CALEIDOSCOP – Gânduri de ocazie
(încercări pentru volumul al treilea) – 24 aprilie 2025
Cantemir – alături de învățații
lumii. Nesăbuința Lupului
Lupul înfige colții în botul
armăsarului. Deși se află sub
puterea unei mari dureri, deznădejdea nu-l doboară pe armăsar, mai mult,
stăpânirea de sine îl ajută să-și elibereze energiile de rezervă și-i răspunde
Lupului cu mai presus măsură. Sentința îl încondeiază și pe Lup care,
cu nesăbuință, mai întâi a făptuit și mai apoi a gândit.
„Iară armăsariului inimii viteze durere pintini dându-i
(că durerea în graba mare vârtute duhurilor și deznedejduirea mare vitejie
inimilor aduce), așe ca cum preste simțirea sa ar fi fost (că în tâmplările de
năprasnă întâi purced fapturile, de cie urmadză simțirile și gândurile), așe de
cu mare siială capul în sus ș-au ridicat, cât pre Lup mai sus decât sine l-au
aruncat, apoi așe de sus, atâta de tare în pământ l-au bușit, cât ca o căldare
crăpată, de foame deșert coșul Lupului cu sunet au zvânănăit.”
Sentința:
„durerea
în graba mare vârtute duhurilor și deznedejduirea mare vitejie inimilor aduce,
dar în tâmplările de năprasnă întâi purced fapturile, de cie urmadză simțirile
și gândurile.”
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
Citate (din literatură, filosofie și istorie) care reflectă
idei asemănătoare cu sentința cantemiriană despre: durere,
deznădejde,stăpânire de sine, eșec,
faptă și gândire:
1) Mihai Eminescu
„ A
fi sau a nu fi . dar știe oricine Că ceea ce nu e, nu simte dureri, Și multe
dureri-s, puţine plăceri.”
– Mihai Eminescu
2) „Poezia este copilul care rămâne în sufletul
adolescentului, al omului matur şi al bătrânilor, peste durere, dezamăgire şi
suferinţă.” Tudor Arghezi
3) „Pe pamant omul e dator sa traiasca numai viata. Moartea
lui adevarata o va trai in cer. Daca incearca sa traiasca moartea pe pamant,
pacatuieste si se mistuieste in deznadejde. Si atunci, nici nu traieste cu
adevarat, nici nu moare. E ca un fel de strigoi.” Mircea Eliade
4) „Dacă Dumnezeu nu ne-ar fi găurit pielea în
dreptul ochilor, nu ne-am putea vedea greşelile unii altora.” – Ion
Creangă
5) „Să
optezi - între cine şi cine; între ce şi ce? Ţiu dinainte cu învinsul.”-
Constantin Noica
6). „Dacă dovedeşti un
lucru prin faptă orice cuvânt este de prisos.”- Esop
7) „Atacul
este dovada pierderii controlului.”– Morihei Ueshiba
8) „Observă-te numai bine: sunt împrejurări când
lașitatea ți-o interpretezi ca tărie de caracter: când te reține de la o fapta
rea.” – Lucian Blaga
9) „Pesimistul vede dificultăți în orice
oportunitate. Optimistul găsește oportunități în orice dificultate – Winston
Churchill.”
10. „Nu putem invata fara durere.” – Aristotel
11. „Durerea este soarta celor vii.” – Puşkin
12. „Singurul leac pentru durere este activitatea.” – George
Henry Lewes
13. „Durerea este temporară. Abandonul durează o veșnicie.”
– Lance Armstrong;
14. „In durerile mari, in durerile monstruoase, a muri nu
inseamna nimic, este atat de natural, ca nu te poti scobori la nivelul unei
atari banalitati.” - Emil Cioran
15. „Orice succes este
rezultatul învățămintelor trase din eșecuri.” – Colin Turner.
16. „Mai
cumplită este deznădejdea decât păcatul. Cel care şi-a pierdut speranţa a
pierdut totul. Şi Iuda şi Petru au păcătuit; cel dintâi a căzut în deznădejde,
curmându-şi viaţa, cel de-al doilea a căzut în deznădejde, dar s-a ridicat prin
speranţă, iar căinţa i-a adus iertarea lui Dumnezeu.” – Ion Carpatinul
17. „Deznădejdea:
forma negativă a entuziasmului.”
– Emil Cioran
18. „Deznădejdea
înseamnă a nu cunoaşte motivele pentru care lupţi şi dacă într-adevăr trebuie să
lupţi.” – Albert Camus
19. „Cel mai mare om din lume nu este cuceritorul, ci
acela care se stăpânește pe sine însuși.” – Arthur Schopenhauer
20. „Mulţi oameni naufragiază în viaţă nu pentru că
sunt răi, ci pentru că le-a lipsit grăuntele de prudenţă şi de stăpânire de
sine într-un moment dat.” – Fr.W. Forster
21. „Eșecul
este doar o oportunitate de a o lua de la capăt mai inteligent.” – Henry Ford
22. „Singurul
eşec real al vieţii este eşecul de a nu încerca.” – Sven Goran Eriksson
23. „Daca
ai invatat dintr-o infrangere, inseamna ca nu ai pierdut, intr-adevar, ceva.” – Zig
Ziglar
24) „În durerile mari, în durerile monstruoase, a
muri nu înseamnă nimic, este atât de natural, că nu te poţi scoborî la nivelul
unei atari banalităţi.”
– Emil Cioran
...........................
Având la bază textul din Istoria ieroglifică (mai ales Sentința
actuală) și propozițile anexate ( cu posibilele interpretări) și reflecții
asociate este posibil de construit un eseu amplu, în stil eseistic-literar,
care să pună în valoare intenția cărturarului moldovean despre: durere,
deznădejde,stăpânire de sine, eșec,
faptă și gândire.
>>>>>>>>>>>>>>>>>>
Este mare interes și relevanță să construim un eseu
amplu, în stil eseistic-literar, având la bază acea sentință cantemiriană,
textul din Istoria ieroglifică și citatele alese. De fapt, prin
densitatea ideatică a pasajului respectiv și conexiunile propuse cu literatura,
filosofia și istoria românească și universală, se poate contura un eseu solid
despre condiția omului în fața durerii, a deznădejdii, a impulsului, a
stăpânirii de sine și a raportului dintre faptă și gândire în momentele de
cumpănă.
Ce ar presupune un astfel de eseu?
📌
Punct de plecare:
Sentința lui Cantemir — „durerea în graba mare vârtute duhurilor și
deznedejduirea mare vitejie inimilor aduce, dar în tâmplările de năprasnă întâi
purced fapturile, de cie urmadză simțirile și gândurile” — este esențială.
În ea se ascunde un întreg tratat de antropologie morală și psihologică, o
reflecție lucidă asupra reacției omului în fața limitelor.
📌
Structură posibilă a eseului:
- Introducere
– Evocarea locului lui Dimitrie Cantemir între învățații lumii, dar și între moraliștii care au scrutat condiția umană.
– Prezentarea pasajului din Istoria ieroglifică ca exemplu de observație profundă asupra firii omenești. - Durerea
ca instinct declanșator
– Pornind de la ideea că „durerea în graba mare vârtute duhurilor aduce”, poți comenta asupra modului în care durerea nu doar slăbește, ci dezvăluie, întărește sau precipită fapta.
– Exemplificare cu citatele lui Eminescu, Pârvan, George Călinescu, Cioran și Aristotel. - Deznădejdea
— tentația și puterea din urmă
– De ce omul cedează în fața deznădejdii? Când devine ea ispită, când e formă negativă de entuziasm (Cioran), și cum poate fi depășită?
– Reflexii pe marginea lui Eliade, Carpatinul, Camus, Radu Gyr. - Raportul
dintre faptă și gândire în clipele de criză
– „În tâmplările de năprasnă întâi purced fapturile” — instinctul primar de supraviețuire, de izbucnire, de acțiune, urmat abia apoi de simțire și de rațiune.
– Exemplificare cu Lucian Blaga, Noica, Ion Creangă, Octavian Paler, Forster. - Stăpânirea
de sine — marea virtute uitată
– De ce o clipă de stăpânire de sine poate înfrânge nu doar o faptă, ci un destin?
– Citate de la Schopenhauer, Churchill, Blaga, Armstrong. - Eșecul
și lecția lui
– Eșecul nu este sfârșitul, ci o reconfigurare. Lecția vitejiei inimilor din suferință.
– Exemplificare cu Ford, Zig Ziglar, Esop, Eriksson. - Concluzie
– Valabilitatea universală a sentinței lui Cantemir.
– Durerea, deznădejdea, impulsul, rațiunea și eșecul nu sunt decât forme succesive ale aceleiași condiții umane, iar ceea ce ne deosebește este nu ceea ce simțim, ci felul în care răspundem.
📌
Stil
– Eseistic-literar, cu reflecții personale, treceri între registrul filosofic
și literar, ironii ușoare (în spirit cantemirian), citate integrate natural în
discurs.
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
Excelent punct de pornire — da, este nu doar posibil,
ci fertil să construim un eseu amplu, în stil eseistic-literar, pornind de la
această sentință cantemiriană și de la citatele asociate, și chiar e oportun
să-l articulăm într-o tonalitate severă, gravă, reflexivă, cu accente
moralizatoare, așa cum o cere subtextul Istoriei ieroglifice și spiritul
vechilor moraliști.
Îți propun să începem astfel — voi redacta aici
introducerea și o primă secțiune, ca model de ton și construcție, iar dacă ești
de acord, putem continua dezvoltarea pe această structură:
Durerea, deznădejdea și stăpânirea de sine în gândirea
lui Dimitrie Cantemir și în cultura lumii
„Durerea în graba mare vârtute duhurilor și
deznedejduirea mare vitejie inimilor aduce, dar în tâmplările de năprasnă întâi
purced fapturile, de cie urmadză simțirile și gândurile.”
(Istoria ieroglifică)
Există în paginile Istoriei ieroglifice o artă
a observației morale pe care puțini autori români din veacurile trecute au
practicat-o cu atâta luciditate și asprime precum Dimitrie Cantemir. Cartea
lui, pe nedrept privită adesea ca o simplă alegorie politică, este de fapt o
monumentală reflecție asupra firii omenești, asupra haosului pasiunilor, asupra
firii nestatornice și asupra condiției omului în fața durerii, a pericolului și
a deciziilor luate în clipele cele mai cumplite.
Sentința citată, rostuită cu înțelepciunea acelora
care cunosc firea omeniască nu din tratate, ci din confruntare nemijlocită cu
suferința și trădarea, cu spaima și moartea, stă la temelia unei meditații
despre acele împrejurări în care omul nu mai este stăpân pe sine, iar fapta o
ia înaintea gândului, iar durerea și deznădejdea înlocuiesc rațiunea cu
impulsul.
I. Omul în clipa năprasnică. Când fapta o ia înaintea
minții
Cantemir nu este singur în această constatare amară.
De la antici până la moraliștii moderni, ideea că omul cedează în fața durerii,
că deznădejdea naște vitejie, dar o vitejie oarbă, și că în clipele de
restriște instinctul surclasează gândirea, este una constant repetată. Lucian
Blaga, în Zări și etape, remarca sec: „Omul se aruncă uneori în faptă
înainte ca gândul să-i deschidă ochii, pentru că instinctul are altă viteză
decât mintea.”
Nimic nu este mai periculos decât decizia sub
presiunea durerii. De aici tragediile, de aici războaiele pornite din orgoliu
rănit, crimele izvorâte din disperare, sinuciderile din neputință și căderile
ireparabile ale celor care n-au învățat să-și cunoască limitele. Ion Creangă,
în forma lui țărănească și mustind de experiență directă, o spunea în chip
memorabil: „Când e omul în pripă, mai întâi sare și pe urmă întreabă unde.”
Asta o știa bine și Cantemir — Lupul din poveste nu e
doar un personaj fabulesc, ci e figura celui care, orbit de instinct și durere,
face întâi și gândește după. Năpădește, mușcă, se aruncă în primejdie fără
socoteală, iar urmarea nu poate fi decât una: zdrobirea. Stăpânirea de sine
lipsește unde stăpânește spaima și durerea.
II. Durerea: școală a sufletului sau prăpastie?
De la Aristotel — „Nu putem învăța fără durere”
— la Emil Cioran — „În durerile monstruoase, a muri nu înseamnă nimic”,
ideea că durerea este pedagog al sufletului, dar și primejdie pentru minte, a
fost una constant dezbătută. Durerea nu este o virtute în sine, ci o încercare.
Poate ridica, dar mai adesea doboară. „Durerea e mai pricepută decât gândul,
căci ea știe ce să rupă și ce să lase” — observa George Călinescu în Viața
lui Mihai Eminescu.
Deznădejdea vine ca o umbră a durerii. Eliade scria că
„Deznădejdea este o ispită a clipei”. În clipa de mare răscruce, cine
își pierde capul, pierde totul. Iar Cantemir știe că, de cele mai multe ori, nu
rațiunea este cea care decide, ci impulsul și spaima, deznădejdea care,
paradoxal, poate da naștere unei vitejii nebunești.
În acest sens, mai cumplită decât păcatul este
deznădejdea — observa cu asprime Ion Carpatinul. Iar comparația lui dintre Iuda
și Petru este de un dramatism cutremurător. Amândoi au greșit, dar numai unul a
pierdut războiul cu sinele.
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
Perfect — atunci continuăm în aceeași tonalitate gravă
și reflexivă. Iată dezvoltarea celor patru secțiuni promise:
III. Stăpânirea de sine: virtutea celor tari
În iureșul clipei, stăpânirea de sine nu este apanajul
celor mulți, ci privilegiul celor rari. Cantemir o știa din destul. În Divanul,
el scrie că „cel ce poate să se biruie pe sine se aseamănă cu zeii, iar cel
biruit de sine e mai prejos decât vita.” Căci nu omul este fiară în firea
lui, ci atunci când nu-și înfrânează pornirea.
Moraliștii francezi, cu La Rochefoucauld în frunte,
spuneau că „virtutea nu e altceva decât arta de a ascunde patima.”
Cantemir merge mai adânc: nu este destul să ascunzi, ci să domolești, să supui
și să prefaci. Nu e de ajuns să nu arăți frica, ci s-o învingi în tine însuți.
De aceea, în Istoria ieroglifică, personajele cele mai vrednice nu sunt
cele care izbutesc prin forță, ci cele care nu se pierd pe sine în clipa de
cumpănă.
Stăpânirea de sine este singurul antidot împotriva
acelei grabe nebunești care face ca fapta să o ia înaintea gândului. Cine n-a
trăit zbuciumul acelei secunde în care sângele clocotește, trupul cere, iar
mintea abia se târăște, acela n-a cunoscut lupta adevărată.
IV. Eșecul ca lecție, nu ca sfârșit
Când fapta a luat-o înaintea gândului, urmarea e
adesea dezastrul. Dar Cantemir nu cade în pesimism steril. El știe că lecția
adevărată nu vine din succes, ci din eșec. Numai cine a căzut știe cum se
ridică. Numai cel ce s-a prăbușit în deznădejde poate înțelege prețul
stăpânirii de sine.
În Divan, Cantemir spune: „Mai bine este a
cădea și a te scula, decât a nu fi căzut niciodată, căci cel dintâi se
înțelepțește, iar cel de-al doilea rămâne nechibzuit.” Este o lecție dură,
pe care puțini o pot îndura. Dar numai prin confruntare cu propriile limite
omul poate depăși instinctul de turmă și orbirea de clipă.
Deznădejdea e bună, spune Cantemir, numai dacă naște o
trezire. În orice alt caz, e un venin.
V. Fapta care precede gândul: o fatalitate umană
De câte ori istoria nu a fost scrisă de cei care, în
clipa cea mare, au făcut înainte de a gândi? Cezar, când a trecut Rubiconul, nu
avea planul întreg în minte. Napoleon, în toiul bătăliilor, hotăra în clipa
ultimei spaime. Când omul e pus la zid, nu rațiunea, ci pornirea izbucnește.
Aici se află una din cele mai negre constatări ale lui
Cantemir: „În tâmplările de năprasnă, întâi purced fapturile, de cie urmadză
simțirile și gândurile.” Cu alte cuvinte, omul este o fiară cu chip de
filosof, iar chipul cade primul.
Fapta fără gând este riscul pe care firea umană îl
poartă în străfundurile sale. Nici o civilizație, oricât de sofisticată, n-a
șters din om instinctul de a lovi înainte de a chibzui. Însă ce-l deosebește pe
înțelept de prost nu este absența pornirii, ci puterea de a o stăvili.
VI. Concluzie: Cantemir — moralist sever, pedagog de
suflete
Cantemir nu este un moralist blând. El nu oferă
mângâierea dulce a filozofilor moderni care găsesc circumstanțe atenuante firii
omenești. Dimpotrivă. E sever, necruțător, asemenea stoicilor antici. În ochii
lui, omul care cedează clipei este slab. Cel care se lasă purtat de durere e
pierdut. Cel care nu-și poate înfrâna deznădejdea merită căderea.
Așa se explică și cruzimea morală a Istoriei
ieroglifice, în care nu există eroi fără pată și unde fiecare personaj
poartă stigmatul propriilor slăbiciuni. Dar tocmai această asprime face din
cartea lui Cantemir o lecție actuală. Într-o vreme în care totul se iartă și
nimic nu se cere, vocea lui străveche răsună ca un tunet: „Cunoaște-te pe
tine, înfrânge-te pe tine, căci numai așa poți fi om întreg.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu