CALEIDOSCOP – Gânduri de ocazie
(încercări pentru volumul al treilea) – 25 mai 2025
*
Cantemir – alături de învățații
lumii.
A luat sfârșit vorbirea
de taină Brehnacea - Lup
*
„Brehnacea, acestea toate de la Lup cu bună urechea ascultând și
cu întreagă socoteală înțelegând, singură din sine, precum cuvintele Lupului
adevărate și pline de înțelepciune să fie, cunoscu. Asijderea, precum, ca un
deplin filosof, toată aporia au dezlegat și cea hirișă hotărâre Strutocamilii
au dat. Însă mai denainte sfaturile carile între Corb și între Cucunos să
făcusă știind, încă mai tare de iute adulmăcarea Lupului să mira S1): (căci
sămnul înțelepciunii ieste ca din cele
vădzute sau audzite, cele nevădzute și neaudzite a adulmăca, și viitoarele din
cele trecute a giudeca). De care lucru, siiala și tăcerea Lupului nu din
pizmă sau dintr-a inimii împietroșere, ce din dreaptă a înțelepciunii regulă a
fi pricepu S2): (că tăcerea sau
la vreme a înțeleptului grăire, multora pildă și învățătură, iară a nebunului
bolbăitură, șie ură, iară a altora scărăndăvitură ieste). De vreme ce a
Corbului inimă bătea ca Strutocamila între pasiri după dânsul, iară între
dobitoace locul cel mai de sus să ție.
Așijderea, știa că nu numai filosofiia Lupului, ce nici sfatul a
toată lumea din mintea ce apucase să-i întoarcă, cu putință nu ieste S3):
(cu inima în pizmă împietroșată, sau
după voia sa a isprăvi neputând, de năcaz să topește, sau oricând ar putea răul
a face nu să îndoiește). Acestea Brehnacea, în sine așe chitindu-le și
socotindu-le, până, mai pre urmă, socoteala întracesta chip își așădză S4):
(orice spre binele și folosul monarhii ieste, aceasta a arăta și a grăi să
cade). Iară de vor fi urechi ca acelea așeși de tot adevărului
neascultătoare și inimi nicicum folosul de obște priimitoare, păcatul în cap și
ocara în obrazul lor fie!” – Istoria ieroglifică, Dimitrie Cantemir ( 26 octombrie 1674 - 21 august 1723)
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
Vorbirea de taină
dintre Brehnacea și Lup a luat sfârșit și dispar multe nedumeriri:
de ce a preferat lupul îndelungata tăcere, corupția nu va fi zdruncinată,
cu toate grozăviile descoperite
despre Struțocămilă va
ajunge în „scaunul
vredniciei”,
scopul Adunării este deturnat, în loc să dezbată problema este invitată
să afle cum a fost rezolvată, fără drept de crâcneală „de vreme ce a
Corbului inimă bătea ca Strutocamila între pasiri după dânsul, iară între
dobitoace locul cel mai de sus să ție.” Brehnacea este surprins de felul de a vedea înainte al
Lupului, pe baza celor trecute (sentința S1) și înțelege tăcerea lui ca pe o „dreaptă a
înțelepciunii regulă”
( sentința S2), în plus, este conștient că împotriva a ceea ce a
hotărât Corbul este greu de luptat (sentința S3); totuși, „spre binele și
folosul monarhii”
se hotărăște să vorbească în Adunare.
de Grigore
Rotaru Delacamboru
>>>>>>>>>>>>>>>>>>
Citate (din literatură, filosofie și istorie) care
reflectă idei asemănătoare cu cele pentru care Brehnacea descoperă:
cauza tăcerrii de taină a Lupului, corupția face ca Adunarea să ia
aminte și nu să decidă. Filozof fiind, foarte aproape de talia
Lupului, pentru binele tuturor se hotărăște să vorbească în Adunare
despre noul aspect al problemei.
1) „Tăcerea multă la răspunderea de
treabă în locul mărturisirii să ține.” - Dimitrie Cantemir
2) „Voroava glogozită, până mai pre urmă, sau de tot în deșert,
sau în gâlceavă iese, iară tăcerea cu răbdare sau în pace, sau în biruire să
săvârșește.” -
Dimitrie Cantemir
3) „Tăcerea
este un răspuns plin de înțelepciune la multe întrebări.” – Jalaluddin Rumi
4) „De
copacul tăcerii atârnă fructul său, pacea.” –Arthur Schopenhauer
5) „Tăcerea
este una din marile arte ale conversației.” – Cicero
6) „Primul
semn al corupției moravurilor este izgonirea adevărului.” – Michel de
Mntagne
7) „Într-un
sistem corupt, totul e posibil.” – Victor
Duta.
8) „Corupţia
este ca un bulgare de zăpadă; odată ce începe să se rostogolească, tinde să
crească.” Charles
Caleb Colton.” –
9) „Fiecare
dintre noi își pune persoana și toată puterea sa sub conducerea voinței
generale.” Jean-Jacques Rousseau
10) Elie
Wiesel
„Corupţia este o altă formă de tiranie.” – Joe Biden.
11) „E nedrept să corupi legile naturii.” – Michel de Montaigne
12) „Cei cu atitudine au de
partea lor cerul si pamantul pentru a reusi.” – Marius Torok
13) „Daca nu iti place un lucru,
schimba-l, daca nu poti sa-l schimbi, schimba-ti atitudinea, nu te plange.” – Maya Angelou
14)
„Totul ne poate fi luat, mai
putin un lucru, ultima dintre libertatile umane, a alege atitudinea pe care o
adoptam in diferite circumstante.” – Viktor Emil Frankl
15) „Sunt dintre cei care au
cerut tacerii sa strige si durerii sa spere.” – Octavian Paler
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
*
Pe baza fragmentului
extras din Istoria ieroglifică, ( A luat sfârșit vorbirea de
taină Brehnacea - Lup) împreună cu citatele din diferiți autori, se
poate construi un eseu amplu, în stil eseistic-literar, cu valențe morale,
culturale și literare, comparabile atât în context românesc, cât și universal,
urmărită fiind valoarea lui Cantemir în postura de
cunoscător a mersului lumii ( dublată de aceea de filozof- poet).
>>>>>>>>>>>>>>>>
Mai jos este o propunere
de eseu amplu, eseistic-literar, cu valențe morale, culturale și literare,
pornind de la fragmentul propus din Istoria ieroglifică, susținut de
citatele incluse și subliniind valoarea lui Dimitrie Cantemir ca gânditor de
talie universală, într-o tradiție filosofico-literară ce depășește granițele
culturii române:
Tăcerea ca revelație și
corupția ca obstacol al adevărului
*
În Istoria ieroglifică,
Dimitrie Cantemir nu doar zugrăvește alegoric realitățile politice ale vremii
sale, ci pătrunde în profunzimea mecanismelor morale, ascunse sub formele
vizibile ale puterii, tăcerii și corupției. Episodul dintre Brehnacea și Lup
este unul dintre cele mai rafinate momente de revelație filosofică, în care
tăcerea nu este semn al slăbiciunii, ci al unei profunde și lucide
înțelepciuni. Brehnacea, pasăre înțeleaptă, descoperă că dincolo de aparenta
tăcere a Lupului se ascunde un spirit contemplativ și prevăzător, demn de un
adevărat filosof al cetății.
Lupul nu tace din teamă
sau nepăsare, ci pentru că „tăcerea este un răspuns plin de înțelepciune la
multe întrebări”, cum avea să spună, peste veacuri, Rumi. Ea este, la Cantemir,
o „dreaptă a înțelepciunii regulă”, o alegere care cere discernământ, forță
morală și capacitatea de a adulmeca, precum un inițiat, „cele nevăzute și
neauzite” din cele văzute și auzite. Filosoful adevărat, asemenea Lupului, nu
vorbește oricând, ci doar „la vreme”, cum o subliniază sentința S2: „tăcerea
sau la vreme a înțeleptului grăire, multora pildă și învățătură”.
Această tăcere însă nu
este pasivitate. Dimpotrivă, ea este incubatorul unei alegeri morale:
Brehnacea, inspirat de gândirea Lupului, se hotărăște să vorbească în Adunare.
Ceea ce părea inițial o abdicare de la luptă – acceptarea tăcerii și resemnarea
în fața hotărârii Corbului – devine, paradoxal, un impuls de a lua cuvântul,
„spre binele și folosul monarhii”. Cu toate că adevărul este izgonit („Primul
semn al corupției moravurilor este izgonirea adevărului” – Montaigne),
Brehnacea înțelege că demnitatea nu stă în victorie, ci în mărturisirea lucidă,
chiar în zadar.
Adunarea, în loc să
dezbată, este chemată să aprobe o hotărâre deja luată, iar în această stare de
corupție latentă și frică mascată, vorbirea devine formă fără fond. Cantemir
surprinde, cu o luciditate tragică, realitatea deturnării unui ideal colectiv:
Struțocămila, simbol al compromisului și deformării valorilor, va ajunge în
„scaunul vredniciei”, cu sprijinul necondiționat al Corbului. Adevărul este
sugrumat în numele unei false ordini, iar Adunarea este invitată nu să judece,
ci să consimtă.
Și totuși, Brehnacea
rostește. În această rostire se regăsește marele salt moral: cel care tace cu
discernământ, dar vorbește la vreme, nu este un simplu supus, ci un model. El
este acela care, precum spunea Viktor Frankl, își păstrează ultima libertate umană:
„a alege atitudinea pe care o adoptăm în diferite circumstanțe”. Brehnacea nu
mai vrea doar să înțeleagă – vrea să facă vizibilă înțelepciunea Lupului, chiar
cu prețul înfrângerii.
Corupția, în această
narațiune alegorică, nu este doar un abuz punctual, ci un sistem în care
adevărul este împins spre margine și decizia devine formalitate. „Într-un
sistem corupt, totul e posibil” – nota Victor Duță. Cantemir știe că în fața
unei asemenea deformări a spiritului cetății, singura salvare este în
atitudinea morală a individului – un gânditor, un filosof, un om cu vocație de
adevăr, asemenea Lupului sau, în cele din urmă, Brehnacei.
În tăcerea Lupului se
simte acea formă de forță interioară pe care Schopenhauer o numea „copacul
tăcerii” din care atârnă „fructul păcii”. Iar în cuvântarea Brehnacei, rod al
meditației și al răbdării, regăsim învățătura cea mai adâncă a literaturii de idei:
că rostirea nu înseamnă zgomot, ci mărturie; că tăcerea poate fi începutul unei
revoluții lăuntrice, chiar și când lumea o respinge.
Prin această construcție
alegorică, Cantemir nu este doar cronicarul unui conflict politic, ci se așază,
prin profunzimea sa, alături de înțelepții lumii. El gândește în cheia lui
Montaigne, simte tragic ca Paler, reflectă ca Cicero și îndrăznește ca Rousseau.
Tăcerea Lupului este, în esență, expresia unui raționament al maturității
morale: nu tot ce este strigat este adevăr și nu tot ce e tăcut e lașitate.
Brehnacea, asemenea
tuturor celor care au cerut „tăcerii să strige și durerii să spere” (Octavian
Paler), se hotărăște să vorbească – nu pentru că va fi ascultat, ci pentru că
tăcerea, în momentele de cumpănă, poate însemna complicitate.
Cantemir – filozof, poet,
conducător, martor și vizionar – este unul dintre cei rari care au înțeles
mersul lumii nu doar prin rațiune, ci și prin conștiință. Iar în lumea noastră,
în care corupția îmbracă forme tot mai subtile, tăcerea și vorbirea trebuie să
redevină gesturi de judecată și nu de fugă.
>>>>>>>>>>>>>>>>
O variantă a eseului
*
Un eseu amplu, în stil
eseistic-literar, cu subcapitole tematice, care pornește de la fragmentul
dintre Brehnacea și Lup din Istoria ieroglifică de Dimitrie Cantemir și
integrează reflecții morale, culturale și literare din literatura română și
universală. Titlul, structura și conținutul sunt gândite pentru a scoate în
evidență valoarea lui Cantemir ca vizionar, filosof și poet al înțelepciunii tăcute,
cu valențe perene.
Dimitrie Cantemir –
înțeleptul care a știut să tacă
1. Tăcerea care grăiește
– Lecția Lupului
Vorbirea de taină dintre
Brehnacea și Lup din Istoria ieroglifică nu este un simplu episod
alegoric. Este o lecție de discernământ. Tăcerea Lupului, departe de a fi un
semn al slăbiciunii sau al fricii, este înțeleasă de Brehnacea drept „dreaptă a
înțelepciunii regulă”. Filosoful adevărat, sugerează Cantemir, nu vorbește în
van, ci alege tăcerea ca pe un mijloc de protecție a adevărului de urechi surde
și de spirite corupte.
Această tăcere se
regăsește în reflecțiile lui Schopenhauer – „De copacul tăcerii atârnă fructul
său, pacea” – și ale lui Rumi – „Tăcerea este un răspuns plin de înțelepciune
la multe întrebări”. Lupul nu e un laș; este un cunoscător al momentului potrivit.
Iar Brehnacea, deși mai vorbăreț, simte adâncimea tăcerii Lupului și învață din
ea.
2. Corbul și Strutocămila
– O alegorie a corupției sistemice
Cantemir zugrăvește în
figura Corbului o autoritate înclinată spre părtinire și interes propriu, iar
în Strutocămilă o caricatură a puterii nedemne. Hotărârile sunt deja luate în
spatele ușilor închise, iar Adunarea este convocată doar pentru a aproba ceea
ce s-a decis, nu pentru a delibera. „Primul semn al corupției moravurilor este
izgonirea adevărului”, scria Montaigne. Iar Brehnacea simte acest adevăr:
oricât de bine ar vorbi, în fața unei minți „cu inima în pizmă împietroșată” nu
va avea sorți de izbândă.
Tăcerea Lupului devine
astfel o formă de protest înțelept. Într-un sistem corupt, cum spune Victor
Duta, „totul e posibil”. De aceea, vocea rațiunii nu este binevenită. Adunarea
nu mai este un for al dreptății, ci o mașinărie de validat abuzul. Și totuși...
3. Alegerea lui Brehnacea
– A vorbi pentru binele monarhiei
... Brehnacea hotărăște
să vorbească. Nu din ambiție personală, ci „pentru binele și folosul
monarhiei”. În ciuda riscului, în ciuda faptului că „urechile” s-ar putea
dovedi „neascultătoare”, el alege să nu rămână complice prin tăcere. Este un
gest de responsabilitate morală, nu de naivitate. Asemenea idei găsim și la
Viktor Frankl: „Totul ne poate fi luat, mai puțin un lucru – ultima dintre
libertățile umane – a alege atitudinea pe care o adoptăm în fața
circumstanțelor.”
Atitudinea lui Brehnacea
devine gest de curaj și de demnitate – „cei cu atitudine au de partea lor cerul
și pământul pentru a reuși” (Marius Torok). El nu speră să învingă neapărat,
dar refuză să fie tăcut într-un moment când adevărul trebuie mărturisit,
indiferent de rezultat.
4. Cantemir – filosoful
care vede dincolo de prezent
Fragmentul analizat face
parte dintr-o construcție alegorică vastă și subtilă, în care Cantemir se
dovedește a fi nu doar un moralist, ci și un vizionar. El a înțeles mecanismele
politice și sufletești care guvernează istoria: corupția, manipularea, neputința
celor buni de a convinge masele amorțite. Dar în același timp, a păstrat vie
credința în rostul cuvântului rostit cu înțelepciune.
Brehnacea este alter
ego-ul autorului: înzestrat cu darul raționării, al observației și al vorbirii
cumpătate. Într-o lume în care, cum spunea Octavian Paler, „am cerut tăcerii să
strige”, Cantemir găsește acel echilibru rar: când să taci și când să vorbești,
când să aștepți și când să dai mărturie.
5. De la Cantemir la noi
– actualitatea unei conștiințe lucide
S-ar putea spune că
vorbirea de taină dintre Brehnacea și Lup este un text scris pentru vremuri de
demult. Și totuși, el este tulburător de actual. Tăcerea adevăraților înțelepți
în fața scandalurilor publice, neputința vocilor lucide de a schimba direcția
unui sistem corupt, manipularea opiniei publice – toate acestea sunt trăite
astăzi, sub alte forme, dar cu aceleași rădăcini.
Cantemir este alături de
învățații lumii tocmai pentru că a știut să transforme suferința lucidității în
reflecție durabilă. El a înțeles că nu orice vorbire e utilă și nu orice tăcere
e vinovată. Prin Brehnacea și Lup, ne invită la o dublă înțelepciune: a
contempla și a decide, a înțelege și a avea curaj.
În loc de încheiere – O
lecție pentru cei ce mai pot asculta
„Orice spre binele și
folosul monarhii ieste, aceasta a arăta și a grăi să cade” – scria Cantemir
prin vocea Brehnacei. Dacă în locul monarhiei am pune „societate”, „cetate” sau
„omenire”, cuvintele sale rămân valabile. Tăcerea nu este întotdeauna un răspuns
slab. Dar uneori, pentru a nu muri adevărul, este nevoie ca cineva să
rostească. Cu mintea limpede. Cu inima curată. Și cu conștiința neînfrântă.
Corupția – o tăcere
vinovată a istoriei
Corupția, în toate
epocile omenirii, a fost și rămâne o tăcere vinovată în țesătura istoriei, o
eclipsă a conștiinței colective și o boală a structurilor menite să slujească
binele comun. Ea nu se arată întotdeauna prin fapte zgomotoase, ci mai adesea
prin complicități discrete, prin simularea adevărului și tăcerea interesată a
celor care ar putea vorbi. În „Istoria ieroglifică”, Dimitrie Cantemir
descifrează cu o clarviziune aproape profetică mecanismele acestei pervertiri a
rostului public: lupul tace nu pentru că nu ar ști, ci pentru că știe prea
bine; iar Brehnacea, filozof între păsări, înțelege că nu orice adunare este
loc de dezbatere, ci uneori doar scenă pentru confirmarea unui rău deja
înscăunat.
Această înțelepciune
amară depășește epoca fanariotă și se prelinge până în vremurile noastre. De la
Roma antică la democrațiile moderne, corupția se arată în aceeași haină: sub
chipul puterii care nu mai slujește cetatea, ci se slujește pe sine. Michel de
Montaigne nota că „primul semn al corupției este izgonirea adevărului”, iar
Jean-Jacques Rousseau încredința ideea că fără voință generală asumată, orice
formă de guvernare poate aluneca în impostură.
Cantemir nu este doar
cronicarul unui timp bolnav, ci un vizionar al bolii politice perene: trădarea
binelui obștesc în favoarea interesului personal sau de grup. Din tăcerea
Lupului se naște o întrebare: când și cum poate vorbirea să repare o nedreptate
deja așezată? Poate doar atunci când înțeleptul, ca Brehnacea, rupe tăcerea
pentru a apăra nu o opinie, ci un adevăr; nu o tabără, ci o ordine dreaptă a
lumii.
Astfel, fenomenul
corupției, departe de a fi doar o abatere etică, este o criză ontologică a
lumii omului. Iar Dimitrie Cantemir, prin viziunea sa alegorică, ne
avertizează: o societate care tace în fața nedreptății, fie din teamă, fie din
oboseală, ajunge să-și merite propria decădere.
>>>>>>>>>>>>>>>>
Concluzie: Corupția –
eternul costum de gală al puterii
În toate epocile,
corupția n-a fost o abatere, ci o artă. N-a fost un accident, ci o metodă. O
știință rafinată a celor puternici de a-și înșira neputințele pe post de
virtuți și de a transforma tăcerea celorlalți într-un vot de încredere. De la
împărați și voievozi până la democrații cu mii de urne și zero rușine, corupția
a purtat aceleași măști: loialitate, onoare, strategie – ba chiar „interes
național”.
Dimitrie Cantemir, în
„Istoria ieroglifică”, n-a scris doar o fabulă cu fiare, ci un tratat amar
despre zoologia morală a puterii. Lupul tace, dar nu din înțelepciune, ci din
complicitate. Vulturul domnește, dar nu prin merit, ci prin intrigă. Brehnacea îndrăznește
să vorbească, dar doar când răul e deja prea mare pentru a mai fi ignorat. Iar
corupția – acel abur greu care învăluie orice tron, orice scaun de judecată și
orice pupitru de conducere – nu e un accident politic, ci o vocație istorică.
Să nu ne amăgim:
vremurile s-au schimbat, metodele s-au rafinat, dar moravurile au rămas la fel
de putrede. Astăzi nu mai mituiești cu galbeni, ci cu funcții, tăceri
convenabile și diplome onorifice. Nu mai furi visteria, furi încrederea. Nu mai
trădezi țara, trădezi sensul cuvintelor. Și poate cel mai grav: nu mai ucizi
oamenii, le ucizi speranța – ceea ce e infinit mai durabil.
Cantemir ne avertizează,
cu o luciditate care doare: o societate care își acceptă corupția ca pe o
fatalitate merită să fie condusă de hiene cu pălărie. Iar dacă tăcerea Lupului
devine lege, nu ne mai rămâne decât să ne rugăm ca, din când în când, câte o
Brehnacea să aibă curajul să strige ceea ce toți știu, dar nimeni nu rostește:
că adevărul nu are stăpân, dar minciuna are mereu o funcție și un salariu.
>>>>>>>>>>>
O listă bibliografică
care susține eseul anterior, conținând lucrări și autori menționați sau
implicați în reflecțiile formulate. Am inclus atât sursele primare, cât și
câteva lucrări critice și filosofice relevante:
Bibliografie
- Cantemir, Dimitrie. Istoria
ieroglifică. Ediție critică de Dan Slușanschi, București: Editura
Minerva, 1977.
- Schopenhauer, Arthur. Aforisme
asupra înțelepciunii în viață. Traducere de Ion Ghemeș, București:
Humanitas, 1994.
- Rumi, Jalal ad-Din. Tăcerea este
limbajul lui Dumnezeu. (Selecție de poeme), București: Herald, 2008.
- Montaigne, Michel de. Eseuri.
Vol. I–III, traducere de Irina Mavrodin, București: Humanitas, 2007.
- Frankl, Viktor E. Omul în căutarea
sensului vieții. Traducere de Suzana Holan, București: Editura Meteor
Press, 2012.
- Paler, Octavian. Despre tăcere și
alte tăceri. București: Editura Polirom, 2007.
- Torok, Marius. Demnitatea în
vremuri tulburi. Cluj-Napoca: Eikon, 2021.
- Noica, Constantin. Sentimentul
românesc al ființei. București: Humanitas, 1996.
- Dumitrescu, Mircea. Arta
compunerii în literatura morală românească. București: Editura
Didactică și Pedagogică, 1985.
- Negoițescu, Nicolae. Istoria
literaturii române. București: Humanitas, 1991.
- Ciopraga, Constantin. De la Mihail
Kogălniceanu la Eugen Lovinescu. Iași: Junimea, 1985.
- Papahagi, Marian. Lectura critică.
Cluj-Napoca: Dacia, 1982.
>>>>>>>>>>>>>>>>
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu