În sfârșit, în
discuția de taină cu Brehnacea Lupul începe a vorbi
*
În discuția de taină cu Brehnacea Lupul începe a vorbi,
nu oricum, numai în sentințe.
*
„ Lupul răspunsă: „Bine stii, cinstite priietine (că degetul arătătoriu cumplită otrava
clătește a ochiului privitoriu) (și supt unghea degetului mai vrăjmaș toapsăc
decât supt dintele viperii stă). Așijderea nu ieste pofta aceluia carile
cu dreaptă socoteală să slujește, ca lumea, cu degetul arătându-l, să dzică:
«Iată, acesta așe au dzis, așe au făcut». Că macar că într-acea dată oarece
spre adaogerea cinstei și spre slava numelui a să aduce s-ar părea (care lucru
mai mult decât altele pre muritori farmăcă), dară cu bună samă și adese s-au
vădzut că aceleași guri cântă cântecul îndrăpt, și ce ieri lăuda, astădzi în
hulă iau și în batgiocură. De care lucru propozitul socotelii au fost ca
într-atâta adunare de nevoie adevărul a nu arăta, iară de bunăvoie numai singur
eu a-l ști, sau cătră altul iarăși adevărului iubitoriu a-l obști (că între
doaă chipuri pururea doaă socotele asupra unui lucru au, dară în doaă monarhii,
în carea nenumărate chipuri, voi și socotele să află, cu cât mai vârtos
deosăbite plăceri vor avea? Unde cineva cu sfatul plăcut și iscusit nu mai
mulți priimitori decât lepădători și nu mai puțini apărători decât
împotrivitori va afla), Și așe urmadză ca (din cuvântul adevărat nu mai puțini
nepriietini decât priietini cineva singur cu gura sa să-și agonisască ).".” – Istoria
ieroglifică, Dimitrie Cantemir ( 26
octombrie 1674 - 21 august 1723)
Așezăm sentințele în ordinea în care cărturarul
le-a folosit:
S(1): „degetul arătătoriu cumplită otrava clătește a ochiului privitoriu”
S(2): „supt unghea degetului mai vrăjmaș toapsăc decât supt dintele viperii stă”
S(3): „nu ieste pofta
aceluia carile cu dreaptă socoteală să slujește, ca lumea, cu degetul
arătându-l, să dzică: «Iată, acesta așe au dzis, așe au făcut»”
S(4): „cu bună samă și
adese s-au vădzut că aceleași guri cântă cântecul îndrăpt, și ce ieri lăuda,
astădzi în hulă iau și în batgiocură”
S(5): „între doaă chipuri
pururea doaă socotele asupra unui lucru au, dară în doaă monarhii, în carea
nenumărate chipuri, voi și socotele să află, cu cât mai vârtos deosăbite
plăceri vor avea?”
S(6): „Unde cineva cu
sfatul plăcut și iscusit nu mai mulți priimitori decât lepădători și nu mai
puțini apărători decât împotrivitori va afla”
S(7): „din cuvântul
adevărat nu mai puțini nepriietini decât priietini cineva singur cu gura sa
să-și agonisască”
>>>>>>>>>>>>>>>
Citate din literatură și filozofie care
reflectă idei similare cu cele exprimate în cele șapte sentenții cuprinse în
acest grupaj, despre: a
arăta cu degetul, laudă, hulă, batjocură, sfatul
plăcut, cuvântul adevărat. \
1) „ Oamenii mici se simt
mari doar când arată spre alţii cu degetul..” – Irina Binder
2) „Cine arată cu 1 deget spre
alţii arată cu 3 degete spre el. Întinde acum mâna în faţa ta şi arată cu
degetul aşa cum ai face-o în mod natural. Observă cum degetul tău mic, inelarul
şi degetul mijlociu au tendinţa să se îndrepte spre tine cu cât arăţi cu degetul
mai ferm în afara ta. Nu deţii adevărul suprem, ci doar o firimitură din el.
Fiecare om are o piesă din puzzle aşa că încearcă să înţelegi fiecare piesă a
fiecărui om dacă vrei să ai şansa de a descoperi vreodată adevărul suprem..” – Pera Novacovici
3) „Curăţă-ţi degetul înainte să arăţi cu
el spre petele mele.” – Benjamin Franklin
4) „La sfârşitul fiecărei agonii, stă un observator
care arată cu degetul.” –Virginia Woolf
5) „Nu te grăbi să acuzi sau să lauzi pe nimeni.” - Publilius Syrus
6) „Singura cale
de a scăpa de efectul coruptibil al laudelor este să continui să lucrezi.” – Albert Einstein
7)
„E
mai bine să meriţi laude şi să nu le primeşti decât să le primeşti fără să le
meriţi. ” – Mark Twain
8)
„Fiecare
pasăre cu pana ei se laudă.” - proverb
9) „Orice păcat şi orice hulă se va ierta
oamenilor, dar hula împotriva Duhului nu se va ierta.” - Sfânta Evanghelie după Matei
10)
„Mai
bună hula din satul tău, decât lauda din satul străin.” - proverb
11) „Batjocura este adesea sărăcie a spiritului.” - Jean de La Bruyère
12) „Bătaia de joc este o obrăznicie faţă de
buna-cuviinţă.” - Aristotel
13) „Îşi bate joc de cicatrici doar cel care nu a avut nicio rană.” – Wiliam Shakespeare
14) „Dacă
poți distinge sfaturile bune de cele rele, atunci nu mai ai nevoie de sfaturi. ” – Edward
A Murphy
15) „24682. Ironia îşi
păstrează forţa până când încearcă să se transforme în băşcălie. ” – Grigore Rotaru Delacamboru
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
Este nu doar posibil, ci chiar foarte potrivit să construim
un eseu amplu, în stil eseistic-literar, pe baza celor șapte sentințe
extrase din Istoria ieroglifică și a citatelor reflective adiacente.
Acest grupaj trimite la o constelație tematică profundă: condamnarea
judecății grăbite, duplicității sociale, laudei de suprafață, pericolului de a
spune adevărul într-o lume instabilă, pluralismului de opinii și fragilității
adevărului în fața opiniei publice.
Dimitrie Cantemir exprimă, prin vocea Lupului, o gândire
lucidă, aproape cinică, despre natura umană și socială – iar acest lucru poate
fi valorificat într-un eseu care leagă ideile vechi de realități și reflecții
moderne.
Titlu propus:
„Cuvântul care sapă adânc. Despre degetul arătător,
laudele înșelătoare și riscul adevărului”
Posibil plan al eseului:
I. Degetul arătător și puterea distructivă a semnalării
publice (S1–S3)
- Interpretare
a sentințelor:
- S(1)
și S(2) surprind gestul indicării ca pe o formă otrăvitoare de control
social.
- S(3)
aduce în discuție modestia celui cu „dreaptă socoteală”, care nu dorește
să fie arătat cu degetul, nici spre laudă, nici spre blam.
- Citate
asociate:
- Irina
Binder, Benjamin Franklin, Pera Novacovici – despre pericolul judecății
facile.
- Reflecție
culturală:
- În
tradiția românească, a arăta cu degetul este gestul acuzator prin
excelență. Proverbul „să nu arăți cu degetul că-ți cade unghiile” ar
putea completa acest tablou.
- Parabolele
biblice și pilda adulterinei din Evanghelie întăresc pericolul unei
judecăți grăbite.
II. Lauda, hula și versatilitatea opiniei publice (S4)
- Comentariu
pe baza S(4):
- Omul
de ieri lăudat, azi poate fi batjocorit – o constatare universală și
atemporală.
- Citate
asociate:
- Mark
Twain, Einstein, Sf. Evanghelie după Matei, Shakespeare, La Bruyère.
- Reflecție
culturală:
- Mentalitatea
românească este adesea oscilantă, iar trecerea de la slavă la batjocură e
rapidă. Apare proverbul: „Te ridică în slăvi până te pun la pământ.”
- Cultura
mioritică nu cultivă neapărat consecvența, ci mai degrabă supraviețuirea
prin adaptare – ceea ce face slava instabilă.
III. Pluralismul periculos al opiniilor și conflictul
adevărurilor (S5–S6)
- Analiză:
- S(5):
cu cât mai multe voințe și păreri, cu atât mai deosebite plăceri – o
observație despre imposibilitatea unui consens.
- S(6):
chiar și sfatul bun va avea opozanți.
- Citate
asociate:
- Murphy
(„dacă poți distinge sfaturile bune…”), Rotaru Delacamboru („ironia…
bășcălia”), Aristotel.
- Comentariu
cultural:
- În
democrațiile slabe, sfatul înțelept e confundat cu lingușirea sau cu
bășcălia. În România, sfatul e deseori suspectat de interese ascunse.
- Personalitățile
ca Eminescu, Iorga, sau Cioran s-au lovit de reticența maselor în fața
unei idei contrare curentului.
IV. Cuvântul adevărat ca izvor de vrăjmășie (S7)
- Analiză:
- A
spune adevărul atrage nu doar prietenii, ci și dușmani – o realitate
amară.
- Citate
asociate:
- Franklin,
Murphy, Biblia, Woolf, Cantemir însuși.
- Reflecție
culturală:
- Poetul
martir (Radu Gyr), înțeleptul marginalizat (Blaga în exilul interior) și
filozoful tăcut (Noica) sunt figuri ale celui care „cu gura sa își
agonisește nepriietini”.
- În
cultura română, adevărul e rar un capital – e mai degrabă un pericol.
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
Scutul adevărului, degetul osândei și tăcerea înțeleaptă. Un comentariu
eseistic la sentințele lui Cantemir
Într-o lume în care limba este armă, iar vorba – uneori
sabie, alteori otravă – Dimitrie Cantemir a știut să înfășoare adevărul în
hlamida înțelepciunii tăcute. În Istoria ieroglifică, sub chipul
Lupului, cărturarul moldovean rostește nu doar replici, ci sentințe, nu simple
opinii, ci observații distilate în flacăra lucidității. Setul celor șapte
sentințe rostite „în taină” se constituie într-o artă poetică a prudenței,
într-o morală de supraviețuire a celui vrednic în lume strâmbă.
Prima dintre ele, S(1): „degetul arătătoriu cumplită otrava
clătește a ochiului privitoriu”, alături de S(2): „supt unghea degetului mai
vrăjmaș toapsăc decât supt dintele viperii stă”, deschide seria sub forma unui
avertisment metaforic. A arăta cu degetul nu este o simplă acțiune, ci un act
de otravă morală, care tulbură ochiul, provoacă dezbinare și aduce în lume
boala osândei gratuite. Se poate citi în aceste expresii o rudă îndepărtată a
gândurilor moderne: Irina Binder observă că „oamenii mici se simt mari doar
când arată spre alții cu degetul”, iar Franklin recomandă: „Curăţă-ţi degetul
înainte să arăţi cu el spre petele mele.” Cantemir merge mai departe: nu doar
că a arăta e primejdios, dar chiar și locul de unde pornește gestul este infam
– „sub unghie” pândește răul.
Sentința S(3): „nu ieste pofta aceluia carile cu dreaptă
socoteală să slujește, ca lumea, cu degetul arătându-l, să dzică: «Iată, acesta
așe au dzis, așe au făcut»”, arată că cel vrednic nu caută confirmarea publică,
nici aplauzele. Înțeleptul slujește fără să dorească să fie slăvit. Adevărul
este o slujbă, nu un spectacol. În această idee răsună ecouri din Einstein –
„singura cale de a scăpa de efectul coruptibil al laudelor este să continui să
lucrezi” – și Mark Twain – „e mai bine să meriţi laude şi să nu le primeşti,
decât să le primeşti fără să le meriţi.”
Dar oamenii nu sunt consecvenți. S(4) subliniază tocmai
acest fapt: „aceleași guri cântă cântecul îndrăpt, și ce ieri lăuda, astădzi în
hulă iau și în batgiocură”. Este o observație atât de fină a instabilității
opiniei publice încât pare scrisă pentru vremuri moderne, cu algoritmi și
like-uri. Proverbul „mai bună hula din satul tău, decât lauda din satul străin”
ne amintește că cel lăudat azi va fi cel osândit mâine, după cum și Cantemir
avertizează că gloria e doar o vrajă trecătoare.
S(5): „între doaă chipuri pururea doaă socotele asupra unui
lucru au, dară în doaă monarhii [...] cu cât mai vârtos deosăbite plăceri vor
avea?” vorbește despre imposibilitatea consensului într-o lume plurală. Într-o
democrație, în orice formă de organizare complexă, unitatea este o iluzie. Pera
Novacovici spunea că „nu deții adevărul suprem, ci doar o firimitură din el.”
Cantemir știe că fiecare are alt chip, alt gust, altă judecată. De aici rezultă
o lecție durabilă: nu impune adevărul, ci trăiește-l cu discreție.
ceastă discreție este tema S(6): „Unde cineva cu sfatul
plăcut și iscusit nu mai mulți priimitori decât lepădători și nu mai puțini
apărători decât împotrivitori va afla”. Nimic nu este mai riscant decât un sfat
bun. Sfaturile trezesc invidie, contrazic vanitatea celuilalt, și rareori sunt
primite ca dar. De aceea Murphy, cu sarcasmul său, afirma: „Dacă poți distinge
sfaturile bune de cele rele, atunci nu mai ai nevoie de sfaturi.” Iar Aristotel
și La Bruyère ar fi zâmbit în acord cu Cantemir: batjocura e sora sărăciei
spirituale, iar ironia devine batjocură doar când e prost întrebuințată (cf.
Grigore Rotaru Delacamboru).
În fine, sentința S(7) este poate cea mai amară: „din
cuvântul adevărat nu mai puțini nepriietini decât priietini cineva singur cu
gura sa să-și agonisască”. A spune adevărul nu e o virtute recompensată, ci un
act de curaj cu riscuri reale. Cei care au spus adevărul – martirii, profeții,
poeții disidenți – au fost adesea izgoniți, batjocoriți, uciși. De aceea
Cantemir nu predică tăcerea lașă, ci tăcerea aleasă, înțeleaptă. „Numai singur
eu a-l ști” este, în contextul unei lumi neînțelepte, o formă superioară de
fidelitate față de adevăr.
Astfel, cele șapte sentințe ale Lupului conturează o etică a
vorbirii și o strategie a rostirii. Nu cine tace fuge de luptă, ci cel care
vorbește fără socoteală cade mai iute. Într-o lume care schimbă lauda cu
batjocura și sfatul cu osânda, înțeleptul cântărește fiecare cuvânt, ca pe o
spadă ce poate tăia în toate părțile.
Așadar, Cantemir ne învață nu doar să rostim adevărul, ci
mai ales cum, când și dacă să-l rostim. Iar degetul
osândei, cel ce „cumplită otravă clătește”, trebuie mereu retras, până nu
apucăm să ne otrăvim singuri, în timp ce îl îndreptăm spre alții.
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
Concluzie
Prin aceste șapte sentințe rostit‑tăinuite ale Lupului,
Dimitrie Cantemir desenează o hartă morală a supraviețuirii sufletului vrednic
în mijlocul unei lumi strâmbe, ipocrite, schimbătoare. Nu e vorba aici de o
simplă înțelepciune practică, ci de o formă subtilă de etică a demnității și tăcerii
rostite. El nu cere tăcere din lașitate, ci tăcere din noblețe, o tăcere ca
formă de protejare a adevărului de corupția urechilor care nu mai știu să-l
audă.
Fiecare sentință este o cheie care descuie o învățătură
profundă: despre primejdia osândirii pripite, despre deșertăciunea căutării de
glorie, despre nestatornicia părerii publice, despre vanitatea sfatului necerut
și, mai presus de toate, despre pericolul de a spune adevărul într-o lume ce
preferă învelișul poleit al minciunii. Adevărul, în lectura cantemiriană, nu
este un bun de piață, ci o comoară ce se dă doar aceluia care o poate purta
fără să o batjocorească.
Într-o epocă în care cuvintele sunt aruncate cu ușurință,
iar opiniile sunt afișate ca arme, Cantemir propune o atitudine inversă:
tăcerea cumpătată, judecata înaintea rostirii, slujirea discretă în locul
glorificării de sine. Această etică e cu atât mai valoroasă cu cât ea nu își
cere răsplata în lume, ci în adâncul conștiinței.
Astfel, cititorul contemporan descoperă în aceste maxime nu
doar ecouri ale unei gândiri clasice, ci avertismente cât se poate de actuale.
Lupul lui Cantemir devine astfel simbolul omului care, deși poate vorbi, alege
să tacă; deși poate înfrunta, alege să rabde; și deși poate osândi, alege să
judece cu măsură.
Într-un veac al strigării fără rost și al judecății pripite,
Cantemir ne învață nu să tăcem orbește, ci să rostim cu greutate, cu echilibru,
cu răspundere. Adevărul, ca și sabia, nu trebuie scos din teacă decât atunci
când este absolut necesar – iar chiar și atunci, el nu trebuie lovit, ci
arătat, asemenea unei lumini pe care nu toți o pot suferi. Aceasta este lecția
veacurilor și semnul unei înțelepciuni care nu piere.
Concluzie: Tăcerea care rostește și cuvântul care apără (
variantă)
Prin cele șapte sentințe strecurate în Istoria
ieroglifică, Dimitrie Cantemir construiește o artă a rostirii cumpătate, o
veritabilă morală a discernământului întru cuvânt. Nu doar conținutul
adevărului contează, ci și momentul în care îl rostești, tonul cu care îl
învălui și riscurile pe care le asumi odată cu el. Cuvântul, dacă nu este
însoțit de înțelepciune, devine unealtă de pieire. Tăcerea, dacă nu e rodul
unei socoteli morale, devine fugă vinovată. Dar între aceste două extreme,
Cantemir ne invită să cultivăm o virtute rară: rostirea cumpănită, măsura gândului,
discernământul rostirii.
Adevărul, în viziunea cantemiriană, nu este nici apanajul
retoricii, nici trofeu al celor puternici, ci o lumină care trebuie purtată cu
grijă, ca să nu orbească și nici să nu aprindă focuri în zadar. Să spui
adevărul nu e totuna cu a fi înțelept; a ști când să-l spui și cum, aceasta
este adevărata încercare a vrednicului.
Prin ironia fină, metafora profundă și observația socială
pătrunzătoare, Cantemir așază vorbirea sub semnul răspunderii morale. Într-o
lume în care cuvintele sunt adesea monedă de schimb, insultă sau afiș, el ne
îndeamnă să redăm cuvântului noblețea inițială: să-l folosim nu pentru a
judeca, ci pentru a înțelege; nu pentru a străluci, ci pentru a lumina discret;
nu pentru a stăpâni, ci pentru a sluji adevărul, în tăcere sau în rostire, după
cum o cere clipa.
>>>>>>>>>>>>>>>>
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu