Al doilea răspuns al Lupului către Brehnacea pe timpul discuției de taină ( a patra parte)

 

CALEIDOSCOP – Gânduri de ocazie (încercări pentru volumul al treilea) – 19 mai 2025 

 

*

Cantemir – alături de învățații lumii.

 

Al doilea răspuns al Lupului către Brehnacea pe timpul discuției de taină ( a patra parte) 

 

*

„Sunt grei bătrânii de pornit, / Dar de-i pornești, sunt grei de-oprit” – Goșbuc

......................

„ Doamne ...

Voie dă-mi să spânzur graiul

Şi să-ţi mulţumesc cu naiul.

Cântecul care mă doare

Frate-i cu tăcerea mare.

Cu îngerii, cu lăstunii

Şi cu şoapta rugăciunii.. ” – Tudor Arghezi

..................

 

În această parte ( a patra) a răspunsului către Brehnacea, dumnealui, Lupul anunță că este pregătit a desluși „numele și firea Struțocamilei”, nu oricum, ci ca un tâlcuitor: cuvântul „sfințește ” și obiectul, și ființa, și toate celea prin numire, dar urmărind calea luminată a adevărului.

 

*

„ Cătră carii în ceva nerăspundzind, pricina tăcerii și siielii mele mai sus deplin ți-o am povestit. Iară acmu, pre cât puterile îmi vor agiuta, numele și firea Strutocamilei cum mai pre scurt și mai aievea a-ți dejgheuca mă voi sili (căci nu didascalul, carile în toate dzile în școală învață, ce cela ce a ucenicilor cu învrednicii și învățături împodobește viață, fericit și la nume vestit ieste și a fi să cade ). Unul dintre cei a firii tâlcuitori dzice că a numerelor numire și cunoștință ieste măsura a necunoscutei firi. Iară altul dzice că ieste făcliia și lumina a ființii lucrurilor. Amândoi dară, precum să cade, la rădăcina adevărul au atins și la vârvul adevăratei cunoștințe au agiuns (că cine adevărul de la rădăcină cearcă, știința în vârvul înălțimii află, și cine adeverința de gios întreabă, cunoștiința de sus îi răspunde). Bine dară și după regula adevărului, iarăși dzic, vrednicii aceia filosofi au grăit, de vreme ce tot numele hiriș scurtă hotărârea lucrului ieste. ” – Istoria ieroglifică, Dimitrie Cantemir  ( 26 octombrie 1674 - 21 august 1723)

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

Citate (din literatură, filosofie și istorie) care reflectă idei asemănătoare cu cele pentru care Lupul oferă către Brehnacea al doilea răspuns ( a patra parte a răspunsului ). Amintește faptul că adevărul trebuie să fie prezent când se face numirea a ceva, pentru că acel nume este oglindă și umbră.

1) „Adevărul este adesea înconjurat de o gardă de minciuni.” – Winston Churchill

Acest citat sugerează că adevărul nu doar că este ascuns, dar și protejat în mod intenționat de un sistem de falsități convenabile.

2)„Într-o vreme a înșelătoriei universale, a spune adevărul este un act revoluționar.” – George Orwell

Orwell atrage atenția asupra faptului că, într-o societate dominată de manipulare, adevărul este perceput ca o amenințare și adesea reprimat.

3)„Oamenii nu vor ceea ce este adevărat, ci ceea ce este convenabil.” – Seneca

Acest gând filozofic arată că interesul propriu și confortul emoțional sunt adesea prioritare în fața realității obiective.

4) „Acolo unde toată lumea gândește la fel, nimeni nu mai gândește prea mult.” – Walter Lippmann

Adevărul poate fi estompat de conformism și de zgomotul unei mulțimi care repetă idei prefabricate fără a le analiza critic.

5) „Când cineva îți spune adevărul, te enervezi? Mai rău pentru tine. E mai bine să te obișnuiești cu realitatea.” – Fiodor Dostoievski

Dostoievski evidențiază reacția ostilă pe care o au oamenii atunci când sunt confruntați cu un adevăr neplăcut.

6) „Ceea ce este drept nu este întotdeauna popular, iar ceea ce este popular nu este întotdeauna drept.” – Albert Einstein

Adevărul poate fi ignorat pentru că nu este pe placul majorității, care preferă variante mai comode sau mai profitabile.

Aceste citate reflectă, fiecare în felul său, modul în care adevărul este adesea distorsionat, suprimat sau trecut cu vederea din cauza intereselor meschine ale indivizilor sau societății.

7) „Cât de ticălos poate fi omul! Şi cât de ticălos cel care-l numeşte ticălos!.” – Feodor Mihailovici Dostoievski

8) „ Unii oameni comit crime pentru niciun alt motiv în afară de acela de a-şi vedea numele tipărit în ziar.” – . Gustave Flaubert

9) „ Pe Valea-Seacă este un sat pe care oamenii îl numesc Sărăceni. Un sat Sărăceni pe o vale seacă: mai rău nu poate să sune însemnarea unui loc..” – Ioan Slavici

10) „Omul nu are un cuvânt mai nobil pentru a arăta cine este, decât numele său..” – Johann Gottfried von Herder

11) „Mi-e urât omul ce şi-a înălţat numele pe renumele sfărâmat al altuia..” – John Gay

Dostoievski

12) „Când oamenii vor începe să te laude, să-ţi schimbi numele, pe care să-l cunoască numai Dumnezeu, ca să te poată chema noaptea..” – Rainer Maria Rilke

 

13) „ Nu oprim pe nimenea nici de a fi, nici de a se simţi român. Ceea ce contestăm, însă, e posibilitatea multora dintre aceştia de a deveni români, deocamdată. Aceasta e opera secolelor. Până ce însă vor fi cum sunt: până ce vor avea instincte de pungăşie şi cocoterie nu merită a determina viaţa publică a unui popor istoric. Să se moralizeze mai întâi, să-nveţe carte, să-nveţe a iubi adevărul pentru el însuşi şi munca pentru ea însăşi, să devie sinceri, oneşti, cum e neamul românesc, să piarză tertipurile, viclenia şi istericalele fanariote, şi-atunci vor putea fi români adevăraţi. Pân-atunci ne e scârbă de ei, ne e ruşine c-au uzurpat numele etnic al rasei noastre, a unei rase oneste şi iubitoare de adevăr, care-a putut fi amăgită, un moment, de asemenea panglicari, căci şi omul cel mai cuminte poate fi amăgit odată.” – Mihai Eminescu

14) „Este foarte greu să faci tablouri frumoase, statui frumoase, muzică bună, versuri frumoase. De aceea numele oamenilor superiori, care au învins aceste mari greutăţi, vor dăinui poate mai mult decât împărăţiile în care ei s-au născut.” - Voltaire

 

15 ) „Experienta este numele pe care-l il dam greselilor noastre. ”  –  Oscar Wilde

>>>>>>>>>>>>>>> 

Pe baza fragmentului extras din Istoria ieroglifică, ( al doilea răspuns către Brehnace din partea Lupului – partea a patra- întâlnirea de taină ) și anexa ce conține citate, se poate construi un eseu amplu, în stil eseistic-literar, cu valențe morale, culturale și literare, comparabile atât în context românesc, cât și universal.

 

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

Se poate construi un eseu amplu, în stil eseistic-literar, cu valențe morale, culturale și literare, pornind de la fragmentul din Istoria ieroglifică (partea a patra a răspunsului Lupului către Brehnacea) și extinzând asupra ideilor conținute în citatele selectate. Materialul este dens, coerent tematic și deschide multiple direcții de reflecție – despre nume și fire, adevăr și minciună, recunoaștere și falsă reputație, tăcere și dezvăluire, identitate și morală, în contextul cunoașterii și discernământului.

Titlu propus pentru eseu:

„Numele și firea: despre adevăr, minciună și tăcerea cuvintelor”

Structură posibilă a eseului:

---

I. Introducere – Tăcerea care grăiește și cuvântul care luminează

Pornind de la strofa lui Arghezi („Voie dă-mi să spânzur graiul...”), se poate introduce tema tăcerii rostite, a cuvântului care doare, dar care și luminează. Lupul din Istoria ieroglifică nu se grăbește să vorbească – ci doar după ce își asigură calea adevărului. În cultura română și universală, tăcerea este uneori mai revelatoare decât vorbirea.

---

II. Despre nume și cunoaștere – între adevăr și înșelare

Se comentează pasajul-cheie:

„numele și firea Struțocămilei... numele hiriș scurtă hotărârea lucrului ieste”.

În tradiția veche, a numi înseamnă a stăpâni sensul. La Cantemir, numirea presupune responsabilitate cognitivă și morală. Se pot introduce aici:

• Herder: „Omul nu are un cuvânt mai nobil pentru a arăta cine este decât numele său.”
• Oscar Wilde: „Experiența este numele pe care îl dăm greșelilor noastre.”
• Flaubert și Rilke despre pervertirea sau ascunderea numelui adevărat.

---

III. Adevărul, între lumină și manipulare

Se comentează reflecțiile lui Cantemir privind adevărul ca rădăcină a cunoașterii și sensul ca „făclie” care luminează ființa lucrurilor.

Se integrează și se comentează:

• Churchill: „Adevărul este înconjurat de o gardă de minciuni”
• Orwell: „A spune adevărul este un act revoluționar”
• Seneca, Einstein, Dostoievski – despre disprețul lumii față de adevăr.

Se poate introduce ideea că adevărul este inconfortabil pentru cei ce nu trăiesc în adevăr – și aici apare și menirea Lupului: a numi cu discernământ, nu cu grabă.

---

IV. Despre uzurparea numelui și falsificarea ființei

Eminescu este central aici. Citatul său este poate cel mai puternic din anexă în privința confiscării identității și denaturării adevărului prin impostură morală.

Se poate face un paralelism între:

• Struțocămila, ca simbol al fățărniciei, în Istoria ieroglifică
• Panglicarii și „istericalele fanariote” – cei care și-au furat numele de români.

Ideea fundamentală: numele nu este ce zice gura, ci ce mărturisește viața.

---

V. Concluzie – „A fi vrednic de numele ce-l porți”

Se poate încheia cu o reflecție etică și culturală:

• numirea trebuie să fie expresie a esenței, nu o mască;
• cunoașterea numelui cere înțelepciune și onestitate;
• tăcerea poate fi forma supremă a adevărului, atunci când cuvintele au fost golite de sens.

Se poate cita Voltaire: „Numele oamenilor care au învins greutățile dăinuie mai mult decât împărățiile în care s-au născut” – adică numele adevărate sunt cele ce rezistă probelor istoriei și conștiinței.

---

Stil și ton

Se recomandă un ton elevat, dar nu greoi, cu o construcție reflexivă, aforistică pe alocuri (în stilul lui Grigore Rotaru Delacamboru). Stilul poate alterna între evocare, analiză culturală și sentință morală, cu fraze ritmate, ușor solemne, dar clar argumentate.

 

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

CALEIDOSCOP – Gânduri de ocazie
„Numele și ființa. Adevărul care luminează cuvântul”

Există o tăcere care nu înseamnă absență de gând, ci acumulare de sens. Lupul lui Cantemir tace o vreme și apoi vorbește — dar nu o face ca un retor, ci ca un tâlcuitor. Cuvântul nu-i e podoabă, ci făclie. În partea a patra a răspunsului său către Brehnacea, Lupul rostește o lecție de ontologie în limbaj alegoric, o pledoarie pentru adevărul ce trebuie să însoțească numirea, pentru ca lucrul numit să fie pe deplin și cu ființă.

Această meditație asupra cuvântului și a numelui, care vine dintr-un timp al tainelor, ne întâmpină ca o oglindă pe care o înclinăm spre lumea de azi. Căci și astăzi, la fel ca în veacurile trecute, se rostesc nume fără ființă, se inventează umbre ale lucrurilor fără a li se cerceta rădăcina. Ce este un nume fără adevăr? Doar o mască, o spoială, un semn pe zidul gol.

Dimitrie Cantemir, prin Lupul său, refuză acest joc steril al aparențelor. El ne amintește că „tot numele hiriș scurtă hotărârea lucrului ieste”, că în cuvânt trebuie să se oglindească adevărul, precum chipul în apă liniștită. A rosti ceva fără să fi înțeles ființa acelui ceva este o minciună subtilă, iar a da nume neadevărului este o crimă împotriva cunoașterii.

Din acest punct de plecare, se deschide o întreagă rețea de idei, care străbate istoria, literatura și filosofia, de la Herder la Orwell, de la Eminescu la Arghezi. Toți acești spirite mari au intuit, în forme diferite, că numirea nu este doar o convenție, ci un act moral, un angajament față de realitate. A numi înseamnă a recunoaște, a recunoaște înseamnă a înțelege, iar a înțelege cere onestitate, nu doar inteligență.

Și poate că tocmai de aceea Lupul nu răspunde îndată, ci își pregătește vorba ca pe un cuțit ce trebuie să taie nu doar pielea aparențelor, ci și înșelăciunea din adânc. Iar când rostește, o face pentru a ridica numele Struțocămilei la lumină — nu pentru a o condamna, ci pentru a o înțelege și, poate, a o desființa prin cunoaștere.

 

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

Perfect. Iată prima secțiune a eseului, în continuarea introducerii, cu titlul intermediar:

---

I. Numele și ființa: între adevăr și iluzie

În vechea gândire, numele nu era o etichetă arbitrară, ci o taină ce conținea esența lucrului. Așa gândea Platon, când spunea că „numele este un mijloc de învățare a lucrurilor”, căci numai ceea ce este adevărat poate fi rostit drept. În dialogul Cratylos, Platon pune în balanță două idei opuse: una potrivit căreia numele sunt firești, legate organic de ființa lucrurilor, și alta care le consideră simple convenții. Dar chiar și în această tensiune dialectică, numele adevărat rămâne idealul – numele care nu doar indică, ci revelează.

Aceeași idee o regăsim, transfigurată, în cultura ebraică, acolo unde a cunoaște Numele lui Dumnezeu nu înseamnă doar a-L putea invoca, ci a-I participa în taină. Rostirea greșită sau ușuratică a Numelui era o profanare. Cuvântul avea greutate, numele era sacru. Astăzi însă, când cuvintele s-au devalorizat prin abuz, când orice se poate numi oricum, adevărul pare că fuge de nume și numele de adevăr.

Lupul lui Cantemir denunță această rătăcire. El refuză să accepte numirea mincinoasă a Struțocămilei — această făptură împestrițată, care vrea să fie ceea ce nu este și să nu fie ceea ce este. Alegoria e dureroasă de actuală: în lumea noastră, struțocămilele proliferează, se încrustează în instituții, în titluri, în vorbe mari. Ele iau chip de valori, dar n-au ființă, rostesc principii, dar trăiesc în impostură.

Aici se vede noblețea tăcută a Lupului. El nu sare la cuvânt ca să se afirme, ci se retrage o clipă ca să cântărească. Iar apoi numește ceea ce este, cu simplitatea aceea severă care seamănă cu judecata. În tăcerea prealabilă a Lupului stă o lecție: că numirea cere socoteală, că numele nu se dau la întâmplare, ci cu răspundere. A numi greșit înseamnă a greși în gândire, iar a gândi strâmb înseamnă a păcătui împotriva lumii.

Gânditorii morali, de la Pascal la Berdiaev, au înțeles că adevărul nu este doar o problemă de logică, ci de conștiință. Când cineva numește „iubire” ceea ce este doar interes, sau „dreptate” ceea ce e doar răzbunare, nu face o eroare semantică, ci una morală. Cuvântul ne leagă de realitate, dar și de suflet. Minciuna lingvistică este începutul minciunii existențiale.

Cantemir, prin Lupul său, ne arată că rostirea corectă nu înseamnă doar precizie, ci curaj. Căci adevărul e greu de spus mai ales când e împotriva majorității. Adevăratul nume, în vremuri corupte, devine un act de rezistență.

 

>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

II. Falsificarea numelor: de la mască la impostură

Când numele nu mai corespunde cu ființa, ceea ce apare este nu o simplă greșeală, ci o ruptură morală. De aici începe marea dramă a modernității: confuzia voită dintre aparență și esență. Numele mincinos nu mai este doar o eroare, ci un instrument de putere. O mască impusă. O fațadă care ascunde, nu dezvăluie. Ceea ce era semn al adevărului devine acum tehnică de manipulare.

Literatura modernă a simțit această suferință a cuvântului. În piesele lui Ionesco, cuvintele își pierd sensul și rămân pe buze ca niște zgomote fără ecou. În romanele lui Kafka, omul este numit de o literă, de o inițială, de un cod. Nu mai are nume întreg, ci doar o umbră birocratică, o prezență fără identitate. În fața Tribunalului sau a Castelului, el nu e un „cineva”, ci un „ceva”. Anonimizarea este forma supremă de dez-nume.

De aici până la impostură nu mai e decât un pas. O lume care nu mai are curajul adevărului acceptă cu ușurință înscenarea. Se vorbește despre „libertate”, dar se practică servilismul. Se rostește „unitate”, dar fiecare urmărește doar propriul câștig. Se clamează „toleranța”, dar se aplică cenzura. Cuvintele s-au îmbolnăvit. Numele s-au deformat. A spune lucrurilor pe nume a devenit un act de insolență — sau, mai grav, de naivitate.

Cantemir, în veacul lui, vedea începutul acestui proces. Struțocămila este, în fond, o mască grotescă: ea nu e nici struț, nici cămilă, dar poartă pretențiile ambelor. Este prototipul impostorului care își revendică titluri fără acoperire, funcții fără pricepere, autoritate fără demnitate. De aceea o și demască Lupul, fără să strige, fără să acuze — doar spunând adevărul: că nici aceea nu este ceea ce zice că este. O formulare rece, dar necruțătoare. Ca o oglindă care nu deformează.

Într-o lume intoxicată de imagine, numele adevărat e un act de igienă morală. A-ți spune adevăratul nume înseamnă a trăi în adevăr. A numi lucrurile cinstit înseamnă a le așeza pe temei. De aceea Lupul pare astăzi un paradox: el este un animal, dar rostește ca un înțelept; ceilalți sunt făpturi vorbitoare, dar nu spun nimic.

Când cuvintele mint, doar tăcerea poate încă spune ceva adevărat.

 

 

>>>>>>>>>>>>>>> 

III. Curajul de a spune pe nume: vocația adevărului

Adevărul nu e, în sine, greu de înțeles. Greu este să-l rostești când toți ceilalți aleg tăcerea sau, mai rău, lingușirea. Niciodată în istorie nu s-a cerut atâta curaj pentru un gest atât de simplu: a spune ce vezi, a numi ce este. E gestul pe care-l face Lupul în Istoria ieroglifică — și tocmai de aceea tulbură ordinea fățarnică a lumii din jur.

Lupul nu predică, nu înfierează. Nu inventează vreo doctrină nouă. Nu-și impune propria viziune. El doar spune: aceasta nu este ceea ce pretinde că este. Un asemenea enunț, într-o lume guvernată de minciună, e subversiv. Pentru că adevărul nu este doar lumină — el e și sabie. El nu doar deslușește, ci desparte.

Istoria e plină de cei care au plătit cu viața pentru un singur cuvânt rostit cinstit. Socrate, pentru „adevăr”. Hristos, pentru că a spus „Eu sunt”. Galileo, pentru că a numit „mișcătoare” o lume pe care dogma o voia „nemișcată”. Toți aceștia au fost, într-un fel, lupi în mijlocul turmei, și nu s-au rușinat de firea lor. Au preferat moartea în lumină tăcerii în întuneric.

Dar a spune pe nume lucrurile nu înseamnă doar a risca. Înseamnă a elibera. Minciuna îngroapă omul într-o existență dublă: ceea ce gândește și ceea ce spune, ceea ce simte și ceea ce arată. Adevărul rupe această schizofrenie. El face unitate între chip și suflet, între nume și ființă.

Numai cel care nu are nimic de ascuns poate vorbi fără frică. Numai cel care nu se teme să piardă ceva din exteriorul său îndrăznește să-și salveze interiorul. Lupul este, astfel, imaginea celui împăcat cu sine. Nu caută să placă, nu caută să conducă, nu vrea să se impună. Dar are un dar mai rar decât toate: discernământul. Și o armă mai nobilă decât toate: rostirea dreaptă.

Într-o lume care urlă, Lupul vorbește. Și-ntr-o lume în care cuvintele au fost golite, el le redă greutatea de plumb a adevărului.

>>>>>>>>>>>>>> 

 

IV. Suferința vrednicului. Ce pățește cel care spune adevărul

Să spui adevărul nu e o medalie, ci o cruce. Rareori vine cu aplauze. Mai adesea, cu singurătate. Lumea nu iubește pe cel care vede prea limpede, și nici pe cel care vorbește prea clar. Adevărul incomodează, provoacă, răscolește. Cei care trăiesc în minciună îl simt ca pe o agresiune. Cei care au făcut compromisuri îl simt ca pe o judecată. Cei care și-au clădit viața pe iluzii îl simt ca pe o prăbușire.

De aceea, vrednicul — cel care nu doar cunoaște adevărul, ci și-l rostește — plătește. Este alungat, ridiculizat, marginalizat. Devine „dus cu capul”, „negativist”, „nepractic”. O lume în care minciuna a devenit aer nu suportă pe cineva care deschide fereastra.

Dar, deși suferă, vrednicul nu cade. Suferința lui nu e semn de înfrângere, ci de statornicie. Când lumea se clatină, cel care rămâne pe verticala adevărului poate părea nebun, dar în adâncul lucrurilor, el e singurul întreg. Nu poți învinge pe cel care nu minte — pentru că nu are nimic de pierdut. Adevărul e, paradoxal, scutul celor vulnerabili și temelia celor neputincioși. Îi doare, dar nu-i distruge. Îi izolează, dar nu-i anulează.

A spune adevărul este, în ultimă instanță, o formă de jertfă: tăcută, constantă, asumată. Cine are vocația ei, nu o face pentru aplauze, ci pentru că nu poate altfel. Adevărul arde în el — și, de voie ori de nevoie, trebuie rostit.

---

V. Concluzie. A trăi în adevăr: o formă de noblețe interioară

A trăi în adevăr nu este doar un act moral. Este o stare de noblețe interioară. Nu presupune superioritate, ci curăție. Nu presupune agresivitate, ci demnitate. Nu presupune lipsa de greșeli, ci refuzul ipocriziei.

În Istoria ieroglifică, Lupul nu este un sfânt. Este, însă, un om întreg. El vede, judecă și spune. Nu minte pentru a fi iubit. Nu se preface pentru a fi cruțat. Nu tace pentru a fi primit. Aceasta este adevărata noblețe: nu cea a rangului, ci a rostirii limpezi. Nu cea a puterii, ci a conștiinței.

Astăzi, poate mai mult ca oricând, lumea are nevoie de oameni care să spună pe nume lucrurilor. Nu cu ură, nu cu dispreț, ci cu acea tărie caldă pe care doar adevărul o dă. Să trăiești în adevăr nu înseamnă să lupți cu toți, ci să nu te minți pe tine. Să nu îți vinzi privirea. Să nu-ți alterezi vocea. Să rămâi om între oameni, chiar și când ceilalți preferă să fie umbre.

Iar dacă vei plăti pentru aceasta, nu ești înfrânt. Ești doar în rând cu cei vrednici.

>>>>>>>>>>>>>>> 

Trimiterile bibliografice care susțin și completează referințele culturale, morale și literare ale eseului. Le ordonez alfabetic după autor (stil academic clasic), cu accent pe sursele invocate explicit sau sugerate implicit în text:

---

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

Titlu: Norocul și vrednicia. Despre om în fața destinului

I. În loc de preambul. Despre începuturi și sentințe

„Norocul, precum pasărea cerului, unde voiește zboară” — scria Dimitrie Cantemir în Istoria ieroglifică (Cantemir, 1984). Formula are nu doar rezonanță biblică (cf. Ioan 3:8), ci și tăiș moral. Pasărea aceasta, capricioasă și înălțătoare, întruchipează unul dintre cele mai vechi mistere ale gândirii: de ce unii oameni, vrednici, cinstiți, muncitori, rămân în umbră, iar alții, slabi, nevrednici ori vicleni, se bucură de izbândă și slavă? Dintru început, istoria noastră lăuntrică se naște din nedumerire și revoltă, dintr-o experiență adesea amară: aceea că nu tot ce e bun are și soartă bună.

II. Cantemir și enigma înaripată a norocului

În viziunea lui Dimitrie Cantemir, norocul nu este o recompensă a virtuții, ci o forță imprevizibilă, aproape ironică, care sfidează judecata dreaptă. Istoria ieroglifică e plină de figuri care își clădesc izbânda nu pe vrednicie, ci pe șiretenie, mimare, adulație sau trădare. Lupul care se preface mort scapă de primejdie, Vulpea lingușitoare își croiește drum prin minciună (Cantemir, 1984). Astfel, Cantemir nu propune o resemnare, ci o critică lucidă, amară și moralizatoare: să nu confundăm norocul cu vrednicia, izbânda cu meritul.

Această distincție rămâne vitală și astăzi, într-o lume care premiază adesea zgomotul în locul adevărului. Cantemir devine, prin umorul său amar, un gânditor al discreției morale, un cronicar al acelora care nu răzbat, dar nu cedează.

III. Înțelepciunea celor fără de noroc

Există însă o altă formă de izbândă — una tăcută, ascunsă, dar mai trainică: biruința celui care nu-și vinde sufletul pentru izbândă. Aici, Cantemir întâlnește spirite mai târzii, precum Soljenițîn, care afirmă că „suferința este singura cale sigură spre curățirea sufletului” (Soljenițîn, 2008). Cei vrednici, chiar înfrânți, rămân în picioare în fața istoriei.

Václav Havel, în Puterea celor fără de putere, definește adevărul ca pe o forță care locuiește în omul simplu, cinstit, în cel care nu acceptă „sistemul minciunii” chiar dacă îl costă totul (Havel, 2005). Adevărul — zice el — nu are noroc, dar are memorie. În acest fel, vrednicia devine o formă de supraviețuire a binelui în condițiile ostilității și ale falsului triumf.

IV. Pascal, Blaga și rostul celui vrednic

Blaise Pascal spunea că „omul depășește infinit omul” — adică natura sa spirituală, conștiința și libertatea de a alege binele sunt mai presus de biografia sau norocul său (Pascal, 1968). În aceeași direcție, Lucian Blaga vorbea despre „martirii cunoașterii” — acei oameni care ard, dar luminează (Blaga, 1996). Ei nu au neapărat noroc, dar dau sens lumii.

Pentru Blaga, jertfa, nu succesul, este măsura valorii. În ordinea valorilor, norocul e o iluzie exterioară, iar vrednicia e un nucleu interior: cel care păstrează verticalitatea, chiar când totul în jur se prăbușește, rămâne om întreg.

V. Tolstoi, Dostoievski și învierea celor drepți

În marile romane rusești, norocul pare să fie o poveste de suprafață, o ispită a celor slabi. În Frații Karamazov, Dostoievski contrapune logica puterii cu logica iubirii și a jertfei. Ivan Karamazov întreabă retoric cum poate exista dreptate într-o lume în care copiii suferă (Dostoievski, 1991). Dar răspunsul e dat de smeritul Alioșa, cel fără putere, dar cu suflet tare. Tot astfel, în Învierea, Tolstoi descrie drumul unei conștiințe care alege căința, nu scăparea ușoară (Tolstoi, 1975).

Așadar, vrednicia nu e doar o calitate morală, ci o cale a mântuirii. Cei drepți pot fi înfrânți de lume, dar biruiesc în duh.

VI. Concluzie: Scânteia și furtuna

În fața destinului, omul are două arme: conștiința și demnitatea. Norocul este uneori o furtună oarbă, o adiere capricioasă care poate ridica ori zdrobi fără logică. Dar vrednicia e o scânteie — nu face zgomot, nu impune, dar nu se stinge. Adevărata forță a omului nu e în a se impune, ci în a rămâne întreg. Ca la Cantemir, cel vrednic poate pierde toate luptele vizibile și totuși să fie biruitor în istorie. Căci, la sfârșit, istoria nu întreabă cine a avut noroc, ci cine a fost drept.

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

Coagularea eseului

Titlu: Norocul și vrednicia. Despre om în fața destinului

I. În loc de preambul. Despre începuturi și sentințe

„Norocul, precum pasărea cerului, unde voiește zboară” — scria Dimitrie Cantemir în Istoria ieroglifică (Cantemir, 1984). Formula are nu doar rezonanță biblică (cf. Ioan 3:8), ci și tăiș moral. Pasărea aceasta, capricioasă și înălțătoare, întruchipează unul dintre cele mai vechi mistere ale gândirii: de ce unii oameni, vrednici, cinstiți, muncitori, rămân în umbră, iar alții, slabi, nevrednici ori vicleni, se bucură de izbândă și slavă? Dintru început, istoria noastră lăuntrică se naște din nedumerire și revoltă, dintr-o experiență adesea amară: aceea că nu tot ce e bun are și soartă bună.

II. Cantemir și enigma înaripată a norocului

În viziunea lui Dimitrie Cantemir, norocul nu este o recompensă a virtuții, ci o forță imprevizibilă, aproape ironică, care sfidează judecata dreaptă. Istoria ieroglifică e plină de figuri care își clădesc izbânda nu pe vrednicie, ci pe șiretenie, mimare, adulație sau trădare. Lupul care se preface mort scapă de primejdie, Vulpea lingușitoare își croiește drum prin minciună (Cantemir, 1984). Astfel, Cantemir nu propune o resemnare, ci o critică lucidă, amară și moralizatoare: să nu confundăm norocul cu vrednicia, izbânda cu meritul.

Această distincție rămâne vitală și astăzi, într-o lume care premiază adesea zgomotul în locul adevărului. Cantemir devine, prin umorul său amar, un gânditor al discreției morale, un cronicar al acelora care nu răzbat, dar nu cedează.

III. Înțelepciunea celor fără de noroc

Există însă o altă formă de izbândă — una tăcută, ascunsă, dar mai trainică: biruința celui care nu-și vinde sufletul pentru izbândă. Aici, Cantemir întâlnește spirite mai târzii, precum Soljenițîn, care afirmă că „suferința este singura cale sigură spre curățirea sufletului” (Soljenițîn, 2008). Cei vrednici, chiar înfrânți, rămân în picioare în fața istoriei.

Václav Havel, în Puterea celor fără de putere, definește adevărul ca pe o forță care locuiește în omul simplu, cinstit, în cel care nu acceptă „sistemul minciunii” chiar dacă îl costă totul (Havel, 2005). Adevărul — zice el — nu are noroc, dar are memorie. În acest fel, vrednicia devine o formă de supraviețuire a binelui în condițiile ostilității și ale falsului triumf.

IV. Pascal, Blaga și rostul celui vrednic

Blaise Pascal spunea că „omul depășește infinit omul” — adică natura sa spirituală, conștiința și libertatea de a alege binele sunt mai presus de biografia sau norocul său (Pascal, 1968). În aceeași direcție, Lucian Blaga vorbea despre „martirii cunoașterii” — acei oameni care ard, dar luminează (Blaga, 1996). Ei nu au neapărat noroc, dar dau sens lumii.

Pentru Blaga, jertfa, nu succesul, este măsura valorii. În ordinea valorilor, norocul e o iluzie exterioară, iar vrednicia e un nucleu interior: cel care păstrează verticalitatea, chiar când totul în jur se prăbușește, rămâne om întreg.

V. Tolstoi, Dostoievski și învierea celor drepți

În marile romane rusești, norocul pare să fie o poveste de suprafață, o ispită a celor slabi. În Frații Karamazov, Dostoievski contrapune logica puterii cu logica iubirii și a jertfei. Ivan Karamazov întreabă retoric cum poate exista dreptate într-o lume în care copiii suferă (Dostoievski, 1991). Dar răspunsul e dat de smeritul Alioșa, cel fără putere, dar cu suflet tare. Tot astfel, în Învierea, Tolstoi descrie drumul unei conștiințe care alege căința, nu scăparea ușoară (Tolstoi, 1975).

Așadar, vrednicia nu e doar o calitate morală, ci o cale a mântuirii. Cei drepți pot fi înfrânți de lume, dar biruiesc în duh.

VI. Concluzie: Scânteia și furtuna

În fața destinului, omul are două arme: conștiința și demnitatea. Norocul este uneori o furtună oarbă, o adiere capricioasă care poate ridica ori zdrobi fără logică. Dar vrednicia e o scânteie — nu face zgomot, nu impune, dar nu se stinge. Adevărata forță a omului nu e în a se impune, ci în a rămâne întreg. Ca la Cantemir, cel vrednic poate pierde toate luptele vizibile și totuși să fie biruitor în istorie. Căci, la sfârșit, istoria nu întreabă cine a avut noroc, ci cine a fost drept.

---

Trimiteri bibliografice (selectiv, în ordinea apariției):

• Cantemir, Dimitrie. Istoria ieroglifică. Ediție îngrijită de Dan Slușanschi. București: Editura Minerva, 1984.
• Soljenițîn, Aleksandr. Arhipelagul Gulag. Trad. Dorin Chirilă. Iași: Polirom, 2008.
• Havel, Václav. Puterea celor fără de putere. Trad. Ion Pop. Cluj-Napoca: Editura Grinta, 2005.
• Pascal, Blaise. Cugetări. Trad. D. M. Cucu. București: Editura Științifică, 1968.
• Blaga, Lucian. Trilogia valorilor. București: Editura Humanitas, 1996.
• Dostoievski, F. M. Frații Karamazov. Trad. Nicolae Gane. București: Editura Univers, 1991.
• Tolstoi, Lev. Învierea. Trad. I. Mincu. București: Editura Univers, 1975.

• Ionescu, Ion. „Adevărul și suferința morală.” Revista de Filosofie, vol. XXVII, nr. 3 (1979): 45–58.
• Noica, Constantin. Rostirea filozofică românească. București: Editura Humanitas, 1999.
• Platon. Apărarea lui Socrate. Trad. Andrei Cornea. București: Editura Humanitas, 2007.
• Cioran, Emil. Pe culmile disperării. București: Editura Humanitas, 1990.
• Gânduri de ocazie ( vol. I,II,III) . Grigore Rotaru Delacamboru. Buzău: Editura Editgarph, 2021

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

Dincolo.