CALEIDOSCOP –Norocul
ca zeflemea – anexa nr 7 - 12 aprilie
2025
„În fiecare noapte a cuvântului, e nevoie de un paznic.
Grigore — cel ce a ales să nu stingă candela.”
Vulpea propune Adunării să asculte o poveste
„pre cât ieste de adevărată, pre atâta ieste și de minunată” (dulăul dovedit de
lup). A doua sentință scoate în evidență neprevăzutul felului de a acționa al
norocului: „Norocul așe de aspru cu muritorii șuguiește, cât, de multe ori,
celea ce și cu ochii le-ar înghiți, nici cu nasul nu-i lasă a le mirosi.” — Istoria
ieroglifică, Dimitrie Cantemir (26 octombrie 1674 – 21 august 1723).– Istoria
ieroglifică, Dimitrie Cantemir ( 26
octombrie 1674 - 21 august 1723)
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
Zece citate din literatură și filosofie care reflectă idei
asemănătoare cu această sentință:
1)
„Fortuna ca o femeie este: dacă te arăți slab și rugător, te apasă; dacă te
arăți stăpân, te urmează.”
— Niccolò Machiavelli, Principele
2) „Norocul schimbător e stăpân pe toate cele omenești.”
— Boethius, Mângâierea filosofiei
3) „Totul e hazard. Numai hazardul este drept. El împarte
gloria și nenorocirea fără alegere.”
— Anatole France
4) „Omul se frământă, dar soarta rânduiește.”
— Mihai Eminescu, parafrazând idei din antichitate
5) „Nu există lucru mai schimbător decât norocul și mai
înșelător decât speranța.”
— Seneca
6) „Zeii au dat norocului putere asupra tuturor lucrurilor
omenești.”
— Herodot
7) „Nu trebuie să ne încredem în binele care ne vine din
afară: norocul îl aduce, norocul îl ia.”
— Marcus Aurelius, Gânduri către sine însuși
8) „Cu mâna destinului nu te joci, căci e mai jucăușă decât
toate.”
— Tudor Arghezi
9) „Destinul râde de previziunile noastre.”
— Albert Camus
10) „Omul își face planuri, iar Dumnezeu râde.”
— Proverb evreiesc (reținut și de filosofi ca Pascal Bruckner)
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
Norocul ca zeflemea. Reflecții asupra imprevizibilului în
gândirea lui Cantemir și în literatura universală
În Istoria ieroglifică, Dimitrie Cantemir notează, cu
o ironie subtilă și o înțelepciune amară, că „norocul așe de aspru cu muritorii
șuguiește, cât, de multe ori, celea ce și cu ochii le-ar înghiți, nici cu nasul
nu-i lasă a le mirosi.” Această imagine surprinzătoare, în care norocul nu doar
că întârzie dar și ironizează dorințele omului, trădează o viziune matură
asupra existenței: lumea nu este un spațiu al dreptății distribuite rațional,
ci al hazardului, al aparențelor și al înșelării constante. Norocul nu este un
dar, ci o farsă; nu vine atunci când este așteptat, ci tocmai când pare inutil
sau imposibil.
Această concepție nu este singulară în cultura europeană.
Gândirea stoică, de exemplu, a fost una dintre primele care a înțeles
caracterul arbitrar al sorții. Boethius, în Mângâierea filosofiei, o
descrie pe Fortuna ca pe o zeiță capricioasă care învârte roata destinului fără
logică, fără milă, fără constanță: „Norocul schimbător e stăpân pe toate cele
omenești.” Aceeași idee este reluată de Seneca, care avertizează că „nu există
lucru mai schimbător decât norocul și mai înșelător decât speranța.”
Și Machiavelli, în Principele, privește norocul ca pe
o forță care poate fi dominată doar dacă este tratată cu îndrăzneală, aproape
cu violență: „Fortuna ca o femeie este: dacă te arăți slab și rugător, te
apasă; dacă te arăți stăpân, te urmează.” Astfel, în loc de supunere resemnată,
el propune o atitudine activă, agresivă, în fața sorții — o viziune în contrast
cu cea mai contemplativă și ironic-resemnată a lui Cantemir.
Literatura modernă păstrează această temă și o adâncește în
zona absurdului: „Destinul râde de previziunile noastre,” constată Camus, iar
Anatole France merge și mai departe: „Totul e hazard. Numai hazardul este
drept.” Norocul, în această cheie, nu mai este o forță moralizatoare, ci o
expresie a absurdului existenței. Lumea nu are sens, iar ceea ce primim sau
pierdem nu este decât o întâmplare.
În cultura română, ideea reapare în forme poetice și
profunde. Arghezi scrie că „mâna destinului e mai jucăușă decât toate,” ceea ce
rezonează direct cu „șuguiala” norocului cantemirian. Iar Eminescu, în tonuri
de melancolie și resemnare, notează că „omul se frământă, dar soarta
rânduiește.”
Toate aceste reflecții converg spre aceeași concluzie: omul,
oricât s-ar zbate, nu-și poate controla în întregime soarta. Norocul, destinul,
Fortuna – oricum le-am numi – sunt figuri ale imprevizibilului și ale
zădărniciei. Ele nu răspund nici meritului, nici rugăciunii, nici
înțelepciunii. În această lume în care „cele ce și cu ochii le-ar înghiți, nici
cu nasul nu-i lasă a le mirosi,” tot ce rămâne muritorului este luciditatea.
Iar uneori, un zâmbet amar.
MMMMMMMMMMMMMMMMMMMM
Norocul ca zeflemea (partea a II-a): între disperare, mister
și mitul existenței
Dacă gânditorii antici și cei renascentiști au privit
norocul ca pe o forță oarbă, ce trebuie fie acceptată, fie dominată,
modernitatea adâncește această reflecție în sfera tragicului și a metafizicii.
Blaise Pascal, de pildă, în Cugetări, surprinde tulburător zădărnicia
condiției umane: „Inima are rațiuni pe care rațiunea nu le cunoaște.” Omul,
prins între dorința de a înțelege și imposibilitatea de a controla, rămâne
suspendat între cer și prăpastie. Pentru Pascal, incertitudinea nu este doar o
stare a norocului, ci esența însăși a existenței, iar ceea ce numim „soartă” nu
este altceva decât lipsa noastră de control și de cunoaștere.
Søren Kierkegaard, în Boala de moarte, merge și mai
departe, văzând în disperare rezultatul imposibilității de a-ți determina
singur esența. A încerca să te salvezi prin propriile forțe este zadarnic,
întrucât omul, rupt între infinit și finit, se zbate în neputință: „Disperarea
este boala care nu moare, și totuși este moartea.” În acest sens, norocul – sau
lipsa lui – devine o mască a disperării omenești, a rătăcirii într-un univers
care nu răspunde așteptărilor noastre.
În spațiul românesc, Lucian Blaga aduce o nuanță aparte.
Pentru el, misterul lumii este ireductibil, iar omul trăiește „sub semnul
necunoscutului”: „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii.” Aici,
imprevizibilul nu mai este o forță absurdă, ci o taină sacră, ce nu trebuie
cucerită, ci contemplată. În fața norocului care nu vine, Blaga nu se revoltă,
ci tace cu smerenie: ceea ce nu e dat, e poate prea înalt pentru a fi înțeles.
Mihai Eminescu împletește aceste perspective într-o viziune
profund pesimistă. În poemul Glossă, scrie: „Ce e val, ca valul trece.”
Așteptările se destramă, iluziile cad, iar omul nu are altă scăpare decât în
retragerea stoică, în luciditatea rece a celui care nu mai cere nimic:
„Trăiește-ți clipa ce ți-e dată / Cu o rece nepăsare.” În acest ton, ideea
norocului apare nu ca o putere exterioară, ci ca o glumă amară pe care viața o
joacă celor ce speră.
Între ironia subtilă a lui Cantemir, gravitatea filosofică a
lui Pascal, disperarea existențială a lui Kierkegaard, misterul blagian și
seninătatea amară a lui Eminescu, se țese o rețea de reflecții care conturează
una dintre cele mai durabile teme ale gândirii: omul, în fața sorții, este
neputincios. Norocul vine când nu-l aștepți, pleacă atunci când ai mai mare
nevoie de el, iar în cele din urmă nu lasă în urmă decât întrebări.
BBBBBBBBBBBBBBBBBBB
Norocul ca zeflemea. Despre hazard, destin și zădărnicie în
gândirea literară și filosofică
Motto:
„Norocul așe de aspru cu muritorii șuguiește, cât, de multe ori, celea ce și
cu ochii le-ar înghiți, nici cu nasul nu-i lasă a le mirosi.”
— Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică
I. Introducere
În lunga istorie a reflecției umane asupra vieții, puține
teme au fost atât de frecvent și profund meditate precum aceea a destinului.
Neputincios în fața unei lumi imprevizibile, omul a căutat mereu să înțeleagă
de ce unele lucruri îi scapă, de ce norocul apare și dispare fără noimă, de ce
eșecul se instalează acolo unde speranța părea legitimă. În Istoria
ieroglifică, Dimitrie Cantemir surprinde această dramă cu o ironie subtilă,
arătând că norocul nu doar lipsește, ci pare să se joace cu speranțele muritorilor.
Ideea că viața este o farsă cosmică, că soarta se manifestă capricios și
nedrept, traversează gândirea filosofică și literatura din Antichitate până în
modernitate. De la Pascal la Kierkegaard, de la Boethius la Blaga și Eminescu,
reflecția asupra imprevizibilului norocului a căpătat forme diverse, dar a
rămas mereu vie și actuală.
II. Cuprins
Sentința lui Cantemir se înscrie în tradiția stoică și
sceptică a viziunilor despre destin. Norocul, în viziunea sa, nu este o
binecuvântare, ci o zeflemea — o forță care „șuguiește”, care face haz de
nevoile și așteptările omului. Aceeași imagine o găsim și la Boethius, care o
descrie pe Fortuna ca pe o zeiță ce învârte roata lumii cu o cruzime fără
temei: norocul este schimbător, orb, și fără milă. La Seneca, această idee
capătă o formă mai sobră și apăsătoare: „Nu există lucru mai schimbător decât
norocul și mai înșelător decât speranța.” Omul, chiar când își închipuie că
stăpânește viața, rămâne expus hazardului și unei forțe care pare să acționeze
dinadins împotriva logicii sale.
Machiavelli aduce o notă diferită, sugerând că norocul poate
fi învins prin voință și curaj: „Fortuna ca o femeie este: dacă te arăți slab
și rugător, te apasă; dacă te arăți stăpân, te urmează.” Dar chiar și această
viziune recunoaște caracterul sălbatic și arbitrar al norocului, chiar dacă
oferă o soluție pragmatică. În modernitate, reflecția se adâncește într-o formă
mai sumbră. Blaise Pascal, în Cugetări, exprimă o profundă incertitudine
în fața lumii și a destinului: omul este o „trestie gânditoare”, vulnerabil și
condamnat la neînțelegere. Tot ce pare noroc este, de fapt, manifestarea unei
ordini ascunse, tainice, ce nu poate fi nici prevăzută, nici cucerită.
Søren Kierkegaard merge mai departe: pentru el, în Boala
de moarte, disperarea este starea fundamentală a omului care nu se poate
ancora nici în lume, nici în sine. Norocul, în această perspectivă, devine o
iluzie, o nădejde proiectată în afara propriei ființe. Lipsa lui nu e o
nedreptate, ci o dovadă a alienării omului. În schimb, Lucian Blaga oferă o
abordare poetic-metafizică: în loc să demonteze misterul, el îl respectă. Lumea
este o corolă de minuni, iar omul nu trebuie să înțeleagă totul, ci să accepte
taina: „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii.” Norocul, dacă vine, vine
dintr-un plan inaccesibil, poate suprarațional, poate poetic.
Mihai Eminescu sintetizează toate aceste direcții în
reflecții de o gravitate lirică. În Glossă, lumea este o succesiune de
aparențe trecătoare: „Ce e val, ca valul trece.” Așteptările sunt zadarnice,
iluziile sunt periculoase, iar norocul – când vine – este întotdeauna
înșelător. Singura salvare este retragerea în nepăsare, în luciditatea amară: „Trăiește-ți
clipa ce ți-e dată / Cu un rece nepăsare.” Nu resemnare, ci înțelepciune stoică
și demnitate în fața hazardului.
III. Încheiere
Din Cantemir și până la gânditorii moderni, se conturează o
constantă a spiritului: conștiința neputinței omului în fața destinului.
Norocul nu este un premiu, ci o glumă, o manifestare a absurdului sau a
misterului. Fie că e o roată care se învârte, o zeiță capricioasă, o iluzie a
disperării sau o taină poetică, norocul rămâne incontrolabil. În fața acestui
adevăr, omul poate doar să aleagă: resemnare, revoltă, credință sau
contemplație. Dar mai ales, poate alege să nu-și piardă luciditatea – și uneori,
ironia. Căci poate tocmai în zâmbetul amar al înțeleptului, care știe că
norocul e o șotie, se ascunde începutul unei adevărate libertăți.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu