Al treilea atac. Perseverența. Ingeniozitatea metodei. Delăsarea părții adverse. Iluzia norocului.

 

CALEIDOSCOP – Gânduri de ocazie (încercări pentru volumul al treilea) – 19 aprilie 2025 

 

Cantemir – alături de învățații lumii

*

Al treilea atac. Perseverența. Ingeniozitatea metodei. Delăsarea părții adverse. Iluzia norocului.

Bzându-se pe succesul evenimentelor vechi Dulăul este dus în eroare.

*

Prima alianță (Lup + Vulpe) a primului atac nu a dat rezultat pozitiv.  Nici al doilea atac ( realizat de Lup pe cont propriu) nu a strălucit.

Împresionează perseverența Lupului, „altul ca sine află”. Alianța lup – lup: „Aședară, ei înde ei tocmindu-să și însoțindu-să, încă din bârlog mielușeii săracului om împărțiia.”

 „După ce părintele planetelor și ochiul lumii radzele supt ipoghei își sloboade și lumina supt pământ își ascunde... lupii împreună spre locul știut să coborâră”.)

„Cu picioarele uscate frundze tropșind, stropșind, le suna, încă și un feliu de scânciitură ca acela da, cât dulăul deșteptat să să stârnească.” Succesul primelor două atacuri aduc multă încredere, dar și lipsă de prevedere Dulăului și multă nepăsare gospodarului.

Un lup atrage Dulăul în cursă (îndepărtându-l de locuința gospodarului), iar al doilea lup îl atacă din spate; atras în cursă și având a lupta cu doi dușmani acesta este răpus.

Vulpea a povestit întâmplarea spre a scoate în evidență calitățile de strateg ale Lupului.

Sentința: „Puțini sint carii tâmplarile în vremi schimbătoare a fi știu, însă prea puțini să află carii cu norocul de ieri astădzi să nu să îndârjască. Căci mai cu credință ieste cuiva trupul fără vas ocheanului a-și crede decât norocul norocul până în al doilea ceas adeverit și nemutat a-și ținea.” - – Istoria ieroglifică, Dimitrie Cantemir (26 octombrie 1674 – 21 august 1723).

 

.........................

A) Având la bază textul din Istoria ieroglifică (mai ales Sentința) și propoziiile anexate mai jos ( cu posibilele interpretări, personalizare) și reflecții asociate este posibil de construit un eseu amplu  care să pună în valoare și intenția cărturarului moldovean față de categoria numită noroc.

1. „Adevăratul noroc constă în a nu ține cele mai bune cărți la masă. Cel mai norocos este cel care știe exact când să se ridice și să plece acasă.” – John Hay
2. „Amintește-ți că uneori să nu obții ceea ce îți dorești este un minunat noroc.” ― Dalai Lama
3. „Norocul este atunci când oportunitatea se întâlnește cu pregătirea, în timp ce ghinionul este atunci când lipsa de pregătire se întâlnește cu realitatea.” – Eliyahu Goldratt
4. „Concentrarea atrage factorul noroc.” – Amit Ray
5. „Învățați să recunoașteți norocul atunci când vă face cu mâna, în speranța să vă atrage atenția.” – Sally Koslow
6. „Norocul, ca şi roadele toamnei, trebuie cules la timpul lui.” – Epictet
7. „Cantitatea de noroc care vine în calea ta depinde de dorința ta de a acționa.” – Barbara Sher
8. „Succesul este pur și simplu o chestiune de noroc. Întrebați orice eșec.” – Earl Wilson
9. „Să fii profund învățat și priceput, să fii bine antrenat și să folosești cuvinte bine rostite: acesta este noroc.” – Buddha
10. „Norocul este un dividend de sudoare. Cu cât transpiri mai mult, cu atât ești mai norocos.” – Ray Kroc

 

Ideea norocului este iluzie periculoasă atunci când nu e dublat de prevedere și pricepere:

 

A1) Norocul — între capriciu și cumpătare. Reflecții de la Dimitrie Cantemir la înțelepții lumii

În istoria cuvintelor care au încercat să cuprindă firea omului și vremelnicia sorții, puține noțiuni au fost mai seducătoare și mai înșelătoare decât aceea de noroc. Înțelepții lumii au bănuit de mult că norocul nu este decât un vânt schimbător, iar cei care și-au așezat viața pe încrederea în hazard au sfârșit, nu o dată, în naufragiu. Dimitrie Cantemir, cărturar de stirpe domnească și cugetător de esență filosofică, s-a numărat printre aceia care au înțeles primejdia de a te încrede în norocul de ieri ca într-o lege a zilei de mâine.

În Istoria ieroglifică, într-o pagină cu iz de fabulă și tâlc moral, Cantemir zugrăvește în chip alegoric lupta pentru supraviețuire și putere dintr-o lume în care norocul devine un aliat înșelător. Povestea lupilor care, prin viclenie și perseverență, reușesc să-l învingă pe Dulău — un personaj care se încrezuse în succesul primelor sale izbânzi — devine pretext pentru o reflecție subtilă asupra schimbării sorții. Sentința pe care autorul o așază la finalul istorisirii sună astfel: „Puțini sint carii tâmplarile în vremi schimbătoare a fi știu, însă prea puțini să află carii cu norocul de ieri astădzi să nu să îndârjască. Căci mai cu credință ieste cuiva trupul fără vas ocheanului a-și crede decât norocul norocul până în al doilea ceas adeverit și nemutat a-și ținea.” Este, în esență, avertismentul împotriva încrederii oarbe în constanța norocului și a iluziei că izbânda de azi garantează siguranța zilei de mâine.

Cantemir nu se oprește însă aici. În Divanul, el continuă ideea, spunând că „cel ce-și face însoțitor norocul, se aseamănă celui ce nădăjduiește pe valuri nestătătoare.” A încredința viața norocului înseamnă, în logica sa, a construi pe o temelie de nisip. Hazardul este, pentru Cantemir, un vânt capricios, o vreme schimbătoare, care vine și trece fără a se lega de om.

Această înțelepciune, formulată în secolul al XVIII-lea, găsește ecou în reflecțiile multor gânditori din cultura universală. Dalai Lama, de pildă, spunea că „uneori să nu obții ceea ce îți dorești este un minunat noroc”, iar Epictet considera că „norocul, ca şi roadele toamnei, trebuie cules la timpul lui.” Înțelepciunea acestor maxime rezidă în ideea că norocul, departe de a fi o certitudine sau un merit, este o ocazie trecătoare, care cere ochi ager și mâini pregătite pentru a fi valorificată.

Mai mult decât atât, ideea modernă potrivit căreia „norocul este atunci când oportunitatea se întâlnește cu pregătirea” (Eliyahu Goldratt) completează viziunea cantemireană, propunând o responsabilizare a omului în fața hazardului. Norocul nu este un dar gratuit al sorții, ci răsplata unei minți prevăzătoare, a unei mâini dibace și a unui spirit care știe să se ridice de la masa vieții înainte ca jocul să se întoarcă împotrivă (cum frumos spune John Hay: „Cel mai norocos este cel care știe exact când să se ridice și să plece acasă.”).

De altfel, Cantemir observase că succesul repede și lipsit de cumpătare duce la trufie, iar aceasta la pieire. Înțelepciunea lui Publilius Syrus întărește această idee: „Norocul îi amăgește pe cei pe care vrea să-i piardă.” Este, poate, una dintre cele mai severe lecții ale istoriei: cei care s-au lăsat amețiți de izbânzile hazardului au pierit mai repede decât cei care au știut să se teamă de propriul noroc.

În fond, înțelepții lumii par a fi de acord asupra unui lucru: norocul este excepția, nu regula jocului vieții. Munca plătește, norocul face pomană. A te bizui pe noroc înseamnă a trăi într-o loterie permanentă, iar Cantemir avertizează că cei care își pun nădejdea în astfel de sorți schimbătoare seamănă cu acei corăbieri care, în mijlocul furtunii, își încredințează corabia curenților, fără să mai țină cârma.

Eseul de față, plecând de la Istoria ieroglifică și Divanul, dar și de la cugetările altor înțelepți ai lumii, propune o întoarcere la înțelepciunea cumpătării. Într-o vreme în care hazardul pare glorificat și hazardul financiar, social sau personal este confundat cu virtutea, poate că întoarcerea la reflecția cărturarului moldovean ne-ar putea scuti de multe căderi. Norocul nu este decât un oaspete de ocazie. Cumpătarea și priceperea, în schimb, pot fi stăpâni de drept ai sorții noastre.

 

B) Având la bază textul din Istoria ieroglifică (mai ales Sentința) și propoziiile anexate mai jos ( cu posibilele interpretări, personalizare) și reflecții asociate este posibil de construit un eseu amplu  care să pună în valoare și intenția cărturarului moldovean față de categoria numită perseverență.

În parabola din Istoria ieroglifică, Lupul, refuzat la primele două atacuri, nu renunță, ci revine cu o nouă strategie, obținând în cele din urmă ceea ce urmărea. Perseverența, dublată de înțelepciune, devine cheia succesului.

 

1.”Perseverenţa să-ţi fie motor şi speranţa combustibil.”-H. Jackson Brawn Jr.

2.”Perseverenţa nu este o cursă lungă; sunt mai multe curse scurte una după alta.”-Walter Elliott

3.”Victoria aparţine celui perseverent.”-Napoleon Bonaparte

4.”Perseverenţa este răbdare concentrată.”-Thomas Carlyle

5.”Recompensele pe care le primesc cei care perseverează depăşesc cu mult durerea care trebuie să preceadă victoria.”-Ted Engstrom

6.”Eşecul ne învaţă perseverenţa. Ne întreabă dacă avem de gând să renunţăm sau să devenim mai hotărâţi şi să continuăm să încercăm.”-Hal Urban

7.”Perseverenţa este cheia succesului.”-John Lubbock

8.”Sunt convins că ceea ce diferenţiază jumătatea antreprenorilor de succes de cei care nu au succes, este pur şi simplu, perseverenţa.”-Steve Jobs

9.”Perseverenţa înseamnă să eşuezi de 19 ori şi să reuşeşti a douăzecea oară.”-Julie Andrews

10.”Dacă vrei să ai succes în viaţă, fă din perseverenţă, prietena ta intimă.”-Joseph Addison

 

Notă:

Lupul lui Cantemir, departe de a fi doar un simbol al violenței, este mai ales emblema perseverenței. De două ori înfrânt, nu renunță. Planifică, se aliază, atrage, distrage, atacă din nou. În lumea în care norocul este schimbător, singura ancoră sigură este voința.

Aceeași idee este susținută de Stolnicul Cantacuzino, care scria: "Cine nu pregetă în lucrul său, chiar de-l bat vremile, izbânda o culege." Sau, mai simplu spus de Neculce: "Omul cel stăruitor nu-l lasă Dumnezeu să se stingă fără folos."

 

B1) „Virtutea celor mici. Perseverența în viziunea lui Cantemir și a spiritului clasic”

În literatura filosofică și moralizatoare a secolelor XVII-XVIII, perseverența nu este privită doar ca o calitate a celor ambițioși sau a celor care vor să învingă în competițiile lumii, ci ca o virtute a celor lipsiți de privilegii — „cei mici” — cei care, nu se sprijină pe ranguri, pe titluri, pe norocul vremelnic sau pe favorurile hazardului. Sunt acei oameni lipsiți de sprijin, dar înzestrați cu o voință pe care nimeni nu le-o poate răpi, cu o credință în propria izbândă, dobândită nu printr-un salt al sorții, ci prin trudă, răbdare și perseverență. Despre aceștia vorbește, cu meșteșug ascuns sub metafore zoomorfe, Dimitrie Cantemir în Istoria ieroglifică.

Parabola Lupului — departe de a fi doar o poveste cu dobitoace și pățanii de noapte — este, în esență, o reflecție asupra puterii de a nu renunța. Lupul lui Cantemir nu e nici viteaz orb, nici impulsiv, nici doar lacom de pradă. Este, mai ales, întruchiparea voinței tenace, a celui care nu se lasă doborât de înfrângere. Știe să piardă o luptă, știe să retragă o alianță, știe să tacă atunci când i se închid porțile, dar nu părăsește niciodată câmpul de bătălie al vieții.

 

B2). Strategia perseverenței: de la eșec la izbândă

Ingeniozitatea Lupului nu constă doar în planul bine gândit sau în alianțele pe care le inițiază, ci în refuzul de a se lăsa înfrânt. Două atacuri eșuate nu îl descurajează. Lecția este clară: într-o lume în care norocul este efemer, iar succesul de ieri nu garantează nimic pentru ziua de azi, singurul capital durabil este voința lucidă, răbdătoare, capabilă să învețe din înfrângeri.

Sentința memorabilă a cărturarului moldovean – „Căci mai cu credință ieste cuiva trupul fără vas ocheanului a-și crede decât norocul până în al doilea ceas adeverit și nemutat a-și ținea.” – devine aici cheia de lectură: cine se bazează doar pe noroc se amăgește, cine perseverează și-și reinventează strategia poate înfrunta vremurile.

B3) Perseverența — între virtute morală și inteligență practică

Cantemir, ca și contemporanii săi, înțelege că perseverența nu e o simplă încăpățânare, ci o disciplină a caracterului. Ea presupune inteligență adaptativă, răbdare activă, dar și capacitatea de a-ți înfrâna impulsurile, așteptând clipa favorabilă. Perseverența înseamnă să nu te lași orbit de primele izbânzi și nici de primele înfrângeri.

În această idee, reflecțiile filosofilor moderni vin ca o confirmare peste veacuri:

• Thomas Carlyle definea perseverența drept „răbdare concentrată”.
• Ted Engstrom observa că „recompensele celor perseverenți depășesc durerea care precede victoria”.
• Napoleon recunoștea că victoria aparține celui care nu cedează.

În lumea hieroglifică a lui Cantemir, lupii, vulpile și dulăii nu sunt doar măști animale, ci tipologii umane, iar parabola despre perseverență este, de fapt, o meditație despre puterea celor mici de a supraviețui și chiar de a învinge într-o lume ostilă.

B4) Virtutea celor lipsiți de privilegii

Perseverența devine astfel arma celor lipsiți de poziție și de sprijin, singura virtute care nu poate fi confiscată de vremuri sau de oameni. Lupul lui Cantemir nu e o întruchipare a răului gratuit, ci imaginea celui care nu are nimic altceva decât voința de a izbândi.

Cantemir, fin cunoscător al firii omenești, înțelege că norocul este o fiară capricioasă. „Căci mai cu credință ieste cuiva trupul fără vas ocheanului a-și crede decât norocul până în al doilea ceas adeverit și nemutat a-și ținea.” Sentința aceasta nu este doar un sfat de prudență, ci și o mărturie a efemerității succesului. Cine își pune nădejdea doar în izbânda de ieri, cine se îmbată de prima victorie și adoarme pe laurii vremelnici, acela e deja înfrânt în clipa următoare.

În acest univers al hazardului, perseverența devine virtutea salvatoare. Nu bogăția, nu forța brută, nu influența politică — ci voința de a nu ceda. Acolo unde alții se îneacă în deznădejde, cel stăruitor învață din propriile greșeli și revine. Își schimbă drumul, își alege alți aliați, își așteaptă clipa. Victoria nu vine mereu celui mai puternic, ci celui care știe să aștepte și să continue.

În această filiație morală, Cantemir se alătură celor care au înțeles că perseverența e singura virtute care nu cere favoruri și nu are nevoie de aprobarea norocului.

B5). Concluzie: Perseverența — cheia echilibrului într-o lume schimbătoare

În concluzie, Istoria ieroglifică nu oferă doar o satiră politică, ci și o lecție morală subtilă: în vremuri de restriște sau de noroc schimbător, perseverentul este cel care, învățând din eșecuri, refuzând descurajarea, găsește drumul spre izbândă.

Modernitatea a păstrat această lecție:

• Steve Jobs considera perseverența diferența între succes și eșec.
• Julie Andrews spunea că ea înseamnă să cazi de 19 ori și să te ridici a douăzecea oară.
• Joseph Addison o numea prietena intimă a celor care vor să reușească în viață.

Prin Lupul său perseverent, Cantemir nu ne oferă doar o poveste moralizatoare, ci un elogiu adus celor care, în lipsa oricărui alt avantaj, își fac din voință și perseverență o armă împotriva destinului și a vremurilor.

Cantemir, fin cunoscător al firii omenești, înțelege că norocul este o fiară capricioasă. „Căci mai cu credință ieste cuiva trupul fără vas ocheanului a-și crede decât norocul până în al doilea ceas adeverit și nemutat a-și ținea.” Sentința aceasta nu este doar un sfat de prudență, ci și o mărturie a efemerității succesului. Cine își pune nădejdea doar în izbânda de ieri, cine se îmbată de prima victorie și adoarme pe laurii vremelnici, acela e deja înfrânt în clipa următoare.

În acest univers al hazardului, perseverența devine virtutea salvatoare. Nu bogăția, nu forța brută, nu influența politică — ci voința de a nu ceda. Acolo unde alții se îneacă în deznădejde, cel stăruitor învață din propriile greșeli și revine. Își schimbă drumul, își alege alți aliați, își așteaptă clipa. Victoria nu vine mereu celui mai puternic, ci celui care știe să aștepte și să continue.

Lupul și înțelepciunea perseverentului

În Istoria ieroglifică, Lupul ratează o dată, de două ori, dar nu se lasă cuprins de umilință. Înfrângerea nu-l rănește, ci îl învață. Al treilea atac nu mai este unul pripit. Acum se face apel la minte, la alianțe, la tactică. Lupul atrage Dulăul în cursă, în vreme ce un altul îl atacă din spate. Nu e doar o poveste de pradă, ci o metaforă despre viață, despre cum se cuceresc cetățile potrivnice nu cu furia primului avânt, ci cu răbdarea și cu dibăcia celui care știe că biruința se clădește cu trudă.

Această lecție a fost pricepută de mulți peste veacuri. Napoleon Bonaparte avea să spună: „Victoria aparține celui perseverent.” Iar Thomas Carlyle considera perseverența „răbdare concentrată”. Nu e o alergare oarbă spre izbândă, ci o trudă asumată, o construcție a caracterului în timp.

O lecție peste veacuri

De la Steve Jobs, care spunea că „perseverența e ceea ce face diferența între succes și eșec”, până la Julie Andrews, care îndemna: „Să cazi de 19 ori și să te ridici a douăzecea oară”, toți cei care au biruit fără să aștepte favoruri au înțeles lecția veche a Lupului lui Cantemir.

În lumea de astăzi, în care vremurile schimbătoare nu mai poartă chip de domnitor, ci de incertitudine, de crize, de neprevăzut, această lecție merită reluată. Și poate că tocmai de aceea, peste ani, Lupul lui Cantemir își păstrează puterea de a ne tulbura și de a ne învăța: că înfrângerile nu sunt capătul drumului, ci începutul înțelegerii.