CALEIDOSCOP – Gânduri de ocazie
(încercări pentru volumul al treilea) – 1 mai 2025
Cantemir – alături de învățații
lumii.
Lupul se preface că este mort
*
Pentru
a potoli năvala armăsarului, lupul se preface că este mort; acesta este
„meșterșugul” și fraza
care îl descrie conține frumusețe și exactitate a descrierii, este
antologică.
„Dacă pre cât
mai aproape putu, lângă stavă să apropie, pre coaste într-o parte să culcă,
picioarele țapene înainte își lăsă, gura își căscă, dinții își rânji, limba
afară își spândzură, ochii cu albușurile în sus își întoarsă și oarecum uscați
și paiejiniți îi arătă, muștele în gură îi întra, viespiile de ochi și de
melciuri îl pișca, iară el cu mare răbdare acestea toate, ca cum ar fi mort, le
răbda.”
Sentința: „(Că mulți, vădzind că viața le aduce primejdie de moarte,
morților asămănându-să, și din moarte au scăpat, și pre alții cu piciorul pre
cerbice au călcat).” – Istoria ieroglifică, Dimitrie
Cantemir (26 octombrie 1674 – 21 august 1723).
..........................
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
Citate (din literatură, filosofie și istorie) care reflectă idei
asemănătoare cu sentința cantemiriană despre: primejdia de moarte, prefăcătorie
de nevoie, faptul cvă biruința cere.
1) „Că mai pre lesne
socotesc și mai fără primejdie cineva călătorie pre lângă vârtopile zmeilor și
bârlogurile leilor a face să poată decât prin hotarăle aceluia a trece carile
pururea de foame să chinuiește.” – Dimitrie
Cantemir
2) „Numai în faţa morţii omul pricepe preţul vieţii şi numai primejdia îi
oţeleşte sufletul.” –
3) Nevoia învață totul. – Eratosthenes
4) Nevoia
e mama înţelepciunii.
– Boris Pasternak
5) „E
nevoie de eforturi pentru a urca pe treptele vieţii, pentru a învinge etape.” – Antonin
Artaud
6) „Să mori nu este nimic, înspăimântător este să nu trăiești.” – Victor
Hugo
8) „Mai bine să mori în picioare decât să
trăieşti în genunchi.” – Emiliano
Zapata
9) „Frica de moarte este provocată de frica de viaţă. Un om care trăieşte
din plin este pregătit să moară oricând.” – Mark Twain
10) „Între viaţă şi moarte nu pot alege decât viaţa; pentru că de moarte
oricum nu scap.” –
George Geafir
11) „Moartea vorbeste
mai elocvent decat toate frazele.”
– Liviu
Rebreanu
12) „Dacă lipseşte vrăjmaşul, atunci lipseşte desigur şi cununa biruinţei,
căci nu poate fi vorba de biruinţă dacă nu este şi cineva
învins.” (Sfântul Grigorie
de Nisa)
13) „Primul pas spre biruință este sa-ți cunoști dușmanul.” Corrie Ten
Boom
14) „Nu exista biruința fără suferință!” Autor necunoscut
15)
„Pofta
biruinții toate ispitește și nevoia toate învață, ales în primejdiia vieții
lipsa sosind.”
- Dimitrie Cantemir
16) 21666. Mă întreabă nepoţica ( trei ani ): de ce mai zboară frunzele moarte. – Grigore Rotaru Delacamboru
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
Să construim un eseu amplu, eseistic-literar, care să
pornească de la fragmentul și sentința din Istoria ieroglifică a lui
Dimitrie Cantemir și să integreze reflecțiile citate. Textul lui Cantemir oferă
un punct de plecare solid pentru o meditație despre supraviețuire, curaj,
înțelepciune disimulată, natura biruinței și relația paradoxală dintre viață și
moarte.
Un asemenea eseu ar putea purta titlul:
„Să trăiești ca mortul: înțelepciunea disimulării și
primejdia biruinței”
sau
„Moartea prefăcută și viața adevărată: despre chipul
învingătorului în vremuri de cumpănă”
Structura eseului poate fi:
I. Prefăcătoria salvatoare – învățătură de la lupi și de
la înțelepți
- Analiza
expresivă a fragmentului cantemirian: bogăția descriptivă, teatralitatea
grotescă a lupului care „joacă moartea” pentru a învinge.
- „Moartea
mimată” ca strategie de supraviețuire: un act de înțelepciune, nu de
lașitate.
- Corelarea
cu proverbul: „Cine fuge de moarte, o păcălește.”
- Paralele
literare și filozofice: ideea de tactică a slăbiciunii sau înțelepciunea
celui mic în fața celui puternic – vezi Rebreanu, Eratosthenes,
Cantemir însuși.
II. Nevoia, disimularea și înțelepciunea tragică
- Citatul
„Pofta biruinței toate ispitește și nevoia toate învață...” devine un
punct central: nevoia nu e doar suferință, ci și dascăl.
- Nevoia
duce la prefăcătorie, la disimulare – o strategie veche în culturile
estice și bizantine (inclusiv în tradiția românească a descurcărețului).
- Ideea
că, în momente-limită, omul alege să supraviețuiască prin mijloace aparent
degradante, dar eficiente.
III. Moartea ca spectacol și condiție a biruinței
- Discutarea
dualității viață–moarte: cum doar în prezența morții viața capătă valoare.
- Reflecții
precum cele ale lui Victor Hugo, Mark Twain sau Grigorie de Nisa aduc
profunzime metafizică ideii.
- Moartea
mimată = acceptare aparentă a înfrângerii pentru o victorie ulterioară.
- Paradoxul
biblic: „Cine voiește să-și scape viața o va pierde, iar cine o va pierde
o va câștiga.”
IV. Biruința nu e glorie, ci răbdare, tăcere și strategie
- Corelarea
cu vorbele lui Corrie Ten Boom și Napoleon: nu e biruință fără
înfrângeri, fără cunoașterea adversarului și fără suferință.
- Disimularea
în fața puterii poate fi un act de curaj și înțelepciune, nu o rușine.
- Imaginea
lupului lui Cantemir devine un simbol: nu doar al supraviețuirii, ci al
unei înțelepciuni morale superioare.
V. Reflecție finală – între frunza care cade și victoria
din umbră
- Se
poate încheia poetic, cu aforismul lui Grigore Rotaru Delacamboru: „De ce
mai zboară frunzele moarte?” – întrebarea copilului devine simbolul
întrebării omului în fața destinului.
- Biruința
nu e strigată, ci trăită. Nu se măsoară în aplauze, ci în liniștea celui
care a trecut prin moarte fără să moară.
<>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
„Să trăiești ca mortul: înțelepciunea disimulării și
primejdia biruinței”
Într-un colț de pagină din Istoria ieroglifică,
Dimitrie Cantemir a scris una dintre cele mai vii scene ale literaturii române
vechi: un lup care, simțind primejdia, se preface mort, ca să scape. Cu gura
căscată, limba atârnând, ochii răsuciți, trupul rigid, el îndură muștele și
viespile ca un martir al înțelepciunii. Aici nu e vorba despre o scenetă
hazlie, ci despre o lecție subtilă și profundă: cum în fața morții, învinsul
învață să învingă. Sentința care urmează e de o tărie aproape sapiențială:
„Mulți, vădzind că viața le aduce primejdie de moarte, morților asămănându-să,
și din moarte au scăpat, și pre alții cu piciorul pre cerbice au călcat.” A se
preface mort nu e o lașitate, ci o artă a supraviețuirii. Într-o lume în care
înțelepciunea e rareori răsplătită, prefăcătoria devine un instrument de
mântuire.
I. Lupul și omul: disimularea ca strategie a
învingătorului
Imaginea lupului lui Cantemir e de o teatralitate cruntă:
pare desprins dintr-o piesă a absurdului sau dintr-un ritual arhaic în care
moartea trebuie mimată ca să poți trăi mai departe. Nu e întâmplătoare alegerea
animalului – lupul e simbolul tăriei, al rezistenței, dar și al istețimii. Când
forța nu ajută, rămâne șiretlicul. Prefăcătoria nu e aici ipocrizie, ci
supraviețuire. În fond, și omul – când simte că nu poate învinge prin luptă –
învață să aștepte. Asta înseamnă prudență, o formă superioară de curaj. Într-o
epocă în care istoria se făcea pe marginea sabiei, Cantemir propune, paradoxal,
biruința prin moarte jucată. Înțeleptul nu moare, doar tace. Răbdarea devine
formă de vitejie.
II. Nevoia, dascălul înțelepciunii
„Pofta biruinței toate ispitește și nevoia toate învață” –
scrie tot Cantemir, cu o clarviziune morală care îl apropie de stoicii greci.
Nevoia nu e rușinoasă; ea e rădăcina înțelepciunii. Ea îl învață pe om să
trăiască prin tăcere, să biruie prin răbdare. Filosoful antic Eratosthenes o
spunea pe scurt: „Nevoia învață totul.” Boris Pasternak o confirmă: „Nevoia e
mama înțelepciunii.” Într-un fel, înțelepciunea nu este decât adaptare în fața
limitelor. Când viața devine pericol, cel înțelept nu se aruncă în sabie, ci se
ascunde sub masca morții. Înțelege că uneori nu e nimic mai nobil decât să taci
și să rabzi, așteptând prilejul. Arta de a învinge fără a lupta e una veche,
dar rară. Iar în această lecție, Cantemir nu se adresează doar omului epocii
sale, ci tuturor timpurilor: „viața este teatrul unde se joacă moartea, iar cei
ce nu știu să joace morții, mor de-adevăratelea”.
III. Moartea mimată, viața adevărată
„Să mori nu este nimic, înspăimântător este să nu trăiești”,
scrie Victor Hugo. Cantemir, cu două secole mai devreme, îi întinde o mână:
moartea devine suport al vieții, dacă este acceptată ca mască. Lupul nu moare,
dar acceptă să joace moartea pentru a păstra viața. Mark Twain observă că frica
de moarte vine din frica de viață. Poate că lupul, prin jocul său, nu doar că
păcălește moartea, ci o înfruntă cu o luciditate superioară. Moartea nu e
neapărat sfârșit, ci o treaptă în urcușul unei vieți care știe să se salveze
prin sacrificii de formă. Viața trăită înfrânt și în genunchi – avertizează
Napoleon – e o moarte zilnică. Dar viața trăită cu înțelepciune, chiar și în
disimulare, e o biruință permanentă.
IV. Despre biruință: între cunună și răbdare
Într-o lume modernă în care victoria se confundă cu
stridența și zgomotul, Cantemir propune o altă paradigmă: biruința ca răbdare.
Sfântul Grigorie de Nisa ne amintește că fără vrăjmaș nu există cunună. Fără
primejdie nu există glorie. Corrie Ten Boom întărește ideea: „Primul pas spre
biruință este să-ți cunoști dușmanul.” Dar mai întâi, învinsul trebuie să se
cunoască pe sine: să-și recunoască slăbiciunea, să o îmbrace în mască și să o
transforme în forță. Nu degeaba Cantemir își încheie sentința cu o imagine
aproape biblică: „și pe alții cu piciorul pre cerbice au călcat.” Cel care a
părut mort devine, în cele din urmă, învingătorul.
V. Ultima frunză, ultima întrebare
Și dacă totul s-ar putea reduce la întrebarea unei fetițe de
trei ani: „De ce mai zboară frunzele moarte?” (Grigore Rotaru Delacamboru).
Poate pentru că nimic nu moare cu adevărat. Poate pentru că în fiecare frunză
căzută există un gând de viață, o disimulare a învierii. Lupul lui Cantemir nu
moare – el zboară înapoi în viață, travestit în moarte. Omul care pare învins
astăzi e învingătorul de mâine. Nu tot ce tace a pierdut, nu tot ce zace e
pierit. Uneori, biruința cere răbdare, tăcere, îndurare. Și, de cele mai multe
ori, o mască bine jucată
Concluzie
Înțelepciunea nu strigă, nu se aruncă în bătălii, nu poartă
flamuri. Ea tace, îndură și, uneori, se preface moartă. Lecția lupului lui
Cantemir este o lecție de viață pe care istoria, literatura și chiar credința o
confirmă: nu cel ce lovește primul e învingătorul, ci cel ce rămâne în picioare
– chiar și după ce a zăcut la pământ. Supraviețuirea nu este o rușine atunci
când e plătită cu tăcere și cumpătare. A te preface mort pentru a trăi înseamnă
a înțelege viața în adâncul ei. Căci, în cele din urmă, cel ce știe să rabde în
chip de moarte, va ști și să biruie cu adevărat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu