CALEIDOSCOP – Gânduri de ocazie
(încercări pentru volumul al treilea) – 28 mai 2025
Cantemir
– alături de înțelepții lumii.
Brehnacea
insistă să arate Cucunozului că se împotrivește unei direcții corecte
*
Brehnacea
iarăși dzisă: „Eu, frate, ași sfătui ca și tu de această socoteală să te
părăsești, și amândoi împreună și pre Corb de la acesta lucru a-l dezbăra să
silim (că mai de laudă ieste o inimă tulburată a împăca decât o răspublică a
tulbura, că tulburarea a nebunilor, iară împăcarea a înțelepților meșterșug
ieste)(S1). Și cătră acestea pomenește, iubite frate, că Pardosul și toată
semințiia lui credință n-are a căruia nu numai scrisorile și cuvintele, ce
așeși nici lucrurile de credzut nu-i sint (că a cui cuvintele nu să stăruiesc, cu anevoie lucrurile i să vor stărui,
și cine necredincios ieste în voroavă, viclean va fi și în lucruri)(S2),
și, precum piielea cu multe picături ieste picată, încă mai cu multe
vicleșuguri inima îi ieste vărgată (că inima
vicleană întâi din minciuna cuvântului, apoi din vicleșugul lucrului să vădește)(S3).
Carile precum astădzi prieteșugul nou, ase mâine sau poimâine vrăjmășiia veche,
și precum acmu plecarea capului, așe, aflând vreme, ridicarea nasului va arăta.
Iară acestea a Pardosului de nu vii pomeni, frate, cuvintele mele, precum o
dată ți le-am dzis, din minte să nu-ți iasă. Că macar că tu la trup mai chipeș
și la stat măi înalt ești, dară eu și de vârstă mai bătrân, și de pedepse mai
dosedit și mai ispitit, și de căi mai multe și mai departe, și de țări mai
streine și mai late mai asudat și mai zbuciumat simt, în carile și mai multe am
vădzut, mai multe am audzit și și de mai multe m-am înștiințat (că adevărat, bună ieste știința audzirii, dară mai adevărată ieste ispita
viderii)(S4)
”.– Istoria ieroglifică, Dimitrie
Cantemir ( 26 octombrie 1674 - 21 august
1723)
>>>>>>>>>>>>>>> „”
Brehnacea insistă să arate Cucunozului
(personaj tânăr) că se împotrivește unei direcții corecte; mai mult, consideră
că Pardosul (aliat al Cucunozului) „necredincios ieste în voroavă, viclean va
fi și în lucruri”
și, mai ales, îl consideră o fire nestatornică. Brehnacea
vorbește ca un filozof, dar, așa pretinde și el, folosește
vorba în urma experienței ce deține, mai în vârstă fiind.
Cucunozul
este ispitit, nu amenințat: „cuvintele mele, precum o dată ți le-am dzis,
din minte să nu-ți iasă”;
Brehnacea simte că hotărârea Cucunozului este de nezdruncinat.
de Grigore Rotaru Delacamboru
>>>>>>>>>>>>>>>>>
Citate
(din literatură, filosofie și istorie) care reflectă idei asemănătoare cu cele
pentru care Brehnacea se zbate pentru îndreptarea unor direcții greșite ( una
este a Cucunozului) care înleznesc să aflăm despre: fapta nebunului-
fapta înțeleptului, tulburare- împăcare, cuvinte deșarte- fapte
nestatornice, inimă vicleană- minciuna cuvântului- vicleșugul lucrului,
auz - văz ...
1) „A
fi într-o minoritate, chiar şi o minoritate de unul, nu te face nebun. ” - George
Orwell
2) „Am mai luat seama la încă un rău de sub soare, ca o
greşeală care porneşte de la stăpânitor: Nebunul este ridicat la
dregătorii înalte, iar cei vrednici stau în locuri de jos.” – Ecclesiastul
10.5, 6).”
3) „Buzele
celui drept călăuzesc pe mulţi oameni, iar cei nebuni mor
din pricină că nu sunt pricepuţi..” – Solomon
4)
„Cele mai înţelepte planuri neîncoronate de succes se
numesc nebunii.” – Mihai
Eminescu
5) „Infinit
mai puternice decât raţiunea şi ştiinţa sunt ignoranţa şi nebunia.”
– Anatole France
6) „Toate
patimile zăpăcesc şi tulbură vederea clară a sufletului.” – Sfântul
Vasile cel Mare
7) „Cel
mai bun lucru pe care îl poți face când plouă este să lași să plouă.” – ~ Henry
Wadsworth Longfellow
8)
„Neştiinţa
îndeamnă la împotrivire faţă de cele ce sunt de folos şi, neruşinându-se,
sporeşte numărul păcatelor.” – Sf. Marcu Ascetul
9) „ Reconcilierea
este cel mai rapid mod de a-ti schimba viata.”– Mark Hart
10) „Împăcarea
aduce întotdeauna primavara în suflet.” – Frate Roger.
11) „Cuvintele
celor înțelepți sunt dar, iar buzele celui nebun sunt potop cumplit. Că
începătura gurii lui este răutatea.” – Ecleziastul
12) „Ce s-ar face gândul fără de cuvânt?.” – Sorin Cerin
13) „Cel
viclean nu petrece în pace, ci totdeauna în tulburare.".
Exemple de citate
suplimentare:
- "A
fi viclean înseamnă a pune o piatră de poticnire pe drumul altora."
- "Viclenia
nu poate fi ascunsă pentru totdeauna, adevărul va ieși la iveală."
- "Cel
ce caută să înșele pe alții, se va înșela mai întâi pe sine."
14) „Prin
viclenie, minciună, disimulare, oamenii nu fac decât să se înşele pe ei înşişi..” – Arthur Schopenhauer
15) „Există o simplitate în viclenie, la fel cum
există o simplitate a nevinovăţiei.” – Charles Dickens
16) „Să te fereşti totdeauna de acela care te-a
înşelat o dată.”
– Publilius Syrus
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
*
Pe baza fragmentului extras din Istoria
ieroglifică, ( Brehnacea insistă să arate
Cucunozului că se împotrivește unei direcții corecte) și ținând cont de gruparea de
citate din înțelepții lumii, în linie cu fragmentul ( cu cele patru
sentințe), se poate construi un
eseu amplu, în stil eseistic-literar, cu valențe morale, culturale și literare,
comparabile atât în context românesc, cât și universal, urmărită fiind
valoarea lui Cantemir în postura de cunoscător a mersului
lumii ( dublată de aceea de filozof- poet) și o listă bibliografică care
susține acest eseu.
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
Se poate
construi un eseu amplu, în stil eseistic-literar, având drept ax central
fragmentul din Istoria ieroglifică, în care Brehnacea își
exercită înțelepciunea într-un registru moral și filosofic, oferind sfaturi
izvorâte din experiență, nu doar din lecturi. Această pagină este, fără
îndoială, una dintre cele mai reprezentative pentru profilul intelectual și
moral al lui Dimitrie Cantemir, comparabil – în forma și fondul
reflecției – cu tradiția sapiențială universală, de la Biblie la filozofi
moraliști (precum Schopenhauer, Dickens, Orwell, Sf. Vasile, Ecclesiastul),
dar și cu gândirea românească de tip eminescian ori filocalic.
✅ Structura posibilă a eseului:
Titlu
propus:
„Tulburarea
nebunilor și meșteșugul înțelepților. Dimitrie Cantemir printre moraliștii
lumii”
I.
Introducere: O conștiință veche și modernă deopotrivă
- Poziționarea lui Cantemir ca
spirit renascentist și moralist în cultura românească și europeană.
- Rolul Istoriei ieroglifice
ca scriere alegorică și totodată moral-politică.
- Brehnacea – personaj-vehicul
al înțelepciunii dobândite, nu doar înnăscute.
II.
Între sfat și avertisment: meșteșugul înțelepților
- Analiza celor patru
sentințe:
- (S1) Împăcarea este o faptă
de laudă, nu tulburarea.
- (S2) Cuvintele nestatornice
trădează o fire vicleană.
- (S3) Inima vicleană se
vădește mai întâi în cuvânt, apoi în faptă.
- (S4) Cunoașterea prin văz
(experiență) e mai adevărată decât prin auz (teorie).
- Paralele cu citatele
universale:
- Sf. Vasile: „Toate patimile
zăpăcesc și tulbură vederea clară a sufletului.”
- Ecclesiastul: „Nebunul este
ridicat la dregătorii...”
- Schopenhauer: „Prin
viclenie... oamenii se înșală pe ei înșiși.”
- Publilius Syrus: „Să te
ferești de cel ce te-a înșelat o dată.”
III.
Filosofia morală a lui Cantemir – între tulburare și echilibru
- Adevărul ca experiență, nu
simplă teorie: „știința auzirii” vs „ispita viderii”.
- Viclenia ca viciu structural,
nu doar conjunctural – „inima vărgată cu vicleșuguri”.
- Tulburarea ca semn al lipsei
de rațiune – Eminescu: „cele mai înțelepte planuri neîncoronate de succes
se numesc nebunii”.
IV.
Brehnacea și tradiția sapiențială a omului bătrân, ispitit și înțelept
- Analogii cu bătrânii înțelepți
din literatura universală (Polonius – Hamlet, Zosima – Frații
Karamazov, Egistul lui Seneca).
- „Eu, frate...”: tonul moral și
aproape părintesc.
- Compararea cu înțelepciunea
populară românească – proverbe, zicători.
V.
Concluzie: Cantemir, moralist european și român
- Locul lui Cantemir în gândirea
morală universală.
- Istoria ieroglifică ca pledoarie pentru
cumpătare, experiență, statornicie și împăcare.
- Nevoia de a-l reciti nu doar
ca istoric și erudit, ci ca filozof al sufletului omenesc.
✅ Bibliografie orientativă pentru susținerea eseului:
Opere
primare:
- Cantemir, Dimitrie. Istoria
ieroglifică. Ed. crit. și comentarii – Dan Slușanschi, Ioana Costa
(Editura Minerva / Editura Polirom).
- Cantemir, Dimitrie. Divanul
sau gâlceava înțeleptului cu lumea.
Lucrări
critice despre Cantemir:
- G. Călinescu – Istoria
literaturii române de la origini până în prezent.
- Dan Slușanschi – Studii
introductive la edițiile Istoriei ieroglifice.
- Virgil Cândea – Dimitrie
Cantemir – Homo universalis.
Surse
biblice și patristice:
- Biblia sau Sfânta Scriptură – Ediția Sinodală.
- Sf. Vasile cel Mare – Omilii
și cuvântări.
- Sf. Marcu Ascetul – Filocalia,
vol. I.
Reflecții
morale și filosofice:
- Schopenhauer, Arthur – Aforisme
asupra înțelepciunii în viață.
- Pascal, Blaise – Cugetări.
- Marcus Aurelius – Gânduri
către sine însuși.
- Soljenițîn – Arhipelagul
Gulag (pentru adevărul trăit).
- Mihai Eminescu – Fragmentarium,
articole politice.
Literatură
comparată:
- George Orwell – 1984, Animal
Farm (pentru minoritatea lucidă).
- Charles Dickens – Marile
speranțe (pentru analiza vicleanului).
- Shakespeare – Hamlet, Regele
Lear.
>>>>>>>>>>>>>>>
Cantemir
– alături de înțelepții lumii. Despre rătăcire, împăcare și adevăr
Introducere
Într-o
lume care își schimbă reperele cu o grabă amețitoare, glasurile limpezi ale
trecutului rămân pietre de hotar pentru cei care caută nu doar să înțeleagă
lumea, ci și să o îndrepte. Dimitrie Cantemir, principe, erudit, filozof și
moralist deopotrivă, este unul dintre acești veghetori ai spiritului. În Istoria
ieroglifică, lucrare alegorică și satirică, dar profund sapiențială,
Cantemir rostește, prin gura personajelor sale, nu doar păreri trecătoare, ci
sentințe morale cu rezonanță universală.
În
fragmentul analizat, Brehnacea – purtătorul unei voci înțelepte – își
îndeplinește o dublă misiune: aceea de a mustra rătăcirea și aceea de a chema
la împăcare. În spusele lui se întâlnesc nu doar tonul filosofului, ci și al
celui care a cunoscut greutățile vieții, învățând să deosebească tulburarea
nebunilor de cumpătarea înțelepților, vorba goală de fapta nestatornică,
minciuna de adevăr.
Această
scenă nu este una izolată. Ea rezonează cu multe reflecții din gândirea
universală – de la Ecclesiastul și Solomon, la Schopenhauer și Charles Dickens
–, semn că dimensiunea morală a omului în fața adevărului și a rătăcirii este
una constantă în istoria conștiinței umane. Vom încerca, așadar, în paginile ce
urmează, să așezăm această pledoarie cantemiriană alături de alte glasuri din
literatura, filozofia și istoria lumii, întărind convingerea că Dimitrie
Cantemir nu este doar un produs al epocii sale, ci un spirit așezat printre
înțelepții mari ai umanității.
Partea
I – Împotrivirea rătăcirii și chemarea la cumpătare
Brehnacea
nu ceartă, nu osândește, ci avertizează. Vorba sa este sfat, dar un sfat rostit
cu autoritatea celui care a văzut mult, a trăit mult, a suferit mult. El
încearcă să-l întoarcă pe Cucunoz dintr-o rătăcire politică, dar apelul său
este profund moral: „mai de laudă ieste o inimă tulburată a împăca decât o
răspublică a tulbura”. Într-o epocă de schimbări și instabilități, glasul
împăcării răzbate cu o forță rară.
Între
tulburare și împăcare, Cantemir trasează o linie de demarcație netă: prima este
„a nebunilor”, a doua este „meșterșug al înțelepților”. Astfel, el reia un
vechi motiv biblic și sapiențial, prezent și în Ecclesiastul, unde „nebunul
este ridicat la dregătorii înalte, iar cei vrednici stau în locuri de jos”. Cu
alte cuvinte, dezastrul unei cetăți nu începe cu sabia, ci cu deraierea
cumpătării. Brehnacea, asemenea unui proroc, nu anunță un război, ci previne o
greșeală, pentru că știe că faptele fără judecată nasc tulburări greu de stins.
Prin
această atitudine, Cantemir își înalță personajul pe aceeași treaptă cu
înțelepții din marile tradiții morale. Sfântul Vasile cel Mare scria că „toate
patimile zăpăcesc și tulbură vederea clară a sufletului”, iar Brehnacea,
asemenea unui duhovnic luminat, caută să limpezească nu doar planurile, ci și
inima celui pe care-l sfătuiește. Într-o lume în care „cele mai înțelepte
planuri neîncoronate de succes se numesc nebunii”, cum nota Eminescu, Brehnacea
nu țintește succesul imediat, ci întoarcerea din tulburare.
Tulburarea
este nu doar o stare politică, ci mai ales una interioară. Cuvântul,
avertizează Brehnacea, este rădăcina faptei: „inima vicleană întâi din minciuna
cuvântului, apoi din vicleșugul lucrului să vădește”. Aici Cantemir se
dovedește nu doar moralist, ci psiholog subtil, anticipând reflecția lui
Schopenhauer: „prin viclenie, minciună, disimulare, oamenii nu fac decât să se
înșele pe ei înșiși”. Nu-i de mirare, deci, că Brehnacea nu are încredere în
Pardos, căci „cine necredincios ieste în voroavă, viclean va fi și în lucruri”.
Împotrivirea
la rătăcire nu este doar o luptă de idei, ci o chemare la a vedea lucrurile așa
cum sunt. De aceea, sfatul lui Brehnacea nu vine doar din știință, ci din
experiență: „adevărat, bună ieste știința audzirii, dară mai adevărată ieste
ispita viderii”. Iar acest apel la ceea ce am văzut, la ceea ce ne-a trecut
prin suflet, îl apropie de marile spirite ale istoriei, care nu se mulțumesc cu
idei înalte, ci le filtrează prin trăire. El devine astfel unul dintre cei
care, asemenea lui Orwell, știu că „a fi într-o minoritate, chiar şi o
minoritate de unul, nu te face nebun”.
Cantemir
– alături de învățații lumii ( variantă-
partea întâi)
Eseu
despre rostul împăcării, primejdia vicleniei și arta înțeleptului
Introducere
Într-o
epocă în care cuvântul trăda și fapta înșela, în care alianțele se destrămau
precum pânza de păianjen în vântul trufiei, Istoria ieroglifică a lui
Dimitrie Cantemir se înfățișează ca o oglindă răsturnată a lumii, în care
morala nu e doar o podoabă a înțeleptului, ci și un instrument al
supraviețuirii. Scrisă cu o erudiție ce depășește hotarele țării sale, lucrarea
nu este doar o alegorie politică, ci și un tratat de gândire etică, în care
vocea înțeleptului se ridică peste zgomotul ambițiilor și al intrigilor.
În acest
context, personajul Brehnacea nu e un simplu sfătuitor, ci un filozof al
faptelor, un cunoscător al sufletului omenesc, al prăbușirilor ce urmează
tulburării și al stricăciunii ce se naște din viclenie. Discursul său adresat
Cucunozului este un avertisment înzestrat cu patos moral și luciditate
istorică. El nu acuză, ci preîntâmpină; nu impune, ci povățuiește – așa cum o
face întotdeauna adevăratul cunoscător al vremii sale.
Cu alte
cuvinte, Dimitrie Cantemir, prin vocea lui Brehnacea, se așază în rândul
gânditorilor lumii care au văzut în rătăcirea morală începutul prăbușirii unei
ordini. Iar acest demers al lui nu este izolat în timp, ci rezonează cu vocile
înțelepților din Scriptură, din filosofia antică și modernă, din literatură și
istorie, care deopotrivă au pus semn de întrebare acolo unde mulțimile puneau
semn de exclamare.
Partea
I – Despre înțelept și nebun: meșteșugul împăcării și primejdia tulburării
Brehnacea
rostește una dintre cele mai importante sentințe ale fragmentului cantemirian:
„Mai de laudă ieste o inimă tulburată a împăca decât o răspublică a tulbura”.
Într-o vreme a frământărilor politice, acest gând pare o îndrăzneală – dar
este, în realitate, expresia unui vechi adevăr al umanității. Adevăr care se
regăsește și în Cartea Ecleziastului, unde se spune că „nebunul este ridicat la
dregătorii înalte, iar cei vrednici stau în locuri de jos”. Când puterea ajunge
în mâinile celor ce n-au învățat să-și împace măcar inima, întreaga lume intră în
zbucium.
Nebunul,
în sensul moral și spiritual al cuvântului, este acela care acționează fără
discernământ, încrezător în tumultul propriei voințe. El nu tulbură doar
răspublica – ci și sufletul său. Tulburarea, cum o arată și Sfântul Vasile cel
Mare, zăpăcește vederea clară a sufletului, întunecând judecata și
dezrădăcinând cumpătarea. Acolo unde împăcarea ar fi rodul înțelepciunii,
nebunul cultivă vrajba ca dovadă de putere.
De altfel,
Brehnacea nu vorbește din cărți, ci din „pedepse”, din „căi streine”, din
„asudări și zbuciumări” – el adaugă propriei științe a auzului și o știință
superioară: ispita vederii. Tocmai de aceea, el nu se lasă convins de
vorbe, căci „a cui cuvintele nu să stăruiesc, cu anevoie lucrurile i să vor
stărui”.
În
cuvintele sale răsună o înțelepciune asemănătoare cu a lui Orwell, care spunea
că „a fi într-o minoritate, chiar şi o minoritate de unul, nu te face nebun”.
Brehnacea, singur în poziția sa, nu se lasă clătinat de alianțele majorității,
nici de lingușirea momentului. El preferă să întărească ceea ce e greu:
rânduiala, împăcarea, temeiul faptelor. Este conștient că „cele mai înțelepte
planuri neîncoronate de succes se numesc nebunii”, cum o spunea Eminescu, dar
știe că lipsa de cumpătare duce la pieire sigură.
Spre
deosebire de Cucunozul ispitit, care se lasă atras de forța aparenței,
Brehnacea distinge între tulburare și curaj, între tăcerea înțeleptului și gura
potopitoare a celui nebun. De aceea îi spune cu blândețe aspră: „cuvintele
mele, precum o dată ți le-am dzis, din minte să nu-ți iasă” – ca un tată
care nu ceartă, dar nu încetează a preveni.
Partea
a II-a – Despre inima vicleană: între minciuna cuvântului și vicleșugul
lucrului
A doua
sentință rostită de Brehnacea e mai amară decât prima: „Mai de primejdie ieste
inima vicleană decât vicleșugul lucrului.” Această afirmație răstoarnă ierarhia
obișnuită a răului. În cultura obișnuită, păcatul faptelor e mai lesne
condamnat decât cel al gândurilor. Dar Cantemir, asemenea psalmistului David,
știe că păcatul nu începe cu fapta, ci cu gândul strâmb, cu întunecimea inimii.
„Inima omului este mai înșelătoare decât toate și de nespus de stricată”, spune
Cartea lui Ieremia. Iar Brehnacea întărește: nu lucrul viclean e mai
periculos, ci inima care-l plăsmuiește.
Viclenia
lucrului poate fi văzută, anticipată, înlăturată. Este un vicleșug ce se arată
în lume. Dar viclenia inimii este perfidă, mută, ascunsă sub zâmbet, sub
jurământ, sub bunăvoință, și cu atât mai greu de învins. Inima vicleană
născocește vorba dulce și intenția amară, promisiunea și trădarea în același
suspin. Se arată ca prieten, dar lucrează în taină ca vrăjmaș. Este, cum ar fi
spus Pascal, o combinație monstruoasă între angelic și bestial.
În acest
spirit, Brehnacea se arată neclintit față de lingușirea momentului. Nu se lasă
înduplecat de cuvintele dulci, știind că „de frumos ce grăiește, acela mai
viclean să bagă”. Înțelepciunea sa seamănă cu cea a lui Marcus Aurelius, care
scria: „Cel ce are o inimă curată nu se teme de gândurile altora, pentru că
nu-și ascunde pe ale sale.” Brehnacea nu joacă teatru, nu se teme de adevăr
și nici nu-l ascunde.
Dincolo de
înțelepciunea sa însă, se conturează o imagine mai gravă: aceea a lumii în care
viclenia a devenit regulă, nu abatere. Într-o astfel de lume, sufletul curat nu
mai are loc decât în retragere, iar cel ce grăiește adevărul e privit ca
primejdios. Astfel, Brehnacea nu doar că avertizează – ci și se apără. Într-o
societate a vicleșugului, adevărul trebuie să se apere ca un soldat, nu
să se impună ca un rege.
În acest
sens, înțelepciunea lui Brehnacea este o înțelepciune tragică. Nu i se oferă
biruința, ci luciditatea. Nu i se promite izbânda, ci adevărul. E un înțelept
care nu schimbă mersul lumii, dar îl înțelege; care nu oprește furtuna, dar îi
cunoaște vânturile. În aceasta, el este înrudit cu bătrânul Zorba din romanul
lui Kazantzakis, cu Ivan Ilici din Tolstoi sau cu bătrânul Călugăr al lui
Sadoveanu: oameni care nu se mai lasă păcăliți de „vorbele mieroase” și care
știu că suferința vine adesea de la cel ce pare prieten.
Concluzie
– Cuvinte pentru cei care mai pot auzi
Când
Brehnacea rostește cuvintele: „De mă vei asculta, vei fi mântuit; iar de nu, și
eu din păcatele tale mă voi izbăvi, și ție socoteala ce au să-ți ceară o vei
da”, el nu vorbește ca un conducător sau ca un judecător, ci ca un suflet
împăcat cu sine. Este glasul celui care a înțeles că nu poate salva o lume care
nu vrea să fie mântuită, dar că poate rămâne curat în mijlocul murdăriei.
Cuvintele sale nu sunt o poruncă, ci o despărțire de orbirea celuilalt.
Această
atitudine e profund creștină, dar și filosofică. Ea amintește de finalul Apologiei
lui Socrate, când înțeleptul spune: „Acum e timpul să ne despărțim: eu mă
duc să mor, voi să trăiți. Cine merge spre un viitor mai bun, nimeni nu știe,
afară de Dumnezeu.” La fel și Brehnacea: el spune, previne, avertizează –
dar nu obligă. El slujește adevărul, chiar și atunci când adevărul este alungat
de la masa domnească.
Într-o
lume în care inima vicleană e lăudată pentru istețime, iar răspublica se
tulbură pentru un câștig vremelnic, cuvintele lui Brehnacea rămân ca un ultim
far moral: nu pentru cei care se îndreaptă, ci pentru cei care se pot întoarce.
Sunt „cuvinte de scăpare” – dar și cuvinte de judecată.
Bibliografie
orientativă:
- Dimitrie Cantemir, Istoria
ieroglifică
- Sfânta Scriptură –
Ecleziastul, Psalmii, Proverbe, Ieremia
- Aurelius Augustinus, Confesiuni
- Marcus Aurelius, Gânduri
către sine
- Mihai Eminescu, articole
politice
- Blaise Pascal, Cugetări
- George Orwell, 1984
- Lev Tolstoi, Moartea lui
Ivan Ilici
- Nikos Kazantzakis, Zorba
Grecul
- Mihail Sadoveanu, Viața lui
Ștefan cel Mare
- Sfântul Vasile cel Mare, Omilii
morale
>>>>>>>>>>>>>>>>
Partea
a III-a – Tăcerea înțeleptului și gălăgia prostiei: despre rostul cuvântului și
granițele înțelepciunii
Brehnacea
nu se lasă dus de valul cuvintelor. Vorbește puțin, dar cu greutate. Într-o
lume în care fiecare se grăbește să strige, să acuze, să se fălească,
înțeleptul stă retras, nu pentru că nu ar avea ce spune, ci pentru că știe
când cuvântul nu mai folosește. Tăcerea lui nu e resemnare, ci alegere. Nu
e slăbiciune, ci formă a înțelepciunii.
În Istoria
ieroglifică, Brehnacea e, în fond, un martor – nu un retor. El nu
caută să convingă prin oratorie, ci prin rostire limpede, scurtă, aspră. Nu
folosește podoabe de limbaj, ci tăișul discernământului. Într-o lume unde
fiecare încearcă să-și justifice trădarea, să-și motiveze lăcomia, să-și
îndreptățească necinstea, Brehnacea tace și privește. Iar când vorbește,
nu o face pentru a se apăra, ci pentru a preveni.
Această
tăcere a înțeleptului nu e o tăcere vinovată, ci una revelatoare. În tradiția
patristică, Sfântul Antonie cel Mare spunea: „Vine vremea când oamenii vor
înnebuni, și când vor vedea pe cineva că nu este nebun, se vor ridica asupra
lui zicând: ‘Tu ești nebun!’, pentru că nu este asemenea lor.” A tăcea în
fața prostiei strigătoare devine astfel nu un act de lașitate, ci o formă
superioară de mărturisire. E refuzul de a intra în balamucul vorbelor
deșarte.
Brehnacea
e asemenea bătrânului rege Lear al lui Shakespeare – dar înainte de rătăcire.
El înțelege că „în țara surzilor, cel ce vorbește este nebun”. Nu din frică
tace, ci din discernământ. Știe că în anumite împrejurări, adevărul spus e
luat drept insultă, iar minciuna lingușitoare drept înțelepciune. În
asemenea vremi, cuvântul trebuie să se retragă în singurătate.
În
opoziție, prostia face gălăgie. Prostul nu tace niciodată, pentru că se simte
gol în sine și trebuie să se umple cu zgomotul propriilor păreri. Prostul
confundă volumul cu autoritatea, iar lipsa de rușine cu sinceritatea. El
întrerupe, contrazice, se umflă, se arată – dar nu se îndoiește niciodată.
Pentru prost, tăcerea e o slăbiciune. Pentru înțelept, e o probă de tărie.
Și astfel
se închide cercul: înțeleptul tace pentru că a spus tot ce trebuia, prostul
vorbește pentru că nu are nimic de spus. Brehnacea nu se zbate, nu-și
impune părerea, nu-și vinde înțelepciunea. O oferă. Iar dacă nu e primită, se
retrage. Cuvântul său nu e o armă, ci un dar. Și ca orice dar, el nu se impune,
ci se așteaptă să fie primit.
Tăcerea
lui Brehnacea nu este sfârșitul cuvântului, ci reculegerea lui. O tăcere
densă, ca o rugăciune nerostită. O tăcere care spune: „Nu cu mine vă
războiți, ci cu adevărul.”
>>>>>>>>>>>>>>>>>
Partea
a IV-a a eseului:
Partea
a IV-a – Mântuirea lui Brehnacea: nu izbăvirea miraculoasă, ci alegerea
trudnică a celui drept
Brehnacea
nu este salvat de noroc, de zei sau de puteri nevăzute. Nu e ferit de
încercări, nu e protejat de greșeală. Dar tocmai în această lipsă a miracolului
stă adevărata lui mântuire. Nu se așteaptă la izbăvire din afară, nu cere
răsplată și nu își clădește speranțele pe întâmplare. El se mântuie singur,
prin ceea ce devine.
Pentru
Cantemir, prin Brehnacea, mântuirea nu înseamnă salvarea din primejdii, ci
rămânerea în Adevăr, în pofida tuturor primejdiilor. Într-o lume în care
toți se adaptează ca să supraviețuiască, el alege să nu se adapteze decât la
conștiința sa. Aparent învins, el rămâne drept. Pedepsit, dar nu umilit.
Singur, dar nu pierdut.
Brehnacea
este imaginea omului care nu se leapădă de sine. El nu se „salvează” în
sensul banal al scăpării de necazuri. Se mântuiește pentru că nu se vinde. Nu
se coboară. Nu se scuză. Alege greu, dar alege drept. Și în această
alegere stă o superioritate morală care face ca soarta lui să nu mai conteze.
Deși nu biruie pe planul imediat, el biruie în adevăr.
Cantemir
nu ne oferă un erou glorificat, ci un suflet împăcat. Brehnacea nu învinge, dar
nici nu cedează. El e prototipul vrednicului care înfruntă suferința nu cu
răzbunare, ci cu răbdare. El nu mântuiește lumea, ci se mântuie pe sine,
adică rămâne întreg în vremuri care strivesc sufletele și distrug voințele.
În cultura
română, această viziune a mântuirii prin vrednicie și suferință va
străbate până la Radu Gyr și Blaga, până la Sadoveanu și Voiculescu. Mântuirea
nu este ferirea de durere, ci transformarea ei în lumină. Brehnacea e
printre cei puțini care nu se tem de întuneric, pentru că nu și-au pierdut
scânteia lăuntrică.
La
sfârșit, el nu pare un erou, ci un „neînsemnat”. Dar tocmai prin această
discreție a lui, prin această demnitate fără strigăt, devine exemplu. El
nu cere nimic, nu se apără, nu își înalță statui. Rămâne acolo unde i-e locul: pe
marginea poveștii, dar în centrul adevărului.
>>>>>>>>>>>>>
Concluzia
generală a
eseului:
Concluzie
– Vrednicia ca biruință tăcută asupra sorții
Istoria
ieroglifică nu
este doar o alegorie politică, ci o meditație adâncă asupra condiției umane în
fața destinului. Dintre toate făpturile acestui bestiar moral, Brehnacea iese
în relief nu prin putere, ci prin statornicie, nu prin izbândă, ci prin răbdare.
El nu e favoritul norocului, ci martorul unei alte legi: legea vredniciei.
Dimitrie
Cantemir nu îndeamnă la resemnare, ci la luciditate și demnitate în
suferință. Într-o lume coruptă, Brehnacea rămâne curat; într-o lume de
trădări, el rămâne credincios; într-o lume grăbită spre folos, el alege adevărul
fără plată.
Vrednicia
nu este un dar, ci o alegere. O trudă. O jertfă pe care o face omul singur,
fără aplauze. Ea nu aduce întotdeauna roade văzute, dar aduce pacea
sufletului. În fața unei istorii nedrepte, Cantemir pune o conștiință
dreaptă. În fața norocului schimbător, el așază chipul omului statornic.
Brehnacea
este simbolul celui care nu cere victorie, dar nici nu îngenunchează. El
nu scapă de suferință, dar nu este înfrânt. Se mântuiește nu fiindcă e ajutat,
ci fiindcă nu se leapădă. Iar în această discreție a lui se află toată măreția
omului vrednic.
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
Imagine: Reconciliere
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu