CALEIDOSCOP – Gânduri de ocazie
(încercări pentru volumul al treilea) – 16 mai 2025
Cantemir – alături de învățații
lumii.
Al doilea răspuns al
Lupului către Brehnacea pe timpul discuției de taină ( prima parte)
*
Lupul rostește prima
sentință de aici făcând aprecieri despre felul de a fi și a cerceta al
filozofului.
A doua sentință laudă vorba frumoasă: „de n-ar mai
sfârși, încă mai plăcută ar fi”.
*
„Cătră aceste a Brehnacii nu proaste cuvinte,
Lupul într-acesta chip răspunsă: „Vădz și bine cunosc, o, priietine, că cu
toată nevoința te silești ca pentru a mea adâncă tăcere să te înștiințăzi (S1:că sufletul filosof nu numai cum și ce s-au
făcut, ce și pentru ce așe s-au făcut cerceteadză) (că toată prostimea
lucrurile vădzind, precum sint le știu, iară filosoful din ce și pentru ce așe
sint cunoaște).
Deci de vreme ce și eu (precum mi să pare) urechi bine
ascultătoare am aflat și tu precum gură adevărul grăitoare să fii nemerit
adeverit să fii și precum eu a povesti nu mă voiu lenevi, așe tu în pomenire a
le alcătui nu te obosi (S2:că voroava frumoasă la cei cunoscători de n-ar
mai sfârși, încă mai plăcută ar fi, iară cei necunoscători mai tare dulceață în
basnele băbești, decât în sentențiile filosofești află).” – Istoria ieroglifică, Dimitrie Cantemir ( 26 octombrie 1674 - 21 august 1723)
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
Citate (din literatură, filosofie și istorie) care reflectă
idei asemănătoare cu cele pentru care Lupul oferă către Brehnacea al doilea
răspuns ( prima parte a răspunsului ). despre: filozofi, felul
cum cercetează filozofia, vorba filozofului mai presus de părerea lumii
aflată în Adunare, vorba frumoasă , mai ales, ca ajutor în elaborarea
unei „sentenții”.
1) Adevărata fericire e să găsești
idealul pentru care merită să trăiești sau să mori. (Soren
Kierkegaard
1) Fără de filosofie și fără de
rațiunea cea dreaptă, nimeni nu poate dobândi înțelepciunea. (Sfântul Justin
Martirul și Filosoful)
2) Filosofia este medicina sufletului. (Cicero)
3) Filosofia este microscopul gândirii. (Victor
Hugo)
4) Geometria va atrage sufletul spre adevăr
și va crea spiritul filosofiei. (Platon)
5) La
tinerețe domină intuiția, la bătrânețe cugetarea; de aceea, la tinerețe omul
este mai mult poet, iar la bătrânețe mai mult filosof. (Arthur Schopenhauer)
6) Tăcerea
capul filosofiei este. (Dimitrie
Cantemir)
7) Umorul este
zâmbetul filosofiei. (Okakura
Kakuzo)
8) Omul înțelept nu spune tot ce gândește,
dar ce spune – gândește. – Aristotel
9) Nu spune puțin în vorbe multe, ci mult în
vorbe puține. –
Pitagora
10) A filosofa înseamnă atât a căuta să afli
dacă trebuie sau nu să filosofezi, cât şi a te dedica contemplaţiei filosofice. Aristotel
11) Filozofia este ştiinţa care are în vedere
adevărul. Aristotel
12) Filosoful este acela care posedă
totalitatea cunoaşterii în măsura posibilului.Aristotel
13) Simplitatea adevărată unește bunătatea
cu frumusețea. – Platon
14) Frumusețea stilului, a grației, a
ritmului și a armoniei depinde de simplitate. – Platon
15) Unde-i vorbă multă, acolo neştiinţă cu
mult mai multă.
16) Cu cât este mai multă lume adunată, cu
atât e mai multă bârfă.
17) Vorba buna, vorbă bună aduce.
>>>>>>>>>>>>>>>
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
Pe baza celor două sentințe rostite de Lup în Istoria
ieroglifică, care reflectă viziunea lui Dimitrie Cantemir asupra
filozofiei, cunoașterii și rostirii cuvântului înțelept, se poate construi un
eseu amplu, în stil eseistic-literar, cu valențe morale, culturale și literare,
comparabile atât în context românesc, cât și universal. Mai jos este o
propunere de astfel de eseu:
Cuvântul filozofului: între tăcere și rostire. Dimitrie
Cantemir și vocația înțelepciunii
„Tăcerea capul filosofiei este”, scria Dimitrie Cantemir,
și, asemenea unui discipol al înțelepciunii grecești, adăuga în Istoria
ieroglifică faptul că adevăratul filosof nu doar constată ceea ce este, ci
pătrunde în „ce și pentru ce așe s-au făcut”. Prin vocea Lupului, Cantemir nu
doar teoretizează filozofia, ci o întrupează într-un personaj emblematic,
înveșmântat în discernământ și măsură. Prima parte a celui de-al doilea răspuns
către Brehnacea este o scurtă lecție despre demnitatea rostirii și noblețea
cercetării filosofice.
Lupul nu e un simplu simbol, ci o instanță a cunoașterii
care refuză zgomotul Adunării, preferând tăcerea contemplativă și cercetarea
esențelor. Ceea ce îl definește nu este graba răspunsului, ci discernământul
întrebării. „Filosoful din ce și pentru ce așe sint cunoaște” – iată măsura
unei minți care nu se mulțumește cu aparența. Într-o lume în care „toată
prostimea lucrurile vădzind, precum sint le știu”, filosoful își păstrează
privilegiul de a căuta cauzele, sensurile, rostul. De aceea, putem spune împreună
cu Sfântul Justin Martirul că „fără filosofie și fără rațiunea cea dreaptă,
nimeni nu poate dobândi înțelepciunea”.
Această atitudine este consubstanțială cu ceea ce Cicero
numea „medicina sufletului”. Filosofia nu este pentru Cantemir o teorie seacă,
ci un exercițiu de îndreptare interioară. De altfel, toată structura Istoriei
ieroglifice este marcată de o subtilă căutare a adevărului prin alegorie,
ironie, dar și mărturisire indirectă. Cantemir nu doar construiește o narațiune
politică cifrată, ci își asumă o reflecție morală asupra condiției umane, în
care vorba frumoasă devine instrument de luminare.
Cea de-a doua sentință rostită de Lup este un elogiu al
cuvântului măsurat și plăcut. „Voroava frumoasă la cei cunoscători de n-ar mai
sfârși, încă mai plăcută ar fi” – iată un gând care nu poate decât să rezoneze
cu maxima pitagoreică: „Nu spune puțin în vorbe multe, ci mult în vorbe
puține.” Frumusețea exprimării, spune Cantemir, nu este doar podoabă retorică,
ci sprijin în elaborarea adevărului. Nu întâmplător, Platon susținea că
„frumusețea stilului, a grației, a ritmului și a armoniei depinde de simplitate.”
Pentru Cantemir, simplitatea nu e vulgaritate, ci rafinament
interiorizat. Ea cere discernământul celui care a învățat să vorbească doar
când are ceva de spus. Adevărata vorbă „frumoasă” este înțeleaptă, nefiind
făcută pentru urechile mulțimii, ci pentru mințile celor ce pricep. De aceea,
Lupul avertizează că „cei necunoscători mai tare dulceață în basnele băbești
decât în sentențiile filosofești află.” Aici se ascunde o ironie amară, dar și
o tăioasă constatare: poporul, lipsit de deprinderea reflecției, preferă
fabula, nu filosofia; povestea, nu rațiunea; zgomotul, nu adevărul.
Astfel, Cantemir se arată a fi în rând cu înțelepții lumii.
Ca Kierkegaard, crede că fericirea constă în a găsi un ideal pentru care să
trăiești sau să mori. Ca Aristotel, afirmă că filosofia este știința care
vizează adevărul. Ca Platon, caută frumusețea în gândirea simplă. Dar, în
același timp, Cantemir păstrează specificul românesc al rostirii înțelepte: o
înțelepciune care nu strigă, ci se insinuează; nu predică, ci sugerează; nu
acuză, ci reflectă. Este în linia proverbelor vechi: „Vorba bună, vorbă bună
aduce”, dar și în linia ironiei lucide: „Cu cât este mai multă lume adunată, cu
atât e mai multă bârfă.”
Așadar, Lupul – învățat al pădurii ieroglifice – se așază,
prin vorbele sale, în același rând cu marii gânditori ai lumii. Dincolo de
alegorie, el este chipul filosofului ideal: tăcut, dar nu mut; înțelept, dar nu
arogant; cuvântător, dar nu palavragiu. Vorba lui este „de n-ar mai sfârși”,
căci are dulceața rară a adevărului spus fără stridență.
Iar Dimitrie Cantemir, moldoveanul înveșmântat în
înțelepciune bizantină și gândire apuseană, devine, prin Lupul său, un confrate
tăcut al lui Aristotel și Platon, dar și un frate mai mare al acelui țăran
român care știe că „unde-i vorbă multă, acolo neștiință cu mult mai multă”.
Cantemir – alături de învățații lumii
(Partea a doua: Despre cuvânt, frumusețea vorbirii și
rostul sentenței)
„Că voroava frumoasă la cei cunoscători de n-ar mai sfârși,
încă mai plăcută ar fi...” – spune Lupul către Brehnacea, așezând cu grijă în
cumpănă nu doar cuvântul, ci și valoarea lui în fața celor ce înțeleg. Căci
cuvântul, atunci când se naște din înțelepciune și nu din trufie, când se
rostește din tihna unei gândiri adânci și nu din zarva lumii, devine izvor de
lumină. Iar sentința, această bijuterie a stilului moral, nu este simplă
vorbire, ci mărturie a unei conștiințe care știe să aleagă între ce este plăcut
și ce este vrednic.
Vorba frumoasă, așadar, se arată ca o punte între gând și
adevăr, între filosofie și poezie, între rațiune și frumusețe. Ceea ce spune
Lupul nu e doar o constatare stilistică, ci o filosofie a comunicării: numai
cunoscătorii știu să guste vorba frumoasă, pe când necunoscătorii – cei care nu
s-au deprins cu înțelepciunea – găsesc mai multă dulceață în basnele băbești.
Aici, Cantemir își dezvăluie subtil ironia și profunda încredere în educația
gustului, în discernământul spiritului. Un cuvânt frumos nu este doar o podoabă
a minții, ci o probă a discernământului celui ce ascultă.
În această lumină, putem înțelege de ce Dimitrie Cantemir,
scriind în limba română veche, nu se teme de bogăția frazei, ci o
întrebuințează cu migală. Căci fraza este și ea un instrument al învățăturii,
iar podoaba ei nu e înșelătoare când slujește adevărul. Platon spunea că
„frumusețea stilului... depinde de simplitate”, dar Cantemir, ca și Seneca sau
chiar Pascal, știe că simplitatea se câștigă abia după ce ai cunoscut
complexitatea. De aceea, vorbirea sa e plină de suplețe, dar și de rigoare; de
claritate, dar și de taină.
Lupul nu laudă vorba frumoasă în sine, ci în funcție de
urechea celui care o primește. Ceea ce e frumos la cunoscător este zadarnic la
cel ce nu înțelege. Aceasta este, de fapt, o lecție despre receptare, despre
rostul formator al cuvântului, dar și despre limitele lui. Vorba nu poate
înălța pe cineva care nu vrea să se înalțe. De aici, acea dulce ironie: „cei
necunoscători mai tare dulceață în basnele băbești decât în sentențiile
filosofești află.” Cum altfel să traducem această observație decât ca pe o critică
elegantă adusă superficialității și unei culturi a divertismentului care
ocolește gravitatea?
Sentința aceasta a Lupului poate fi citită și ca o prețuire
a rostirii cumpănite. Așa cum Pitagora îndeamnă: „Nu spune puțin în vorbe
multe, ci mult în vorbe puține”, la fel și Cantemir pare a ne învăța că
frumusețea cuvântului vine din potrivirea lui cu adevărul și din acordul lui cu
înțelegerea. A spune frumos ceea ce e adevărat este actul suprem al spiritului
cultivat.
Nu întâmplător, în cultura română, această atenție față de
cuvânt s-a păstrat. De la cronicari la Blaga, de la Arghezi la Noica, ideea că
„vorba bună, vorbă bună aduce” nu e doar o expresie de folclor, ci o expresie a
ethosului nostru profund. Într-o lume în care adunarea dă glas părerii – dar nu
întotdeauna adevărului –, filosoful e cel care, ca Lupul, alege să vorbească nu
des și nu tare, ci adevărat și frumos.
Această a doua parte a răspunsului Lupului vine, așadar, ca
o pledoarie pentru felul în care se zidește înțelepciunea: prin cuvânt ales,
prin răbdarea rostirii, prin respectul pentru adevăr și pentru frumusețea lui.
Și, poate, aici e marea lecție cantemiriană: că filosofia nu se opune
frumuseții, ci o cuprinde; că vorba frumoasă nu este un adaos, ci un drum către
înțelegere; că între sentință și cântec, între logos și poezie, stă omul
deplin.
Cantemir – alături de învățații lumii
(Partea a treia: Despre adunare, neștiință și noblețea
tăcerii)
Lupul nu doar că vorbește cu cumpătare, dar știe și când să
tacă. Iar în tăcerea lui, Cantemir ascunde o lecție dureroasă despre lume,
despre mulțime, despre Adunare. În fața Adunării, unde fiecare vorbește, dar
puțini ascultă, cuvântul filosofului devine greu, suspect, chiar periculos. A
vorbi cu adevăr între urechi surde e, de multe ori, totuna cu a risipi în zadar
comoara minții. De aceea, Lupul a tăcut multă vreme – nu din frică, ci din
cunoaștere.
Așa cum afirmă în alt loc: „Tăcerea, capul filosofiei este”.
Tăcerea e începutul înțelepciunii, și adesea și sfârșitul ei. Într-o lume plină
de vuiet, de păreri, de certitudini ieftine, filosoful alege să tacă nu fiindcă
nu are ce spune, ci fiindcă știe cui se adresează. „Unde-i vorbă multă, acolo
neștiință cu mult mai multă”, spune o veche vorbă românească. Iar Cantemir,
care le știa pe toate – și pe cele ale Greciei, și pe cele ale Bizanțului, și
pe cele ale Moldovei –, nu le rostește pe ton de păstor, ci pe ton de cărturar
smerit.
Această critică a Adunării – a lumii care nu vrea adevărul,
ci doar spectacolul cuvântului – nu e una politică, ci morală. Filosoful nu e
cel care înfruntă lumea cu vorba, ci cel care, înfruntându-se pe sine, alege
când și cum să vorbească. Astfel, Lupul îi recunoaște lui Brehnacea o calitate
rară: aceea de a avea „urechi bine ascultătoare” și „gură adevărul grăitoare”.
Deja aici nu mai e vorba doar de un dialog între personaje, ci de o alegorie a
întâlnirii dintre înțelept și ucenic, dintre maestru și discipol.
Această pedagogie a încrederii, a vorbirii cumpănite și a
tăcerii semnificative își are ecouri în întreaga cultură română. Gânditorii
noștri de profunzime – de la Cantemir la Blaga, de la Noica la Steinhardt – au
știut că vorba nu trebuie risipită, că sentința nu e opinie, ci rostire cu
greutate. Într-o vreme în care se publică totul și se spune orice, în care
zgomotul a luat locul ideii, Cantemir rămâne un model de distincție spirituală:
nu tot ce se poate spune trebuie spus, și nu oricui.
Astăzi, când adunările s-au mutat pe ecrane și fiecare își
rostește „adevărul” cu ușurință, răspunsul Lupului e cu atât mai actual.
Adevărata vorbire nu e cea care umple spațiul, ci cea care înalță duhul.
Adevărata adunare nu e cea în care se strigă, ci cea în care se ascultă.
Filosoful modern – cel ce scrie, gândește, se frământă – este tot mai adesea un
Lup într-o pădure de vorbe, căutând o ureche ca a lui Brehnacea.
În acest sens, Dimitrie Cantemir este nu doar un autor
clasic, ci un contemporan al nostru. Scrisul lui cere nu doar cunoaștere, ci și
cumințenie. Nu doar erudiție, ci și înțelepciune. Nu doar interpretare, ci și
tăcere. Iar în această noblețe a spiritului, el se alătură celor mari: lui
Platon, care ascundea adevărul în mit; lui Pascal, care punea gândul în cuvinte
scurte și tăioase; lui Kierkegaard, care învăța să tacă pentru a nu strivi
misterul.
Lupul lui Cantemir este un înțelept de neam românesc și
european totodată. În vorba lui răsună și Duhul din vechile Scripturi, și
rațiunea grecească, și înțelepciunea orientală. Iar răspunsul său către
Brehnacea – un dialog care pare tainic și modest – e în realitate o mărturisire
de credință: în cuvântul care nu minte, în vorba care nu lingușește, în
înțelepciunea care nu vrea să placă, ci să lumineze.
Astfel, citind aceste pagini, nu doar Lupul ni se adresează,
ci și Cantemir însuși. Iar întrebarea rămâne: vom ști noi să fim astăzi urechea
care aude, mintea care pricepe, conștiința care nu se mulțumește cu basnele, ci
caută sentința?
>>>>>>>>>>>>>>>>>>
Concluzie – Despre înțelepciunea tăcută și noblețea
spiritului
„Ce-i în cărturărie, nu-i în adunăturie” – această
rostire a Lupului ar putea fi înscrisă, cu drept temei, în fruntea unei
filosofii a discreției, a adevărului care nu strigă, a demnității care nu se
pleacă. În fața unei Adunări gălăgioase, oarbe la merit și surde la gând, Lupul
lui Cantemir nu răspunde cu înverșunare, ci cu tăcere, cu socotință, cu
noblețe.
Astfel, Istoria ieroglifică nu este doar o parabolă
politică sau o satiră voalată, ci și o carte de înțelepciune, un manual de
conduită în vremuri tulburi, o hartă morală pentru cei care aleg să nu se lase
mistuiți de turmă. Cuvântul Lupului, ca și spiritul lui Cantemir, nu se rostogolește
în lume pentru a fi aplaudat, ci pentru a fi înțeles, poate chiar urmat.
Iar aici stă marea provocare a prezentului nostru: într-o
lume care se teme de tăcere și fuge de adevăr, să păstrăm vie arta
discernământului, meșteșugul judecății, liniștea interioară din care izvorăște
gândul adevărat. Nu ne trebuie vorbă multă, ci înțeleaptă; nu păreri multe, ci
gânduri limpezi. Nu ne trebuie adunări mari, ci conștiințe adunate.
Dimitrie Cantemir, spirit răsăritean și european deopotrivă,
ne cheamă nu să-l imităm, ci să-l înțelegem: să știm când să vorbim și mai ales
când să tăcem. Într-o lume care se năruie sub greutatea propriului zgomot,
lecția tăcută a Lupului devine profeție.
>>>>>>>>>>>>>>>
Iluzie (cărți)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu