CALEIDOSCOP – Gânduri de ocazie
(încercări pentru volumul al treilea) – 2 mai 2025
Cantemir – alături de învățații
lumii.
Greșeala
armăsarului
*
Greșeala armăsarului oferă prilej vulpii (ființa care
povestește aceste întâmplări) să „filozofeze”
despre deznădejde pe timpul luptei și despre „icoana morții” în clipele presimțirii.
*
Lupul
se preface că este mort; armăsarul „după cum a tuturor dobitoacelor obiceiul
ieste, când vreun stârv mort află, a-l amirosi.” Aceasă greșeală îl costă
viața pe armăsar: „atuncea Lupul, după greuimea ce avea, cu cât mai mult putu să
sprintini și de năprasnă pre săracul armăsariu de nări apucă. Carile, și de
spaimă, și de durere, macar că peste puterea sa să sii și cu picioarele în
toate părțile azvârli, dară cu aceasta puțin lucru și așeși cevași macară nu
spori. Căci îndesată greuimea lutului în mațele Lupului iarăși la pământ atârnă
și capul și genunchele armăsariului.” Mai mult: „Armăsariul
acmu, icoana morții în oglinda vieții sale privind și din toate părțile
deznedejduind, mai mult de groaza morții decât de mușcătura Lupului, din toate
mădularele să slăbiia.”
Sentința: „Că precum
apelpisia câteodată inimile îmbărbătează, așe mai de multe ori toate nedejdile
curmă și toate puterile ca cu paloșul deodată le răteadză.”– Istoria
ieroglifică, Dimitrie Cantemir (26 octombrie 1674 – 21 august 1723).
..........................
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
Citate (din literatură, filosofie și istorie) care reflectă idei
asemănătoare cu sentința cantemiriană despre: despre deznădejde în
general, despre deznădejde pe timpul luptei și despre „icoana morții” în clipele presimțirii.
1) „Deznădejdea: forma negativă a entuziasmului.” – Emil Cioran
2) „Există un sigur caz de deznădejde pură. Al condamnatului la moarte.” – Albert Camus
3) „Deznădejdea este graniţa unde se întâlneşte într-o egală neputinţă furia
unui egoism cuprins într-o laşă înfricoşare şi temeritatea unui spirit de o
încăpăţânare orgolioasă.” – Kierkegaard
4) „Mai cumplită este deznădejdea decât păcatul. Cel care şi-a pierdut
speranţa a pierdut totul. Şi Iuda şi Petru au păcătuit; cel dintâi a căzut în
deznădejde, curmându-şi viaţa, cel de-al doilea a căzut în deznădejde, dar s-a
ridicat prin speranţă, iar căinţa i-a adus iertarea lui Dumnezeu.” Ioan Carpatinul
5) „Deznădejdea este lașitate.” – Euripide
6) „Să mori nu este nimic, înspăimântător este să nu trăiești.” – Victor Hugo
8) „Mai bine să mori în picioare decât să
trăieşti în genunchi.” – Emiliano
Zapata
9) „Frica de moarte este provocată de frica de viaţă. Un om care trăieşte
din plin este pregătit să moară oricând.” – Mark Twain
10) „Între viaţă şi moarte nu pot alege decât viaţa; pentru că de moarte
oricum nu scap.” –
George Geafir
11) „Moartea vorbește
mai elocvent decat toate frazele.”
– Liviu
Rebreanu
12) „Dacă lipseşte vrăjmaşul, atunci lipseşte desigur şi cununa biruinţei,
căci nu poate fi vorba de biruinţă dacă nu este şi cineva
învins.” (Sfântul Grigorie
de Nisa)
Având la bază textul din Istoria ieroglifică (mai ales Sentința) și
propoziiile anexate ( cu posibilele interpretări) și reflecții asociate este
posibil de construit un eseu amplu, în stil eseistic-literar,cu adăugare de interpretări literare ori culturale
în context românesc care să pună în valoare intenția
cărturarului moldovean?
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
Un eseu amplu, eseistic-literar, pornind de la sentința
lui Dimitrie Cantemir despre deznădejde în luptă și icoana morții,
integrând reflecții filosofice, literare și culturale românești și universale.
Subiectul atinge teme mari: frica, deznădejdea, demnitatea, iluzia forței,
slăbirea sufletului în fața morții, și este încărcat de tensiune morală și
psihologică – teren ideal pentru dezvoltare eseistică.
Titlu posibil:
„Înaintea icoanei morții. Despre deznădejde, luptă și
neputință în oglinda vieții”
Structură propusă:
I. Prefacerea morții – o tactică a lupului, o slăbire a
armăsarului
- Introducerea
parabolei din Istoria ieroglifică: lupul se preface mort, armăsarul
cade în capcana mirosirii, iar moartea vine nu din luptă dreaptă, ci
dintr-o greșeală și o teamă.
- Descrierea
expresivă a momentului în care icoana morții se reflectă în oglinda
vieții, cum spune Cantemir.
- Interpretarea
metaforică: nu moartea fizică, ci deznădejdea este cea care îl
doboară.
II. Deznădejdea – paloșul nevăzut care retează toate
puterile
- Explicația
sentinței: „precum apelpisia câteodată inimile îmbărbătează, așe mai de
multe ori toate nedejdile curmă...”
- Legătura
cu citatul lui Kierkegaard: „deznădejdea este graniţa unde furia și
lașitatea se întâlnesc”.
- Examinarea
felului în care, în istorie și literatură, deznădejdea apare ca
moment-limită (ex.: Iuda vs. Petru – în citatul lui Ioan Carpatinul).
- Reflecția
lui Cioran – deznădejdea ca formă negativă a entuziasmului – se
poate asocia cu ideea cantemiriană că ea înlocuiește orice impuls de
viață.
III. Icoana morții – între prezență și prevestire
- Analiză:
icoana morții nu e moartea propriu-zisă, ci presimțirea
paralizantă.
- Aducerea
în discuție a citatului lui Camus („condamnatul la moarte”), ca
expresie a lucidității ultime.
- În
context românesc: asocierea cu personajele lui Rebreanu – Apostol
Bologa, care e mistuit de presimțirea morții și de propriul conflict
interior.
- Evocarea
ideii lui Victor Hugo: nu moartea, ci neîmplinirea vieții este de
temut.
IV. Lupta în fața neputinței – moartea ca oglindă a
curajului
- Reflecția
asupra luptei care nu e mereu fizică, ci adesea morală și psihologică.
- Ideea
creștină: „fără vrăjmaș, nu există cunună a biruinței” – lupta este
indispensabilă pentru formarea omului vrednic.
- Aducerea
în discuție a modelului voievodal românesc: Mihai Viteazul, Mircea
cel Bătrân – care nu cedează în fața icoanei morții, ci o privesc ca pe o
datorie.
- Menționarea
ideii lui Zapata: mai bine moartea în picioare decât viața în
genunchi – interpretabilă și în cheie morală.
V. Concluzie: între lup și armăsar, între tactică și
teamă – omul
- Întoarcere
la Cantemir: parabola este despre psihologia omului în fața morții și
în fața răului.
- În
lupta vieții, victoria nu e totdeauna fizică, ci morală: cine nu se lasă
învins de deznădejde, biruie.
- Cantemir
– cărturar și moralist – nu doar descrie o scenă cu animale, ci ne
avertizează că frica ne poate omorî înaintea morții.
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
Analiză dezvoltată cu stil eseistic și inserții de citate și
reflecții literare românești și universale
Înaintea icoanei morții. Despre deznădejde, luptă și
neputință în oglinda vieții
În tăcerea pădurii, armăsarul își pleacă nările spre trupul
inert al lupului. Pare o clipă de liniște, un moment de cercetare, de
curiozitate animalică. Dar ceea ce urmează este o lecție despre greșeală,
despre frică, despre moartea care nu vine întotdeauna din afară, ci din
lăuntrul nostru. Dimitrie Cantemir, în Istoria ieroglifică, nu ne
povestește doar o întâmplare cu dobitoace, ci ne lasă o sentință despre omul
în fața deznădejdii și a morții. Armăsarul, deși puternic, cade pradă unei
slăbiri mai cumplite decât o rană: icoana morții reflectată în oglinda
vieții sale îl face să-și piardă nădejdea și puterea. Iar Cantemir
rostește, cu tonul filosofului lucid și amar:
„Precum apelpisia câteodată inimile îmbărbătează, așe mai de multe ori toate
nedejdile curmă și toate puterile ca cu paloșul deodată le răteadză.”
Deznădejdea nu este doar lipsa speranței. Este o sabie
invizibilă care retează dintr-o dată toate forțele sufletului. Ceea ce pare o
greșeală a armăsarului – aceea de a mirosi un lup ce părea mort – se dovedește
a fi doar pretextul unei lecții despre fragilitatea ființei în fața groazei
presimțite, a morții imaginare care, paradoxal, apasă mai greu decât
moartea reală. Și astfel, omul (căci despre el este vorba, de fapt) este ucis
nu de colții lupului, ci de propria neputință născută din spaimă.
Emil Cioran, în felul său acut și iremediabil lucid, a
rostit: „Deznădejdea: forma negativă a entuziasmului.” Ceea ce odinioară
ne ridica și ne făcea să cutezăm, devine, în clipa fricii, exact ceea ce ne
prăbușește. Ca un duh care se întoarce împotriva stăpânului său. Iar Camus, cu
sobrietatea unui gânditor care a privit moartea în ochi, spunea că „există
un singur caz de deznădejde pură: cel al condamnatului la moarte”. Ceea ce
simte armăsarul în acele clipe este tocmai această condamnare fără drept de apel.
Nu mai luptă, ci privește icoana morții ca pe o realitate care îl
paralizează.
În cultura noastră, ideea căderii prin deznădejde a
fost profund legată de figura lui Iuda, dar și de cea a lui Petru. Ioan
Carpatinul o spune limpede: „Și Iuda și Petru au păcătuit; cel dintâi a
căzut în deznădejde, curmându-și viața, cel de-al doilea a căzut în deznădejde,
dar s-a ridicat prin speranță.” Prin urmare, nu păcatul în sine este fatal,
ci lipsa nădejdii, refuzul de a mai spera. În logica Cantemirului,
armăsarul a murit nu pentru că era slab, ci pentru că a încetat să
mai creadă că poate învinge.
Această viziune apare și la Euripide, care, într-un vers de
o tărie clasică, spune: „Deznădejdea este lașitate.” La Cantemir,
lașitatea nu este condamnată cu încrâncenare, ci este demascată în forma ei cea
mai discretă: acea cedare interioară, acea lepădare de nădejde
care se produce înaintea morții propriu-zise. Armăsarul „se slăbește din toate
mădularele” nu pentru că rana este adâncă, ci pentru că icoana morții i
s-a așezat în suflet mai repede decât moartea în trup.
Icoana morții – această imagine puternică pe care o
folosește Cantemir – nu este simplă metaforă. Este un portret lăuntric al
omului în momentul în care presimte sfârșitul. În literatura română, Apostol
Bologa din Pădurea spânzuraților este un om care, în fața sentinței,
se vede pe sine în oglinda vieții, cu tot ce a fost greșit, slab, frânt.
Spaima lui nu este doar frica morții, ci căderea morală în fața propriei
conștiințe.
Dar, dincolo de această teamă, există o forță contrară: curajul
celui care nu cedează, chiar dacă e înfrânt. „Să mori nu este nimic,
înspăimântător este să nu trăiești”, spune Victor Hugo, iar Emiliano Zapata
răsună ca un ecou eroic: „Mai bine să mori în picioare decât să trăiești în
genunchi.” Cantemir însuși, prin această fabulă, pare să ne avertizeze: moartea
nu este capătul, dar cedarea în fața ei poate fi ruina ființei.
Frica de moarte, cum spune Mark Twain, este adesea doar o
mască a fricii de viață. Armăsarul nu moare pentru că nu poate, ci pentru că nu
mai crede că poate. Este o moarte morală, înaintea celei trupești. Iar în
această lumină, fraza lui George Geafir capătă o tonalitate aproape profetică:
„Între viaţă şi moarte nu pot alege decât viaţa; pentru că de moarte oricum
nu scap.”
Finalul parabolei lui Cantemir nu este o condamnare, ci o
meditație: cine privește icoana morții fără să mai caute chipul vieții, cade.
Cărturarul moldovean, cu ironia sa subtilă și adâncă, ne arată că în fața
lupului – adică a pericolului, a răului, a morții – nu supraviețuiește
întotdeauna cel mai puternic, ci cel care nu-și pierde nădejdea. Pentru
că, în ultimă instanță, nădejdea este forma supremă a curajului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu