CALEIDOSCOP – Gânduri de ocazie
(încercări pentru volumul al treilea) – 3 mai 2025
Cantemir – alături de învățații
lumii.
Sfârșitul armăsarului
*
Armăsarul este trimis pe „poarta întunerecului”; execuția este descrisă rapid (motive creștinești), însă cuvintele sunt ferme. Vulpea încredințează Adunarea că dumnealui, Lupul, „altele mult mai mari și mai minunate înțelepciuni” poartă în minte. Sentința descrie moartea ca pe un fenomen care stinge lumina. Cantemir asociază vieții — lumina, iar neființei — întunericul. Marii gânditori ai lumii nu au păreri diferite.
>>>>>>>>>>>>>>>>>
Interpretare: „Poarta întunerecului” și stingerea luminii
Trimiterea armăsarului prin „poarta întunerecului” poate fi
înțeleasă drept un eufemism solemn pentru moarte, dar nu doar ca sfârșit
biologic, ci ca trecere spre o altă dimensiune ontologică — neființa. Alegerea
expresiei sugerează o viziune profund moralizatoare: cel care păcătuiește, fie
și cu noblețe, își pierde lumina interioară și este absorbit de întuneric.
Execuția, deși descrisă sumar, este învăluită în tonuri
creștine: nu vedem cruzime sau sângerare, ci o sentință rostită cu „cuvinte
ferme”, semn că justiția nu este arbitrară, ci necesară, poate chiar
sacrificială. Moartea nu e o pedeapsă impulsivă, ci o confirmare a ordinii
universale în care lumina (viața, cunoașterea, harul) are un termen, iar
întunericul este pragul firesc al căderii.
Cantemir opune, într-o antiteză puternică, lumina –
simbol al vieții și al cunoașterii divine – și întunericului, simbol al
neființei și uitării. Această dihotomie este comună tradiției creștine, dar și
marilor filosofii ale lumii. La Platon, lumina este ideea pură, iar moartea e
eliberarea sufletului spre o lumină superioară. La Cantemir, însă, întunericul
pare mai degrabă lipsirea definitivă de sens, de sensul moral al existenței.
În această lumină, Vulpea (interpretabilă ca vicleană, dar și
ca instanță judiciară iscusită) îl propune pe Lup ca înțelept, capabil de „mult
mai mari și mai minunate înțelepciuni”. Pare că asistăm la o schimbare de
paradigmă: lumea se leapădă de impulsul nobil, dar imprudent (armăsarul) și
încredințează viitorul celui prudent, speculativ, poate chiar perfid. Se
insinuează astfel o observație amară despre natura puterii: nu idealul cade în
mâinile celor mai buni, ci ale celor mai abili.
*
După ce Lupul cu acesta meșterșug pe armăsariu
îl întoarsă în țințariu și pe poarta întunerecului îl bagă ... îndată țărna ce
mai denainte nu pentru sațiul, ce pentru greuimea o înghițisă, a vărsa începu,
într-a căriia loc, cu mare veselie, carnea armăsariului pusă. Ca acestea și
altele mult mai mari și mai minunate înțelepciuni, o, fraților, Lupul în capul
său poartă, carile adevărate izvoară de știință și senine de multă cunoștință
sint.”
Sentința: „Moartea dobitocului altă nu ieste,
fără numai lipsa luminii vieții întunerecul neființei aduce.”– Istoria
ieroglifică, Dimitrie Cantemir (26 octombrie 1674 – 21 august 1723).
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
Citate (din literatură, filosofie și istorie) care reflectă idei
asemănătoare cu sentința cantemiriană despre: viață, moarte, ființă,
neființă, lumină, întuneric .
1) „Viața este foarte simplă, doar că noi
insistăm să o complicăm.” – Confucius
2) „Urmează cei 3R: respect pentru tine,
respect pentru alții și responsabilitate pentru toate acțiunile tale.” – Dalai Lama
3) „Viața este ca o piesă de teatru: nu
contează cât de mult durează, ci cum se desfășoară.” – Seneca
4) „Adevărata călătorie a descoperirii
înseamnă nu a căuta țărmuri noi, ci a vedea cu ochi noi.” – Marcel
Proust
5) „Învață ca și cum ai trăi veșnic.” – Mahatma Gandhi
6) „Să mori nu este nimic, înspăimântător este să nu trăiești.” – Victor
Hugo
8) „Mai bine să mori în picioare decât să
trăieşti în genunchi.” – Emiliano
Zapata
9) „Frica de moarte este provocată de frica de viaţă. Un om care trăieşte
din plin este pregătit să moară oricând.” – Mark Twain
10) „Între viaţă şi moarte nu pot alege decât viaţa; pentru că de moarte
oricum nu scap.” –
George Geafir
11) „20234. Mai rea decât moartea este viaţa
trăită în templul absurdului.” – Grigore Rotaru
Delacamboru
12) „În văgăuna obscură-a fiinţei, cunoaşterea
fiinţei se mărgineşte cu Fiinţa.” – Dumitru Găleşanu
13) „Locul nostru e undeva între fiinţă şi
non-fiinţă, între două ficţiuni.” – Emil Cioran
14) „Omul este o ființă care trăiește într-o
cetate.” – Aristotel
15) „Toată filosofiia fizicească asupra trupului
firesc și în știința lucrurilor ființăști să sprijinește.” – Dimitrie Cantemir
16) „Tot ceea ce produce trecerea de la nefiinţă la fiinţă e creaţie.” – Platon
17) „24445. Drumul lung al creaţiei:
de la nefiinţă . . . la inteligenţa
artificială.” – Grigore Rotaru
Delacamboru
18) „Pentru ca lumina sa straluceasca atat de
intens, intunericul trebuie sa fie prezent. ” – Francis Bacon
19) „Orice obiect este o formă de lumină oprită într-o structură.” – Nichita Stănescu
20) „ Întunericul nu trebuie să-l luminăm pentru ca
să-l putem vedea.” –
Lucian Blaga
22) „25353. O simplă luminiţă nu sperie
întunericul tunelului.” – Grigore Rotaru
Delacamboru
Având la bază textul din Istoria ieroglifică (mai ales Sentința) și
propoziiile anexate ( cu posibilele interpretări) și reflecții asociate este
posibil de construit un eseu amplu, în stil eseistic-literar,cu adăugare de interpretări literare ori culturale
în context românesc care să pună în valoare intenția
cărturarului moldovean.
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
Un eseu amplu, în stil eseistic-literar, pornind de la
sentința din Istoria ieroglifică a lui Dimitrie Cantemir („Moartea
dobitocului altă nu ieste, fără numai lipsa luminii vieții întunerecul
neființei aduce.”) și integrând reflecțiile filosofice și literare despre
viață, moarte, ființă, neființă, lumină și întuneric, într-un mod care să valorifice
intenția moralizatoare, simbolică și sapiențială a cărturarului moldovean.
Această construcție ar permite:
- corelarea
viziunii lui Cantemir cu marile tradiții ale gândirii (Platon, Aristotel,
Confucius, Blaga, Cioran etc.);
- integrarea
observațiilor privind raportul dintre cunoaștere, viață și moarte;
- explorarea
metaforei „luminii” ca simbol al sensului, harului sau ordinii cosmice;
- raportarea
la contextul cultural românesc și la ethosul său moral-creștin și
sapiențial.
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
Începem cu o introducere eseistică, care să enunțe
tema și să pregătească terenul pentru reflecția propriu-zisă. Apoi vom dezvolta
secvențial mai multe nuclee de idei: (1) metafora luminii și a întunericului la
Cantemir; (2) raportarea la moarte ca fenomen moral și ontologic; (3) paralele
culturale și filosofice; (4) concluzie interpretativă.
„Lipsa luminii vieții” – despre ființă, neființă și rostul
suferinței în gândirea lui Cantemir
I. Introducere
În zorii modernității românești, între osânda orientală și
rigoarea apuseană, Dimitrie Cantemir ridică o punte simbolică, una în care
lumea dobitoacelor devine oglindă a lumii oamenilor, iar moartea nu este nici
grotesc biologică, nici pur transcendentală, ci o „lipsă a luminii vieții” — un
fenomen moral. Istoria ieroglifică nu este o fabulă, ci o alegorie a
ordinii căzute, în care dreptatea nu pedepsește sângele, ci absența luminii
interioare.
Într-o vreme în care moartea era parte din peisajul
cotidian, Cantemir o vede ca pe o stingere de sens. Nu cruzimea o definește, ci
neființa. Iar între ființă și neființă stă lumina – acea lumină care în
tradiția creștină, filosofică și sapiențială reprezintă viața, rațiunea, harul
și cunoașterea. Pornind de la sentința sa celebră, „Moartea dobitocului altă nu
ieste, fără numai lipsa luminii vieții întunerecul neființei aduce”, putem
deschide o reflecție despre natura vieții și a morții, despre statutul ființei
și slujirea sensului în marea dramă a existenței.
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
II. Metafora luminii și întunericului la Cantemir
Pentru Dimitrie Cantemir, lumina nu este doar un simbol al
vieții trupești, ci expresia subtilă a unui principiu moral și ontologic. A
trăi înseamnă a fi luminat — nu doar cu viață biologică, ci cu înțeles, rost,
conștiință. Moartea, în schimb, nu este o simplă absență a pulsației, ci o
coborâre în întuneric, adică în uitare, în dezordine, în acea zonă în care nu
mai există nici lege, nici chip, nici răspundere.
Sentința „lipsa luminii vieții întunerecul neființei aduce”
desparte moartea de dimensiunea ei fizică și o așază în registrul sensului: cel
ce moare nu este cel care încetează a respira, ci acela care a pierdut lumina —
adică și-a înstrăinat ființa de ceea ce este viu în chipul moral. Această
„lumină a vieții” poate fi înțeleasă ca logos, ca har, ca inteligență morală —
dar mai ales ca acea capacitate a omului de a se așeza în rânduială cu firea,
cu sine și cu Dumnezeu.
În viziunea lui Cantemir, ființele lipsite de lumină se
înscriu într-un regn inferior nu doar biologic, ci spiritual. Ele există, dar
nu viețuiesc; mișcă, dar nu urmează nici un rost. În acest sens, metafora
luminii devine criteriu de selecție între ființă și neființă, între vrednicie
și animalitate. Dobitoacele nu mor pentru că li se taie suflul, ci pentru că au
fost deja în întuneric. Ceea ce le condamnă nu este sabia, ci lipsa luminii.
Așadar, în această logică, moartea nu este un sfârșit, ci o
confirmare a ruperii de lumină. Iar omul, cu toate păcatele și încercările lui,
este chemat să-și păstreze vie lumina – adică sensul, demnitatea, conștiința.
De aici se naște morala profundă a alegoriei cantemiriene: că nu între viață și
moarte se dă lupta, ci între lumină și întuneric.
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
III. Moartea ca fenomen moral și ontologic
La Cantemir, moartea nu este doar un sfârșit biologic, ci o
prăbușire a sensului, o „ieșire din rânduială”. În Istoria ieroglifică,
moartea nu vine pur și simplu ca urmare a uzurii sau a violenței, ci ca o
consecință a despărțirii de lumină — a neînțelegerii, a rătăcirii, a lipsei de
vrednicie. Astfel, moartea nu este o întâmplare, ci o sentință interioară, un
verdict pe care ființa și-l rostește sieși când nu mai este capabilă să
trăiască în lumină, adică în adevăr.
Filosofia cantemiriană este pătrunsă de ideea că omul nu
poate fi judecat doar după faptele vizibile, ci și după starea lui lăuntrică:
dacă trăiește în lumină, chiar suferința este înnobilare; dacă trăiește în
întuneric, chiar și puterea este decădere. Prin urmare, moartea nu mai este o
limită a trupului, ci o confirmare a unei căderi din rânduiala morală.
În această cheie, putem înțelege și distincția dintre
„moartea vrednicului” și „moartea nevrednicului”. Vrednicul moare trupește, dar
rămâne în lumină — adică în memoria morală a istoriei, în înțelesul veșnic al
jertfei. Nevrednicul, dimpotrivă, poate continua să respire, dar trăiește în
întunericul neființei, cuprins de zădărnicie și minciună. Așadar, la Cantemir,
moartea este o realitate spirituală, un diagnostic de sens, nu un act
fiziologic.
Această viziune se înrudește cu gândirea creștină
răsăriteană, dar o trece prin filtrul unei profunde lucidități morale. Moartea
este, în cele din urmă, o chestiune de vrednicie: cel vrednic o înfruntă cu
fruntea sus și, uneori, o biruie prin memoria pe care o lasă; cel nevrednic
moare în sine, chiar și în mijlocul strigătelor de triumf.
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
IV. Vrednicia și nevrednicia în economia alegorică a Istoriei
ieroglifice
În Istoria ieroglifică, Cantemir construiește un
univers moral în care acțiunile, vorbele și chiar aparențele
personajelor-animale sunt evaluate nu doar în logica politică a epocii, ci mai
ales în raport cu o scară a vredniciei. Vrednicia nu este o simplă virtute, ci
moneda de schimb a istoriei alegorice. În lipsa ei, fapta devine farsă, iar
izbânda — o înfrângere mascată.
A fi vrednic, în economia cantemiriană, înseamnă a avea o
verticalitate lăuntrică, o așezare în rânduiala luminii, a adevărului și a
socotelii drepte. Nu e suficient să fii curajos, trebuie să fii drept; nu e de
ajuns să fii puternic, trebuie să fii conștient de rostul puterii. Astfel,
personajele pozitive din alegorie nu sunt neapărat cele victorioase, ci cele
care, chiar pierzând o bătălie exterioară, biruiesc lăuntric, păstrându-și
lumina conștiinței.
Pe de altă parte, nevrednicia este marca celor care se abat
de la rânduiala firească, fie prin lașitate, fie prin trufie, fie prin trădare.
Nevrednicia nu înseamnă doar absența unei virtuți, ci o formă de minciună
ontologică — un fel de a fi împotriva adevărului. De aceea, în lumea alegorică
a lui Cantemir, nevrednicul poate părea învingător pentru o clipă, dar, în
economia profundă a narațiunii, este deja condamnat la cădere, la uitare, la
moarte simbolică.
Vrednicia este legată de memorie, nevrednicia — de uitare. A
fi vrednic înseamnă a te înveșnici în înțelesul moral al istoriei; a fi
nevrednic este a pieri, indiferent cât de mare ai fost în ochii lumii. Cantemir
trasează astfel o critică severă a succesului facil și a ambiției neînsoțite de
onoare, oferind o lecție despre permanența valorilor morale într-o lume în care
totul pare supus întâmplării.
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
V. Simbolismul animalelor și codul moral al fabulei
alegorice
În Istoria ieroglifică, Dimitrie Cantemir preia
tradiția fabulei antice, dar o ridică la rangul unei alegorii politico-morale
vaste, în care fiecare animal poartă nu doar o semnificație caracterologică, ci
și o încărcătură etică precisă. Alegoria nu este un simplu pretext narativ, ci
un instrument de judecată morală. Prin travestiul animalier, Cantemir revelează
natura ascunsă a oamenilor, dar și un cod axiologic ferm: lumea animalelor este
o oglindă în care omul se vede, dar nu se poate ascunde.
Simbolismul este riguros. Leul este regele — dar nu doar
prin forță, ci și prin noblețe. Vulpea este șireata, dar nu întotdeauna
biruitoare, pentru că minciuna, deși isteață, nu are temei. Câinele este
credincios, dar și slab în fața cruzimii. Corbul, cucul, cârtița — fiecare
poartă o vină, o viclenie sau o înjosire. Însă, dincolo de aceste corespondențe
facile, Cantemir așază în spatele fiecărei alegorii o judecată adâncă asupra
firii umane: nu fiarele sunt viclene, ci oamenii care se poartă ca ele.
Codul moral al fabulei cantemiriene este unul sever. Nu
există neutralitate în alegorie: fiecare animal este moral sau imoral, vrednic
sau nevrednic. Fabula nu este un exercițiu de stil, ci o formă de demascare.
Cel ce se ascunde în piele de miel și vorbește ca un lup nu păcălește pe nimeni
în această lume a simbolurilor. Aici, fiecare își primește răsplata sau
pedeapsa nu după ce pare, ci după ce este.
Prin această distribuție morală a animalelor, Cantemir
avertizează asupra pericolului degenerării omului în fiare: atunci când
virtutea se pierde, iar puterea devine scop în sine, omul cade sub specia
animalului. Alegoria sa este astfel nu o simplă fabulă, ci o judecată a
istoriei sub forma unei fabule.
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
VI. Funcția satirică și cathartică a alegoriei
Alegoria din Istoria ieroglifică nu este menită doar
să distreze sau să deghizeze realitatea politică sub o mască literară.
Dimpotrivă, ea are o funcție satirică profundă, menită să expună, să critice
și, într-un final, să purifice moravurile și gândirea cititorului. Sub masca
animalelor, Cantemir nu doar că ironizează viciile și trădările curților
fanariote, ci și proiectează o radiografie amară a unei lumi în care vrednicia
este tot mai rară, iar nevrednicia este ridicată la rang de strategie.
Satira cantemiriană nu este vulgară, nici caricaturală. Ea
este precisă, lucidă, uneori dureroasă prin adevărul pe care-l rostește. Prin
figura Vulpii, el stigmatizează fățărnicia politică; prin imaginea Lupului mort
cu ochii deschiși, deconspiră strategia supraviețuirii prin prefăcătorie; prin
Glasul Păsărilor și Tăcerea Fiarelor, Cantemir sancționează lașitatea și lipsa
de verticalitate morală a celor ce tăgăduiesc adevărul de teamă sau interes.
Această satiră are și o funcție cathartică. Cititorul nu
este lăsat în deznădejde, ci este invitat să distingă între bine și rău, să
contemple dreptatea și nedreptatea, să se identifice nu cu fiarele josnice, ci
cu simbolurile demne — Leul cel drept, Vulturul înalt, Corbul înțelept.
Alegoria, prin forța sa de generalizare și concentrare, provoacă o reacție
morală: fie revoltă, fie rușine, fie un impuls de autoexaminare.
Cantemir îmbină astfel satira și catharsisul într-o
narațiune vastă, densă, provocatoare. Istoria ieroglifică nu este doar o
scriere de protest, ci și una de speranță — în capacitatea cititorului de a
citi printre rânduri, de a înțelege lecția morală și de a se ridica deasupra
bestiarului politic într-o demnitate umană regăsită.
<<<<<<<<<<<<<<<<
Întotdeauna concluzia este necesară
Concluzie: Alegoria ca oglindă și judecată morală
Istoria ieroglifică este mai mult decât o narațiune criptată, mai mult decât un
pamflet cu cheie sau un exercițiu de virtuozitate stilistică. Este o operă de
adâncă meditație morală, o reflecție amară și lucidă despre condiția umană,
despre degradarea politică și despre lupta permanentă dintre vrednicie și
nevrednicie. În centrul acestei alegorii stă un cod moral riguros, proiectat nu
în abstracțiuni, ci în ființe simbolice — animale care, prin comportamentul
lor, dezvăluie virtuți și păcate recognoscibile și astăzi.
Lumina și întunericul, curajul și frica, fidelitatea și
trădarea, toate se încrucișează în această „poveste cu fiare” ce devine o hartă
a sufletului omenesc aflat în criză. Cantemir, în duhul sapiențial al
umaniștilor și al moralistului clasic, pune în joc nu doar destinul unei țări,
ci și demnitatea omului. Alegoria devine astfel nu doar o oglindă, ci și o
judecată. Iar cel care citește și înțelege — acela este deja pe calea luminii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu