CALEIDOSCOP – Gânduri de ocazie
(încercări pentru volumul al treilea) – 30 aprilie 2025
Cantemir – alături de învățații
lumii.
Lupul este nevoit să găsească un „meșterșug” pentru a
treia întâlnire cu Armăsarul.
*
Armăsarul nu renunță la vechea metodă de a se înfățișa
împotriva adversarului pe negândite, dimpotrivă, adugă ceva înplus la vechea
încredere și se îndreaptă către Lup.
Lupul este convins că în luptă dreaptă nu va avea nici a treia
oară succes, mai ales că având stomacul îndopat cu tărână nu va putea nici
măcar întro parte a se da și, sub înghesuiala nevoii, solicită mintea să dea la
iveală un „meșterșug”.
„Armăsariul,
după deprinsul obiceiu, îndată înainte-i ieși. Lupul acmu, de țărnă îngreuiat,
precum sprintină fereală a face cu greu îi va fi, și de copitele armăsariului
așe pre lesne ca mai denainte cu anevoie să va feri socoti, de care lucru
meșterșug ca acesta scorni.”
Sentința: „Căci toată simceaoa minții ieste la nevoie lesnirea a nemeri și
la lesnire de nevoia fără veste tare a să păzi.” – Istoria
ieroglifică, Dimitrie Cantemir (26 octombrie 1674 – 21 august 1723).
..........................
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
Citate (din literatură, filosofie și istorie) care reflectă idei
asemănătoare cu sentința cantemiriană despre: minte, ajutor, nevoie.
1) „Când te ajuţi tu însuţi, te ajută şi cerul.”
Jean de La Fontaine
2) „Norocul orb ajută îndrăzneala oarbă.” Jean de La Fontaine
3) Nevoia învață totul. – Eratosthenes
4) Nevoia e mama înţelepciunii. – Boris Pasternak
5) „E nevoie de eforturi pentru a urca pe
treptele vieţii, pentru a învinge etape.” – Antonin Artaud
6) „Nimic nu este de ajuns pentru omul pentru care ceea ce este suficient
pare puțin.”
— Epicur
7) „În viață nu ai nevoie decât de ignoranță și
încredere; după asta succesul e garantat.” Mark Twain
8) „Care
este cea mai mare sărăcie? Lăcomia.” – Seneca
9) „Lacomul și sătul flămând ieste.” – Dimitrie Cantemir
10) „Cu cât ești mai obsedat de ceva, cu atât ai șanse mai mari să obții
asta.” — Frank Zane
11) „Nevoia este îndemn către idee, și ideea,
îndemnul către acțiune.”
— John Ernst Steinbeck
12) „Dacă lipseşte vrăjmaşul, atunci lipseşte desigur şi cununa biruinţei,
căci nu poate fi vorba de biruinţă dacă nu este şi cineva învins.”
(Sfântul Grigorie de Nisa)
13) „Primul pas spre biruință este sa-ți cunoști dușmanul.” Corrie Ten
Boom
14) „Nu exista biruinta fara suferinta!” Autor necunoscut
15)
„Pofta biruinții toate ispitește și nevoia toate învață, ales în
primejdiia vieții lipsa sosind.” - Dimitrie Cantemir
Având la bază textul din Istoria ieroglifică (mai ales Sentința) și
propoziiile anexate ( cu posibilele interpretări) și reflecții asociate este
posibil de construit un eseu amplu, în stil eseistic-literar,cu adăugare de interpretări literare ori culturale
în context românesc care să pună în valoare intenția
cărturarului moldovean?
>>>>>>>>>>>>>>>>>>
Da, este cu siguranță posibil – și chiar fertil din punct de
vedere intelectual și literar – să construiești un eseu amplu, în stil
eseistic-literar, pornind de la pasajul din Istoria ieroglifică și de la
sentința lui Dimitrie Cantemir:
„Căci toată simceaoa minții ieste la nevoie lesnirea a
nemeri și la lesnire de nevoia fără veste tare a să păzi.”
Această frază condensată în sens și subtil ironică prin ton
oferă un punct de plecare excelent pentru o meditație despre relația dintre nevoie,
minte, viclenie, adversitate și vrednicie – teme recurente nu doar la Cantemir,
ci și în întreaga literatură și filosofie morală europeană.
Structură propusă pentru eseu:
Titlu posibil:
„Simțirea minții la nevoie. Lecția lui Cantemir despre
șiretenie, salvare și vrednicie”
I. Introducere – Meșteșugul salvator în vremuri de nevoie
- Evocarea
scenei a treia dintre Lup și Armăsar ca alegorie a omului prins între
slăbiciunea proprie și superioritatea unui adversar.
- Nevoia
ca forță care comprimă ființa și o obligă la „nașterea unei idei”.
- Introducerea
sentinței lui Cantemir și enunțarea problematicii: ce face mintea când
e împinsă la margine? Se salvează cu demnitate sau cu șiretenie?
II. Nevoia ca mamă a ingeniozității – între înțelepciune
și șiretenie
- Comentariu
amplu pe marginea frazei „simceaoa minții ieste la nevoie…”
- Analogie
cu proverbe și reflecții:
- „Nevoia
e mama înțelepciunii” (Pasternak),
- „Nevoia
învață totul” (Eratosthenes),
- „Pofta
biruinței toate ispitește și nevoia toate învață” (Cantemir).
- Mintea
umană: instrument de supraviețuire, uneori în afara moralei – Lupul, ca
exponent al ingeniozității neetice.
- Paralele
cu personajele din literatura română (Păcală, Dănilă Prepeleac, Nică în
hoție mică) – viclenia salvează, nu curajul brut.
III. Lupta nu e întotdeauna dreaptă – despre nevoia de
„meșterșug” în viață
- Lupul
nu mai caută victoria, ci ieșirea: reflexul ființei încolțite.
- Aparența
forței (Armăsarul) versus forța spiritului (șiretenia Lupului).
- „Norocul
orb ajută îndrăzneala oarbă” (La Fontaine) – dar și îndrăzneala minții,
nu doar a mușchiului.
- Lupul
se știe învins, dar nu se lasă doborât: o lecție despre demnitatea
salvării.
- Legătura
cu ideea: „Când te ajuţi tu însuţi, te ajută şi cerul” – nu cerul
intervine, ci propria minte trezită de lipsă.
IV. Cunoașterea adversarului – între obsesiile
înfrângerii și luciditate
- Lupul
este obsedat de Armăsar – imaginea omului învins care devine însetat de
revanșă.
- „Primul
pas spre biruință este să-ți cunoști dușmanul” – cunoașterea devine sabie.
- Dar
cunoașterea fără putere concretă rămâne sterilă – dacă nu este secondată
de „meșterșug”, înfrângerea persistă.
- Paralele
biblice sau culturale: David vs. Goliat, Ulise în fața ciclopului – mintea
face diferența.
V. Concluzie – Simțirea minții, salvarea demnității
- Lupul
nu este un învingător, ci un supraviețuitor.
- Cantemir
nu judecă, ci arată: „lesnirea” e o formă a înțelepciunii practice.
- În
epoca sa, supraviețuirea prin minte era o virtute mai mare decât eroismul
zadarnic.
- Relevanță
contemporană: în fața marilor forțe sociale, istorice sau politice,
„meșterșugul” este uneori singura armă.
- Final
moralizator: între forță și șiretenie, mintea își păstrează demnitatea
doar dacă știe nu doar să scape, ci și să se păzească.
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
Introducere – Meșteșugul salvator în vremuri de nevoie
Într-o lume în care forța se impune prin copite și voința
prin nări învolburate, Lupul lui Cantemir se vede silit să aleagă nu între
luptă și fugă, ci între pieire și „meșterșug”. Nu este pentru întâia oară
înfrânt de Armăsar, dar este pentru întâia oară împins cu adevărat în colțul
neputinței. Îndopat cu tărână, slăbit, încovoiat sub propria obsesie de a
învinge, înțelege că dreptatea nu-l mai poate salva, iar demnitatea de pradă
cere o minte ascuțită. Aici intervine „simceaoa minții” – termen rar și adânc,
cuprinzând tot ce omul poate plăsmui în clipele în care înfrângerea e la un
pas, dar mintea nu cedează.
Dimitrie Cantemir nu își construiește fabula pentru a
distra, ci pentru a medita. Lupul și Armăsarul nu sunt doar animale simbolice,
ci avataruri ale omului prins între forță și slăbiciune, între ispită și
salvare, între umilință și izbăvire. Și mai presus de toate, între nevoia de a
se salva și șiretenia care salvează. Sentința pe care o pune la finalul acestei
scene dramatice – „Căci toată simceaoa minții ieste la nevoie lesnirea a
nemeri…” – devine astfel nu doar o concluzie narativă, ci o axioma a supraviețuirii
morale și existențiale. Acolo unde brațul cade, mintea sare. Iar dacă mintea e
iute, viața se mai poate smulge din copitele sorții.
Această reflecție, cu înrădăcinări adânci în filosofia
necesității și în tradiția vicleanului înțelept, va constitui firul conducător
al acestui eseu. Vom porni de la lupul lui Cantemir pentru a pătrunde în
peștera mai largă a gândirii culturale, unde mintea este când armă, când
pavăză, când singura formă de vrednicie ce rămâne omului lipsit de altceva
decât de sine însuși.
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
II. Nevoia – mama minții și învățătoarea
meșteșugului
În fața primejdiei, omul nu devine neapărat mai
puternic, ci mai șiret. Iar șiretenia, dacă nu este coruptă de răutate, devine
formă pură de supraviețuire. „Nevoia este îndemn către idee, și ideea,
îndemnul către acțiune”, spunea John Steinbeck. Cu secole înainte, Cantemir
o formulase într-o cheie mai aspră și mai rafinată: „toată simceaoa minții
ieste la nevoie lesnirea a nemeri”. În cuvintele lui, nu doar mintea, ci
tocmai ascuțimea și iuțimea ei se trezesc în ceasul lipsei, când nimic altceva
nu mai rămâne decât gândul de scăpare.
Aceasta este, de fapt, drama și demnitatea lupului:
înfrânt de două ori, cu stomacul îndopat cu țărână – adică deposedat de tot ce
ține de putere și hrană – este forțat să devină altceva. Nu mai poate învinge
prin colți, nici prin viteză, nici măcar prin speranță. I-a rămas doar un colț
de luciditate, o încordare a minții. Ceea ce numim astăzi „soluție de criză”
era, pentru cărturarul moldovean, o dovadă a inteligenței active în
condiții-limită. Meșteșugul, în acest context, nu e o simplă viclenie, ci o născocire
a salvării. E produsul minții aflate sub presiunea nevoii.
„Nevoia învață totul”,
nota Eratosthenes, iar Pasternak o numea fără ezitare „mama înțelepciunii”. E
de mirare atunci că tocmai în literaturile populare, în basme și în parabole,
cel sărac, cel slab sau cel marginalizat este cel care găsește calea? Prâslea
cel Voinic izbândește nu prin putere, ci prin minte; Făt-Frumos scapă din
temniță prin ghicire; Ivan cel Prost își învinge vrăjmașii prin întorsătura
unei vorbe. Și în toate acestea pulsează aceeași veche lege: când brațul cade,
mintea urcă.
În cultura românească, acest tip de ingeniozitate din
lipsă e ridicat uneori la rang de virtute. Țăranul „descurcăreț”, negustorul
„cu capul pe umeri”, haiducul „cu gândul iute” – sunt toate ipostaze ale omului
care, lipsit de puteri, născocește. „Cu cât ești mai obsedat de ceva, cu atât
ai șanse mai mari să obții asta”, spune Frank Zane, întărind ideea că nevoia,
dublată de fixarea unei ținte, poate scoate din om o energie a gândului pe care
tihna o adoarme.
Cantemir cunoștea bine aceste resorturi – și le
cunoștea din experiență. Prins între două imperii, marginalizat de unii,
suspectat de alții, el nu a supraviețuit prin forță, ci prin inteligență, prin
cultură, prin diplomație. Lupul este, poate, o proiecție alegorică a propriei
sale condiții: un om hrănit cu pământul pribegiei, dar în stare să întoarcă
lovitura, nu cu arma, ci cu o judecată scornitoare.
III. A cunoaște înseamnă a prevedea. Adversarul, ca
școală a minții
Se spune că „primul pas spre biruință este să-ți cunoști
dușmanul” (Corrie Ten Boom). În planul simbolic, adversarul este mai mult
decât o piedică: este o oglindă a neputințelor proprii și, simultan, o treaptă
spre o formă superioară de înțelegere. Lupul cantemirian, înfrânt de două ori,
nu greșește când își închipuie că îl cunoaște pe Armăsar. Dar greșește când
crede că această cunoaștere e definitivă, fixă, nemișcată. Cunoașterea, dacă nu
e însoțită de prevedere și prudență, poate deveni mândrie – iar mândria este
înfrângerea dinaintea luptei.
Aici intervine un alt strat al reflecției cantemiriene: „la
lesnire de nevoia fără veste tare a să păzi”. Altfel spus, mintea care a
găsit ieșirea trebuie să fie și minte păzitoare, nu doar scornitoare. Pentru că
primejdia care s-a repetat o dată poate veni și a treia oară, dar cu o altă
față. E o lecție de finețe: dușmanul nu e doar un obstacol extern, ci și o
limită a propriei înțelegeri, un test al vigilenței.
Sfântul Grigorie de Nisa spunea limpede: „Dacă lipseşte
vrăjmaşul, atunci lipseşte şi cununa biruinţei”. Nu există biruință fără
suferință, fără risc, fără opoziție. Orice încercare de a evita adversarul, în
sensul cel mai profund, este o evitare a propriei deveniri. Căci adversarul ne
obligă să ne lărgim mintea, să ne schimbăm gândul, să renunțăm la vechile
certitudini și să ne reformulăm, asemenea unei oști care, după înfrângeri
repetate, își schimbă strategia.
În literatura română, figura dușmanului-învățător apare cu
tărie la Radu Gyr, când spune că „nu există biruință fără suferință”, sau în
personajele lui Sadoveanu care descoperă, prin luptă și înfrângere, natura
oamenilor și a propriei conștiințe. Dar poate cel mai tulburător rămâne mesajul
cantemirian: că mintea, oricât de sprintenă ar fi, trebuie să știe să se
păzească și după izbândă, și dinaintea încrederii. E vorba nu
doar de istețime, ci de o înțelepciune scump plătită.
Căci omul care învață din înfrângere, care își cunoaște
adversarul și totuși nu îl disprețuiește, acela începe să urce spre acea
treaptă rară unde vigilența se împletește cu smerenia. Și poate că aici se
ascunde adevăratul meșteșug: nu în biruința asupra celuilalt, ci în biruința
asupra naivității de a crede că l-ai învins pe deplin.
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
IV. Lipsa care minte înalță. Meșteșugul
românesc și noblețea nevoii
„Pofta biruinții toate ispitește și nevoia toate
învață”, scrie Cantemir cu simțul acela subtil al omului care a cunoscut și
marea, și fundul ei. Nu e întâmplătoare această observație în contextul unei
lumi în care resursele, ajutoarele și certitudinile sunt rare. În astfel de
condiții, mintea devine un instrument de supraviețuire, dar și de noblețe.
Pentru că nu orice scăpare din nevoie este vrednică – ci numai aceea care nu
trădează sufletul.
Lipsa, în cultura românească, a fost mai mereu
combustibilul ingeniozității. „Nevoia te-nvață”, spune românul, și o spune nu
cu resemnare, ci cu o anume mândrie blândă, conștient că lipsa nu l-a înfrânt,
ci l-a obligat să născocească, să se adapteze, să păcălească nu doar primejdia,
ci și destinul. Personajele lui Creangă, ale lui Caragiale sau ale lui Slavici
sunt în permanență silite să se descurce – nu prin forță brută, ci prin
șiretenie, viclenie bonomă, ocoluri înțelepte. Lupul cantemirian nu este departe
de această tipologie: înfulecat de nevoi, plin de pământ până-n gât, el nu
disperă. Cheamă mintea să născocească o ieșire. Aceasta este noblețea
lipsurilor: când nu mai ai nimic, singurul tău bun devine istețimea.
Dimitrie Cantemir, ca spirit enciclopedic și om al
culturii est-europene, înțelege că meșteșugul – în sensul său cel mai
adânc – nu este doar o unealtă de salvare, ci un semn al inteligenței creatoare
în condiții de presiune. Nu întâmplător, aceeași idee se regăsește în
reflecțiile lui La Fontaine: „Când te ajuți tu însuți, te ajută și cerul”. Ideea
aceasta, care traversează cultura universală, găsește în spațiul românesc o
formă aparte: descurcăreala. A păstra demnitatea, a nu pierde capul, a
răspunde răului nu cu disperare, ci cu scornire, cu născocire – iată trăsătura
unui neam deprins cu lipsa, dar care nu s-a rușinat niciodată de inteligența sa
tăcută.
Este o înțelepciune născută nu în academii, ci în
vatra lipsurilor, în soba rece, în beciul gol. De aceea, ea nu e aridă, nu e
doctrinară – e vie, cu umor și cu farmec. Iar Cantemir, în chipul Lupului, nu
face decât să o ridice la rang de idee morală: că mintea este o armă a celor
lipsiți, dar drepți; a celor înfrânți, dar încăpățânați să nu se dea cu totul
pierzării.
V. Biruința nevăzută. Tăcerea care învinge
Există o biruință care nu se strigă, care nu se încoronează,
care nu scrie istoria, ci doar o influențează în tăcere. Este biruința pe care
o câștigă cel aflat în dezavantaj, încolțit, flămând, singur, dar care nu
cedează, ci se reinventează. Așa e biruința Lupului lui Cantemir: nu e
spectaculoasă, nu e însoțită de fanfare, ci vine ca o izbăvire mută a minții
care refuză să se lase înfrântă.
Cantemir nu glorifică forța, ci voința de a gândi. Lupul,
deși învins fizic în cele două confruntări anterioare, nu se încovoaie în fața
sorții. Biruința lui nu e strălucitoare, dar e profundă. E o biruință morală:
aceea de a nu renunța la luptă, dar nici de a nu o duce cu mijloace josnice. A
găsi un „meșterșug” nu înseamnă aici a înșela, ci a converti neputința în
putere, nevoia în strategie.
Această tăcere a biruinței, această modestie a victoriei, se
regăsește în ethosul românesc tradițional. Țăranul român nu se laudă cu izbânda
sa – o poartă în spinare ca pe un sac de grâu: grea, dar rodnică. Nici în
basme, eroul nu se bucură de triumf până nu își răscumpără victoria prin
suferință. Cu cât e mai anevoioasă încercarea, cu atât mai tăcută este
biruința. Și poate tocmai de aceea este și mai vrednică.
Sfântul Grigorie de Nisa spunea că „dacă lipsește vrăjmașul,
lipsește și cununa biruinței”. Iar Cantemir pare să îl fi înțeles, punând Lupul
în fața unui adversar superior, pe care nu-l poate învinge decât cu o minte
trează și o stăpânire de sine desăvârșită. Aceasta este adevărata victorie: nu
asupra Armăsarului, ci asupra propriei disperări.
Căci, în cele din urmă, adevărata glorie nu e aceea de a
zdrobi un dușman, ci de a nu-ți pierde sufletul în luptă. A te salva cu mintea,
nu cu răzbunarea. A merge mai departe nu ca un învingător în aplauze, ci ca un
supraviețuitor care și-a păstrat conștiința curată și ochii limpezi.
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
V. Biruința nevăzută. Tăcerea care învinge
Există o biruință care nu se strigă, care nu se încoronează,
care nu scrie istoria, ci doar o influențează în tăcere. Este biruința pe care
o câștigă cel aflat în dezavantaj, încolțit, flămând, singur, dar care nu
cedează, ci se reinventează. Așa e biruința Lupului lui Cantemir: nu e
spectaculoasă, nu e însoțită de fanfare, ci vine ca o izbăvire mută a minții
care refuză să se lase înfrântă.
Cantemir nu glorifică forța, ci voința de a gândi. Lupul,
deși învins fizic în cele două confruntări anterioare, nu se încovoaie în fața
sorții. Biruința lui nu e strălucitoare, dar e profundă. E o biruință morală:
aceea de a nu renunța la luptă, dar nici de a nu o duce cu mijloace josnice. A
găsi un „meșterșug” nu înseamnă aici a înșela, ci a converti neputința în
putere, nevoia în strategie.
Această tăcere a biruinței, această modestie a victoriei, se
regăsește în ethosul românesc tradițional. Țăranul român nu se laudă cu izbânda
sa – o poartă în spinare ca pe un sac de grâu: grea, dar rodnică. Nici în
basme, eroul nu se bucură de triumf până nu își răscumpără victoria prin
suferință. Cu cât e mai anevoioasă încercarea, cu atât mai tăcută este
biruința. Și poate tocmai de aceea este și mai vrednică.
Sfântul Grigorie de Nisa spunea că „dacă lipsește vrăjmașul,
lipsește și cununa biruinței”. Iar Cantemir pare să îl fi înțeles, punând Lupul
în fața unui adversar superior, pe care nu-l poate învinge decât cu o minte
trează și o stăpânire de sine desăvârșită. Aceasta este adevărata victorie: nu
asupra Armăsarului, ci asupra propriei disperări.
Căci, în cele din urmă, adevărata glorie nu e aceea de a
zdrobi un dușman, ci de a nu-ți pierde sufletul în luptă. A te salva cu mintea,
nu cu răzbunarea. A merge mai departe nu ca un învingător în aplauze, ci ca un
supraviețuitor care și-a păstrat conștiința curată și ochii limpezi.
VI. Gândul care scapă din capcană. Concluzie
Într-o lume în care succesul se confundă adesea cu
stridența, iar înfrângerea cu tăcerea, Cantemir ne învață lecția discretă a
minții care salvează. Sentința sa – „toată simceaoa minții ieste la nevoie
lesnirea a nemeri” – este o constatare amară și profundă: omul nu e cu adevărat
viu decât atunci când e împins în marginea vieții, când se vede silit să
aleagă, să înțeleagă, să născocească. În afara confortului, mintea devine din
nou vie. Din lipsă, renaște ideea. Din primejdie, renaște omul.
Această viziune nu e izolată în literatura română sau
universală. Ea răsună din La Fontaine până la Steinbeck, din Seneca până la
Pasternak, din sfinți până la înțelepții populari. Dar Cantemir o rostește în
chip de sentință morală, nu doar ca observație: el avertizează, nu doar
constată. Iar această avertizare nu e îndreptată doar către Lup, ci către toți
cititorii săi, către toți cei care au fost vreodată flămânzi, striviți,
neputincioși – dar nu și înfrânți.
Lupul scapă nu pentru că e viclean, ci pentru că e silit să
gândească. Se salvează pentru că e înghesuit. E, dacă vrem, figura omului
căruia i s-a închis orice ieșire, mai puțin aceea a spiritului. În acest sens,
Cantemir este – fără emfază, dar cu autoritate – un pedagog al rezistenței prin
luciditate.
Într-o epocă în care salvarea ni se pare a veni din afară –
din sisteme, formule, algoritmi – Cantemir ne întoarce către salvarea
interioară, către acel „meșterșug” al gândului care scapă din capcană. Nu e
vorba doar de supraviețuire, ci de o supraviețuire demnă, trează, cu fața spre
lumină.
Astfel, cărturarul moldovean nu este doar un moralist al
epocii sale, ci un vizionar care a înțeles că omul, în cele mai grele clipe, e
dator să devină el însuși soluția. Iar acolo unde totul pare pierdut, să
născocească din lipsă o cale, din teamă – un curaj, din foame – un înțeles.
>>>>>>>>>>>>>>>
Text unificat
Cantemir – alături de învățații lumii. Meșterșugul minții
la nevoie
I. Prilejul unei sentințe
Puține opere din literatura română veche reușesc să conserve
cu atâta vigoare o filozofie a spiritului viu precum Istoria
ieroglifică a lui Dimitrie Cantemir. Sub haina alegoriei politice, se
ascunde o construcție morală densă, capabilă să traducă zbuciumul unei epoci în
destine animale – cu o luciditate rară și cu o ironie nobilă. Lupul, Armăsarul,
Corbul, Vulpea devin actanți într-un teatru unde răul nu este doar o simplă
forță exterioară, ci o măsură a felului în care mintea se dovedește vrednică
sau nu de izbăvire.
Fragmentul ales, în care Lupul este silit să născocească un
"meșterșug" pentru a scăpa dintr-o confruntare inegală cu Armăsarul,
dezvăluie una dintre cele mai valoroase sentințe ale cărturarului moldovean:
„Căci toată simceaoa minții ieste la nevoie lesnirea a nemeri și la lesnire de
nevoia fără veste tare a să păzi”. Nu e doar o observație strategică, ci o
lecție despre luciditatea omului aflat în nevoie, despre inteligența născută
din lipsă, din urgență, din pericol.
II. Mintea la strâmtorare
Lupul, aflat pentru a treia oară în fața unui adversar
superior, nu mai are ce pierde. A fost bătut, umilit, flămând și, pe deasupra,
împovărat cu pământ în stomac – imagine simbolică a lipsei de putință. În acest
punct, resursele fizice sunt epuizate, iar unicul refugiu – mintea – devine
armă. Nu vicleania simplă, ci o inteligență trezitoare, salvatoare, născută din
urgența de a trăi.
Sentința cantemiriană se sprijină pe un adevăr psihologic:
omul gândește cel mai limpede atunci când nu mai are unde fugi. Sub apăsarea
nevoii, ideea izbucnește. Ceea ce în vremuri liniștite e doar potențial devine,
în vremuri de criză, faptă. Lupul, silit să aleagă între pierzanie și nădejde,
alege gândul, iar gândul se dovedește mântuire.
III. O idee universală
Reflecția lui Cantemir se împreune, astfel, cu o idee larg
împărtășită de învățații lumii: mintea ascuțită de lipsă, de nevoie, de criză.
Eratostene spune: „Nevoia învață totul”. Pasternak completează: „Nevoia e mama
înspăriinței”. La Fontaine sugerează încă ceva: „Când te ajuți tu însuți, te
ajută și cerul” – adică spiritul nu lucrează singur, ci declanșează, prin
efort, o armonie subtilă cu exteriorul. Gândul devine, astfel, vehiculul
salvării, dar și expresia unei vrednicii interioare care nu se vrea zdrobită.
Tot Cantemir va spune altundeva, cu sobrietate morală:
„Pofta biruinții toate ispitește și nevoia toate învață”. Această
complementaritate între dorință și lipsă definește dinamica spiritului: nu doar
lipsa, ci și chemarea, visul, ambiția pun mintea în mișcare. Dar încercarea
supremă rămâne lipsa, încercuirea, strâmtorarea. Acolo se vede cine este
vrednic de gând.
IV. Traducerea unei vechi încercări românești
Motivul minții salvatoare în momente de criză străbate și
alte texte ale culturii române. În ținutul de basm, Făt-Frumos reușește adesea
nu prin forță, ci prin istețime. Micul, aparent neputinciosul, înțlepciunea
țenchipuită a celui mic săvârșesc izbânda. Gândirea rapidă, scăpătoare, devine
cheia biruinței.
Iar în folclorul românesc, proverbul „Mintea de pe urmă e
cea mai bună” exprimă aceeai ironie amară care străbate fraza cantemiriană:
prea târziu vine uneori mintea salvatoare. Dar dacă vine la timp – fie și în
marginea prăpăstiei – se face pod.
V. De la nevoință la cunoaștere
Ideea lui Cantemir nu e doar morală, ci epistemologică:
cunoașterea vine adesea nu din confort, ci din lipsă. Când totul merge bine,
omul învață puțin. Când răul dă năvală, omul se adună. Este o idee prezentă la
Seneca („Lăcomia e cea mai mare sărăcie”) sau la Epicur („Nimic nu este de
ajuns pentru omul pentru care ceea ce este suficient pare puțin”), dar pe care
Cantemir o traduce într-o formă narativă dramatică. Lupul nu mai poate fugi, nu
mai poate lupta, nu mai poate mânca. Tot ce poate e să născocească. Gândul
devine hrană, fugă, salvare. Mintea – ultimul bastion.
VI. Gândul care scapă din capcană. Concluzie
Într-o lume în care succesul se confundă adesea cu
stridența, iar înfrângerea cu tăcerea, Cantemir ne învăță lecția discretă a
minții care salvează. Sentința sa – „toată simceaoa minții ieste la nevoie
lesnirea a nemeri” – este o constatare amară și profundă: omul nu e cu adevărat
viu decât atunci când e nd e \u00empins în marginea vieții, când se vede silit
să aleagă, să îndoiască, să născocească. În afara confortului, mintea devine
din nou vie. Din lipsă, renaște ideea. Din primejdie, renaște omul.
Această viziune nu e izolată în literatura română sau
universală. Ea răsună din La Fontaine până la Steinbeck, din Seneca până la
Pasternak, din sfinți până la înțelepții populari. Dar Cantemir o rostește
într-un chip de sentință morală, nu doar ca observație: el avertizează, nu doar
constata. Iar această avertizare nu e îndreptată doar către Lup, ci către toți
cititorii săi, către toți cei care au fost vreodată flămânzi, striviți,
neputincioși – dar nu și înfrânți.
Lupul scapă nu pentru că e viclean, ci pentru că e silit să
gândească. Se salvează pentru că e înghesuit. E, dacă vrem, figura omului
căruia i s-a închis orice ieșire, mai puțin aceea a spiritului. În acest sens,
Cantemir este – fără emfază, dar cu autoritate – un pedagog al rezistenței prin
luciditate.
Într-o epocă în care salvarea ni se pare a veni din afară –
din sisteme, formule, algoritmi – Cantemir ne întrege la salvarea interioară,
către acel „meșterșug” al gândului care scapă din capcană. Nu e vorba doar de
supraviețuire, ci de o supraviețuire demnă, trează, cu fața spre lumină.
Astfel, cărturarul moldovean nu este doar un moralist al
epocii sale, ci un vizionar care a îles că omul, în cele mai grele clipe, e
dator să devină el înspă-și soluția. Iar acolo unde totul pare pierdut, să
născocească din lipsă o cale, din teamă – un curaj, din foame – un înțeles.
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
Câteva sugestii de referințe literare și filosofice care pot
fi integrate în text, fie direct ca citate, fie ca puncte de reflecție în jurul
ideii centrale:
1. Machiavelli – „Principele”
„Oamenii trebuie constrânși de nevoie să facă ceea ce nu ar
face de bunăvoie.”
Integrare posibilă: În momentele de restriște,
Machiavelli recunoaște că virtutea și viclenia se împletesc în chip strategic —
apropiat de „meșterșugul” la care recurge Lupul din Istoria ieroglifică.
2. Sun Tzu – „Arta războiului”
„Suprema artă a războiului este să-l învingi pe dușman fără
a lupta.”
Integrare posibilă: Armăsarul, dar mai ales Lupul în
ultima confruntare, acționează după un asemenea principiu: lupta devine o
strategie a minții, nu doar a forței fizice.
3. Lucian Blaga – „Trilogia cunoașterii”
„Omul este ființa care se apără de absolut prin cultură.”
Integrare posibilă: La Cantemir, cultura – adică
puterea minții și a învățăturii – devine scut și armă. Lupul, învins fizic,
caută în cultură salvarea, în „meșterșug” un substitut al puterii.
4. Eschil – „Prometeu înlănțuit”
„Știința este mai puternică decât violența.”
Integrare posibilă: Ca Prometeu care fură focul
zeilor, Lupul „fură” de la propria suferință o strategie nouă, care devine semn
al inteligenței în condiții-limită.
5. Titu Maiorescu – despre „forma fără fond”
„Inteligența românului, pusă în fața nevoii, devine
sclipitoare, dar adesea doar conjunctural.”
Integrare posibilă: Cantemir pare să fi intuit acest
caracter al ingeniozității născute din lipsă — Lupul este un avatar al acestei
reacții tipic est-europene: improvizația ca supraviețuire.
6. Cioran – „Pe culmile disperării”
„Când omul e strâns cu ușa, mintea lui devine
incandescentă.”
Integrare posibilă: Sentința cantemiriană despre
mintea ce se aprinde „la nevoie” se regăsește în accentele tragice, dar și
lucide ale reflecțiilor lui Cioran asupra lucidității generate de suferință.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu