omului o tainică înclinație de a se
obișnui cu tot ceea ce, la început, i se pare străin, potrivnic sau chiar
primejdios. Dimitrie Cantemir, prin Istoria ieroglifică, nu doar
învăluie în poveste metehnele vremii, ci pătrunde în alcătuirea însăși a firii
umane, unde deprinderea devine o forță insidioasă, capabilă să îmblânzească
bestii, să tocească minți și să deschidă porțile viciului, fără ca stăpânul
casei — rațiunea — să mai bage de seamă.
II. Deprinderea – meșteșugul care domesticește firea
Lupul lui Cantemir, acel hoț iscusit, își învață nu
doar drumurile, ci și obiceiurile hergheligiului. Cunoaște când e treaz și când
e „îngropat în savoanele vinului tare”. Deprinderea devine aici nu doar un
obicei, ci o înțelepciune practică, o experiență repetată, care șlefuiește
chiar și fiarele.
Și pe drept cuvânt scria Cantemir: „Deprinderea din
toate dzile nu numai pre oameni la minte îi coace, ce și pre dobitoace mai
omenite și mai cunoscătoare le întoarce.” Nu e de mirare, deci, că William
Shakespeare ajungea să spună că „obişnuinţa aproape că poate schimba
caracterul întipărit de natură”. Căci, ce altceva este caracterul dacă nu o
încrustare de deprinderi?
III. Deprinderea – sprijinul virtuții sau aliatul
viciului
În tăcere, deprinderea se strecoară fie în slujba
binelui, fie în cea a păcatului. Clement Alexandrinul sfătuia să luăm vinul ca
medicament și nu ca licoare a uitării. Dar câți hergheligii n-au fost îngropați
de vii în drojdii? Iar viciile, spre deosebire de virtuți, au darul să se
travestească: „Cel mai perfid viciu este acela care se travestește în
virtute”. Astfel, deprinderea poate face din curaj — obrăznicie, din
cumpătare — lașitate și din veselie — desfrâu.
Deprinderile nu se sting prin uitare, ci prin
înfruntare. Democrit înțelegea că viteaz nu e doar cel care biruie dușmanul, ci
și cel care înfruntă plăcerile. Iar acele mici abateri zilnice, acceptate sub
forma obiceiului, ajung în timp să închidă omul în colivia propriilor vicii,
împodobită cu lanțuri lucioase, cum spunea un aforism sobru: „Omul își
poartă viciile ca pe niște lanțuri lucioase: îl împodobesc până îl doboară.”
IV. Deprinderea și iluzia libertății
Viciul nu este altceva decât libertatea rătăcită în
întuneric. Când omul repetă același gest, aceleași cuvinte, aceleași minciuni,
își întemeiază un destin din obiceiuri. Lao Tze avertiza cu limpezime
orientală: „Uită-te la obiceiurile tale; ele devin caracter. Uită-te la
caracterul tău; devine destinul tău.” Iar Cantemir, cu ironia lui rece, ar
fi adăugat că deprinderea, odată încuibată, face din cel mai aspru armăsar o
biată mârțoagă de grajd.
V. Deprinderea ca măsură a schimbării
Întoarcerea într-un loc neschimbat ne ajută, spunea
Nelson Mandela, să ne dăm seama cât de mult ne-am schimbat noi. Deprinderile pe
care le-am învins sau cele care ne-au învins devin punctul de plecare pentru
orice reflecție onestă asupra propriei ființe. Deprinderea este fie un vraf de
poveri pe umerii noștri, fie o scară pe care urcăm anevoios, zi după zi. Robert
Collier observa că „Succesul este suma unor mici eforturi, repetate zi de
zi.”
VI. Final deschis: deprinderea – boală, leac sau armă
Experiența, avertiza Vernon, e profesorul cel mai
crud: mai întâi îți dă testul, abia apoi lecția. Deprinderea este asemenea: ea
ne face să repetăm aceleași greșeli până învățăm sau cedăm. Și poate tocmai de
aceea, în finalul fiecărei istorii personale, aflăm că nu lumea ne-a învins, ci
propriile deprinderi.
Așadar, să ne temem de deprindere ca de un viciu
travestit în obicei, să o urmărim ca pe o armă ce poate sluji binele sau răul
și să ne amintim că omul, acest lup pentru sine însuși, trebuie să știe când
hergheligiul e treaz și când beat, dar mai ales să nu ajungă el însuși
hergheligiu îngropat în savoanele vinului.
În loc de morală:
Cel care nu-și alege deprinderile ajunge să trăiască pe cele pe care le-a lăsat
la voia întâmplării. Iar întâmplarea, știm bine, nu are obiceiul de a fi
blândă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu