CALEIDOSCOP – Gânduri de ocazie
(încercări pentru volumul al treilea) – 26 aprilie 2025
Cantemir – alături de învățații
lumii. „ ”
*
Puterea vinului
Lupul ajunge la concluzia că va plăti cu viața continuând și
că prin luptă dreaptă nu poate învinge armăsarul și „puținteluș
într-o parte să dede.”
Stăpânul calului nu poate interveni, greutatea vinului băut
luându-i putrea de a se ridica. Sentința se îndreaptă cu asprime către cei ce își beau mințile.
*
„ Și ase, Lupul de botul armăsariului lăsându-să,
puținteluș într-o parte să dede. Herghelegiul de aceasta nicicum macară simțire
luând, căci cu mlădițele viței și cu cârceiele mlădițelor tare era cezluit.”
Sentința:
„că de
multe ori ce nu biruiește omul, biruiește pomul, și împărați, carii toată lumea
în robia sa au adus, pre aceiași, amintrilea nebiruiți fiind, vinul în robiia
sa i-au răpit și bețiia cu mâna muierii i-au biruit. Și pre cât era întâi
lăudați, pre atâta mai pre urmă s-au ocărât.”
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
Citate (din
literatură, filosofie și istorie) care reflectă idei asemănătoare cu sentința
cantemiriană despre: băutură peste măsutră, puterea vinului,
cel ce se îmbată își pierde calitățile de om, mai ales că își lasă baltă
îndatoririle.
1) „Nu este adevărat că
băutura schimbă caracterul omului. Îl dezvăluie mult mai clar.” John
Osborne
2) „O exagerare sau o măsură neîndestulătoare de
mâncare şi băutură strică sănătate, pe când o măsură potrivită o produce,
întăreşte şi păstrează.” - Aristotel
3) „A şti să bei vin este o adevarată ştiinţă.”
- Voltaire
4) „În
victorie, merităm șampanie; în înfrângere, avem nevoie de ea.” – Napoleon
5) „
Alcoolul este anestezicul pe care ni-l administrăm pentru a suporta intervenţia
chirurgicală a vieţii.” George B. Shaw
6) „Ceea
ce urăşti tu însuţi, aceea nimănui să nu faci. Vin până la îmbătare
să nu bei şi beţia să nu călătorească cu tine pe cale!” (Tobit 4.15)
7) „Cumplit
lucru e beţia. E în stare să adoarmă simţurile, să întunece mintea. Face mort
şi fără de putere pe omul înzestrat cu raţiune, omul care a primit stăpânirea
peste toate, îl doboară la pământ legându-l cu lanţuri de nedezlegat. …
Poate fi oare om mai ticălos decât beţivul, care e mereu cu capul ameţit de
băutură, care toarnă vin în el în fiecare zi de-şi strică
judecata gândurilor?” … (Sfântul Ioan Gură de Aur, vezi
Beţia)
8) „E
mai bine să bei vin cu măsură, decât numai apă, dar cu
mândrie.” (Sfinţii Părinţi)
9) „La vin nu
te face viteaz, că pe mulţi i-a pierdut vinul.” (Ecclesiasticul
31.29)
10) „Nu esti beat atata timp cat poti sta intins
pe podea fara sa te tii de nimic.” – Dean Martin
11) „Nu beau niciodata apa; chestia aia rugineste
tevile.” – W. C. Fields
12) „Vinul
este inocent, doar beţivul este vinovat.” (Proverb francez)
13) „Femei!
Feriţi-vă de vinul fără apă; vinul fără apă te face bărbat.” Pitagora
14) „Când
beţivului i se suie în cap vinul, coboară la pământ... mintea.” – Mihai Cucereavii
15) „Vinul
bun îmbată capul prost, care e necumpătat.” George Budoi
16) „Vinul
îndoit cu apă este ca laptele înnobilat cu ceapă.” – Grigore Rotaru Delacamboru
...................
Având la bază textul din Istoria ieroglifică (mai ales Sentința) și
propoziiile anexate ( cu posibilele interpretări) și reflecții asociate este
posibil de construit un eseu amplu, în stil eseistic-literar,cu adăugare de interpretări literare ori culturale
în context românesc care să pună în valoare intenția
cărturarului moldovean.
>>>>>>>>>>>>>>>>>>
Să construim un eseu amplu, în stil eseistic-literar,
pornind de la fragmentul din Istoria ieroglifică despre puterea vinului,
mai exact despre puterea distructivă a beției și despre slăbirea demnității
prin pierderea cumpătului. Sentința cantemiriană oferă un punct de plecare
excelent pentru o meditație morală cu ramificații filosofice, culturale și literare,
cu valabilitate universală și actualitate perenă.
Titlu propus:
„Vinul și robia minții. Beția ca prăbușire
a vrednicului în viziunea lui Dimitrie Cantemir”
Plan general al eseului:
1. Introducere – Așezarea lui Cantemir în
rândul învățaților lumii
- O
scurtă evocare a figurii lui Dimitrie Cantemir, cărturar prin excelență al
veacului luminilor răsăritene.
- Intenția
sa moralizatoare, de extracție creștină și stoică, învăluită în alegorie.
- Prezentarea
contextului fabulei cu Lupul și Armăsarul: confruntarea între voință și
slăbiciune, între cumpăt și pierzanie.
- Rolul
stăpânului cailor – omul beat care nu mai poate să intervină – simbolul
pierderii autorității de sine.
2. Puterea vinului – „Ce nu biruiește
omul, biruiește pomul”
- Analiza
propriu-zisă a sentinței: metafora vinului ca forță mai puternică decât
voința omului.
- Evocarea
împăraților învinși nu pe câmpul de luptă, ci în robia beției – imaginea
degradării glorioșilor.
- Interpretare
culturală: vinul ca simbol al tentației, al excesului, al limitelor firii
umane.
3. Ecouri din filosofia și religia
universală
- Coroborare
cu reflecții din Aristotel, Voltaire, Shaw, Osborne – ideea că vinul nu
transformă omul, ci îl arată așa cum este (John Osborne).
- Sfântul
Ioan Gură de Aur și Ecclesiasticul: beția ca distrugere a minții și a
sufletului, ca uitare de Dumnezeu.
- Vinul
în textele sacre – măsura ca virtute, excesul ca păcat.
- Comentarea
citatului: „La vin nu te face viteaz, că pe mulți i-a pierdut vinul” –
oglindă fidelă a intenției cantemiriene.
4. Perspectiva culturală românească –
reflecții și ironii
- Reflexe
ale acestei teme în cultura română – de la proverbe la reflecții
contemporane.
- Comentarii
asupra unor aforisme ironice și amare (Grigore Rotaru Delacamboru: „Vinul
îndoit cu apă e ca laptele înnobilat cu ceapă”).
- Umorul
românesc în fața beției: între resemnare și condamnare.
5. Concluzie – Lecția cantemiriană
- Reafirmarea
ideii că omul, oricât de mare ar fi, poate fi doborât de un pahar în plus.
- Cantemir
– moralistul, profetul lucid, care avertizează că nu sabia, ci licoarea
poate învinge sufletul neatent.
- Apel
la redescoperirea echilibrului interior și a cumpătului – valori clasice
și mereu actuale.
>>>>>>>>>>>>>>>>
1. Introducere – Așezarea lui Cantemir în
rândul învățaților lumii
Există cărturari care scriu pentru a înfrumuseța
limba, și alții care scriu pentru a o înălța. Dimitrie Cantemir le-a făcut pe
amândouă, dar a mai adăugat ceva – o dorință adâncă de a înțelepți lumea. În Istoria
ieroglifică, această dorință se preface în alegorie: animalele vorbesc,
împărățiile se ascund sub blană, iar patimile umane îmbracă pene și cozi. Dar
nu spre amuzament curtezan, ci spre mustrare morală. Cartea lui Cantemir este o
oglindă de gând, în care nu ne vedem frumoși, ci desfigurați de ceea ce ne
domină.
Printre numeroasele episoade cu tâlc, unul iese în
evidență prin simplitatea simbolului și severitatea sentinței: cel al Lupului
și Armăsarului. Lupul, personaj ambițios dar înțelept, ajunge să înțeleagă că
nu poate birui cu forța un adversar atât de puternic, și alege să se retragă.
Nimic neobișnuit, până aici. Neobișnuit este însă faptul că, într-un conflict
între două fiare, un om – herghelegiul – ar fi putut decide soarta luptei.
Numai că omul e beat. „Tare era cezluit” de vin, spune Cantemir, adică robit,
lipsit de putere și simțire. El, care trebuia să fie judecătorul, stăpânul,
păzitorul ordinii, devine un trup inert.
Această imagine simbolică, în care beția dezarmează
omul și îl scoate din rostul său, oferă lui Cantemir prilejul unei reflecții
dure asupra beției: nu doar o patimă, ci o înfrângere a omului în fața unei
băuturi. Mai mult decât o simplă morală, această sentință îl așază pe Cantemir
alături de marii moraliști ai lumii – de la înțelepții antici, până la profeții
Scripturii.
2. Puterea vinului – „Ce nu biruiește
omul, biruiește pomul”.
Sentința lui Cantemir e scurtă, dar taie adânc: „de
multe ori ce nu biruiește omul, biruiește pomul”. Prin „pom”, se înțelege
aici vița-de-vie, iar ceea ce nu poate fi înfrânt de oștiri, de sabia vrăjmașă
ori de boală, este adesea înfrânt de vin. Nu de o forță străină omului, ci de
slăbiciunea sa. Așa se încheie scena din Istoria ieroglifică, cu
herghelegiul biruit nu de un animal fioros, ci de beție. Trupul îi rămâne, dar
rostul i se pierde. E o lecție amară: acolo unde omul e chemat să vegheze, să
judece, să apere – el lipsește, căci și-a pierdut mintea.
Vinul, în gândirea veche, nu era în sine un rău. Era
dar și bucurie, hrană și alinare. Dar atunci când trece măsura, vinul devine
robie. Scriptura avertizează: „La vin nu te face viteaz, că pe mulți i-a
pierdut vinul” (Ecclesiasticul 31.29). Iar Sfântul Ioan Gură de Aur spune
cu o severitate ce răsună în gândirea cantemiriană: „Poate fi oare om mai
ticălos decât bețivul, care e mereu cu capul amețit de băutură, care toarnă vin
în el în fiecare zi de-și strică judecata gândurilor?”
Vinul, spune Cantemir, a biruit împărați. I-a smuls
din scaunul demnității și i-a făcut de ocară. „Și pre cât era întâi lăudați,
pre atâta mai pre urmă s-au ocărât”. Aici este cheia: nu doar că vinul
surpă demnitatea omului, ci că ruina vine tocmai din ceea ce părea mai glorios.
Beția este o formă de autodistrugere, de trădare a propriei vrednicii.
Ideea aceasta este reluată și de marii moraliști
moderni. John Osborne scria: „Băutura nu schimbă caracterul omului. Îl
dezvăluie.” George Bernard Shaw o numea „anestezicul cu care ne suportăm
viața”, dar anestezia nu e viață, ci amorțire. Iar Cantemir o spune
înaintea lor, în cuvinte mai tari și mai adânci: beția nu e o simplă scăpare,
ci o înfrângere. Ceea ce omul nu a vrut să învingă – în sine – l-a învins pe
el.
3. Împărați biruiți și oameni învinși –
Ocară prin vin și femeie
În sentința cantemiriană răsună o dublă cădere: mai
întâi prin vin, apoi „cu mâna muierii”. Nu e doar un clișeu misogin, cum s-ar
putea grăbi unii să creadă, ci o referință la slăbirea voinței, la cedarea
frâului, la pierderea stăpânirii de sine. Beția și iubirea fără rânduială devin
simbolurile a două moduri de a te trăda pe tine însuți: unul prin trup,
celălalt prin inimă.
Cantemir știa bine istoria. Când spune că vinul și
femeia au biruit împărați „amintrilea nebiruiți”, nu vorbește în dodii.
Alexandru cel Mare, cuceritorul lumii, a murit tânăr, după un ospăț prelungit
cu vin. Iar Samson, uriașul cu har dumnezeiesc, a fost trădat de Dalila după ce
i-a fost frântă voința de vin și iubire. Puterea, oricât de mare, devine
slăbiciune când omul se lasă robit de plăcere.
Această idee, a ocării care urmează lauda, e una din
marile teme ale înțelepciunii universale. „Pre cât era întâi lăudați, pre
atâta mai pre urmă s-au ocărât” – nu e doar o observație, ci o sentință
asupra unei tragedii morale. Voltaire, cu sarcasmul său luminat, spunea că „a
ști să bei vin este o adevărată știință”. Da, dar și a ști când să nu-l bei
e semn de înțelepciune.
Pitagora avertiza femeile: „Feriți-vă de vinul fără
apă; vinul fără apă te face bărbat” – adică îți răstoarnă firea, te scoate
din locul tău, îți schimbă rostul. Iar George Budoi, în tonul moralizatorilor
români de odinioară, spunea simplu: „Vinul bun îmbată capul prost, care e
necumpătat.”
Așadar, nu vinul e de vină, ci slăbiciunea celui care
nu-l stăpânește. Beția nu e doar un viciu, ci un semn de neputință morală, de
abdicare a stăpânirii de sine. Iar când ea se împletește cu ispita iubirii,
omul riscă să piardă tot: demnitate, cuvânt, tron. Tocmai de aceea, Cantemir
scrie despre o „robie” care nu vine prin sabie, ci prin cupă. Și o „biruință”
rușinoasă, care nu-i vrednică de laudă, ci de ocară.
4. Bețivul – un chip al rușinii în
literatura română
Figura bețivului în literatura română nu este nici
glorioasă, nici simpatică. Ea stârnește când mila, când râsul, dar niciodată
admirația. Bețivul nu e un „boem” romantic, ci un om învins de sine însuși. La
Caragiale, Ghiță Pristanda sau Cetățeanul turmentat sunt ridicoli, niște oameni
fără coloană, fără stăpânire, ușor de manipulat. Iar în satul românesc, cum îl
vede Sadoveanu ori Rebreanu, bețivul e cel care își lasă familia flămândă și
cade în șanț, în loc să se țină drept în pragul casei.
Grigore Rotaru Delacamboru, în spiritul unei
moralizări ironice, observă: „Vinul îndoit cu apă este ca laptele înnobilat
cu ceapă” – adică un amestec nepotrivit, dar inevitabil pentru cine vrea să
bea și să nu pățească nimic. E o ironie cu gust amar, fiindcă arată că și
moderația poate deveni bătaie de joc dacă e înțeleasă doar ca diluare a
viciului, nu ca renunțare la el.
Iar Sfântul Ioan Gură de Aur e poate cel mai aspru: „Cumplit
lucru e beția. E în stare să adoarmă simțurile, să întunece mintea.” Aici
nu mai e loc de umor sau de metaforă. Bețivul devine o umbră de om. Nu mai are
voință, nu mai are rușine, nu mai are chip de stăpân al lumii. „Îl doboară
la pământ legându-l cu lanțuri de nedezlegat.” E o imagine cumplită, una de
iad pământesc.
Literatura română – și religia, și morala populară –
îl văd pe bețiv nu doar ca pe un păcătos, ci ca pe un om care își uită
chemarea. Dacă omul e menit să înalțe, bețivul cade. Dacă e chemat să fie
stăpân, el se face rob. Dacă are menirea de a păstra echilibrul, el se lasă
pradă dezechilibrului. Așadar, bețivul nu e doar o slăbiciune personală, ci un
semn al decăderii unei întregi condiții umane.
5. Măsura și cumpătarea – antidotul
înțelepților
Beția este, în viziunea moralistului, o cădere, o
robie, o urâciune. Dar tocmai pentru că este o patimă atât de primejdioasă,
înțelepții, de la antici la cei moderni, au ridicat măsura și cumpătarea la
rang de virtute salvatoare. Dacă vinul e o sabie cu două tăișuri, măsura este
teaca – singura care îl face folositor, nu primejdios.
Aristotel, echilibrat ca întotdeauna, spune limpede: „O
exagerare sau o măsură neîndestulătoare de mâncare și băutură strică sănătatea,
pe când o măsură potrivită o produce, întăreşte şi păstrează.” Aici, nu
băutura e blamată în sine, ci excesul. Nu vinul e vinovat, ci omul care nu-și
cunoaște măsura. Proverbul francez confirmă: „Vinul este inocent, doar
bețivul este vinovat.”
Pitagora, maestrul armoniei și proporției, avertizează
ironic: „Femei! Feriţi-vă de vinul fără apă; vinul fără apă te face bărbat.”
Un avertisment și o aluzie: vinul neatenuat naște comportamente contrare firii,
o ieșire din matca firească.
Înțelepciunea biblică, la rândul ei, nu cere
abstinență totală, ci discernământ: „E mai bine să bei vin cu măsură, decât
numai apă, dar cu mândrie” (Sfinții Părinți). Sau, mai tăios, în Ecclesiasticul:
„La vin nu te face viteaz, că pe mulţi i-a pierdut vinul.” Aici,
cumpătarea e o formă de vigilență, o armă împotriva propriei înfumurări.
Moldoveanul cărturar, Dimitrie Cantemir, nu este
împotriva vinului – ar fi absurd într-o cultură a ospitalității și a mesei
întinse. Dar este, fără echivoc, împotriva abuzului, împotriva slăbiciunii de
caracter care se ascunde după băutură. În Istoria ieroglifică, beția nu
e doar un păcat, ci o renunțare la onoare: „împărați, carii toată lumea în
robia sa au adus […] vinul în robiia sa i-au răpit și bețiia cu mâna muierii
i-au biruit.” Iar finalul e apoteotic în gravitate: „Pre cât era întâi
lăudați, pre atâta mai pre urmă s-au ocărât.” Așadar, beția întoarce gloria
în rușine, puterea în slăbiciune, laudatul în ocărât.
În această lumină, măsura nu este un mijloc de
evitare a mustrării, ci o formă de noblețe. Cumpătarea nu este teamă de
păcat, ci dorință de stăpânire de sine. A fi cumpătat înseamnă a fi conștient
de puterea ta și a ști să o ții în frâu. Înseamnă, cu alte cuvinte, a rămâne om
între ispite.
Așadar, dacă vinul este o ispită, măsura este o
virtute, iar înțeleptul este acela care știe că uneori mai mult înseamnă mai
puțin, iar mai puțin înseamnă libertate.
Expresia lui Cantemir — „cu mlădițele viței și cu
cârceiele mlădițelor tare era cezluit” — are o savoare lingvistică și un
farmec ironic rar întâlnit, o bijuterie de expresivitate barocă cu parfum
arhaic, care, sub aparența florilor de stil, ascunde o palmă zdravănă dată
viciului.
E o imagine demnă de un cronicar cu nerv dramatic:
stăpânul, în loc să-și apere calul (adică onoarea, datoria, dreapta judecată),
zace cezluit — adică ferecat, robit, legat nu cu lanțuri de fier,
ci cu cârceiele viței, adică din cele mai subțiri și mai rușinoase
poveri. Când omul ajunge prizonier nu al unui dușman înarmat, ci al propriei
slăbiciuni... lupta e pierdută înainte să înceapă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu