CALEIDOSCOP – Gânduri de ocazie
(încercări pentru volumul al treilea) – 25 aprilie 2025
Cantemir – alături de învățații
lumii.
În fața primejdiei de moarte Lupul cedează
*
În urma a două greșeli și aflându-se în fața primejdiei de
moarte Lupul ajunge la concluzia că va plăti cu viața continuând și că prin
luptă dreaptă nu poate învinge armăsarul. Cantemir personalizează o
străveche cugetare din popor: „Cine s-a fript cu ciorbă, suflă
și-n iaurt.”
*
„Armăsariul cât pre Lup mai sus
decât sine l-au aruncat, apoi așe de sus, atâta de tare în pământ l-au bușit,
cât ca o căldare crăpată, de foame deșert coșul Lupului cu sunet au zvânănăit.
Lupul întâi vădzind, dară acmu și pricepând a armăsariului mai nebiruită virtute,
socoti că de-l va mai ridica o dată așe și de-l va mai trânti și de a doa oară
într-acesta chip, nici picioarele îl vor mai ținea, nice vreun os sănătos și
nezdrobit îi va rămânea.
Sentința: „căci ispita o dată făcută a înțelepților, iară de multe
ori poftorită a nebunilor dascăl ieste; cine cu sorbirea dintâi preste
știință să arde, în lingura de pre urmă de da ori și de trii ori a sufla i să
cade.”
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
Citate (din
literatură, filosofie și istorie) care reflectă idei asemănătoare cu sentința
cantemiriană despre: îndrăzneală fără limită, faptă necugetată,
eșec, greșeala care stârnește învățătura de minte.
1) Când cineva cade din măsura chibzuielii, devine
atât fricos, cât și îndrăzneț cât sufletul său este slăbit.
Omul, când pierde echilibrul interior, nu se mai cunoaște pe sine și cade
astfel în extreme. (Sfântul Ioan Scărarul)
2) Uitarea defectelor proprii dă naștere la îndrazneală. Democrit
3) Arta de a fi cand foarte indraznet, cand
foarte prudent este arta de a reusi. - Napoleon
3) Oamenii… cu cât sunt mai ignoranţi, cu atât
sunt mai îndrăzneţi. Spinoza
4) Ignoranţa oscilează între extrema îndrăzneală
şi extrema timiditate. - Paul Valery
5) Încearcă să fii
măcar un pic mai bun și vei vedea că nu vei fi în măsură să comiți o acțiune
necugetată. – Confucius
6) Dar într-o zi
observăm că pentru o faptă necugetată, pentru care un tinerel ar plăti doar cu
o durere de cap sau o răceală, bătrânii plătesc cu un atac de cord sau cu o
pneumonie. – Andre Morua
7) Fapta
necugetată se întâmplă fără să fie gândită. – Michael Ende
8) Nu
este lucru mai primejdios decât îndrăzneala ce nu-și cunoaște marginea și nu-și
întreabă mintea.
9) Succesul depinde de pregătiri făcute
dinainte, şi fără astfel de pregătiri există cu siguranţă un eşec. – Confucius
10) Când nu reuşeşti să te pregăteşti cum se
cuvine, te pregăteşti pentru eşec. – Benjamin Franklin
11) Succesul
nu este definitiv, esecul nu este fatal: curajul de a continua este cel care
conteaza.” – Winston Churchill
12) Fiecare eșec nu este decât un pas mai aproape
de o victorie. Nu înceta să încerci! – Robert M. Hensel
13) „Merită să rişti, dacă asta îţi va schimba viaţa
spectaculos. Riscând pentru nimicuri, te vei mira de ce baţi pasul pe loc.” –
Richard Branson
14) Cine invata merge înainte; cine nu – da înapoi. –
Un proverb cunoscut
15) Învăţătură de minte: să nu râzi niciodată de
prudenţa altuia. – Ileana Vulpescu
16) 28970. Învățătura de minte se câștigă greșind. – Grigore Rotaru Delacamboru
>>>>>>>>>>>>>>>>>>
Având la bază textul din Istoria ieroglifică (mai ales Sentința) și
propoziiile anexate ( cu posibilele interpretări) și reflecții asociate este
posibil de construit un eseu amplu, în stil eseistic-literar,cu adăugare de interpretări literare ori culturale
în context românesc care să pună în valoare intenția
cărturarului moldovean.
>>>>>>>>>>>>>>>>
Textul din Istoria ieroglifică, însoțit de
sentința sa percutantă, este un excelent punct de plecare pentru un eseu amplu,
eseistic-literar, despre îndrăzneala necugetată, eșecul edificator și
învățătura care vine doar prin lovitură, în viziunea lui Dimitrie Cantemir,
cu ample deschideri spre literatura, filosofia și cultura românească și
universală.
Titlu posibil:
„De la căldarea crăpată la călimara
înțelepciunii. Despre cutezanță, eșec și învățătură de minte în spiritul
cantemirian”
Structura propusă:
I. Introducere: Despre primejdie și gândul
care încolțește târziu
- Evocarea
scenei din Istoria ieroglifică, cu Lupul zdrobit de armăsar, ajuns
la limita suferinței fizice și a umilinței morale.
- Așezarea
fragmentului sub zodia unei zicale populare reinterpretate de Cantemir:
„Cine s-a fript cu ciorbă suflă și-n iaurt.” – dar cu un adaos nobil,
sapiențial: „cine cu sorbirea dintâi preste știință să arde, în lingura de
pre urmă de da ori și de trii ori a sufla i să cade.”
- Introducerea
temei: de ce e nevoie de durere pentru înțelepciune? Ce îl face pe om să
priceapă abia după ce se prăbușește?
II. Curajul necugetat sau când îndrăzneala
întrece mintea
- Analiza
luptei Lupului cu armăsarul – metaforă a mândriei oarbe, a unei îndrăzneli
ce nu ține seama de disproporția forțelor.
- Corelare
cu aforismele: Spinoza, Valery – despre ignoranța curajoasă.
- Evocarea
zicerii românești: „Unde nu-i cap, vai de picioare.”
III. Învățătura amară și rolul căderii în
formarea minții
- Ideea
că adevărata învățătură se naște din greșeli – „Învățătura de minte se
câștigă greșind.” (G. R. Delacamboru)
- Aprofundarea
gândului lui Cantemir: că înțeleptul suflă în lingura de pe urmă nu din
frică, ci din prevedere.
- Paralele:
Confucius și Franklin – despre pregătire și lecția eșecului.
- Evocarea
unor pilde din literatura română (de pildă, momentul rătăcirii și al
pocăinței în Moara cu noroc de Slavici sau în Baltagul de
Sadoveanu).
IV. Între frică și prudență – echilibrul
ca formă de noblețe
- Deschiderea
temei: nu toată frica e lașitate; uneori ea e semn de înțelepciune.
- Cantemir
nu blamează frica, ci întârzierea cugetării.
- Trimitere
la Sf. Ioan Scărarul: dezechilibrul lăuntric duce ori la temeri nefondate,
ori la gesturi nechibzuite.
- În
literatura română, chibzuința este o virtute bătrânească – vezi Hagi
Tudose, Dascălul din satul lui Creangă sau personajele
sadoveniene. Prudența nu e frică, ci o memorie a durerii.
V. Înțelepciunea ca memorie a suferinței.
O cultură a cumpătării
- Revalorizarea
prudenței: Ileana Vulpescu – „să nu râzi niciodată de prudența altuia.”
- În
tradiția românească: omul bun e „cu frica lui Dumnezeu”, adică păstrează
cumpătul.
- Dimitrie
Cantemir a scris pentru cei care pricep târziu dar trăiesc mult: scrisul
său e pedagogic, dar nu blând – e amar, ironic, ca „sunetul coșului
zvânănăit”.
VI. Concluzie: Când izbânda nu e în
victorie, ci în învățătură
- Ultima
întrebare: poate fi o cădere o izbândă?
- Cantemir
sugerează că da, dacă ne-am fript și suflăm apoi cu gând.
- Reflecție
finală asupra unei înțelepciuni românești care nu e senină, ci „zdrobită
cu sunet”.
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
Redactarea eseului, urmând structura propusă și
păstrând un ton eseistic-literar, cu reflecții culturale, interpretări și
inserții de citate, așa cum ai cerut. Iată prima parte:
De la căldarea crăpată la călimara
înțelepciunii. Despre cutezanță, eșec și învățătură de minte în spiritul
cantemirian
I. Începutul înțelepciunii: zdrobirea cu
sunet
Există în gândirea românească o formă aspră de
pedagogie morală, care nu se învață din cărți și nu se predă din amvoane, ci se
întrupează în greșeală, în suferință, în acea zdrobire cu sunet care, odată
trăită, devine memorie vie. Dimitrie Cantemir, cărturarul domnitor care a
gândit lumea prin alegorie și și-a sculptat în cuvinte propria Istorie
ieroglifică, oferă în chip de fabulă o lecție de acest fel: Lupul, ajuns în
pragul morții, învață să sufle în iaurt. Dar această învățătură nu vine din
prudență, ci din durere.
Într-o scenă memorabilă, redată cu un rafinament
stilistic ce leagă ironia de cruzime, Lupul este înfrânt de Armăsar, izbit cu
atâta forță de pământ „cât ca o căldare crăpată, de foame deșert coșul Lupului
cu sunet au zvânănăit.” E imaginea unei rușini și a unui eșec total: nu doar
fizic, ci și simbolic. Eșecul nu e aici doar o cădere, ci o dezvrăjire – o
prăbușire a orgoliului, o scoatere a sufletului din visul vanității.
Și iată sentința cu care Cantemir încununează acest
episod:
„Căci ispita o dată făcută a înțelepților, iară de multe ori poftorită a
nebunilor dascăl ieste; cine cu sorbirea dintâi preste știință să arde, în
lingura de pre urmă de da ori și de trii ori a sufla i să cade.”
Ea depășește proverbul popular și îl înnobilează. Nu e
vorba doar de o reacție reflexă a fricii, ci de o transformare morală a
experienței. Din rana provocată de greșeală se naște nu frica, ci prevederea.
Nu lașitatea, ci înțelepciunea.
Să mergem mai departe?
II. Curaj fără cap: despre îndrăzneala care nu cunoaște
marginea
Ce l-a adus pe Lup în această situație? Nu doar dorința de
luptă, ci o îndrăzneală fără cumpătare, o cutezanță care nu a trecut prin gând.
Este exact ceea ce Cantemir ironizează în zeci de alte pasaje – mândria care se
vrea putere, dar nu e decât neștiință travestită.
Democrit observa că „uitarea defectelor proprii dă
naștere la îndrăzneală”, iar Spinoza merge mai departe, spunând că „oamenii…
cu cât sunt mai ignoranți, cu atât sunt mai îndrăzneți.” Lupul nu a
cântărit forțele, nu a anticipat lovitura, nu s-a întrebat dacă lupta e dreaptă
sau în zadar – s-a aruncat, orbit de dorință și de neînțelepciune.
Astfel, Cantemir nu ridiculizează curajul, ci curajul
necugetat. E același gând pe care-l găsim la Paul Valéry:
„Ignoranța oscilează între extrema îndrăzneală și extrema timiditate.”
Lupul a ales extrema îndrăznelii și a sfârșit în extrema neputinței. În fond,
cum spunea și Confucius: „Nu este lucru mai primejdios decât îndrăzneala ce
nu-și cunoaște marginea și nu-și întreabă mintea.”
III. Învățătura prin zdrobire: suferința ca dascăl
În spiritul cantemirian, înțelepciunea nu e niciodată
înnăscută, ci dobândită – și anume cu preț. Acolo unde filosofia rațiunii sau
religia blândeții nu izbutesc, intervine pedagogia realității. Lupul nu s-a
înțelepțit din cărți, ci din cădere. Aflăm astfel că nu toate lecțiile vin prin
sfat; unele vin prin lovitură. Cum spunea Grigore Rotaru Delacamboru:
„Învățătura de minte se câștigă greșind.”
Această reflecție, aspră dar vie, pulsează în multe tradiții
de gândire. Sfântul Ioan Scărarul constata că „omul, când pierde echilibrul
interior, nu se mai cunoaște pe sine și cade astfel în extreme.” Căderea,
însă, poate deveni începutul unei cunoașteri mai adânci. Nu întâmplător,
Cantemir folosește verbul „pricepând” – în a doua parte a episodului – pentru a
marca nu o simplă observație, ci o convertire a perspectivei. Lupul
„vădzând, dară acmu și pricepând” – adică recunoscând în sine ceea ce până
atunci fusese doar zvon al instinctului.
Această trecere de la impuls la conștiență este o formă de
metanoia, o schimbare a minții prin suferință. O regăsim în gândul lui Andre
Morua, care, vorbind despre greșeala tinereții și prețul maturității, observă:
„Pentru o faptă necugetată, pentru care un tinerel ar plăti doar cu o durere
de cap, bătrânii plătesc cu un atac de cord.”
Tocmai de aceea, înțelepciunea nu e o virtute pasivă, ci o
strategie de supraviețuire. Când Richard Branson îndeamnă:
„Merită să rişti, dacă asta îţi va schimba viaţa spectaculos,”
el vorbește dintr-un alt cod moral decât cel al lui Cantemir, dar nu neapărat
contradictoriu. Diferența este că la Branson riscul este calculat, iar la Lupul
lui Cantemir – pur reflex, orbit de moment.
IV. Prudența: virtutea celor care au gustat focul
Lupul suflă în iaurt nu din slăbiciune, ci din memorie.
Focul ciorbei l-a învățat să nu mai întindă limba fără să întrebe mintea.
Aceasta este, poate, cea mai profundă lecție cantemiriană: prudența nu e o
lipsă de curaj, ci o formă superioară de discernământ. De aceea Ileana Vulpescu
avertiza:
„Să nu râzi niciodată de prudenţa altuia.”
Cantemir reabilitează prudența, o scoate din zona
ridicolului popular și o plasează în categoria „virtute nebiruită” – așa cum o
recunoaște Lupul în Armăsarul care-l zdrobește. Virtutea devine vizibilă abia
când te lovește.
În acest spirit, Napoleon declara:
„Arta de a fi când foarte îndrăzneț, când foarte prudent este arta de a
reuși.”
Nu e o artă ușoară – ci una formată din eșecuri. E o artă în care suflarea de
la sfârșit e mai importantă decât sorbirea de la început.
V. Final: biruința celor care suflă
Departe de a fi o fabulă comică, povestea Lupului din Istoria
ieroglifică este o parabolă despre devenire. Despre omul care, învins de
realitate, nu renunță, ci își reconfigurează mersul. Nu e o abdicare, ci o
înțelepciune nou dobândită – acea „știință de a trăi”, cum ar spune
bătrânii satului.
Confucius rezumă întreaga filosofie cantemiriană într-o
propoziție care parcă traduce direct sentința din fabulă:
„Succesul depinde de pregătiri făcute dinainte, şi fără astfel de pregătiri
există cu siguranţă un eşec.”
Lupul n-a fost pregătit. Dar s-a pregătit, suflând. Poate că
acolo începe omul – nu în îndrăzneală, ci în cumpătare. Nu în izbândă, ci în
învățătura de minte.
O concluzie care așază „coroana efortului” și încheie
armonios eseul, cu o nuanță culturală românească și literară:
Concluzie: Să suflăm, dar cu rost
Înțelepciunea, în cultura românească, nu e niciodată un dar,
ci o plată. Ea vine târziu, obosită, dar temeinică, așa cum vine și proverbul
după pățanie. Fiecare „suflat în iaurt” e o pagină de istorie personală, iar
fiecare precauție – o rană cicatrizată. Cantemir nu scrie doar o fabulă, ci
trasează o hartă a maturizării: de la bravada lupului la cumpătarea omului.
Dincolo de pitorescul limbajului și de verva barocă, Istoria
ieroglifică este o carte de învățătură, în care virtutea nu se naște din
predică, ci din cădere, suferință și redresare lucidă. În această
lumină, Lupul nu este un laș, ci un personaj în devenire, un prototip al celui
ce s-a ars și nu mai vrea să ardă. Al celui care a fost orbit de curaj și s-a
trezit înțelept.
Literatura română a înțeles bine această taină. Eminescu, în
cugetările sale, scria:
„Nu e rușinos să greșești, rușinos este să persiști în greșeală.”
Iar în popor se spune limpede, cu o simplitate dureroasă:
„Pățitul e priceput.”
Sau, într-o variantă de epocă:
„Cine s-a fript cu ciorbă, suflă și-n iaurt.”
Cantemir își încheie fabula nu cu înfrângerea Lupului, ci cu
iluminarea sa. Și de aceea, încheiem și noi nu cu un „sfârșit”, ci cu un
început al înțelegerii.
Într-o lume în care îndrăzneala e prețuită mai mult decât
chibzuința, cartea lui Cantemir rămâne un elogiu al prudenței dobândite, al
gândului care suflă înainte de a sorbi, al celor care, deși au fost trântiți, nu
mai aleargă orbește, ci merg drept, cu mintea deschisă și cu pașii
cântăriți.
Fiindcă numai cine a gustat greșeala, știe cu adevărat
prețul înțelepciunii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu