CALEIDOSCOP – Gânduri de ocazie
(încercări pentru volumul al treilea) – 18 mai 2025
*
Cantemir – alături de învățații
lumii.
Al doilea răspuns al Lupului către Brehnacea; discuția de taină ( a treia parte)
*
„Sunt grei bătrânii de pornit, / Dar de-i pornești,
sunt grei de-oprit” – Goșbuc
....................
„Din pământ dacă-aş ieşi,
Aur nu mi-ar trebui,
Nice aur nici argint,
Numai suflet drept şi
sfânt. ” – dintr-o
colindă
.................
În această parte ( a
treia) a răspunsului către Brehnacea descoperim că, dumnealui,
Lupul poate îmbogăți cele ce are de zis cu multe imagini ale frumuseții fără ca
puterea gândului să piardă din adâncime. În cumpănă cu tăcerea de până la
întâlnirea de taină, Lupul lasă izvorul vorbelor ( socotite) să curgă
năvalnic sub formă de cântec de plăcere și plecăciune.
Lupul consideră că adevărul
nu doar că este ascuns, dar și protejat în mod intenționat de un sistem de
falsități convenabile; într-o societate dominată de manipulare, adevărul
este perceput ca o amenințare și adesea reprimat; în asemenea codiții a
rosti adevărul în public este riscant.
*
„ De care lucru la cei cu socoteală (mai cu
suferire și mai cu cuvinire ieste în munți holmuroși, codri umbroși, în stânci
pietroase, peșteri întunecoase, între păreți zugrăviți și zidiuri cu iederă
acoperiți cuvinte a face decât între oamenii carii cuvântul adevărului a audzi
nu le place). Căci între locurile pomenite, cineva glasul de ș-ar slobodzi, în
urma glasului văile, codrii, munții, păreții, zidiurile aceiași dzisă ar
poftori, și de n-ar adaoge, încailea, nici ar scădea ceva voroavii cuvioase.
Care lucru la urechile după plăcere a audzi deprinse, împotrivă cade, că de
răspund, răspund cu urgie, iară de tac, tac de pizmă și de mânie. Dară de vreme
ce în singurătatea oamenilor și în tovărășiia științelor acii numai amândoi ne
aflăm, ori până unde proastă știința mea s-ar întinde, cu bună nedejde și fără
nici o primejdie a alerga și orice înodat s-ar părea, a dezlega nu mă voi sii (că
de nepriietinul înțelept ieste de lăudat, cu cât mai vârtos și priietin și
înțeleptul va fi mai de ascultat și de îmbrățășat). ” – Istoria ieroglifică, Dimitrie Cantemir ( 26 octombrie 1674 - 21 august 1723)
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
Citate (din literatură, filosofie și istorie) care reflectă
idei asemănătoare cu cele pentru care Lupul oferă către Brehnacea al doilea
răspuns ( a treia parte a răspunsului ). despre: ideea că adevărul
este ignorat sau acoperit de zgomotul intereselor meschine și este evidențiată
reacția ostilă pe care o au oamenii atunci când sunt confruntați cu un adevăr
neplăcut,despre filozofi, felul cum cercetează filozofia,
vorba filozofului mai presus de părerea sentenții și despre ascultare.
1) „În combaterea erorii
şi a minciunii ai nevoie de 4 calităţi şi anume: curajul de a
spune adevărul, înţelepciunea de a-l recunoaşte, arta de a şti
să spui adevărul şi judecata de a alege omul potrivit
căruia să-i spui adevărul.” – Bertolt Breht
2)„Într-o vreme a
înșelătoriei universale, a spune adevărul este un act revoluționar.” – George
Orwell
3)„ În momentele noastre cele
mai întunecate, nu avem nevoie de sfaturi. Ceea ce avem cu
adevărat nevoie este cuiva, care să se așeze
în umbra noastră, care să recunoască durerea noastră fără a încerca să o
repare. În aceste momente, tăcerea și înțelegerea vorbesc mai
puternic decât cuvintele, oferind o forță tăcută, care ne
amintește că nu suntem singuri. Nu căutăm soluții, ci conexiune.”
– Ernest Hemingway
4) „Acolo unde toată lumea
gândește la fel, nimeni nu mai gândește prea mult.” – Walter Lippmann
Adevărul poate fi estompat de conformism și de
zgomotul unei mulțimi care repetă idei prefabricate fără a le analiza critic.
5) „Când cineva îți spune
adevărul, te enervezi? Mai rău pentru tine. E mai bine să te obișnuiești cu
realitatea.” – Fiodor Dostoievski
Dostoievski
6) „Ceea ce este drept nu
este întotdeauna popular, iar ceea ce este popular nu este întotdeauna drept.”
– Albert Einstein
7) „ Când dezbaterea este pierdută,
calomnia devine unealta ratatului. ” - Socrate
8) „Într-o lume complet
pe dos, dacă nu eşti atent adevărul poate fi un moment
al minciunii.” - Guy Debord
9 ) „Dacă urli te aud toţi.
Dacă şopteşti te aude doar cine e aproape de tine. Dacă stai în linişte te aude
doar cine te iubeşte. ” – Mahatma Gandhi
10 „Nu doar cei care fac răul
sunt vinovați, ci și cei care îl acceptă fără împotrivire.”
– Albert Einstein
11) „Un singur act de
ascultare e mai mult decat mii de predici.” Dietrich Bonhoeffer
12) „Cel ce nu se
împotrivește răului îl susține.”
– Leonardo da Vinci
13) „Lumea ar fi mai fericita
daca oamenii ar fi la fel de capabili sa taca pe cat sunt de capabili sa
vorbeasca.” Baruch Spinoza
14) „ Învață sa
asculți și vei profita chiar și de pe urma celor care vorbesc de rău.” Plutarh
15) „Nu da niciodată sfaturi
când eşti într-o mulţime. ” – proverb arab
16) „Este nevoie de un om
grozav pentru a fi un bun ascultător.” – Calvin Coolidge
17) „Undeva știm că
fără tăcere cuvintele își pierd sensul, că fără a asculta vorbirea nu se mai
vindecă, că fără distanță apropierea nu poate vindeca.” – Henri Nouwen.
18) „Înțelepciunea este
recompensa pe care o primești pentru o viață întreagă de ascultare, când ai fi
preferat să vorbești.” – Mark Twain
19) „29103.Fiecare participant al unei mulțimi
înfierbântate își cosideră gândurile așa de valoroase, încât simte că trebuie
să vorbească urgent.” –
Grigore Rotaru Delacamboru
>>>>>>>>>>>>>>>
Pe baza fragmentului
extras din Istoria ieroglifică, ( a doua parte a răspunsului către
Brehnace din partea Lupului – partea a trei) și anexa ce conține citate, se
poate construi un eseu amplu, în stil eseistic-literar, cu valențe morale,
culturale și literare, comparabile atât în context românesc, cât și universal?
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
Da, pe baza fragmentului din Istoria ieroglifică de
Dimitrie Cantemir și a anexei cu citate literare, filosofice și istorice, se
poate construi un eseu amplu, eseistic-literar, cu valențe morale, culturale și
literare, integrabil atât în contextul românesc, cât și în cel universal.
Fragmentul lui Cantemir, profund și alegoric, oferă o
reflecție asupra naturii adevărului și a raportului dintre înțelepciune,
singurătate și tăcere — teme perene în cultura filosofică și literară a lumii.
El poate fi privit ca o meditație despre libertatea gândirii într-o lume
ostilă, în care adevărul este perceput ca o provocare și nu ca o lumină
necesară. Citatele alese, venind din epoci și culturi diferite, arată
caracterul universal al acestor idei: de la Brecht și Orwell, la Plutarh și
Spinoza, până la Hemingway, Dostoievski și Einstein.
Într-un astfel de eseu, ai putea organiza discursul în patru
secțiuni majore:
1. Adevărul ca risc: între tăcere și revoluție
Pornind de la Cantemir: adevărul nu doar că este ascuns, ci
se cuvine rostit cu grijă și în locuri ferite de ură și neînțelegere. Este ceea
ce susține și Orwell: „A spune adevărul este un act revoluționar”. Aici se
poate face o paralelă între „munții holmuroși” ai Lupului și spațiile
interioare ale gânditorilor care știu că nu orice ureche este pregătită să audă
ceea ce doare.
2. Urechea surdă a mulțimii și solitudinea filozofului
Cantemir opune societatea gălăgioasă și refractară
singurătății în care adevărul se poate rosti liber. Gânditorul nu caută
audiență, ci un tovarăș de taină – un Brehnace care „ascultă cu cuviință”.
Această idee e susținută de Lippmann, Spinoza și Nouwen, care indică pericolul
conformismului și superioritatea tăcerii gânditoare.
3. Ascultarea ca act filosofic
„Un singur act de ascultare e mai mult decât mii de predici”
– spune Bonhoeffer, iar Cantemir susține că adevărul se spune „în tovărășiia
științelor”. Se poate discuta aici despre tăcerea binevoitoare și ascultarea
activă ca forme superioare ale comunicării. Gândul Lupului nu e o strigare, ci
un izvor „slobozit” în prezența celui ce merită. Aici, citatele din Twain,
Plutarh și Coolidge pot susține valoarea tăcerii și a discernământului.
4. Cuvântul și primejdia: când adevărul e disprețuit
Fragmentul cantemirian avertizează că, în public, adevărul
poate fi întâmpinat cu „pizmă și mânie”. Aceasta e în consonanță cu
Dostoievski, Debord, Einstein, dar și cu filosofia clasică: Socrate este
prototipul gânditorului care moare pentru că a spus ce trebuia. Lupul preferă
vorba în doi decât strigarea în mulțime, o idee în linie cu proverbul arab: „Nu
da niciodată sfaturi când eşti într-o mulţime”.
Titlu posibil pentru eseu:
„Adevărul în codrii umbrelor. Despre tăcere, ascultare și
curajul de a gândi”
Concluzie:
Eseul poate sublinia ideea că înțelepciunea nu strigă, ci
șoptește; că adevărul, deși universal, este fragil într-o lume care preferă
iluziile; și că filozofii, precum Lupul cantemirian, nu caută audiență, ci pe
cel ce merită cuvântul. O construcție literar-meditativă de acest tip ar arăta
că Dimitrie Cantemir poate fi, pe bună dreptate, așezat „alături de învățații
lumii”.
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
Desigur! Vom construi împreună un eseu amplu, în stil
eseistic-literar, pe secțiuni, pornind de la fragmentul din Istoria
ieroglifică de Dimitrie Cantemir (răspunsul al doilea al Lupului – partea a
treia) și valorificând citatele alese de dumneavoastră. Eseul va avea valențe morale,
culturale și literare, reflectând ideea adevărului incomod, a filozofului
singuratic, a tăcerii grăitoare și a receptării dificile a cuvântului sincer,
într-un context comparabil românesc și universal.
Titlu provizoriu:
„În tăcerea codrilor, cuvântul adevărului răsună”
(Despre rostirea adevărului, ascultare și înțelepciune în gândirea lui
Cantemir și a lumii)
I. Prolog: Tăcerea care ascultă, cuvântul care arde
În miezul unei lumi în care cuvântul este tot mai mult un
vehicul al aparenței și tot mai puțin o punte către înțelesuri, Istoria
ieroglifică a lui Dimitrie Cantemir rămâne un testament al gândirii
profunde și al curajului de a rosti ceea ce nu place urechii obișnuite. Al
doilea răspuns al Lupului către Brehnacea — mai cu seamă partea a treia — este
o adevărată ars poetica a filozofului izolat, care alege să vorbească doar în
singurătate, acolo unde nu e nevoie de polemică, ci doar de ecou.
„De care lucru la cei cu socoteală (…) mai cu cuvinire ieste
în munți holmuroși, codri umbroși (…) decât între oamenii carii cuvântul
adevărului a audzi nu le place”, scrie Cantemir, oferindu-ne imaginea
contrastului dureros între ecoul neutru al naturii și ostilitatea omului față
de adevăr.
II. Adevărul – un pericol pentru lumea ordonată de
minciuni comode
Cantemir, asemenea gânditorilor moderni, înțelege că
adevărul nu este doar o chestiune de logică sau morală, ci o forță distructivă
într-o societate înșurubată în propriile-i iluzii. A spune adevărul este
„răspuns cu urgie” sau întâmpinat cu „pizmă și mânie”. George Orwell avea să
exprime același lucru peste două secole: „Într-o vreme a înșelătoriei
universale, a spune adevărul este un act revoluționar”.
În acest context, adevărul nu este ignorat din neputință, ci
acoperit din interes: „protejat intenționat de un sistem de falsități
convenabile”, cum just observați în introducerea dumneavoastră. Dostoievski
întreabă retoric și amar: „Când cineva îți spune adevărul, te enervezi? Mai rău
pentru tine.” În aceeași linie, Lupul cantemirian înțelege că între oameni
adevărul nu se primește cu recunoștință, ci cu resentiment.
III. Filosoful între ecou și singurătate: despre rostirea
în tihnă
Fragmentul cantemirian valorifică imaginea filozofului ca
figură retrasă, care nu predică în agora, ci rostește în munte, nu din teamă,
ci din respect pentru adevăr. „În singurătatea oamenilor și în tovărășiia
științelor” — iată cadrul ideal pentru cuvântul înțelept. Aici regăsim imaginea
filozofului antic, dar și a celui modern: tăcut, retras, rostit doar când
ascultătorul merită.
Așa cum scria Dietrich Bonhoeffer: „Un singur act de
ascultare e mai mult decât mii de predici”, iar Plutarh învăța: „Învață
să asculți și vei profita chiar și de pe urma celor care vorbesc de rău”.
Lupul se încredințează vorbirii nu oricui, ci unui „prieten înțelept”. Așadar,
ascultarea este condiția prealabilă a rostirii adevărului, o lecție rar
întâlnită în vremuri în care toți vor să vorbească, dar puțini sunt gata să
audă.
IV. Ascultarea ca formă de curaj și înțelepciune
Cantemir nu idealizează cuvântul în sine, ci îl leagă de
contextul în care este rostit. Înțelepciunea stă nu în vorbire, ci în rostire
bine cântărită. De aceea, tăcerea, ascultarea și distanța devin, paradoxal,
forme superioare ale comunicării.
Henri Nouwen nota: „Undeva știm că fără tăcere cuvintele
își pierd sensul (…) fără distanță apropierea nu poate vindeca”. Adevărul
nu ține de zgomotul social, ci de acea „tovărășie a științelor” de care
vorbește Lupul. Iar Spinoza adaugă: „Lumea ar fi mai fericită dacă oamenii
ar fi la fel de capabili să tacă pe cât sunt de capabili să vorbească.” A
tăcea nu e pasivitate, ci refuz al vulgarității, al strigătului steril din
mulțimi. Când vorbești doar pentru cine te aude cu adevărat, cuvântul devine
aur.
V. Într-o lume răsturnată: despre pericolul
conformismului și singurătatea înțeleptului
Cantemir înțelege și avertizează: adevărul nu e doar
ignorat, ci se cere suprimat. Walter Lippmann sintetizează această realitate
amară: „Acolo unde toată lumea gândește la fel, nimeni nu mai gândește prea
mult.” De aceea, filozoful nu se impune mulțimii, ci caută locuri „cu
cuvinire”: păduri, peșteri, ziduri acoperite cu iederă — spații ale gândirii și
tăcerii.
Lupul devine astfel emblema înțeleptului care refuză
strigătul și calomnia (precum avertiza Socrate: „Când dezbaterea e pierdută,
calomnia devine unealta ratatului”), în favoarea unei rostiri lente,
discrete, dedicate celor pregătiți să audă. Nu oricine merită adevărul; iar
uneori, nici măcar mulțimea nu-l cere, ci îl disprețuiește.
VI. Epilog: Cuvântul ca jertfă și dar
Dimitrie Cantemir, în personajul Lupului, nu doar că denunță
minciuna lumii, ci oferă o cale: rostirea cumpănită, în tăcerea aleasă, pentru
cel ce ascultă. E un gest de jertfă, dar și de noblețe. A spune adevărul
înseamnă, în cele din urmă, a-ți risca liniștea, poate chiar viața. Cum bine
sintetizează Brecht: „În combaterea minciunii ai nevoie de curaj,
înțelepciune, artă și judecată” — calități toate ale Lupului.
Într-o lume în care „fiecare participant al unei mulțimi
înfierbântate își consideră gândurile așa de valoroase, încât simte că trebuie
să vorbească urgent” (Grigore Rotaru Delacamboru), adevăratul filozof, asemenea
lui Cantemir, rămâne cel care alege să vorbească rar, dar adânc — și doar
atunci când tăcerea a pregătit sufletul celuilalt.
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
Desigur. Iată o concluzie amplă, de atenționare, în
spiritul grav și profund al întregului eseu, care încheie rotund reflecțiile
despre rostirea adevărului, tăcere, ascultare și primejdia unei lumi ce
respinge cuvântul sincer:
Concluzie: Despre păcatul surzeniei și datoria rostirii
Ceea ce ne spune Dimitrie Cantemir prin gura Lupului nu este
doar o constatare amară a marginalizării adevărului, ci o avertizare care
străbate veacurile: atunci când o societate se învață să nu mai asculte decât
ceea ce îi convine, ea își sapă groapa nu doar morală, ci și istorică. Tăcerea
înțeleptului nu este lașitate, dar nici mântuire pentru ceilalți. Când cel
vrednic ajunge să vorbească doar munților și pereților, atunci oamenii au ajuns
mai surzi decât piatra și mai neprietenoși decât fiara.
Suntem, tot mai des, înconjurați de un zumzet fără sens, de
o polifonie a neadevărurilor, unde adevărul, chiar rostit, este acoperit de
râsete, aplauze prefăcute sau, mai grav, de tăcerea disprețuitoare a celor ce
refuză să gândească. Adevărul nu doare doar pentru că e greu de suportat, ci și
pentru că rupe pânza ipocriziei cu care ne-am acoperit fețele și sufletele. El
cere curaj — atât celui ce-l rostește, cât și celui ce-l ascultă.
A avertizat și Goya, cu dramatismul său grav: „Somnul
rațiunii naște monștri.” Dar somnul ascultării naște tiranii. Oamenii care
nu vor să audă adevărul ajung să se închine minciunii. Și în curând, minciuna
devine lege, iar adevărul – infracțiune. Ce nu se poate spune în cetate, ajunge
să se spună în pădure. Ce nu se poate învăța de la dascăli, se va învăța de la
pietre.
Așadar, nu e suficient să existe înțelepți; trebuie să
existe și urechi care-i ascultă. Nu e de ajuns ca adevărul să fie spus; el
trebuie și dorit, căutat, iubit. Altfel, vom ajunge – asemenea celor descriși
de Cantemir – să ne bucurăm mai mult de tăcerea pădurii decât de vorba
semenilor. Și să fim vrednici doar de codri, nu de cetate.
Este, deci, o dublă datorie: a celor înțelepți de a nu tăcea
definitiv și a celor mulți de a nu surzi iremediabil. Pentru că, acolo unde
înțeleptul tace și omul de rând nu mai vrea să audă, rămâne doar urletul – și
întunericul.
>>>>>>>>>>>>>>>>
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu