CALEIDOSCOP – Gânduri de ocazie
(încercări pentru volumul al treilea) – 14 mai 2025
Cantemir – alături de învățații
lumii.
Brehnacea îi răspunde
Lupului imediat ce acesta a început să vorbească
*
În discuția de taină cu Brehnacea Lupul începe a vorbi, nu
oricum, numai în sentințe.
Brehnacea
îi răspunde Lupului imediat ce acesta a început să vorbească. Să ținem
cont că în
joc este soarta
Struțocămilei care ar fi propusă a ocupa scun domnesc. Așa cum răspunde
Brehancea în acest moment acoperă sapții întinse despre: soarta
cuvântului în fața mulțimii,
„folosul
de obște”, laudă îndreptată către filozofi, „bunul
cârmuitoriu”, ...
*
„Brehnacea răspunsă: „Adevărat, o, priietine,
că coaptă și deplin ieste socoteala ta (căci nime așe de fericit în lume să să
ție, a căruia, precum și lucrul, și cuvântul tuturor va plăcea să să
socotească, că soarele și ceriul senin călătorilor, ploile sămănătorilor, vara
plântătorilor, toamna culegătorilor și iarna de-a gata mâncătorilor place, pre
carile soarele, totdeodată tuturor neputând a le pricini, de la toți acește nu
poate a scăpa a nu să vinui); și macară de lauda gurilor multe înțelepții ca albinele
de fum fug, însă (când pentru făcut
folosul de obște cineva să fericește, cuvioasă și frumoasă ieste lauda) (că
cu mintea și sfatul unuia, a multora viață a să păzi și din viitoarele
primejdii a să feri ispita din toate dzilele arătătoare și mărturisitoare ne
ieste). Precum cu bună chivernisala unui navarh, din nesățioase droburile mării
multe suflete la limanul lineștii scapă (căci acela, bun cărmuitoriu a fi să dzice și ieste carile din linește
furtunele socotește și din furtună lineștea agonisește). A căruia dulce
voroavă în liman și vrednică laudă pre uscat și cădzută mulțămită de la ficiori
pentru părinți, de la părinți pentru feciori, prin toate casele și adunările,
nu otravă, mă crede numelui, ce tare antifarmac tuturor hulelor ieste.” – Istoria ieroglifică, Dimitrie Cantemir ( 26 octombrie 1674 - 21 august 1723)
Având la bază textul din Istoria ieroglifică (în întregime
alcătuit din sentințe) este posibil de construit un puternic eseu amplu, în
stil eseistic-literar,cu adăugare de interpretări literare ori culturale în
context universal și românesc care să
pună în valoare intenția cărturarului moldovean?
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
rnind de la acest pasaj din Istoria ieroglifică de
Dimitrie Cantemir. Fragmentul propus este dens în idei filosofice, metafore
politice și reflecții morale – un adevărat discurs sapiențial. Îți pot propune
mai jos o schiță de structură și direcții de dezvoltare pentru un asemenea
eseu, care să pună în valoare intenția cărturarului moldovean și să o amplifice
prin analogii culturale și interpretări literare:
Titlu sugestiv (la alegere):
- „Cuvântul
și cârmuirea. Despre soarta înțelepciunii în fața mulțimii”
- „Lauda
bunului cârmuitoriu. Despre înțelepciune și obște în gândirea lui
Cantemir”
- „Furtuna
și limanul. Sentințele lui Cantemir și datoria conducătorului”
I. Introducere: Locul lui Cantemir în cultura universală
- Dimitrie
Cantemir – cărturar enciclopedic, om de stat, filozof și artist, care
merită a fi așezat alături de marii gânditori politici ai lumii
(Machivelli, Montaigne, Confucius).
- Istoria
ieroglifică – roman alegoric, dar și o lucrare moral-politică, un
testament literar și o carte de înțelepciune.
II. Cuvântul și mulțimea: Soarta rostirii în fața
judecății colective
- Analiza
propoziției: „nime așe de fericit în lume să să ție, a căruia, precum
și lucrul, și cuvântul tuturor va plăcea” – imposibilitatea de a
plăcea tuturor, relativitatea judecății colective.
- Reflecții
despre soarta adevărului și a înțelepciunii în democrațiile vechi și noi
(Socrate, Montaigne, Orwell).
- Raportul
între cuvântul înțeleptului și „gura lumii” – paralelă cu Arghezi: „Cuvintele
potrivnice în buzele muritorilor”.
III. Lauda filosofilor și folosul de obște
- „macară
de lauda gurilor multe înțelepții ca albinele de fum fug” – despre
smerenia cunoașterii.
- De
ce fuge înțelepciunea de laudă? Ideea umilinței active a cărturarului.
Paralelă cu Blaga – tăcerea metafizică.
- „cuvioasă
și frumoasă ieste lauda” atunci când e pentru folosul de obște – se
poate discuta aici tema slujirii: de la Cantemir la Voiculescu sau
Crainic.
IV. Conducătorul ca „navarh” – metafora politică a
cârmuirii înțelepte
- Imaginea
conducătorului ca bun cârmuitor: „din linește furtunele socotește și
din furtună lineștea agonisește” – înțelepciune, prevedere, echilibru.
- Paralele
cu gândirea stoică și cu filosofia politică a lui Confucius, Platon, dar
și cu portretul domnitorului ideal la Miron Costin ori Sadoveanu.
- Limanul
ca simbol al păcii obștești, al mântuirii comunitare – vezi Radu Gyr: „Un
neam întreg în rugă-năbușit...”
V. Lauda binelui: Cuvântul nu ca otravă, ci ca „tare
antifarmac”
- Construcția
etică a autorității: conducătorul nu prin putere, ci prin „dulce voroavă”.
- Cuvântul
care vindecă, nu rănește. Paralelism cu ideea logosului din Evanghelie,
dar și cu conceptul de reparație morală în literatura de
rezistență.
- Valoarea
exemplului personal și a memoriei între generații: „de la
părinți pentru feciori, de la feciori pentru părinți”.
VI. Concluzie: Actualitatea lui Cantemir și nevoia de
gândire sapiențială în politică
- Într-o
epocă a zgomotului și a superficialității, „sentințele” lui Cantemir sunt
un model de discurs etic și lucid.
- Chemare
la redescoperirea limbajului cu rost, a conducerii cu folos, a gândirii cu
bătaie lungă.
- Cantemir
– nu doar istoric și filosof, ci pedagog al neamului și model de slujire
publică prin cuvânt.
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
Cuvântul și cârmuirea. Despre înțelepciune, obște și
conducătorul vrednic la Dimitrie Cantemir
I. Cuvânt înainte – Cantemir, alături de învățații lumii
În biblioteca ideală a Europei, între cărțile lui
Machiavelli, Montaigne, Confucius și Seneca, și-ar avea locul firesc și Istoria
ieroglifică a lui Dimitrie Cantemir. Ceea ce, la prima vedere, pare o
fabulă politică înveșmântată în haina alegoriei baroce, este în adâncime un
tratat sapiențial, o oglindă a firii omenești și o pledoarie pentru rostul
cuvântului și al cârmuirii. Într-un fragment memorabil, Brehnacea răspunde
Lupului într-un șir de sentințe care luminează, ca dintr-o boltă de
înțelepciune, ideea de bun conducător, rostul vorbirii în fața mulțimii și
datoria obștească a celui înțelept. Aceste reflecții ne oferă un prilej rar de
a redescoperi, în vechiul grai moldovenesc, o gândire vie, modernă prin
viziune, nobilă prin etică și subtilă prin expresie.
II. Cuvântul în fața mulțimii – între laudă și osândă
„Cine este acela, zice Cantemir, căruia să-i placă toți,
precum soarele la călători și ploaia la semănători?” Încă de la început,
sentința lovește în iluzia unei armonii absolute între vorbitor și publicul
său. Înțeleptul nu poate aștepta răsplată universală, căci „gura lumii” nu
judecă, ci etichetează. De aici, resemnarea lucidă: „nime așe de fericit în
lume să să ție, a căruia, precum și lucrul, și cuvântul tuturor va plăcea”.
În cuvântul rostit se naște nu doar ideea, ci și condamnarea celui care o poartă.
Această meditație e profund actuală: trăim într-o epocă a
comunicării în exces, dar și a crizei de sens. Cantemir avertizează că rostirea
înțeleaptă nu va fi gustată de toți, că ea e „fum pentru albine”, tulburare
pentru mulțime. Astfel, el prefigurează tema exilului cuvântului înțelept –
temă reluată mai târziu de Blaga, care vorbea despre tăcerea metafizică a
gânditorului, sau de Noica, pentru care filosofia e mai curând o retragere în
rostul adânc decât o ieșire în agora.
III. Lauda și tăcerea – despre slujirea smerită și
folosul de obște
Dar Cantemir nu cade în mizantropie. Dimpotrivă, adaugă o
nuanță decisivă: există o laudă „cuvioasă și frumoasă” – aceea care se naște nu
din lingușire, ci din recunoașterea „folosului de obște”. Aici, ideea de
conducere devine slujire. Omul înțelept nu caută gloria personală, ci binele
comun. Când reușește să apere viețile „multora”, când prin „sfatul unuia” sunt
păzite destinele celor mulți, lauda nu mai e trufie, ci recunoștință.
Este o idee creștină în miezul acestei concepții – aceea că
vrednicia nu este strigată, ci recunoscută. Voiculescu, în smerenia sfinților
lui tăinuiți, și Radu Gyr, în durerea lor răbdătoare, vor prelua această linie
cantemiriană a dreptei slujiri. La fel, în gândirea politică românească de
esență tradițională, conducătorul este „uns”, dar numai dacă slujește. Puterea
devine păcat când nu mai e jertfă.
IV. Cârmuirea ca navigație – metafora navarhului
Imaginea „navarhului” (cârmaci al corăbiei în vechile limbi)
devine la Cantemir metafora centrală a artei politice. Cârmuitorul bun este
acela care „din linește furtunele socotește și din furtună lineștea
agonisește”. Adică previne înainte de criză și aduce pace după tulburare. O
artă a echilibrului și a prevederii, a vigilenței cumpătate. Cât de departe
este aceasta de politica teatrală a prezentului, care se hrănește din crize
fabricate și din populisme stridente!
Este evident aici ecoul stoicilor – Seneca, Epictet – dar și
al clasicilor greci. Platon, în Republica, aseamănă cetatea cu o
corabie: dacă nu e condusă de înțelept, se pierde. La Cantemir, această viziune
se adaptează spațiului românesc: domnul nu este tiran, ci navarh, și își
dovedește vrednicia nu în vremea liniștii, ci în cumpănă.
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
V. Dulcea voroavă și „antifarmacul” împotriva otravii
Într-un final nobil, Cantemir arată că moștenirea bunului
conducător este cuvântul său: „voroavă dulce în liman”, laudă dreaptă „pe
uscat”, mulțumită din neam în neam. Această dulceață nu e lingușitoare, ci
vindecătoare: „nu otravă, mă crede, ci tare antifarmac”. Aici, rostirea
devine tămăduire. Într-o lume în care cuvintele rănesc, conducătorul vrednic
lasă în urmă vorbe care alină, întăresc, luminează.
Nu e puțin lucru să găsim, în plin secol al XVII-lea,
această concepție a cuvântului terapeutic, a memoriei transgeneraționale, a
înțelepciunii aplicate la binele obștesc. De aceea, Cantemir trebuie citit nu
doar ca istoric sau cărturar, ci ca un model viu al spiritului care slujește.
El nu doar cunoaște, ci construiește, nu doar scrie, ci lucrează cu mintea spre
mântuirea cetății.
VI. Încheiere – actualitatea senină a unui cărturar vechi
Într-o lume în care discursul public a devenit spectacol,
iar cârmuirea – negoț cu patimi, vocea lui Cantemir răsună nu ca o lecție
severă, ci ca o chemare senină. El ne amintește că înțelepciunea nu se rostește
oricum, că lauda nu trebuie căutată, iar puterea nu e scop, ci slujire.
Sentințele lui Brehnacea nu sunt simple ornamente stilistice, ci cristale de
gândire vie, în care se oglindește și se întreabă omul veacurilor.
Citindu-l pe Cantemir, ne descoperim nu în urma unui trecut,
ci în fața unei exigențe. Căci limanul încă se caută, furtuna încă bântuie, iar
cuvântul – dacă nu-i tămăduitor – poate fi, oricând, otravă.
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu