CALEIDOSCOP – Gânduri de ocazie
(încercări pentru volumul al treilea) – 4 mai 2025
Cantemir – alături de învățații
lumii.
Vulpea
ironizează pe Lup ( lauda exagerată)
*
Terminând cele două povestioare cu
tâlc (a Dulăului și a Armăsarului), Vulpea rostește către adunare mai
multe sentințe care „cu învăluiri și cu aceste sule de bumbac, pre
Lup împunsă.”
„Ca acestea și altele mult mai mari și mai minunate înțelepciuni,
o, fraților, Lupul în capul său poartă, carile adevărate izvoară de știință și
senine de multă cunoștință sint (că nici nebunul coarne, nici înțeleptul aripi
are, de pre carile de înțelept sau de nebun să să cunoască, ce pre amândoi
cuvântul și lucrul veri așe să fie, veri ase îi arată. Că amintrilea mulți
înțelepciunea cuvântului îndestul au, iară de lucrul ei prea lipsiți sint; și
împotrivă, mulți de pompa și frumusețea cuvântului sint depărtați, iară faptele
îi arată precum cu înțelepciune a fi încorunați)..”– Istoria
ieroglifică, Dimitrie Cantemir (26 octombrie 1674 – 21 august 1723).
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
În limbaj contemporan:
Fragmentul din Istoria
ieroglifică este un exemplu desăvârșit de ironie subtilă și critică
mascată, în care Vulpea, sub aparența unui elogiu, îl ironizează pe Lup.
Traducerea în limbaj contemporan trebuie să păstreze această dublă valență: pe
de o parte, aparenta admirație, pe de alta, aluzia mușcătoare. Iată o adaptare
fidelă sensului și tonului:
Adaptare în limbaj contemporan:
După ce isprăvi cele două povestiri
cu tâlc – una despre Dulău și alta despre Armăsar – Vulpea se adresă adunării,
aruncând mai multe vorbe cu subînțeles, în care, învelind totul în metafore și
cuvinte alese, îl ținti pe Lup.
„Asemenea povești și altele încă și
mai mari, și mai uimitoare dovezi de înțelepciune, fraților, poartă Lupul în
mintea lui. O minte care pare izvor curat de știință și oglindă limpede a
cunoașterii. Căci, la urma urmei, nici nebunul n-are coarne și nici înțeleptul
aripi, ca să-i deosebești după înfățișare. Pe amândoi îi recunoști după ce spun
și ce fac. Altfel, mulți știu să vorbească înțelept, dar nu-s în stare să
trăiască la fel. Iar alții, care n-au darul cuvântului, dovedesc prin fapte că
ar merita să poarte cununa înțelepciunii.”
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
🔍 Sensul ironic al
pasajului
La prima vedere, Vulpea pare că îl laudă pe Lup, spunând că
„poartă în cap izvoare de știință și seninătate de cunoștință”. Dar tonul,
formulările ambigue și trimiterile indirecte dezvăluie o ironie fină. Când
spune, de pildă, că „nici nebunul coarne, nici înțeleptul aripi are”, Vulpea
sugerează că Lupul nu poate fi recunoscut ca înțelept decât după fapte –
iar faptele lui nu-l arată nicidecum vrednic de laude.
Vulpea folosește metafore și expresii sofisticate („sule de
bumbac”) tocmai pentru a înveli săgețile ironice într-un discurs aparent
admirativ. În realitate, ea îl critică subtil pe Lup pentru ipocrizia lui: vorbește
mult și frumos, dar trăiește prost și neînțelept.
🕰️ Contextul
moral-istoric din Istoria ieroglifică
Istoria ieroglifică este o alegorie politică scrisă
de Dimitrie Cantemir între 1703 și 1705, în timpul unei crize de succesiune la
tronul Moldovei. Animalele din carte (Lupul, Vulpea, Corbul, Leul etc.) sunt
personaje-simbol care reprezintă figuri politice reale din vremea sa.
Lupul este un simbol al tiranului viclean și crud (îl
reprezintă, în plan real, pe Constantin Duca, domnitorul care îl detronase pe
Cantemir).
Vulpea este personajul înțelept, ironic, un alter ego al autorului –
adesea ea este cea care desface minciuna învelită în aparențe și dezvăluie
ipocrizia și corupția puterii.
În acest pasaj, Vulpea demască falsa înțelepciune a celor
care vorbesc frumos, dar trăiesc fără rost, sugerând că adevărata
înțelepciune nu stă în vorbire meșteșugită, ci în coerența dintre cuvânt și
faptă.
💡 Morală implicită
Înțelepciunea nu se măsoară după cât de bine vorbești, ci
după cât de adevărat trăiești.
Cine își înfășoară prostia în cuvinte frumoase, tot prost rămâne, dar mai
periculos.
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
Citate (din literatură, filosofie și istorie) care reflectă idei
asemănătoare cu sentința cantemiriană despre: înțelepciune și darul
vorbirii, înțelepciune și fapta aleasă, cuvintele frumoase pot
acoperi prostia, lauda care critică - discurs aparent admirativ =
bășcălie, tăcere și cununa înțelepciunii .
1) „Omul naiv crede orice cuvânt, dar omul înțelept își chibzuiește pașii.”
– Biblia, Proverbe 14:15
2) „Viclenia este un fel de slăbiciune a minții, pe când adevărata
înțelepciune n-are nevoie de șiretlicuri.” – Michel de Montaigne
3) „Inima vicleană întâi din minciuna
cuvântului, apoi din vicleșugul lucrului să vădește.” – Dimitrie Cantemir
4) „Cuvintele false nu sunt doar rele, ele
infecteaza sufletul cu rautate.” - Platon
5) „Cel mai viclean este acela care te face să crezi că este
fără viclenie.”
– Machiavelli, Principele
6) „Tăcerea prea adâncă sau din pizmă iese, sau
din neștiință.” - Dimitrie Cantemir
7) „Dacă dovedeşti un lucru prin faptă orice
cuvânt este de prisos.” – Esop
8) „Mai bine să mori în picioare decât să
trăieşti în genunchi.” – Emiliano
Zapata
9) „Oamenii se folosesc de cuvinte doar pentru a-si ascunde
gandurile.” – Voltaire
10) „Cuvintele frumoase fără fapte bune sunt ca florile fără miros.” Al
Ghazali
11) „Cuvintele sunt cu
adevarat mijlocul de comunicare cel mai putin eficient, ele sunt cele mai
expuse la intrepretari gresite si cel mai adesea prost intelese.” – Neale
Donald Walsch
12) „Cuvintele sunt
precum frunzele. Acolo unde ele abunda, arareori mai gasesti si roade
imprejur.” Alexander Pope
13) „Tentaţia noastră de a bagateliza orice prin băşcălie, prin zeflemea, nu
e singura care ni-l face străin pe Don Quijote, împiedicându-ne să ajungem la
ce este dincolo de partea amuzantă a aventurilor lui.” – Octavian Paler
14) „În momentele noastre cele mai întunecate
trebuie să ne concentrăm pentru a vedea lumina.” – Aristotel
15) „Toată filosofiia fizicească asupra trupului
firesc și în știința lucrurilor ființăști să sprijinește.” – Dimitrie Cantemir
16) „Tot ceea ce produce trecerea de la nefiinţă la fiinţă e creaţie.” – Platon
17) „Înţelepciunea ne opreşte să
judecăm după simple aparenţe, să credem tot ce auzim, să facem tot ce putem, să
spunem tot ce ştim şi să cheltuim tot ce avem.” Axel
Oxenstierna
18)
„25753. De oriunde ar veni lauda
exagerată, peste valoarea
obiectivului lăudat, ascunde o doză
ascunsă de viclenie.” – Grigore
Rotaru Delacamboru
>>>>>>>>>>>>>>>>
Se poate construi un eseu amplu,
în stil eseistic-literar, valorificând exemplar fragmentul din Istoria
ieroglifică, în special sentința vulpii, alături de citatele și
reflecțiile selectate, pentru a pune în lumină intenția profundă și subtil
ironică a lui Dimitrie Cantemir. Un astfel de eseu ar permite o analiză
culturală și morală nu doar a textului în sine, ci și a contextului său
istoric, a stilului alegoric, a mecanismelor ironiei și satirei, dar și a
actualității mesajului cantemirian în raport cu discursul public, cu
înțelepciunea mimată și cu falsa autoritate.
Propunere de titlu:
„Vorbele și faptele. Chipul
înțeleptului și masca ipocritului în gândirea lui Dimitrie Cantemir”
Structură posibilă a eseului:
1. Introducere:
- Prezentarea lui Dimitrie Cantemir ca figură
enciclopedică și creator al unei forme românești de satire alegorice.
- Contextul în care a fost scrisă Istoria
ieroglifică – lupta pentru putere, viclenia politică, degradarea
valorilor autentice.
- Scopul eseului: interpretarea fragmentului rostit
de Vulpe ca un avertisment moral și cultural valabil și astăzi.
2. Ironia mascatei înțelepciuni
– Vulpea ca voce a lucidității
- Analiza limbajului alegoric: Vulpea folosește
metafore alese pentru a acoperi mușcătura ironiei („sule de bumbac”).
- Tactica: lauda prefăcută – un artificiu prin care
critica devine mai tăioasă.
- Ideea centrală: nu cuvintele fac înțelepciunea, ci
potrivirea între vorbă și faptă. Cum e demascat Lupul: „împuns cu sule de
bumbac”.
3. De la Cantemir la Paler –
cultura bășcăliei și ipocrizia discursului
- Compararea mesajului lui Cantemir cu reflecția lui
Octavian Paler despre tentația bășcăliei.
- Cultura românească între ironie și sarcasm – cum
masca ironică devine uneori protecție, alteori armă.
- Reflecția asupra laudei care ascunde disprețul –
când vorba frumoasă e sabie învelită în catifea.
4. Vorba goală și fapta lipsă –
o lecție mereu actuală
- Interpretarea morală a sentinței: „nici nebunul
coarne, nici înțeleptul aripi are”.
- Alăturarea de citate relevante (Platon, Ghazali,
Esop, Pope): cuvintele fără fapte, ca frunza fără rod.
- Actualizarea mesajului în contextul discursului
contemporan: superficialitatea, simularea competenței, cultura
aparențelor.
5. Înțelepciunea tăcută și
înțeleptul adevărat
- Tăcerea ca semn al înțelepciunii autentice
(Cantemir: „Tăcerea prea adâncă...”).
- Disocierea între cuvântul frumos și viața urâtă.
- Înțeleptul adevărat nu se proclamă – se arată în
tăcere și faptă.
6. Concluzie: Cantemir,
cărturar al discernământului moral
- Cantemir nu doar povestește: judecă, disecă,
demască.
- Lecția transmisă de Vulpe este și astăzi valabilă:
nu te lăsa înșelat de vorbe meșteșugite, căci între coarnele minciunii
poate zace o prostie strălucitoare.
- Într-o lume a aparențelor, cuvintele frumoase
trebuie privite cu suspiciunea celui care caută faptele – pentru că doar
fapta încununează omul.
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
Titlu: Vorba vicleană și fapta
goală. O lecție de înțelepciune din Istoria ieroglifică
În mijlocul istorisirilor cu tâlc
din Istoria ieroglifică, Vulpea rostește o sentință memorabilă, în care,
cu o subtilitate remarcabilă, împletește ironia și adevărul într-o formă
deghizată în laudă. Este un moment în care Dimitrie Cantemir, prin vocea
Vulpii, atinge una dintre marile teme ale literaturii morale: distincția dintre
vorbirea înțeleaptă și trăirea înțeleaptă.
Sub aparența unui elogiu adresat
Lupului – întruchipare a tiranului viclean și fățarnic – Vulpea afirmă: „mulți
înțelepciunea cuvântului îndestul au, iară de lucrul ei prea lipsiți sint; și
împotrivă, mulți de pompa și frumusețea cuvântului sint depărtați, iară faptele
îi arată precum cu înțelepciune a fi încorunați.” Aparent, o observație neutră,
chiar admirativă. În realitate, este o înțepătură fină, o „sulă de bumbac”,
care, departe de a mângâia, înțeapă. Este o formă de bășcălie mascată în limbaj
nobil, prin care Cantemir demască ipocrizia celor care știu să vorbească frumos
despre virtute, dar o trădează prin faptele lor.
Această tensiune între cuvânt și
faptă e una veche, dar permanentă. O regăsim în Pildele biblice: „Omul naiv
crede orice cuvânt, dar omul înțelept își chibzuiește pașii” (Proverbe 14:15).
Cuvântul, oricât de meșteșugit, nu este dovada înțelepciunii. Dimpotrivă,
vorbirea prea împodobită poate ascunde golul moral: „Cuvintele sunt precum
frunzele. Acolo unde ele abunda, arareori mai găsești și roade împrejur.”
(Alexander Pope)
Cantemir nu ironizează doar
prostia mascată în fast retoric, ci și obiceiul nefast al oamenilor politici de
a folosi vorba pentru a disimula fapta. În Lupul pe care-l ironizează Vulpea se
ghicește figura unui domnitor care vorbea frumos despre rânduială, dar acționa
cu brutalitate și lăcomie. „Cel mai viclean este acela care te face să crezi că
este fără viclenie”, avea să spună Machiavelli. Cantemir știa acest lucru din
proprie experiență, și-l transcrie în această fabulă alegorică.
În cultura românească, bășcălia a
fost adesea un mod de apărare, o armă a celor slabi, dar înțelepți, împotriva
puterii abuzive. Octavian Paler observă cu tristețe: „Tentaţia noastră de a
bagateliza orice prin băşcălie [...] ne împiedică să ajungem la ce este dincolo
de partea amuzantă”. În cazul lui Cantemir, bășcălia este luciditate morală. E
o formă de a spune adevărul acolo unde adevărul gol ar fi fost periculos.
Vulpea nu este doar un personaj
ironic, ci și o voce morală. Ea rostește una dintre cele mai rafinate definiții
ale înțelepciunii: coerența între cuvânt și faptă. Învățătura ei e dureros de
actuală: „Cuvintele frumoase fără fapte bune sunt ca florile fără miros.” (Al
Ghazali) Într-o lume în care retorica ia locul adevărului, iar fațada devine
conținut, Cantemir avertizează: înțelepciunea nu are aripi vizibile și nici
prostia coarne. Doar fapta le poate deosebi.
De aceea, adevărații înțelepți pot
trece neobservați. Tăcuți, modești, fără înflorituri retorice. „Tăcerea prea
adâncă sau din pizmă iese, sau din neștiință”, avertizează el în alt loc, dar
și tăcerea poate fi înțeleaptă când fapta vorbește de la sine: „Dacă dovedeşti
un lucru prin faptă, orice cuvânt este de prisos.” (Esop)
Fragmentul analizat devine astfel
o lecție nu doar literară, ci și de viață. Ne învață să nu ne lăsăm seduși de
vorba frumoasă și să nu ne grăbim cu judecata. Să căutăm roadele acolo unde
pomul tace. Și să ne ferim de laudele exagerate, căci – cum spune Grigore
Rotaru Delacamboru – „peste valoarea obiectivului lăudat, ascunde o doză
ascunsă de viclenie.”
Cantemir este, în acest sens, nu
doar un cărturar printre învățații lumii, ci și un moralist rafinat, care știe
că adevărul, ca să dăinuie, trebuie uneori învelit în „sule de bumbac”. Pentru
că, într-o lume condusă de Lupi, adevărul spus direct poate fi fatal. Dar
adevărul spus cu viclenie poate trece mai departe. Și astfel, înțelepciunea
supraviețuiește.
Adevărata înțelepciune, ne
amintește Cantemir, e aceea care nu doar vorbește, ci trăiește. Iar cel care o
are cu adevărat, nu se grăbește să o arate, ci o lasă să rodească.
>>>>>>>>>>>>>>>>>>><<<<<<<<<<<<<<<<<<>>>>>>>>>>>>>>>>>>><<<<<<<<<<<<<<
Titlu: Deprinderea și firea.
Despre om și obicei în viziunea lui Cantemir
Dintre toate cele ce pot înveli un
suflet, nimic nu e mai perfid decât obiceiul prost. Așa ne învață Dimitrie
Cantemir în Istoria ieroglifică, când arată că nu vrăjmașul din afară e
cel mai de temut, ci deprinderea lăuntrică, crescută din slăbiciune și
întreținută cu voie bună. „Aceia ce deprinderea o țin de fire, zic că nici o
fiară nu-i mai sălbatică decât omul deprins cu răul.” În această sentință
scurtă și grea se adună întreaga ironie a unei lumi care confundă obișnuința cu
natura și viciul cu destinul.
Cantemir atinge aici un adevăr
dur: că răul nu vine ca trăsnetul, ci ca ploaia mocnită, încet, prin repetiție.
Ce e azi scuzabil, mâine e normal; iar poimâine devine lege. Așa se naște omul
deprins cu răul: nu dintr-o decizie bruscă, ci dintr-o serie de îngăduințe, de
autoînșelări și justificări cuminți. Fapta proastă devine obișnuință, iar
obișnuința devine a doua fire. Ceea ce odinioară stârnea rușinea ajunge să
stârnească doar ridicări din umeri.
Ironia lui Cantemir este fină și
amară. Nu acuză, ci arată. Nu strigă, ci sugerează. Lasă animalul să vorbească,
iar omul să se recunoască în el. În Vulpe, în Lup, în Corb – nu vedem doar
personaje, ci tipologii morale, viciate de deprinderi rele, mascate în
instincte. Astfel, bestiarul devine oglindă: „fiara” nu e un altceva, ci chiar
omul care s-a obișnuit cu răul până ce i-a devenit natural.
Această viziune este profund
morală, dar și subtil politică. Căci deprinderile rele nu se opresc la individ.
Ele se propagă, se ridică la rang de obicei național, de rânduială socială.
Cantemir trăiește într-o lume în care minciuna e firească, lingușirea e mijloc
de promovare, iar trădarea – strategie politică. Nu acuză pe nimeni direct, dar
toți sunt cuprinși. Istoria lui nu este doar alegorică, ci diagnostică.
Obiceiul prost are o putere mai
mare decât tirania: pentru că nu vine cu biciul, ci cu zâmbetul. Este „dulcele
otrăvitor” al sufletului. Omul deprins cu răul nu mai caută binele, nu pentru
că îl urăște, ci pentru că a uitat cum arată. Aici se află tragedia: nu în
păcatul comis, ci în normalitatea lui. „Aşa s-a făcut”, zic oamenii. Și așa
rămâne.
Cultura română a simțit această
capcană a deprinderii. De la cronici la Caragiale, de la Creangă la Cioran,
găsim o constantă: ironia amară față de obiceiurile rele luate drept lege. „Să
te ferească Dumnezeu de omul care s-a învățat să trăiască prost, că nu mai
poate altfel”, spune un proverb. Iar Cantemir ar fi zâmbit amar: nu doar că nu
poate, dar nici nu mai vrea.
În această lumină, deprinderea
devine nu doar un act repetat, ci o formă de uitare morală. O pierdere de
memorie etică. Omul nu mai ține minte că era altfel. Iar societatea nu-i mai
cere să fie altfel. De aici, concluzia cumplită: „nici o fiară nu-i mai sălbatică
decât omul deprins cu răul.” Fiara poate fi înfrânată. Omul, mai greu. Căci
fiara n-are minte. Dar omul și-o folosește ca să-și justifice viciul.
Cantemir ne lasă, așadar, nu o
morală simplă, ci o meditație adâncă: să nu ne învățăm cu răul. Să nu-l lăsăm
să treacă drept obicei. Să nu credem că dacă ceva se face de mult timp, e și
bun. Și mai ales, să nu confundăm deprinderea cu firea. Căci din această
confuzie se nasc cele mai mari rătăciri ale istoriei și cele mai cumplite
ființe ale lumii: oamenii deprinși cu răul și mândri de asta.
>>>>>>>>>>>>>
Notă: Această postare conține material < de
amestec > = original , citate, ajutor
AI. Textul va suferi moidificări uriașe, nu numi în sensul că va fi
personalizat, chiar frazele originale vor căpăta suplețe. Le fel,
pentru postăruile asemănătoare în conținut. AICI, acest blog,
este locul de păstrare până când ciornele vor deveni text limpede.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu