Al doilea atac se termină tot cu retragere

 

CALEIDOSCOP – Gânduri de ocazie (încercări pentru volumul al treilea) – 17 aprilie 2025 

 

 

Cantemir – alături de învățații lumii

*

Al doilea atac se termină tot cu retragere; dezamăgirea și nedumerirea Lupului în fața insuccesului.

 

Prima alianță (Lup + Vulpe) a primului atac nu a dat rezultat pozitiv.  Nici al doilea atac ( realizat de Lup pe cont propriu) nu a strălucit. Insuccesul i se pare o nenorocire.

 „Lupul așe cani trist, pentru lipsa putinții, iară dulăul de tot vesel pentru părerea biruinții.” Lupul („nenorocit norocul ce i s-au tâmplat”) se retrage să caute o soluție.

Sentința: „a tot tiranul una și aceia ieste socoteala, ca ori cu ce mijloc ar putea streinele ale sale a face și, când tâmplarea nu răspunde poftei, celea ce n-au dobândit i să pare că cu mare nenorocire de la sine le-au pierdut.” – Istoria ieroglifică, Dimitrie Cantemir (26 octombrie 1674 – 21 august 1723).

^{...............................}

 

Orgoliul puterii și lecția hazardului. Dimitrie Cantemir și tirania ratării

Există în istoria spiritului european o suită de oameni care au înțeles că, dincolo de înțelepciune, de talent, de stăpânire a meșteșugului scrisului și de înclinarea spre filosofie, rămâne mereu, în centrul lumii, fragilitatea omului. Dimitrie Cantemir, cărturar moldovean de rasă, principe, poliglot și moralist subtil, face parte dintre aceștia. Istoria ieroglifică, această operă hibridă de literatură alegorică, cronică politică și satiră morală, conține o sumă de reflecții despre natura omului, despre putere și vanitate, despre rostul hazardului în viața celor ce se cred stăpânii sorții.

Un episod cu totul semnificativ este cel în care Lupul, după o primă tentativă de a doborî Dulăul în alianță cu Vulpea, eșuează. Nu se lasă însă și, pornind pe cont propriu, încearcă din nou. Deznodământul e tot unul nefericit. Cantemir notează, cu o luciditate ce frizează ironia amară: „Lupul așe cani trist, pentru lipsa putinții, iară dulăul de tot vesel pentru părerea biruinții.” Căderea Lupului nu este doar o înfrângere politică, ci, în accepțiunea autorului, o dramă a orgoliului rănit. Insuccesul nu e receptat ca o lecție firească, ci ca o ofensă personală, ca o nenorocire cosmică. În sentința care urmează, Cantemir așază una dintre cele mai limpezi concluzii asupra puterii abuzive și a vanității umane: „A tot tiranul una și aceia ieste socoteala, ca ori cu ce mijloc ar putea streinele ale sale a face și, când tâmplarea nu răspunde poftei, celea ce n-au dobândit i să pare că cu mare nenorocire de la sine le-au pierdut.”

Aparent, e vorba despre un fragment politic, o aluzie la domnitorii și intrigile epocii. În profunzime, însă, avem de-a face cu o observație general-valabilă despre firea celor care confundă valoarea personală cu puterea de a dobândi orice, despre oamenii înrobiți de orgoliu, incapabili să accepte că lumea nu li se supune. Puternicul, când cade, vede în orice eșec o catastrofă totală. Nu pentru că ar fi pierdut efectiv, ci pentru că în mintea lui înfrângerea nu e posibilă. Iată de ce, în astfel de momente, vanitatea suferă mai mult de lipsa reușitei decât de lipsa dreptății. A te considera îndreptățit la succes este boala tiranului, iar Cantemir o diagnostichează impecabil.

Asemenea Lupului din Istoria ieroglifică, omul puternic nu-și acceptă slăbiciunea decât atunci când nu mai are de ales. Insuccesul nu este pentru el o lecție despre limite, despre fragilitate sau despre capriciile sorții, ci o ofensă personală, o anomalie cosmică. Oamenii de acest tip — și sunt destui în orice epocă — nu suferă pentru că lucrurile sunt grele, ci pentru că le privesc ca pe niște pedepse. Insuccesul nu e un fapt de viață, ci o rană în mândrie.

Ce este, în fond, această nevoie de a domina hazardul? De ce se teme atât de mult omul puternic de imprevizibilul vieții? Pentru că în spatele oricărui tiran se află o frică uriașă: aceea că lumea nu îl va recunoaște în dreptul pe care și-l dă singur. În Istoria ieroglifică, Lupul nu este învins doar de forța circumstanțelor, ci mai ales de vanitatea proprie, de credința că norocul i se cuvine, că succesul este o anexă a voinței sale. Atunci când hazardul nu îi mai este favorabil, lumea întreagă pare să se destrame.

Această trăire disproporționată a eșecului este, de altfel, un mecanism psihologic arhicunoscut. Cel mai greu nu este să suferi ca om slab, ci ca om care nu poate admite că a pierdut. Într-un mod paradoxal, mândria e mai vulnerabilă decât umilința. Cel smerit este obișnuit cu lipsa, cel orgolios trăiește ca într-o lume paralelă, în care orice insucces e o anomalie revoltătoare. De aici izvorăște tirania caracterului. În loc să accepte că norocul și succesul sunt, în mare parte, capricii ale lumii, Lupul lui Cantemir refuză să vadă adevărul.

Reflecția aceasta nu e nouă. De la tragediile antice la scriitorii moderni, de la Biblie la Cioran, omul s-a confruntat mereu cu aceeași problemă: „De ce taci, Doamne, când strig?” De ce nu răspunde lumea atunci când omul puternic crede că are dreptate? Din vanitate, ne închipuim că suntem mai îndreptățiți decât ceilalți la favorul sorții. În fața eșecului, orgoliul intelectual și moral rămâne rănit, mai mult decât conștiința de a fi pierdut. „E cumplit să nu învingi când ai dreptate.”

Mai gravă însă decât pierderea în sine este prăbușirea imaginarului de putere. Tiranul din Cantemir nu își pierde doar poziția, ci întreaga lui imagine de sine. De aceea, înfrângerea lui nu e doar politică, ci existențială. Când totul părea să-i stea în putință, a eșuat. Și, pentru astfel de oameni, când hazardul refuză să colaboreze, nenorocirea nu vine din eșec, ci din dependența de succes.

În această lumină, Istoria ieroglifică nu este doar o satiră politică, ci o meditație despre orgoliu, hazard și cădere. Lupul nu este doar un personaj ambițios, ci orice om care se crede mai presus de imprevizibilul vieții. Puterea nu înseamnă, la Cantemir, doar forța de a comanda, ci și slăbiciunea de a nu accepta eșecul.

Și poate că cel mai subtil avertisment al acestei parabole vine tocmai din conștientizarea fragilității omului în fața destinului. Nu cei slabi suferă cel mai greu, ci cei care nu admit că pot fi înfrânți. Lecția lui Cantemir este, în fond, una de modestie: omul nu e stăpânul lumii. Oricât de mare ar fi vanitatea și forța sa, există momente în care hazardul nu răspunde poftei, iar puterea se topește în fața unei realități neîmblânzite.

Aceasta este concluzia morală pe care Cantemir o oferă, iar istoria nu încetează să o confirme.