Îndrăzneala cu socoteală și nebunia fără minte

 

CALEIDOSCOP – Gânduri de ocazie (încercări pentru volumul al treilea) – 23 aprilie 2025

 

 Cantemir – alături de învățații lumii

*

Îndrăzneala cu socoteală și nebunia fără minte. Despre curaj, frică și zborul omului printre margini

*

Prea mare graba Lupului nu îl avantajează.

Lupul nerespectând planul făcut înainte de acțiune, capătă prea multă îndrăzneală și, fără prea mult calcul,  intră în luptă; precaut fiind, totuși, evită primele lovituri ale armăsarului, mai mult, cam pe nepregătite, se agață cu colții de nările acestuia.  Sentința ne avertizează că prea mare graba Lupului nu îl avantajează: reușita începutului nu îi aduce mare avantaj.

 

-----------------

 

„Că armăsariul, oarecum mai mult decât pravilele vitejiii poftesc, asupra Lupului cu picioarele denainte, ca să-l stropșască și cu copitele osul capului în crieri să-i prăbușască. Lupul cu iute fereală lovitura în deșert îi scoasă, și vrăjmaș colții prin nări pătrundzind, dinte cu dinte își împreună și falcă cu falcă își încleștă.”

Sentința: „Precum la viteji îndrăzneala cu socoteală vrednicie, așe, fără socoteală fiind, nebunie ieste și să numește.”– Istoria ieroglifică, Dimitrie Cantemir (26 octombrie 1674 – 21 august 1723).

 

..................

Mai multe citate (din literatură, filosofie și istorie) care reflectă idei asemănătoare cu sentința cantemiriană despre: curajul susținut de un plan bun avantajează făptuitorul, pe când o acțiune declanșată orbește înseamnă, de fapt, nebunie:

 

1) „Secretul fericirii este libertatea… iar secretul libertății este curajul.” – Tucidide

 

2) Curajul inseamna sa stii de ce sa nu te temi.” — Platon

 

3) „Cine este curajos este liber” – Seneca

 

4) „Un om cu curaj exterior indrazneste sa moara; un om cu curaj interior indrazneste sa traiasca.” ― Lao Tzu, Tao Te Ching

 

5) Succesul nu este definitiv, esecul nu este fatal: curajul de a continua este cel care conteaza.” – Winston Churchill

 

6) „Curajul este să nu lași niciodată acțiunile tale să fie influențate de fricile tale.” — Arthur Koestler

 

7) „Curajul nu este absența fricii, ci mai degrabă evaluarea că altceva este mai important decât frica.” — Franklin D. Roosevelt

 

 

8) „Este nevoie de curaj și umilință pentru a recunoaste greșelile. A recunoaște ca greșim este curaj, nu slabiciune.” ― Roy T. Bennet

 

9) „Crede ca poți și esti la jumatatea drumului.” – Theodore Roosevelt

 

10) „Fiecare greseala te invață ceva nou despre tine. Nu exista eșec, amintiți-va, decat în ​​a nu mai încerca. Curajul de a continua conteaza.” – Chris Bradford

 

11) „Mai bine să cazi uneori, decât să nu zbori niciodată.” – Oscar Wilde

 

12) “Curajul este complementul fricii. Un om care este neînfricat nu poate fi curajos. El este și un prost.” ― Robert A. Heinlein

 

13) „Cheia schimbării… este să renunți la frică.” – Roseanne Cash

 

14)  „Evitarea pericolului nu este mai sigură pe termen lung decât expunerea directă. Cei fricoși sunt prinși la fel de des ca cei îndrăzneți.” – Keller Helen

 

15) “Ne este teama de imensitatea posibilului.” – Emil Cioran

>>>>>>>>>>>>>> 

Având la bază textul din Istoria ieroglifică (mai ales Sentința) și propozițile anexate ( cu posibilele interpretări) și reflecții asociate este posibil de construit un eseu amplu, în stil eseistic-literar, care să pună în valoare intenția cărturarului moldovean: despre curaj, vitejie, frică , lașitate.

 

Îndrăzneala cu socoteală și nebunia fără minte. Despre curaj, frică și zborul omului printre margini

În Istoria ieroglifică, Dimitrie Cantemir trasează cu ascuțimea moralei clasice una dintre cele mai fine observații asupra naturii umane: „Precum la viteji îndrăzneala cu socoteală vrednicie, așe, fără socoteală fiind, nebunie ieste și să numește.” Această sentință, scurtă și neînduplecată, surprinde veșnica pendulare a omului între curajul însoțit de chibzuință și nesăbuința oarbă care se îmbracă în straiele îndrăznelii. Este în această sentință toată înțelepciunea lumii vechi, tot sângele vărsat în deșert, toată zbaterea în zadar a acelora care au confundat curajul cu oarbă nebunie.

Nu este lucru mai primejdios decât îndrăzneala ce nu-și cunoaște marginea și nu-și întreabă mintea.

Nu este viteaz cel ce se aruncă în luptă fără să fi înțeles rostul acelei jertfe, ci acela care, cântărind cu luciditate prăpastia dinaintea sa, alege să o înfrunte cu fruntea sus, știind că nu glorie caută, ci înțelegere a menirii sale.. Acelei porniri ce-și închipuie că puterea brută este îndeajuns și că norocul nu părăsește niciodată pe cel îndrăzneț.

Pilda lupului care, îmbătat de propria forță, se aruncă înainte fără a calcula loviturile armăsarului, capătă în fabula lui Cantemir valoare universală. Ea devine o lecție despre limitele bravurii nemăsurate, despre nevoia de a înfrâna pornirea și de a asocia oricărei fapte cutezătoare cumpătarea minții. În esență, Cantemir ne spune că îndrăzneala nu este virtute în sine, ci doar în măsura în care se sprijină pe un calcul riguros.

Acest adevăr traversat de secole răsună în multe alte cugetări ale istoriei și filosofiei. Tucidide, în Războiul peloponesiac, înțelegea că libertatea se naște din curaj, dar acest curaj trebuie să fie rodul unei gândiri limpezi, căci îndrăzneala lipsită de scop nu eliberează, ci înrobește făptuitorul de urmările propriei nechibzuințe. Platon, la rându-i, definea curajul drept știința de a nu te teme de ce nu merită temut (nu de moarte, nu de durere, nu de pierdere, ci de rușinea sufletului care se leapădă de sine), recunoscând implicit că înțeleptul alege cu grijă bătăliile pe care le duce.

Seneca, moralistul stoic, adăuga înțelepciunii antice o nuanță interioară: „Cine este curajos este liber.” - nu liber în sensul celor care scapă din lanțuri, ci liber în sine, căci a înțeles măsura și a ales să nu se lase purtat de valul nebuniei. Nu oricine înfruntă moartea este viteaz; doar cel ce o face cu rațiune, pentru un rost mai înalt decât propria vanitate ori ambiție de moment, se ridică la vrednicia acestui nume. Curajul, în lipsa unei cauze, se transformă în simplă îndrăzneală fără minte, iar de aici până la dezastru nu este decât un pas.

Așa se face că adevăratul curaj nu are nimic de-a face cu lipsa fricii. Frica este o strajă tăcută, o călăuză care ne șoptește că suntem încă vii. Curajul nu-i al omului care nu simte frică, ci al celui care o privește în ochi și, chibzuind, hotărăște că drumul merită urmat.

De altfel, nici filosofia orientală nu ignoră această relație subtilă. Lao Tzu distinge între curajul exterior – bravura fizică, adesea mândră și pripită – și curajul interior, smerit și lucid, care nu are nevoie să strige, ci doar să continue, senin, drumul. Acel curaj care nu se grăbește, care așteaptă clipa potrivită și, atunci când sosește, pășește pe sârmă fără teamă, nu pentru că s-a învățat cu moartea, ci pentru că s-a învățat cu sine.

Modernitatea a păstrat același avertisment. Churchill însuși, omul care a traversat infernul războiului, spunea că „succesul nu este definitiv, eșecul nu este fatal: curajul de a continua contează.” Dar, se înțelege, un curaj ghidat de luciditate, de acea cumpănire a faptelor pe cântarul consecințelor. Robert Heinlein remarca, într-un spirit aproape cantemirian, că absența fricii nu face pe nimeni curajos, ci doar imprudent.

Cantemir, în veacul său întunecat, înțelesese că vitejia nu se măsoară în fapte spectaculoase, ci în alegerea înțeleaptă a clipelor în care să-ți încleștezi dinții de nările destinului. Lupul din pilda sa nu este viteaz, ci nechibzuit, căci nu a luat seama la primejdie, nu și-a ascultat tovarășul și a disprețuit planul făcut. Or, în ordinea morală a lucrurilor, să ignori sfatul, să disprețuiești planul și să lași instinctul să preia frâiele este nu un semn de putere, ci o formă de slăbiciune mascată.

De aici și avertismentul lui Keller Helen: evitarea pericolului nu este mai sigură decât expunerea directă, dar curajul nu constă în a sări orbește în abis, ci în a înțelege că frica este un semnal al minții, nu al lașității. Fricos nu este cel ce simte teamă, ci acela care fuge fără să lupte cu ea.

Iar Cioran, în tonul său distructiv, recunoștea că „ne este teamă de imensitatea posibilului.” Și poate că adevăratul curaj nu înseamnă nici să te arunci, nici să te ascunzi, ci să înfrunți ceea ce ți se deschide înainte cu luciditatea celui care știe să calculeze riscul, fără a-și ucide năzuința.

În final, lecția lui Cantemir este mai actuală decât oricând. Într-o lume în care îndrăzneala a devenit monedă de schimb pentru orice gest de frondă, iar precauția este socotită frână, să reînvățăm că „îndrăzneala cu socoteală este vrednicie” și că fără socoteală, fapta curajoasă nu e altceva decât nebunie.

Curajul adevărat nu sfidează rațiunea, ci o însoțește. Iar cine zboară fără să-și măsoare aripile, se va prăbuși sub propria greutate.

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

Încheiere

Astfel se cuvine a înțelege că între curaj și nebunie, între socoteală și oarbă pornire, zace toată soarta omului pe pământ. Nu cei ce se aruncă în vâlvătaie fără minte scriu istoria cea durabilă, ci aceia care, cugetând îndelung la rostul faptei, aleg să pășească pe drumuri primejdioase cu pas cumpănit, nu de dragul aplauzelor, ci din respect pentru rânduiala lumii.

Căci vremea cutezanțelor fără margine se mistuie repede, lăsând în urmă doar cenușă și pilde amare. Numai cel ce-și așază mintea deasupra pornirii și îndrăzneala sub cumpăna socotinței poate spune că a viețuit, iar nu că s-a irosit. Iar în ceasul din urmă, când toate glasurile lumii se sting, când puterile se veștejesc și numele se șterg, rămâne doar conștiința faptei cu rost.

Așa se așază pe cerul veșniciei nu cei ce au înfruntat moartea din vanitate, ci aceia care, înfruntându-și teama, și-au slujit chemarea. Pentru că, în taina firii, nu e laudă mai mare decât aceea de a fi știut când să taci, când să aștepți și când să pornești.

Iar aceasta, să nu se uite: că mai mare vrednicie nu este în lume decât aceea de a-ți birui îndrăzneala cu mintea și frica cu voința. Restul sunt doar pulberi de vorbe și clipe de nebunie.

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>Bottom of Form

Dublură

 

Totuși, în miezul acestei încrucișări de cuvinte, idei și pilde, rămâne neîntrecută tăcerea acelor clipe când omul se află singur în fața unei decizii. Nimeni nu-i poate lua frica, nimeni nu-i poate da curajul. În acea liniște, când toate sfaturile au fost rostite, iar toate avertismentele tăcute, el singur este judecătorul propriei fapte. Dacă îndrăznește fără minte, cade în rândul celor rătăciți, de care istoria uită. Dacă se oprește doar din prudență, riscă să se stingă înainte de a fi trăit. Dar dacă pășește cu cumpătare, dacă își pune îndrăzneala în frâu și o înjugă minții, atunci devine vrednic — nu de biruință, ci de sens.

Pentru că nu biruința este cheia, ci rostul. Nu strigătul gloatei, ci liniștea conștiinței. Nu gloria, ci vrednicia.

Căci în vremuri de întuneric, nu cei ce au cutezat nebunește au ridicat lumea, ci cei care, cu fruntea senină și mintea limpede, au știut când să tacă, când să sufere și când, în cele din urmă, să se ridice.

Fiindcă, așa cum ne-a învățat Cantemir, numai îndrăzneala cu socoteală este vrednicie. Iar restul — doar o altă față a nebuniei.

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

„Nu cel ce strigă mai tare este viteaz, ci acela care, în clipa cea grea, își măsoară pasul cu mintea și cu inima deopotrivă.”

„Iepurelui îi este frică să nu fugă.”