CALEIDOSCOP – Gânduri de ocazie
(încercări pentru volumul al treilea) – 12 mai 2025
*
Cantemir – alături de învățații
lumii.
Brehnacea aduce
noi argumente Lupului
*
Brehnacea aduce noi argumente lupului sugerându-i că trebuie să
rupă tăcerea. Modul strălucit de a rândui vorba dă de gol faptul că a
citit Platon cu osârdie.
*
„ Ca într-acesta chip
orice în republica noastră clătit, strămutat și neaședzat ar fi, în limanul
odihnii, întrulocarea unirii și în aședzământul omoniii a aduce să putem. Căci
într-alt chip lucrul de va rămânea, de toată a lucrurilor alcătuire și a sfatului
bun și de obște învoire, toată nedejdea să rumpe și să curmă (că nu atâta stricăciune publicăi adunarea
nepriietinilor denafară, pre câtă a cetățenilor dinluntru a inimilor într-un
gând neîmpreunare aduce).".” – Istoria
ieroglifică, Dimitrie Cantemir ( 26
octombrie 1674 - 21 august 1723)
În limbaj contemporan: Numai astfel vom putea aduce în
liniște, în unitate și în temeiul armoniei tot ce este clătinat, răsturnat și
lipsit de rânduială în republica noastră. Căci, dacă altfel va rămâne lucrul,
atunci orice speranță de bună chibzuință, de sfat comun și de înțelegere
obștească se va spulbera și va pieri. Sentința: Fiindcă nu atât de mare este
primejdia pricinuită de dușmanii din afară, cât este dezbinarea celor
dinlăuntru, când inimile lor nu mai bat laolaltă.”
>>>>>>>>>>>>>>>
a) Mai multe gânduri ale cărturarului elaborate cu diferite
ocazii; abundența intervențiilor pentru această categorie filozofică ne
sugerează că interesul nu era mic.
1) „
Sa nu te ferești de nimeni
mai mult decât de tine însuți; cei mai de temut dușmani îi purtăm în sufletul
nostru.”
– Charles Spurgeon
2) „Cel mai bun lucru pe care
îl poți da dușmanului este iertarea, unui adversar, toleranța, unui prieten,
inima, copilului un bun exemplu, unui tata respectul, mamei tale, o coduită de
care să fie mandră, ție iți datorezi respectul, tuturor oamenilor, generozitatea.” –
Benjamin Franklin
3) „Niciodată nu poţi să fii prea grijuliu în alegerea
duşmanilor tă” – Oscar Wilde
4) „Să nu vezi în duşmanul tău decât un prieten rătăcit.”
– Pitagora
5) „Este îngăduit a înveți
chiar și de la dușman.” - Publius Ovidius Naso
6) „Deseori le
oferim dușmanilor noștri mijloacele să ne distrugă.” - Esop
7)
„Tăcerea
este a doua putere a lumii, după cuvânt. Jean Baptiste Henri Lacordaire
8)
„Prietenii
se pretind sinceri, duşmanii sunt într-adevăr” - Arthur Schopenhauer
9) „Conducătorii devin stăpâni şi duşmani ai
oamenilor în loc de aliaţi; urând şi fiind urâţi, complotând şi fiind ţinta
unor comploturi, ei îşi duc viaţa temându-se mult mai mult de duşmanii din
interior decât de cei din exterior.” - Platon
10)
Să mă apere Dumnezeu
de prieteni; de duşmani pot să mă apăr şi singur. - Voltaire
11) Care este cel mai mare
duşman al omului, dacă nu propria sa minte. Buddha
12)Dușmanul
nu încearcă să facă mai bine ca tine, ci caută numai să te împiedice pe tine.
– George Călinescu
13) Mă pot încrede mai mult în dușmani cinstiți
decat în prieteni falși. Lorenzo de' Medici
14) Prin unire cresc
lucrurile mici, prin dezbinare se prăbușesc cele mai mari. (Sallustius)
15) Dezbinarea
nu va înceta niciodata în orșsele oamenilor. Euripides
16) Dar
cât de mulțumit sunt că în toate privințele sunteți de acord, și că nicio
dezbinare nu este între voi, ci sunteți uniți în același gând și în aceeași
judecată. 1 Corinteni 1:10
17) Vestit și tuturor
știut cuvânt ieste, o, priietinilor, (că învoința sufletelor și unirea inimilor
lucrurile din mici, mari le crește. Iară neînvoința și neunirea lor, din cât de
mari, mici și cât de curând le răzsipește) (că precum o sănătate în multe
mădulare a trupului, așe o omenie și o unire în multe năroade ieste, carile un
stătătoriu și stăruitoriu a politiii stat fac).- Dimitrie Cantemir
20) „29051. Începutul deznădejdii. Când descoperi că cel mai bun prieten este sub acoperire.” – Grigore Rotaru Delacamboru
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
Este nu doar posibil, ci extrem de fertil să construim un eseu
amplu, în stil eseistic-literar, pornind de la textul central din Istoria
ieroglifică și dezvoltând ideea dezbinării lăuntrice ca pericol
suprem pentru o comunitate. Fragmentul ales din Cantemir este de o gravitate
solemnă, cu o sentință morală și politică ce transcende veacurile: „nu
atâta stricăciune publicăi adunarea nepriietinilor denafară, pre câtă a
cetățenilor dinluntru a inimilor într-un gând neîmpreunare aduce”. Această
reflecție poate fi nucleul unui eseu despre primejdia dușmanului lăuntric
– atât în sens personal, cât și colectiv –, eseu susținut de o galerie de
reflecții culturale, istorice și literare.
Titlu propus:
„Inima dezbinată. Despre vrăjmașii dinlăuntru și
pericolul uitării de sine”
Plan și structură posibilă pentru eseu:
I. Prolog cantemirian – adevărul spus prin alegorie
- Prezentarea
contextului citatului din Istoria ieroglifică.
- Semnificația
tăcerii Lupului și intervenția Brehnacei (adevărul trebuie rostit).
- Cantemir
– om al învățăturii universale, dar și al răspunderii morale în fața
timpului său.
„Tăcerea este a doua putere a lumii, după cuvânt”
(Lacordaire) – și uneori, cea mai periculoasă.
II. Dușmanul dinlăuntru – o temă morală și politică
perenă
- Interpretarea
sentinței: nu pericolul exterior amenință cu adevărat o cetate, ci
dezbinarea celor care o alcătuiesc.
- Conexiune
cu Platon (citatul despre conducători care se tem de cetățeni mai mult
decât de vrăjmașii din afară).
- Citatul
lui Sallustius: „Prin unire cresc lucrurile mici, prin dezbinare se
prăbușesc cele mai mari” – ecou direct în viziunea cantemiriană.
III. Vrăjmașii sufletului – lupta cu sinele
- De
la cetate la om: dezbinarea interioară ca rădăcină a căderii.
- Charles
Spurgeon: „cei mai de temut dușmani îi purtăm în sufletul nostru”.
- Buddha:
„cel mai mare duşman al omului – propria sa minte”.
- Analogie
între starea lăuntrică a individului și armonia unei comunități.
IV. Cultura dezbinării. Adevăruri dureroase în fața
prieteniei și dușmăniei
- Călinescu:
„Dușmanul nu încearcă să facă mai bine ca tine, ci doar să te
împiedice” – o viziune amară și clarvăzătoare.
- Wilde:
„Niciodată nu poți fi prea grijuliu în alegerea dușmanilor” –
ironie serioasă.
- Voltaire:
„Să mă apere Dumnezeu de prieteni; de duşmani pot să mă apăr singur”
– prăbușirea încrederii.
- Rotaru
Delacamboru: „Începutul deznădejdii. Când descoperi că cel mai bun
prieten este sub acoperire” – ca o concluzie tragică.
V. Unirea inimilor – condiția armoniei
- Reluarea
ideii din Istoria ieroglifică: sănătatea unei cetăți este unitatea
sufletelor.
- Citatul
din 1 Corinteni 1:10 – dimensiunea spirituală a ideii.
- Cantemir:
„un stătătoriu și stăruitoriu a politiii stat fac” – suveranitatea
nu e doar o chestiune juridică, ci una sufletească.
VI. Epilog: între Brehnace și tăcerea Lupului – nevoia de
cuvânt drept
- A
tăcea, când adevărul e primejdios, e lașitate.
- A
vorbi, când dezbinarea amenință, e curaj.
- Cantemir
ca model de „cărturar care mustră” și nu doar „observă”.
Observații stilistice:
- Se
pot intercala reflecții personale sau culturale românești (de pildă, în ce
măsură „dezbinarea” este o temă recurentă în istoria noastră politică și
sufletească).
- Se
pot introduce paralele literare: de la Eminescu („Toate-s vechi și nouă
toate”) la Blaga (unitatea ca mister al ființei).
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
I. Prolog cantemirian – adevărul spus prin alegorie
În zorii secolului al XVIII-lea, Dimitrie Cantemir,
cărturarul moldovean cu o vastă cultură europeană și orientală, alege să-și
exprime reflecțiile politice și morale într-o formă alegorică, dând naștere Istoriei
ieroglifice. Această lucrare, scrisă între 1704 și 1705, este o satiră
politică în care personajele sunt reprezentate de animale, fiecare simbolizând
figuri politice ale vremii. Prin intermediul acestor personaje, Cantemir
explorează conflictele și intrigile din societatea moldovenească, oferind totodată
o profundă meditație asupra naturii umane și a conducerii statului.Scribd
Un episod emblematic din această lucrare este dialogul
dintre Brehnacea, o pasăre bătrână și înțeleaptă, și Lupul, personaj tăcut și
rezervat. Observând tăcerea persistentă a Lupului, Brehnacea îl provoacă să
vorbească, sugerând că tăcerea sa nu este doar o formă de înțelepciune, ci
poate ascunde și o lașitate sau o complicitate periculoasă. Ea afirmă:
„Căci într-alt chip lucrul de va rămânea, de toată a
lucrurilor alcătuire și a sfatului bun și de obște învoire, toată nedejdea să
rumpe și să curmă (că nu atâta stricăciune publicăi adunarea nepriietinilor
denafară, pre câtă a cetățenilor dinluntru a inimilor într-un gând neîmpreunare
aduce).”
Această reflecție evidențiază pericolul dezbinării interne
și subliniază importanța unității și a comunicării sincere în menținerea
stabilității unei comunități. Cantemir sugerează că tăcerea în fața nedreptății
sau a haosului nu este o virtute, ci o complicitate care poate duce la
destrămarea ordinii sociale.
Prin această alegorie, Cantemir nu doar critică starea
politică a Moldovei din timpul său, ci oferă și o lecție universală despre
responsabilitatea individuală în fața binelui comun. El ne amintește că, în
fața pericolului, a vorbi cu înțelepciune și curaj este esențial pentru
coeziunea și supraviețuirea unei societăți.
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
II. Când tăcerea devine vinovăție. Dușmanul dinlăuntru
Tăcerea Lupului, văzută de Brehnacea ca o „frână” a
înțelegerii obștești, capătă valențele unei complicități periculoase. La
Cantemir, tăcerea nu e de aur, ci o formă de absență vinovată din cetate.
Într-un stat clătinat, „în limanul odihnii” nu se poate ajunge fără glasuri
care să ceară rânduială. Unirea, ne spune cărturarul, nu e doar ideal politic,
ci și formă de supraviețuire morală. De aceea, se exprimă cu o solemnitate
aproape testamentară:
„Căci... nu atâta stricăciune publicăi adunarea
nepriietinilor denafară, pre câtă a cetățenilor dinluntru a inimilor într-un
gând neîmpreunare aduce.”
Astfel, cel mai mare dușman al unei comunități nu este cel
vizibil, înarmat și declarat, ci acela ascuns în tăcerea lașă, în ipocrizia
prietenilor, în surzenia celor care „nu vor să se bage”. Tăcerea Lupului este
analogă acelui pact tăcut pe care îl fac cetățenii cu dezordinea, din frică,
din comoditate sau dintr-o subtilă formă de dispreț față de binele comun.
Reflecțiile filosofice întăresc această idee. Charles
Spurgeon avertizează: „Să nu te ferești de nimeni mai mult decât de tine
însuți” — o sentință care capătă greutate în contextul unui suflet care
refuză implicarea și se izolează de comunitate. Buddha o confirmă prin: „Care
este cel mai mare duşman al omului, dacă nu propria sa minte?”
În literatura română, acest tip de „dușman dinlăuntru” e
recurent. George Călinescu remarca lucid: „Dușmanul nu încearcă să facă mai
bine ca tine, ci caută numai să te împiedice pe tine.” Iar Grigore Rotaru
Delacamboru oferă, într-o notă de amărăciune ironică, definiția prăbușirii
morale: „Începutul deznădejdii: când descoperi că cel mai bun prieten este
sub acoperire.”
În această lumină, Brehnacea devine un alter ego al
autorului: un cărturar lucid, convins că, pentru ca un stat să trăiască,
trebuie mai întâi să rostească adevărul – chiar și cu prețul disconfortului.
Tăcerea, în Istoria ieroglifică, e tratată ca o trădare elegantă, o
alegere vinovată. Este o formă de a lăsa „lucrul să rămână” — adică haosul să
se permanentizeze.
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
III. Dezbinarea: rana nevindecată a lumilor
În viziunea lui Dimitrie Cantemir, dezbinarea nu este doar o
greșeală politică, ci o maladie morală, un cancer al sufletelor. „Precum o
sănătate în multe mădulare a trupului, așe o omenie și o unire în multe năroade
ieste...” – iată imaginea organică a unității, pe care cărturarul o vede nu
ca simplu contract social, ci ca respirație comună a unei ființe vii. Unde nu e
omenie, nu e nici stat. Unde nu e omenie, nu e nici om.
Prin contrast, dezbinarea este cea care „din cât de mari,
mici și cât de curând le răzsipește”. E forța centrifugă care rupe, scindează,
sfâșie până și cele mai trainice legături. Sallustius o spunea limpede: „Prin
unire cresc lucrurile mici, prin dezbinare se prăbușesc cele mai mari.” Iar
Euripide, cu o tristețe profetică: „Dezbinarea nu va înceta niciodată în
orașele oamenilor.”
Dar Cantemir nu este resemnat. El rostește pentru noi, prin
glasul Brehnacei, o chemare la trezire. De aceea îi cere Lupului să vorbească:
căci tăcerea menține dezbinarea. Numai prin cuvânt — clar, just, viu — poate
începe reîntemeierea. E un model platonician relecturat în cheia orientală a
unui suflet care a văzut prea multe prăbușiri.
Cuvintele lui Platon revin în ecou: „Conducătorii devin
stăpâni şi duşmani ai oamenilor în loc de aliaţi... temându-se mai mult de
duşmanii din interior decât de cei din exterior.” Cantemir resimte aceeași
teamă — o teamă de „cetățenii dinluntru” care nu mai au „inimile într-un gând”.
Căci, ce e o republică fără gând comun? Un trup bolnav, un vis sfâșiat.
În acest sens, Biblia adaugă solemnitate: „Să fiți uniți
în același gând și în aceeași judecată” (1 Corinteni 1:10). Unitatea devine
nu doar scop politic, ci poruncă spirituală. Și în spiritul acestei chemări,
vocea lui Cantemir nu tace.
E fiorul omului care nu-și mai găsește chipul în oglinda
neamului său dezbinat.
Căci dezbinarea nu e doar între clase, ci între frați. Nu e
doar între doctrine, ci între inimi. Și dacă nu e „într-un gând împreunare”,
atunci totul e sortit să se destrame — încet, fără dramă, ca o rușine pe care
n-o mai simte nimeni.
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
IV. Cuvântul care vindecă. Împăcarea cu sine și cu
celălalt
În lumea lui Cantemir, cuvântul nu este doar expresie, ci
act. El nu doar numește, ci creează. Este verb și verigă. Prin el se clădește,
prin el se surpă. De aceea Brehnacea, purtătorul înțelepciunii, cere Lupului să
rupă tăcerea. Nu din impuls, nu din mândrie, ci dintr-un fel de disperare
lucidă, o presimțire că salvarea trece prin vorbire, prin așezarea lucrurilor
în logos.
Jean Baptiste Lacordaire spunea: „Tăcerea este a doua
putere a lumii, după cuvânt.” Dar în timpuri de dezbinare, chiar și tăcerea
poate deveni vinovată. Nu orice tăcere e înțeleaptă. Uneori, tăcerea e
lașitate, pact cu răul, fugă de răspundere. A vorbi, în schimb, presupune curaj
— acel curaj greu de găsit într-o lume în care, cum scria Grigore Rotaru
Delacamboru, „cel mai bun prieten este sub acoperire.”
Așadar, mântuirea nu vine prin armate, ci prin înțelegere.
Nu prin porunci, ci prin comuniune. „Învoința sufletelor și unirea inimilor”
— aceasta e cheia pe care Cantemir o încrustează în marmura cuvintelor. Nu se
poate construi stat fără starea de a fi împreună. Nu se poate făuri cetate unde
nu se iartă, nu se ascultă, nu se așază nimic în tăcerea caldă a înțelegerii.
Iertarea, zice Benjamin Franklin, e cel mai bun dar oferit dușmanului. Dar,
poate, cel mai greu de oferit.
De aici, avertismentul moral al lui Cantemir devine
universal: omul care nu e în pace cu sine însuși nu va fi niciodată în pace cu
aproapele său. „Să nu te ferești de nimeni mai mult decât de tine însuți”
— spunea Spurgeon, atingând miezul: dușmanul dinlăuntru e cel mai perfid. Acela
care ne vorbește cu vocea noastră, care ne cere răzbunare în numele dreptății
și ne cere tăcere în numele prudenței.
Dar Cantemir merge mai departe: el nu doar arată rana, ci
visează leacul. Visează o stare în care „lucrurile clătinate” pot fi „aduse în
limanul odihnei”, adică într-o rânduială nouă, cuprinsă de tăcere și pace. Acea
odihnă nu e pasivitate, ci armonie. Nu e liniște moartă, ci muzica fină a
sufletelor care bat laolaltă.
Astăzi, când prietenii par travestiuri ale trădării, iar
dușmanii se insinuează sub masca rațiunii, vocea lui Cantemir e mai vie ca
oricând. El nu cere doar un cuvânt. El cere o conștiință. Una care să vadă că
nici dușmanul nu trebuie urât, ci înțeles, nici prietenul idolatrizat, ci
vegheat, și mai ales că între toate aceste relații există o singură punte
salvatoare: unirea în gând, în inimă și în cuvânt.
Închei cu o propoziție de o simplitate năucitoare, ascunsă
în adâncul Istoriei ieroglifice, dar care concentrează întreg visul unui
popor:
„Omenia și unirea ieste stăruitoriu a politiii stat.”
Atât. Și dacă ne-am întoarce la această axiomă morală, poate
că, din ruina oboselii istorice, s-ar putea naște din nou o republică a
sufletelor.
Concluzie. Între cuvânt și ruină
În miezul Istoriei ieroglifice pulsează o învățătură
veche cât lumea, dar uitată de lume: statul nu se ține cu oști, ci cu omenie;
nu se înalță prin porunci, ci prin unirea cugetelor și a inimilor. Cine uită
aceasta, își sapă singur groapa — fie rege, fie supus, fie prieten, fie dușman.
Căci cel ce nu poate închega o învoință dreaptă între oameni, va pieri în
tulburarea tuturor.
Așadar, nu prudența care tace, nici vitejia care învinge, ci
cuvântul care împacă este semnul vredniciei. Cine are puterea să rostească
adevărul în fața dușmanului, dar cu gând de pace, acela zidește cetate. Cine
tace de teamă, lasă rana să putrezească. Cine lovește fără înțelepciune,
distruge podul spre împăcare.
Prin Cantemir, învățăm că izbânda nu e a celui care
cucerește, ci a celui care unește. Și că, în cele din urmă, moartea politiei
stă în dezbinare, iar viața ei — în legătura sfântă a cuvântului.
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
Cantemir si taina unirii inimilor
I. Argumentul unui înțelept: mai de temut decât dușmanul
din afară este inima dezbinată
Într-o epocă a tulburărilor și frământărilor, Dimitrie
Cantemir formulează în Istoria ieroglifică unul dintre cele mai lucide
avertismente politice din cultura română: „nu atâta stricăciune publicăi
adunarea nepriietinilor denafară, pre câtă a cetățenilor dinluntru a inimilor
într-un gând neîmpreunare aduce”. Nu doar frumusețea stilistică a frazei o
recomandă posterității, ci mai ales caracterul ei sapiențial. La fel ca Platon,
pe care l-a citit cu osârdie, Cantemir înțelege că puterea unei cetăți nu stă
în ziduri, ci în unitatea sufletelor care o locuiesc.
Acolo unde inimile se destramă, nici sfatul nu mai este bun,
nici rânduiala nu mai stă în picioare. Cuvintele lui prefațează într-un mod
aproape profetic toate căderile istorice cauzate nu de invazii, ci de ură
internă, de orgolii și de rivalități oarbe. Nu întâmplător, Brehnacea îl
îndeamnă pe Lup să rupă tăcerea: uneori, tăcerea păzește, dar alteori, ea este
trădare. A vorbi cu înțelepciune pentru unirea celor dezbinați nu este un gest
politic, ci unul profund moral.
II. Gândurile lumii, în jurul unei teme vechi: cine sunt
adevărații noștri dușmani?
Fiecare epocă și fiecare cultură și-a pus întrebarea: cine
este adevăratul dușman? Pentru Cantemir, răspunsul este limpede: nu cel ce vine
din afară, ci cel care corupe dinăuntru. Această idee reverberează în
reflecțiile altor înțelepți ai lumii:
– „Sa nu te ferești de nimeni mai mult decât de tine însuți”
(Charles Spurgeon). – „Cel mai mare dușman al omului este propria sa minte”
(Buddha). – „Deseori le oferim dușmanilor noștri mijloacele să ne distrugă”
(Esop). – „Conducătorii devin stăpâni și dușmani ai oamenilor în loc de aliați
[…] temându-se mai mult de dușmanii din interior decât de cei din exterior”
(Platon).
Aceste maxime nu sunt doar ornamente retorice, ci confirmări
ale unei teme universale: slăbiciunea cetății vine din lipsa de comuniune, din
trădarea tăcută sau din mândria surdă. Dușmanul nu e întotdeauna un chip
străin, ci adesea un prieten rătăcit, o minte dezbinată, o inimă care refuză să
bată laolaltă.
III. Reflecții și aplicații românești: când dușmanul este
fratele tău
Cantemir se așază, fără îndoială, în rândul celor care au
înțeles taina comunității ca legătură morală, nu ca simplă coexistență. Într-un
stat în care fiecare își urmărește doar câștigul propriu, unde lipsa de cuvânt
rupe legături, iar trădarea este tăcerea cea mai periculoasă, orice dușman din
afară este de prisos. Gândul acesta se regăsește și la Sallustius („prin unire
cresc lucrurile mici, prin dezbinare se prăbușesc cele mai mari”) sau în
Scriptură („să fiți uniți în același gând și în aceeași judecată” – 1 Corinteni
1:10).
În cultura românească, George Călinescu observa că „dușmanul
nu încearcă să facă mai bine ca tine, ci caută numai să te împiedice pe tine” –
o observație amară despre resentimentul care roade dinlăuntru, nu din afară.
Grigore Rotaru Delacamboru, cu sarcasmul său lucid, nota că „începutul
deznădejdii este atunci când descoperi că cel mai bun prieten este sub
acoperire”. Subtil, dar răscolitor, acest gând completează tabloul dezbinării
tăcute, a înstrăinării ascunse în spatele prieteniilor declarative.
IV. Învățătura: cetatea se clădește prin cuvântul care
unește
Dacă pentru Platon statul este „sufletul scris cu litere
mari”, atunci pentru Cantemir statul este o învoință a sufletelor, o omenie a
inimilor. Când această omenie dispare, nici constituția, nici legea, nici sabia
nu mai pot ține împreună ceea ce sufletul a părăsit.
A tăcea în fața nedreptății dinăuntru este o formă de
complicitate. A nu rosti cuvântul care poate împăca este o lașitate. Tăcerea nu
e întotdeauna înțelepciune, cum nici cuvântul nu este întotdeauna zgomot.
Tăcerea lui Lupul devine astfel simbolul unei renunțări vinovate, iar îndemnul
Brehnacei un apel la demnitate și curaj. Cuvântul rostit la timp poate reface
punțile inimilor, poate uni ceea ce părea de neîmpăcat. Și doar în această
unire se află începutul salvării.
Concluzie. Între cuvânt și ruină
În miezul Istoriei ieroglifice pulsează o învățătură
veche cât lumea, dar uitată de lume: statul nu se ține cu oști, ci cu omenie;
nu se înalță prin porunci, ci prin unirea cugetelor și a inimilor. Cine uită
aceasta, își sapă singur groapa — fie rege, fie supus, fie prieten, fie dușman.
Căci cel ce nu poate închega o învoință dreaptă între oameni, va pieri în
tulburarea tuturor.
Așadar, nu prudența care tace, nici vitejia care învinge, ci
cuvântul care împacă este semnul vredniciei. Cine are puterea să rostească
adevărul în fața dușmanului, dar cu gând de pace, acela zidește cetate. Cine
tace de teamă, lasă rana să putrezească. Cine lovește fără înțelepciune,
distruge podul spre împăcare.
Prin Cantemir, învățăm că izbânda nu e a celui care
cucerește, ci a celui care unește. Și că, în cele din urmă, moartea politiei
stă în dezbinare, iar viața ei — în legătura sfântă a cuvântului.
>>>>>>>>>>>>>>>>
Notă: Această postare conține material < de
amestec > = original , citate, ajutor
AI. Textul va suferi moidificări uriașe, nu numi în sensul că va fi
personalizat, chiar frazele originale vor căpăta suplețe. Le fel,
pentru postăruile asemănătoare în conținut. AICI, acest blog,
este locul de păstrare până când ciornele vor deveni text limpede.
>>>>>>>>>>>>>>
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu