CALEIDOSCOP – Gânduri de ocazie
(încercări pentru volumul al treilea) – 28 aprilie 2025
Cantemir – alături de învățații
lumii. „ ”
Lupul este nemulțumit că și-a arătat
colții fără să fie pregătit
*
Lupul ajunge
la concluzia că insuccesul celor două incursiuni împotriva armăsarului au drept
cauză faptul că trupul lui chinuit de lipsa mâncării a început autoconsum
ușurându-se, însă greșeala făcută a fost că nu a luat în seamă puterea
armăsarului. Se hotărăște să părăsească ideea de luptă dreaptă și să
facă apel la un șiretlic (meșterșug) pentru a-și atinge scopul:
potolirea foamei. Lupul este nemulțumit că și-a arătat colții fără să
fie pregătit, totuși, are curajul să continue: este
viclean, însă nu este laș.
„Ce de-ași fi
fost (dzicea Lupul) în statul puterii mele, armăsariul așe tare nu m-ar fi
purtat și de n-ași fi fost de vitioan așe de iușor, atâta de sus nu m-ar fi
ridicat. (acmu, dară, ce lipsește în fire pre cât poate meșterșugul să
plinească trebuie)."
Sentința:
„acmu, dară, ce lipsește în fire pre cât poate
meșterșugul să plinească trebuie.” – Istoria
ieroglifică, Dimitrie Cantemir (26
octombrie 1674 – 21 august 1723).
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
Citate (din
literatură, filosofie și istorie) care reflectă idei asemănătoare cu sentința
cantemiriană despre: calea cea dreapă în luptă, izbânda prin
viclenie.
1) Calea
celui nebun este dreaptă în ochii lui, iar cel înţelept ascultă de sfat. (Solomon 12.15)
2) A
rezolva o problemă înseamnă a găsi o cale de a ocoli un obstacol. (George Polya)
3) Fie găsim
o cale, fie ne facem una. (Hannibal)
4) Fiecare om trebuie să-şi inventeze propriul drum.
(Jean-Paul Sartre)
5) Înainte să porneşti pe calea răzbunării,
sapă două morminte. (Confucius)
6) Oricât ar
fi muntele de înalt, tot există o cărăruie până în vârf. (Proverb
afgan)
7) Succesul
este simplu. Fă ceea ce este potrivt, pe calea potrivită, la timpul
potrivit. (Arnold H. Glasow)
8) Dacă
nu faci greșeli, înseamnă că nu încerci suficient de mult – Wess Roberts.
9) E
bine să-ți pleci capul în pământ când ai greșit, dar nu e bine să-l lași acolo
– Chateaubriand.
10) Succesul
se ascunde în ambiția de a nu renunta. – Marius Torok
11) „Supraviețuim
prin ceea ce primim, dar ne trăim viața prin ceea ce oferim.” – Winston
Churchill
12) „Singura
greșeală fatală este cea din care nu învățăm nimic.” – John Powell
13) Foamea
şi dragostea sunt impulsurile tuturor acţiunilor umane. – Anatole France
14) „Curajul
nu inseamna sa ai puterea sa mergi mai departe, ci se intampla atunci cand nu
ai putere.” – Napoleon Bonaparte
15) „Curajul
inseamna sa te sperii de moarte, dar sa te ridici oricum.” – John Wayne
16) „Succesul
nu este definitiv, esecul nu este fatal: curajul de a continua este cel care
conteaza.”― Winston S. Churchill
17) Cei
mai puternici doi luptători sunt răbdarea și timpul. (Lev Tolstoi)
18) De luptă se feresc doar lașii. Să
lăsăm trecutul să fie trecut. (Homer)
19) Fără ispite nu există luptă, fără luptă nu
există biruință, fără biruință nu există răsplată. (Fericitul Teofilact)
20) Gândul
viclean străpunge orice scut. Valeriu
Butulescu
21) Există o
simplitate în viclenie, la fel cum există o simplitate a nevinovăţiei. Charles
Dickens
22) Curajos
ca un leu, viclean ca o vulpe. Leul înfruntă capcanele, iar vulpea ocoleşte
haita de lupi. Niccolo
Machiavelli
23) Lupta
dintre viclenie şi înţelepciune nu va pieri niciodată pe această lume. Dar
oricât ar dura această oscilaţie a cântarului, până la urmă talerul vicleniei
se arată mai uşor. Înţelepciunea nu e o bucată de marmură încremenită.
Înţelepciunea e un foc viu ce trebuie veşnic întreţinut şi alimentat... Socrate
24) Întreaga
artă a războiului este bazată pe înşelătorie. Sun Tzu despre viclenie
25) Idiotul
e sincer. Semidoctul – viclean. Vasile Ghica
26) Proștii
au o sculă care le ține loc de inteligență - șiretenia.
de Petre
Țuțea despre viclenie
27) Lupul viclean îşi ascunde
colţii. Proverbe și zicători
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
Poate fi construit un eseu amplu,
eseistic-literar, pornind de la textul din Istoria ieroglifică și de la
reflecțiile adunate — și va fi un eseu foarte interesant, pentru că tema e
profundă și ofertantă: lupta dintre putere și șiretenie, dintre dreptate și
viclenie, dintre înfruntare deschisă și biruință prin meșteșug.
O schiță de construcție pentru eseu:
Titlu posibil:
„Meșteșugul ca a doua natură. Despre
putere, viclenie și izbândă în viziunea lui Dimitrie Cantemir”
I. Introducere
- Deschidere cu observația că în luptă,
nu întotdeauna forța brută asigură victoria.
- Referire la Cantemir: "acmu,
dară, ce lipsește în fire pre cât poate meșterșugul să plinească
trebuie" — ideea că lipsa puterii poate (și trebuie) să fie
suplinită prin inteligență și șiretenie.
- Prezentarea ideii generale a
eseului: înțelepciunea moldoveanului Cantemir se înscrie într-o tradiție
universală care recunoaște importanța meșteșugului și adaptării în fața
destinului.
II. Analiza fragmentului din Istoria
ieroglifică
- Lupul ca simbol: forță slăbită
de lipsuri, dar păstrând curajul.
- Eșecul luptei directe:
recunoașterea lucidă a propriilor limite.
- Trecerea la altă strategie:
apelul la viclenie nu din lașitate, ci dintr-o formă de „înțelepciune a
supraviețuirii”.
III. Meșteșugul în locul forței: o
lecție universală
- Paralele cu citatele oferite:
- Sun Tzu:
„Întreaga artă a războiului este bazată pe înșelătorie”.
- Machiavelli:
înțeleptul trebuie să fie „leu și vulpe”.
- Valeriu Butulescu:
„Gândul viclean străpunge orice scut”.
- Ideea că uneori calea dreaptă
nu este dreaptă în aparență (Solomon: „Calea celui nebun este dreaptă în
ochii lui…”).
IV. Viclenia, între înțelepciune și
decădere
- Deosebirea între viclenie
nobilă (salvatoare, adaptativă) și viclenie degradată (șiretenie josnică).
- Referire la observațiile lui Charles
Dickens și Vasile Ghica: există o viclenie „simplă”, aproape
instinctivă, dar și una pervertită.
V. Cantemir și contextul cultural
românesc
- În cultura veche românească,
înțelepciunea populară elogiază atât forța cât și șiretenia („Lupul
viclean își ascunde colții”, „Mintea bate puterea”).
- Cantemir preia aceste elemente
și le rafinează într-o lecție moral-politică: puterea fără socoteală duce
la pieire, șiretenia fără virtute duce la rușine.
VI. Concluzie
- În epoca lui Cantemir, la
răscrucea dintre Imperii și crizele Moldovei, șiretenia nobilă devenea
uneori singura cale de supraviețuire.
- Sentința lupului devine o
maximă universală: când natura te trădează, să născocești ceea ce
meșteșugul poate împlini.
- O reflecție finală despre
actualitatea acestei lecții: și astăzi, în lumea modernă, victoria
aparține nu celor mai puternici, ci celor care știu să suplinească
lipsurile prin iscusință.
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
Meșteșugul ca a doua natură.
Despre putere, viclenie și izbândă
în viziunea lui Dimitrie Cantemir
În iureșul nesfârșit al lumii,
biruința nu aparține întotdeauna celui mai tare. Există momente în care forța
brută, odată sfidată de neajunsuri sau înfrântă de capriciile sorții, trebuie
să-și caute alt chip, să se preschimbe, să se strecoare prin ochiurile
realității cu o iscusință de neînchipuit. Tocmai această înțelepciune amară o
descoperim la Dimitrie Cantemir, într-o formulare limpede ca un verdict:
„acmu, dară, ce lipsește în fire pre cât poate meșterșugul să plinească
trebuie.”
În paginile Istoriei ieroglifice,
Lupul – slăbit de foame, înfrânt de puterea armăsarului – nu cedează rușinat,
ci, într-un gest de luciditate demn de admirație, recunoaște neputința trupului
său și se învoiește să caute izbăvirea nu prin luptă dreaptă, ci prin șiretlic.
A-ți recunoaște slăbiciunea nu este lașitate, ci începutul unei alte forme de
curaj. Lupul rămâne curajos, dar își mută bătălia de pe câmpul deschis pe
terenul tainic al meșteșugului.
Această lecție, rostită cu mândrie
domoală de cărturarul moldovean, depășește cadrele alegoriei: ea se
înrădăcinează în marea înțelepciune a omenirii, acolo unde vitejia oarbă este
uneori mustrată de deșteptăciunea smerită. Sun Tzu, în Arta războiului,
o spunea fără ezitare: „întreaga artă a războiului este bazată pe
înșelătorie.” La fel Machiavelli îndemna prințul să fie „curajos ca leul
și viclean ca vulpea”, știind că leul poate înfrunta capcanele, dar numai
vulpea le poate ocoli.
În această lumină, meșteșugul nu
este doar un substitut al puterii, ci o virtute adaptativă, un instinct
al supraviețuirii rafinate. A rezolva o problemă, spunea George Polya, înseamnă
a găsi o cale de a ocoli obstacolul. A găsi o cale – sau a crea una, precum
îndrăznea Hannibal. Așa și Lupul cantemirian: dincolo de mândrie, dincolo de
rușine, el își caută izbăvirea nu abandonând lupta, ci schimbând armele.
Dar unde încetează noblețea
meșteșugului și începe josnicia șireteniei?
Răspunsul, deși nuanțat, nu lipsește: în intenția sufletului. Viclenia
nobilă – cea a lupului lui Cantemir – se naște din nevoie, nu din plăcerea
înșelării. Ea este un artificiu de salvare, nu o formă de perversitate. De
altfel, cultura românească a știut să păstreze această finețe în proverbe și
înțelepciuni populare: „Lupul viclean își ascunde colții”, dar nu-i
folosește decât atunci când e încolțit.
Așa cum observa și Charles Dickens,
există o simplitate în viclenie, la fel cum există o simplitate a nevinovăției.
Unii înțelepți, ca Vasile Ghica sau Petre Țuțea, au privit însă șiretenia ca o
„surogat de inteligență” la cei slabi de minte. E o diferență subtilă, dar
esențială: șiretenia fără discernământ se risipește în lașitate și trădare, în
timp ce șiretenia însoțită de curaj devine artă a supraviețuirii.
Însă, dincolo de toate, contextul în
care Cantemir rostește această sentință adaugă adâncime înțelesului. Moldova
sfârșitului de secol XVII și începutului de secol XVIII era o țară prinsă între
imperii, amenințată de foamete, trădare și schimbări politice cumplite. Într-o
lume în care luptele drepte nu aduceau decât înfrângeri amare, iar alianțele
schimbătoare cereau iscusință diplomatică, meșteșugul devenea nu doar un drept,
ci o datorie a celor vrednici. În această privință, Cantemir nu oferă doar o maximă
morală, ci și o strategie de salvare națională.
Astfel, înțelepciunea lui Cantemir
nu se oprește la un simplu exemplu literar. Ea pulsează în profunzimea ideii că
viața nu iartă pe cei rigizi, pe cei care nu știu să împletească demnitatea cu
înțelepciunea, curajul cu prevederea. Cei care nu știu să suplinească lipsa
naturii prin lucrarea minții sunt sortiți pieirii.
Astăzi, poate mai mult decât
oricând, această lecție își păstrează actualitatea. Într-o lume a crizelor
neașteptate și a schimbărilor rapide, biruitor nu este cel care se încrede
orbește în puterea sa, ci cel care, asemenea Lupului lui Cantemir, știe să înțeleagă
când să lupte, când să se retragă și când să-și pună toată iscusința în slujba
izbânzii.
În fond, meșteșugul devine o a doua natură a celor vrednici – o natură
câștigată prin luciditate, răbdare și curaj.
>>>>>>>>>>>>>>>>>
Meșteșugul ca a doua natură
O meditație asupra puterii,
vicleniei și izbânzii, de la Dimitrie Cantemir la basmele românilor
În întinsele livezi ale lumii, unde
soarta seamănă fără dreptate și vânturile întâmplării zmulg florile după
capriciul lor, puterea goală se dovedește adesea neputincioasă. Așa au priceput
cei înțelepți ai lumii, iar Dimitrie Cantemir a spus-o cu rostire limpede,
precum clopotul într-o seară de veghe:
„acmu, dară, ce lipsește în fire pre cât poate meșterșugul să plinească
trebuie.”
În Istoria ieroglifică, Lupul
înfrânt nu plânge și nu se tânguiește. Nu cere milă, nu se rușinează până la
uitarea de sine. Își înțelege, cu o gravitate aproape nobilă, măsura puterii
sale și se întoarce către altă armă: către mintea învățată de nevoie.
Meșteșugul, ca o scânteie în întunericul înfrângerii, răsare din conștiința
limitelor proprii.
A te sprijini pe forță când ai
puterea e lucru firesc; dar a-ți păstra rostul și înfruntarea când puterea te
lasă, iată adevărata vrednicie.
Așa și Lupul lui Cantemir: neputincios la trup, puternic prin iscusință, nu se
lasă mistuit de deznădejde. El înțelege ce știa și bătrânul înțelept din
poveștile românilor: că nu brațul cioplitor de păduri, ci capul înțelept îți
aduce izbânda.
Basmele noastre sunt pline de astfel
de eroi. Prâslea cel Voinic, deși mic de statură și prigonit de frați, învinge
nu prin forța pumnului, ci prin viclenia cea curată, prin înțelepciunea cea
trează. Făt-Frumos izbândește adesea nu atât prin sabie, cât prin iscusința cu
care știe să treacă punțile de foc și cetățile vrăjite. Într-un fel, fiecare
Făt-Frumos este un Lup al lui Cantemir: luptător nu doar cu armele văzute, ci
cu meșteșugul nevăzut al minții.
Meșteșugul
devine astfel a doua natură: o creștere nevăzută, la umbra lipsurilor și a
primejdiilor. Nu oricine o dobândește. Trebuie să treci prin suferință, să
cunoști foamea Lupului și lovitura copitei de armăsar, ca să înțelegi că nu
forța îți este scăparea, ci chibzuința.
Înțelepciunea populară românească a știut demult aceasta:
„Unde-i minte, este izbândă; unde-i
doar mușchi, e păgubă.”
În același duh, Cantemir nu
osândește viclenia ca formă a decăderii, ci o primește ca instrument al
supraviețuirii cinstite. E o șiretenie care nu fură, ci ocolește pierzania.
Viclenia nobilă este soră cu înțelepciunea.
Machiavelli, în Principele,
spunea că cine vrea să-și păstreze puterea trebuie să fie „leu pentru a speria
lupii și vulpe pentru a cunoaște capcanele”. Dar Lupul lui Cantemir nu vrea să
sperie. Vrea să supraviețuiască, să învingă prin răbdare și chipzuință,
asemenea celui ce nu zdrobește zidul cu capul, ci găsește ușa ascunsă.
Dincolo de literatură, înțelepciunea
aceasta își află ecou în însăși istoria noastră.
Țara Moldovei, în vremea lui Cantemir, era prinsă între puterile vrăjmașe ale
lumii: între turci, poloni, ruși. În această lume de vicleșuguri și jurăminte
călcate, supraviețuirea nu era darul celor tari cu paloșul, ci al celor meșteri
la gând. Așa cum Sadoveanu avea să spună târziu în Neamul Șoimăreștilor:
„La vremi de cumpănă, nu sabia cea
grea biruiește, ci gândul cel iute și mâna cea tainică.”
Astfel, ideea lui Cantemir nu e doar
o observație asupra vieții animalice sau omenești, ci o lecție adâncă despre arta
de a fi în vremuri de încercare. Meșteșugul nu înlocuiește vrednicia, ci o
întregește. Omul vrednic nu încetează să fie demn atunci când folosește
istețimea. Din contră: el dovedește prin aceasta că vrednicia nu înseamnă
încăpățânare oarbă, ci înțelepciune vie.
În lumea de azi, cu labirinturile ei
de informație, cu capcanele subtile ale falsei puteri, biruința nu mai aparține
celor care doar forțează porțile. Ea aparține acelora care știu, asemenea
Lupului lui Cantemir, să înțeleagă realitatea, să-i deslușească tainele și
să-și afle salvarea nu în orbire, ci în trezvie.
Pentru aceștia, meșteșugul nu este rușine, ci cunună.
În cele din urmă, cum ar spune și
marele nostru povestitor Ion Creangă, cel ce „știe când să tacă și când să
grăiască, când să se plece și când să-și scoată paloșul”, acela e vrednic să
iasă la lumină dintre mulțimi.
Iar Cantemir, cu întreaga lui viziune asupra vieții, ne învață același lucru,
simplu și adânc:
unde nu mai poate firea, trebuie să răsară meșteșugul.
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
Aforisme pentru final:
Când firea te lasă, nu-i rușine să chemi meșteșugul în
ajutor. Rușine-i doar să te lași învins fără luptă.
Căci nu brațul cel tare câștigă războaiele lumii, ci mintea
care știe să-și aștepte ceasul.
Nu cu tăria trupului, ci cu meșteșugul minții se biruiesc
ispitele vieții; și nu cel ce se aruncă întâi în luptă izbândește, ci acela
care știe când să muște și când să tacă.
Că firea slăbește, dar socotința, dacă e vie, poate preface
slăbiciunea în biruință.
Nu-i rușine celui ce, neputând birui prin putere, își află
ajutor în meșteșug; ci rușine-i celui ce, având minte, risipește vremea și
soarta cu nebăgare de seamă.
Că nu cu graba se isprăvesc lucrurile mari, ci cu socotință,
răbdare și vicleșug cinstit.
Puterea se frânge ca lemnul sub povara vremii; iară
iscusința, ca apa, își face drum prin stâncă.
Înțeleptul nu se sfiește a părea slab, dacă prin aceasta își
poate înfăptui biruința cea nevăzută.
Tăria cea din trup piere ca roua în fața soarelui; iar
înțelepciunea, ca o sămânță ascunsă sub țărână, rodește în ceasul rânduit.
Nu cel ce se aruncă asupra soartei izbândește, ci cel ce,
știind să pătimească și să aștepte, își așterne biruința în taină, ca mreaja
nevăzută asupra fiarei.
Precum apa, în căderea ei, nu sparge piatra cu
iuțeala, ci cu statornicia picurului, așa și iscusința nu doboară prin năvală,
ci prin răbdare și gând ascuns.
Că nu-i rușine a te pleca vântului, dacă, prin
înțeleaptă șovăire, poți, la vreme, să răstorni furtuna asupra vrăjmașului.
Precum apa, cu răbdare, sapă piatra, iar nu cu mânie o
sfărâmă, așa și omul cu minte nu năvălește, ci așteaptă ceasul în care
slăbiciunea vrăjmașului să se arate.
Că nu tăria trupului, nici iuțeala mâniei, ci
iscusința gândului și statornicia voinței împlinesc lucrul ce altminteri părea
cu neputință.
Așadar, cine știe să pătimească fără să se surpe și să
viclească fără să se rușineze, acela nu biruiește numai prin arme, ci și prin
socotință, ridicându-se mai presus de soartă.
Precum apa, cu răbdare, sapă piatra, iar nu cu iuțeală
o sfărâmă, așa și omul cu minte nu năvălește, ci așteaptă ceasul în care
slăbiciunea vrăjmașului să se vădească.
Că nu tăria trupului, nici iuțeala mâniei, ci
meșteșugul înțelepciunii și statornicia voinței împlinesc lucrul ce altminteri
părea cu neputință.
Și precum Lupul, învățându-se de nevoie, și-a acoperit
colții și și-a îmblânzit lăcomia sub haina meșteșugului, așa și omul, când
soarta nu-l ajută, este dator să-și ajute singur firea cu vicleșugul cel
cumpănit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu