CALEIDOSCOP – Gânduri de ocazie
(încercări pentru volumul al treilea) – 9 mai 2025
Cantemir – alături de învățații
lumii.
Lupul consideră că este momentul să
vorbească
*
Lupul
nu se grăbește să vorbească după discursul Corbului considerând că „din fântâna tăcerii cuvântul înțelepciunii au izvorât.”
Cantemir notează care „canoane ne învață”, mai ales, „Că cine tace mult,
mult gândește”.
*
„Lupul dară, după multă cu tăcere spre crăncăitul Corbului ascultare,
într-acesta chip să cumpăni, ca nici cu de tot nerăspunderea necunoscătoriu,
nici cu voroava împotrivă mai mult mâinii ațițitoriu să să arete, de care lucru
într-acesta chip răspunsă (când toate
gurile privighitorilor a mai cânta tac, atuncea greierul copaciului a țiții
începe). „Deci sau căci au tăcut privighitorile, grierul au început, sau
căci au început grierul, privighitorile au tăcut, nici aporiia, nici dezlegarea
ei ieste așe vrednică de iscodit. Căci una știm, și aceia de la toți de
adevărată priimită axiomă ieste (că toate
vremea sa au și vremea a tuturor dascal și învățătoriu ieste), carea precum
voroavii vorovitoare, așe tăcerii tăcătoare, cumpănitoare și giudecătoare va
fi. Iară eu vecinice mulțămiri dau, căci acmu de lucrul ce nu știam oarece m-am
înștiințat (căci fietece a ști mai de folos ieste decât fietece a nu ști).”
Sentița momentului:
„că toate vremea sa au și vremea a tuturor
dascal și învățătoriu ieste.” – Istoria
ieroglifică, Dimitrie Cantemir ( 26
octombrie 1674 - 21 august 1723)
>>>>>>>>>>>>>>>
Citate (din literatură, filosofie și istorie) care reflectă
idei asemănătoare cu cele pentru care Lupul consideră că vorba aruncată fără
fundament, mai ales într-o Adunare, s-ar putea să fie potrivnică
adevărului și, după cum spune „Sentința
momentului”, „vremea a tuturor dascal” este. De folos
este „a ști mai de
folos ieste decât fietece a nu ști”.
1) „O vorbă
bună nu costă nimic şi totuşi este cel mai frumos cadou.”
– Daphne du Maurier
2) „Maică, nimic nu
face mai mult pe lumea asta ca o inimă bună şi ca o
vorbă bună. Să te gândeşti de o sută de ori când scoţi
vorba din gură, că nu ştii unde loveşti cu ea.” – Ileana Vulpescu
3) „Primul pas spre înțelepciune este tăcerea, al doilea este
ascultarea, al treilea este amintirea, al patrulea este practica, al cincilea
este predarea.” – Solon
4) „O vorbă
bună stinge focul mai repede decât apa.” – proverbe
româneşti
5) „Oricine este capabil să gândească se poate exprima; iar oricine
are mintea clară și gânduri juste nu va fi niciodată lipsit de cuvintele
potrivite.” – Marcus Tullius Cicero
6) „Vocea interioară se va auzi doar dacă eşti tăcut.”
– Yoga Swami
7) „Vremurile vin;
vremile se duc: lumea merge înainte, iară omul, când cu lumea, când împotriva
ei.” – Ioan
Slavici
8) „Ar trebui să lăsăm
întotdeauna să treacă ceva timp, pentru că timpul dezvăluie adevărul.” –
Seneca
9) „E mai bine sa taci și sa fii luat de prost
decât sa vorbești și să confirmi ca ești.” – Abraham Lincoln
10) „Orice lucru se face la timpul său. Ce se face în afara timpului potrivit nu
numai că este nefolositor, dar poate fi şi vătămător.” Sfântul Ioan Gură de Aur
11) „ Pentru tacere nu exista nici
pedeapsa, nici raspuns.” – Miguel Cervantes
12) „Tăcerea este cea mai perfectă exprimare a
dispreţului.” – George Bernard Shaw
13) „Fietece a ști mai de folos ieste
decât fietece a nu ști.” – Dimitrie Cantemir
14) „20059. Intenţia de a fi mai deştept decât
trebuie transformă fluidul catifelat al vorbirii într-o rostogolire gloduroasă
de sunete.” – Grigore Rotaru Delacamboru
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
Este nu doar posibil, ci și extrem de potrivit să construim
un eseu amplu, în stil eseistic-literar, pornind de la acest pasaj din Istoria
ieroglifică și corelându-l cu citatele oferite. Avem la dispoziție o
idee-cheie de profundă rezonanță morală și filosofică: cuvântul trebuie
rostit la vreme, cu rost, cu cumpănă, iar tăcerea nu e lipsă, ci pregătire,
judecată și uneori înțelepciune pură. Cantemir, prin figura Lupului,
deschide o lecție de demnitate discursivă: nu orice „vorovăire” e de folos, nu
orice „tăcere” e neputință. Această lecție se poate încadra admirabil într-o
reflecție eseistică despre rostul cuvântului, valoarea tăcerii și înțelepciunea
vremii potrivite.
Propunere de structură a eseului:
Titlu:
„Cuvântul și tăcerea. Despre vremea vorbirii și rostul
înțelepciunii la Dimitrie Cantemir”
I. Introducere – Lupul care cumpănește
- Prezentarea
momentului din Istoria ieroglifică: Lupul care alege să vorbească
după ce „privighitorile au tăcut”.
- Sentința
centrală: „că toate vremea sa au și vremea a tuturor dascal și învățătoriu
ieste”.
- Dimensiunea
pedagogică, sapiențială, a alegerii momentului potrivit pentru vorbire.
II. Valoarea tăcerii: între a ști și a nu ști
- Tăcerea
ca mod de a cumpăni (Solon: „Primul pas spre înțelepciune este tăcerea”).
- Cantemir
și axioma: „fietece a ști mai de folos ieste decât fietece a nu ști” –
distincția între tăcerea gânditoare și tăcerea ignorantă.
- Citatele
de la Yoga Swami, Cervantes, Shaw: tăcerea ca forță spirituală, apărare,
uneori dispreț.
III. Vremea potrivită – dascăl și învățător
- Timpul
ca element esențial al rostirii: „orice lucru se face la timpul său” (Sf.
Ioan Gură de Aur).
- Seneca
și Vulpescu: vorba poate răni sau poate descoperi adevărul. Însă timpul o
înnobilează sau o golește.
- Grigore
Rotaru Delacamboru: când se forțează vorbirea, cuvântul devine glod sonor,
nu înțelepciune.
IV. Vorba bună – pod între suflete
- Daphne
du Maurier și proverbul românesc: vorba bună ca dar, balsam, armă a
blândeții.
- Cuvântul
nu trebuie să fie nici lux, nici glorie, ci legătură: „cine tace mult,
mult gândește”.
- Cantemir
ca gânditor al cumpătării verbale: nici neștiutor, nici ațâțător, ci
cumpănitor.
V. Interpretări culturale românești – de la Slavici la
Vulpescu
- Slavici
și rostul omului între vremuri: vorbirea și tăcerea sunt forme de
poziționare în lume.
- Vulpescu:
cuvântul are margini, trebuie să te gândești unde lovește.
- Cantemir
– precursor al eticii românești a vorbirii chibzuite.
VI. Concluzie – Cantemir, între înțelepții lumii
- Cantemir
se așază firesc lângă Seneca, Cicero și Solon.
- Lupul
nu tace din frică, ci din înțelepciune; iar când vorbește, o face cu rost
și măsură.
- Într-o
lume unde gălăgia caută întâietate, Cantemir ne învață arta rară a tăcerii
cumpănitoare și a cuvântului cu greutate.
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
Cuvântul și tăcerea. Despre vremea vorbirii și rostul
înțelepciunii la Dimitrie Cantemir
I. Introducere – Lupul care cumpănește
În marea Adunare a făpturilor din Istoria ieroglifică,
unde fiecare fiară își exprimă părerea cu grabă și patimă, Lupul se oprește,
ascultă, cumpănește și abia apoi vorbește. Nu ca să înfrunte, nu ca să
polemizeze, ci ca să restabilească o ordine în care cuvântul își recapătă
greutatea firească. Nu orice cuvânt merită rostit, ne sugerează Cantemir prin
intermediul acestui personaj alegoric, și nu orice tăcere e semn de neștiință.
Dimpotrivă, adevărul cere uneori o tăcere densă, concentrată, în care gândul se
așază, iar mintea își împlinește rostul.
„Toate vremea sa au”, spune Lupul, „și vremea a tuturor
dascal și învățătoriu ieste”. Sentința aceasta, formulată în limba veche și
grea de tâlc a cărturarului moldovean, rezonează peste timp cu cele mai înalte
reflecții ale înțelepților lumii. Într-o epocă a grabei, a vorbirii
nestăpânite, a opiniei fără judecată, Cantemir ne propune o lecție de tăcere
înțeleaptă, o etică a rostirii cumpătate, în care timpul și cunoașterea se
împletesc. Lupul nu tace pentru că nu are ce spune, ci pentru că știe că nu-i
timpul vorbirii. Iar când timpul vine, el nu acuză, nu ceartă, ci luminează.
Această cumpănire între cuvânt și tăcere, între vreme și
rost, între a ști și a nu ști, deschide o reflecție mai largă despre ceea ce
înseamnă să vorbești cu folos. Iar Cantemir, cu discreția unui moralist rafinat
și umorul subtil al unui spirit înalt, se așază prin această viziune nu doar în
galeria clasicilor români, ci alături de Solon, Seneca, Cicero, Sfântul Ioan
Gură de Aur – între cei care au înțeles că limba omului e și oglindă a minții,
și măsură a înțelepciunii.
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
II. Valoarea tăcerii: între a ști și a nu ști
„Fietece a ști mai de folos ieste decât fietece a nu ști”,
spune Lupul, cu o simplitate dezarmantă. Această propoziție, de o modestie
aparentă, ascunde în realitate o întreagă filosofie a rostirii și a
cunoașterii. În lumea lui Cantemir, vorba nu este un simplu sunet, ci o
manifestare a gândului, o proiecție a rațiunii, o răspundere. Iar când vorba
este rostită fără fundament, fără vreme și fără judecată, ea devine potrivnică
adevărului.
Tăcerea Lupului nu e pasivitate, ci o formă de veghe. Ea
amintește de înțelepciunea antică, de Solon, care spunea că primul pas spre
înțelepciune este tăcerea, al doilea ascultarea. În această ordine, Lupul le
urmează cu fidelitate: ascultă „cu tăcere crăncăitul Corbului”, dar nu se
pripește să răspundă. Mai degrabă cumpănește între a fi „necunoscătoriu” și a
se arăta „mânii ațițitoriu”. A fi dascăl al momentului nu înseamnă a striga mai
tare, ci a rosti ceea ce trebuie, când trebuie.
Această cumpănire este ecoul unui ethos profund răsăritean:
„Pentru tăcere nu există nici pedeapsă, nici răspuns”, scria Cervantes – iar
Cantemir, deși prins între Orient și Occident, pare să-i confirme
înțelepciunea. Rostirea e supusă judecății; tăcerea e îngăduită de destin.
Dacă în lumea de azi cuvântul se consumă în neștire, în
talk-show-uri, în rețele sociale, în clișee repetate fără gând, Cantemir ne
cheamă la o altă măsură – o măsură în care tăcerea pregătește vorba și o
înnobilează. Căci nu cine vorbește mult știe mult, ci cel care tace, ascultă,
și apoi vorbește cu rost. E o lecție esențială, transmisă într-o limbă veche,
dar cu o prospețime de netăgăduit: limba cumpănirii.
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
III. Vremea dascălilor și rostul cuvântului în cetate
„Toate vremea sa au și vremea a tuturor dascal și
învățătoriu ieste” – această „sentință a momentului”, rostită de Lup în Istoria
ieroglifică, rezonează cu înțelepciunea seculară a celor care înțeleg că nu
orice glas e potrivit în orice clipă și că nu oricine e chemat să vorbească
oricând. Rostirea are nu doar o sarcină intelectuală, ci și una morală și
istorică: să păstreze măsura timpului, să nu încalce ordinea firii, să nu
răstoarne rânduiala cetății.
În imaginarul lui Cantemir, cetatea e o adunare a naturii și
a spiritului, iar fiecare viețuitoare, o alegorie a unei stări sociale, morale
sau politice. Lupul, înțelept și răbdător, se opune Corbului crăncănitor,
zgomotos, lipsit de temei. Iar această opoziție amintește de distincția pe care
o făcea și Sfântul Ioan Gură de Aur: „Orice lucru se face la timpul său. Ce se
face în afara timpului potrivit nu numai că este nefolositor, dar poate fi și
vătămător.” A vorbi când nu ți-e dat, când nu ți-e vremea, e un act de orgoliu
– și, mai grav, o greșeală de judecată care poate otrăvi întreaga adunare.
Această idee traversează și cultura română. Ileana Vulpescu
avertiza: „Să te gândeşti de o sută de ori când scoţi vorba din gură, că nu
ştii unde loveşti cu ea.” Iar Ioan Slavici, cu sobrietatea sa morală, spunea că
„vremurile vin; vremile se duc”, dar omul, cu adevărata lui vrednicie, trebuie
să se situeze în acord cu mersul lumii. Nu în frondă oarbă, nu în supunere
pasivă, ci în rost cumpănit.
Cantemir înțelege rostirea nu ca simplă funcție a
limbajului, ci ca instrument de judecată. Vorba are rădăcini, iar dacă acestea
nu coboară în gândire, cuvântul devine „rostogolire gloduroasă de sunete”, cum
zice Balzac. Adevăratul dascăl este cel care știe să tacă, să aștepte și apoi
să vorbească, când vremea a venit și cuvântul poate fi sămânță, nu piatră.
Așadar, în cetatea vorbelor, Lupul e un înțelept solitar. Nu
se grăbește, nu se lasă împins de valul retoric, nu vorbește pentru a plăcea,
ci vorbește pentru a învăța. Iar tăcerea lui e tot o formă de învățătură –
poate cea mai grea și mai adâncă.
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
IV. Între greier și privighetoare: vorba deșartă și
înțelepciunea cumpănirii
Într-o imagine memorabilă, Lupul cantemirian observă că
„când toate gurile privighitorilor a mai cânta tac, atuncea greierul copaciului
a țiții începe.” Aici, nu doar tăcerea înțelepților e notată, ci și golul pe
care-l ocupă, fără rost, imitatorii, cei care, în lipsa cântecului adevărat,
țârâie zgomotos doar pentru a umple vidul. Este o ironie tăioasă, învăluită în
metaforă, despre ce se întâmplă când vorbirea nu mai e așezată în cumpănă, ci
devine ecoul unei vanități neînfrânate.
Lupul nu tace din lașitate și nu vorbește din grabă. El a
învățat că „cine tace mult, mult gândește” – nu doar pentru sine, ci pentru
binele întregii adunări. Căci vorba, odată ieșită din gură, nu se mai întoarce:
poate fi leac sau otravă, zid sau prăpastie. Nu întâmplător Seneca ne îndeamnă
să lăsăm să treacă timpul: „pentru că timpul dezvăluie adevărul.” Graba
vorbirii e adesea risipirea adevărului.
În cultura românească, această distincție apare în multe
forme. „O vorbă bună stinge focul mai repede decât apa”, spune un proverb, dar
aceeași vorbă, dacă e pripită ori răuvoitoare, poate aprinde păduri. Înțeleptul
nu e doar cel care spune lucruri frumoase, ci acela care știe când să le
spună. Nu întâmplător Sfântul Ioan Gură de Aur avertizează că tot ce e spus „în
afara timpului potrivit” poate fi vătămător. Iar Solon, întemeietorul cetății
grecești, pune tăcerea drept primul pas spre înțelepciune.
În această lumină, crăncănitul Corbului, în Istoria
ieroglifică, este mai mult decât o simplă caricatură: este imaginea
oratorului găunos, a demagogului, a celui care crede că simpla rostire este
echivalentă cu gândirea. Însă, cum spunea Cervantes: „pentru tăcere nu există
nici pedeapsă, nici răspuns”. Înțeleptul, asemenea Lupului, preferă tăcerea
cumpănită unui discurs care, lipsit de temelie, nu aduce decât tulburare.
Așadar, între greier și privighetoare, între țârâitul
monoton și cântecul de seară, între zgomot și armonie, Cantemir ne propune o
alegere morală: să nu vorbim decât când e vremea noastră și să înțelegem că nu
orice liniște cere să fie spartă cu sunet. Uneori, a ști să taci este dovada că
ai învățat ce merită spus.
>>>>>>>>>>>>>>>>
V. „A ști mai de folos ieste decât a nu ști” – rostul
învățăturii și dascălul vremii
Lupul cantemirian, după ce a cumpănit între tăcere și
rostire, între vanitate și înțelepciune, rostește o propoziție aparent modestă,
dar în fond monumentală: „căci fietece a ști mai de folos ieste decât fietece a
nu ști.” În această formulare ce pare aproape didactică, se ascunde crezul
cărturarului moldovean despre rostul omului într-o lume clădită pe
instabilitate, minciună și zgomot. A ști – nu pentru putere, nu pentru slavă,
ci pentru a fi de folos. În sine și celorlalți.
Această sentință are un ecou în întreaga tradiție umanistă
europeană. O regăsim în forma ei clasică la Cicero: „Oricine este capabil să
gândească se poate exprima; iar cine are mintea clară nu va fi lipsit de
cuvintele potrivite.” A ști, a înțelege, a cumpăni – sunt trepte către rostirea
dreaptă. Dar și către tăcerea fertilă. Pentru că știința nu e spectacol, ci
răspundere. A învăța, în spiritul Cantemir, nu este un act livresc, ci unul
moral, așezat între tăcerea meditativă și cuvântul cumpănitor.
Dascălul, în această viziune, nu e doar purtător de
informație, ci un veghetor al rostului. „Toate vremea sa au și vremea a tuturor
dascal și învățătoriu ieste” – spune Lupul, reafirmând că învățătura nu e o
podoabă veștedă, ci o necesitate mereu vie, adaptată clipei. Nu există adevăr
etern în afara momentului viu al conștiinței. A învăța înseamnă a fi pregătit
să răspunzi lumii nu prin vorbe multe, ci prin cuvântul care nu se poate să nu
fie spus.
Școala românească tradițională – fie că o regăsim în filele
cronicarilor, în meditațiile lui Neagoe Basarab, în tâlcurile lui Dosoftei ori
în profunzimea mistică a lui Voiculescu – a înțeles că adevărata cunoaștere e
mereu însoțită de o cumpătare morală. De aceea, vorba bună e mereu însoțită de
fapta bună, iar tăcerea e, adesea, prologul unei rostiri decisive.
Cantemir, în mijlocul unei alegorii complexe, oferă o lecție
simplă, dar adâncă: nu-i este dat oricui să vorbească, ci aceluia care a știut
mai întâi să tacă, să învețe și să înțeleagă rostul vremii sale. Iar când vine
ceasul dascălului, acela să nu se rușineze că greierul țârâie și că
privighetorile tac, ci să fie sigur că, dacă vorbește pentru lumină, timpul îi
este deja aliat.
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
Concluzie – Între tăcere și rostire, omul vrednic al
timpului său
Dimitrie Cantemir nu ne învață cum să vorbim, ci când
să o facem. Nu ne învață ce să spunem, ci de ce să rostim. Iar această
distincție este fundamentală. Într-o lume grăbită să-și impună glasul, în care
opinia face mai mult decât adevărul, Cantemir așază în centrul înțelepciunii discernământul.
Tăcerea nu este slăbiciune, ci prefața lucidă a cuvântului. Cuvântul nu este
ornament, ci unealtă a rostuirii drepte.
„Fietece a ști mai de folos ieste decât fietece a nu ști”
devine, astfel, nu o simplă propoziție sapiențială, ci un principiu de viață
și de conducere, aplicabil în adunări politice, în familii, în biserici, în
școli, în forul interior al fiecărui om. Într-o vreme în care deșertăciunea se
înfoaie și vorbește tare, Cantemir ne îndeamnă să nu confundăm vorba cu
înțelepciunea, și nici tăcerea cu neștiința. Există o vreme a privighetorii, o
vreme a greierului – dar și o vreme a judecății, în care fiecare să înțeleagă
ce e, cui folosește și când e vremea să fie.
Învățații lumii – de la Solon și Seneca până la Lincoln și
Sfântul Ioan Gură de Aur – au înțeles că tăcerea și rostirea sunt fațete ale
aceluiași caracter: caracterul omului vrednic, cumpănitor, atent la
firescul lucrurilor. În rândul acestora, Cantemir își ocupă locul nu prin
zgomotul doctrinei, ci prin liniștea ideii.
Eseul său alegoric, travestit în fabulă și mască, e în fond
o carte despre demnitatea cunoașterii și despre timpul potrivit.
Despre cum omul, ca să fie dascăl, trebuie mai întâi să fie ucenic al vieții,
să tacă și să învețe, să sufere și să judece. Numai așa cuvântul va rodi, iar
învățătura nu va fi zadarnică.
În adunarea vremii noastre, Lupul lui Cantemir încă așteaptă
clipa potrivită. Căci toate vremea sa au. Iar adevărul, deși întârzie, niciodată
nu vine prea târziu.
>>>>>>>>>>>>>>>
Varianta
Cantemir – alături de învățații lumii
Tăcerea ca gest al cumpănirii
Lupul din Istoria ieroglifică nu se grăbește. El nu
vânează cu vorba, nu alungă cu glasul, nu-și afirmă dreptul prin clamoră,
precum Corbul. În tăcerea sa, în care „cu multă tăcere spre crăncăitul Corbului
ascultare” se cuvine, răsună înțelepciunea lumii vechi. Cuvântul, la Cantemir,
se naște nu din impuls, ci din decizie. „Din fântâna tăcerii cuvântul
înțelepciunii au izvorât” — o imagine care exprimă cu precizie felul în care
adevărul nu țipă, ci picură. A tăcea înseamnă a cumpăni, nu a fugi. A asculta
înseamnă a judeca, nu a ceda.
În lumea alegorică a lui Cantemir, tăcerea nu e o carență,
ci o rezervă de luciditate. E ceea ce „canoanele ne învață”: că cel ce tace
mult, mult gândește. Această învățătură nu e un simplu proverb. E un mod de a
fi în lume. E o rezistență tainică în fața vorbăriei deșarte, o verticalitate a
minții în fața ușurinței de a replica. Lupul nu e un slab; e un judecător al
momentului.
Timpul potrivit pentru cuvânt
Când în cele din urmă vorbește, Lupul o face cu o metaforă
greu de uitat: „când toate gurile privighitorilor a mai cânta tac, atuncea
greierul copaciului a țiții începe”. Este aceasta o modestă afirmare de sine
sau o subtilă ironie? Poate amândouă. Cantemir însuși subliniază: „Că toate
vremea sa au și vremea a tuturor dascal și învățătoriu ieste.” Cu alte cuvinte,
nu doar cel care are autoritatea trebuie ascultat, ci și cel care are momentul.
Timpul este judecătorul înțelepciunii. Cuvântul rostit prea devreme poate fi
zadarnic. Cuvântul rostit prea târziu poate fi inutil. Dar cuvântul rostit la
timp este tămăduitor, limpede, creator.
În această idee, reflecția lupului se așază alături de
maximele marilor gânditori. Solon spunea că „primul pas spre înțelepciune este
tăcerea, al doilea este ascultarea”. Seneca avertiza că trebuie să lăsăm să
treacă timp, căci „timpul dezvăluie adevărul”. Sfântul Ioan Gură de Aur ne
avertizează că „orice lucru se face la timpul său”, altminteri poate deveni
vătămător. Toți converg către această cumpănă a rostirii: rostirea înțeleaptă e
aceea care cunoaște ceasul.
Cuvântul ca răspundere
La Cantemir, nu doar timpul, ci și conținutul cuvântului e
sub lupă. Lupul caută să nu aprindă și mai mult „mânia” adunării, dar nici să
lase ca neadevărul să plutească nestingherit. El știe că vorba rostită fără
rost e „mai mult mâniei ațâțătoare”, iar nerăspunderea totală îl poate face să
pară „necunoscătoriu”. Iată deci că între riscul grăirii și riscul tăcerii,
înțeleptul alege cumpăna: spune cât trebuie, când trebuie și ce trebuie.
Această responsabilitate a vorbirii o regăsim și la
Cervantes („Pentru tăcere nu există nici pedeapsă, nici răspuns”), la Lincoln
(„E mai bine să taci și să fii luat de prost decât să vorbești și să confirmi
că ești”) și la Balzac („Intenţia de a fi mai deştept decât trebuie transformă
fluidul catifelat al vorbirii într-o rostogolire gloduroasă de sunete”). Toate
converg înspre aceeași lecție: cuvântul e o armă. Nu o folosești oricum, nu o
agiți inutil, nu o îndrepți spre cel slab.
O etică a rostirii în cultura românească
Reflecțiile lui Cantemir se încadrează firesc într-o lungă
tradiție morală a literaturii române, unde vorba și tăcerea au fost mereu
chestiuni de caracter. Înțelepciunea populară știe că „o vorbă bună stinge
focul mai repede decât apa”. Ileana Vulpescu sfătuiește să te gândești de o
sută de ori înainte de a rosti o vorbă, căci nu știi unde lovești. Ioan
Slavici, în prag de modernitate, vorbea despre rostogolirea vremilor și despre
omul care când merge cu lumea, când împotriva ei – dar nu fără judecată. În toate,
cuvântul e văzut ca un instrument moral, nu doar ca un vehicul informațional.
În acest context, Cantemir vine cu un plus de rafinament: el
introduce nu doar valoarea etică a rostirii, ci și valoarea epistemologică. El
afirmă că „fietece a ști mai de folos ieste decât fietece a nu ști”.
Cunoașterea nu e doar putere, ci și îndreptățire. Cuvântul rostit trebuie să se
întemeieze pe știință, nu pe zvon. Pe reflecție, nu pe reacție. Pe judecată, nu
pe instinct.
Concluzie – Între tăcere și rostire, omul vrednic al
timpului său
Dimitrie Cantemir nu ne învață cum să vorbim, ci când să o
facem. Nu ne învață ce să spunem, ci de ce să rostim. Iar această distincție
este fundamentală. Într-o lume grăbită să-și impună glasul, în care opinia face
mai mult decât adevărul, Cantemir așază în centrul înțelepciunii
discernământul. Tăcerea nu este slăbiciune, ci prefața lucidă a cuvântului.
Cuvântul nu este ornament, ci unealtă a rostuirii drepte.
„Fietece a ști mai de folos ieste decât fietece a nu ști”
devine, astfel, nu o simplă propoziție sapiențială, ci un principiu de viață și
de conducere, aplicabil în adunări politice, în familii, în biserici, în școli,
în forul interior al fiecărui om. Într-o vreme în care deșertăciunea se înfoaie
și vorbește tare, Cantemir ne îndeamnă să nu confundăm vorba cu înțelepciunea,
și nici tăcerea cu neștiința. Există o vreme a privighetorii, o vreme a
greierului – dar și o vreme a judecății, în care fiecare să înțeleagă ce e, cui
folosește și când e vremea să fie.
Învățații lumii – de la Solon și Seneca până la Lincoln și
Sfântul Ioan Gură de Aur – au înțeles că tăcerea și rostirea sunt fațete ale
aceluiași caracter: caracterul omului vrednic, cumpănitor, atent la firescul
lucrurilor. În rândul acestora, Cantemir își ocupă locul nu prin zgomotul
doctrinei, ci prin liniștea ideii.
Eseul său alegoric, travestit în fabulă și mască, e în fond
o carte despre demnitatea cunoașterii și despre timpul potrivit. Despre cum
omul, ca să fie dascăl, trebuie mai întâi să fie ucenic al vieții, să tacă și
să învețe, să sufere și să judece. Numai așa cuvântul va rodi, iar învățătura
nu va fi zadarnică.
În adunarea vremii noastre, Lupul lui Cantemir încă așteaptă
clipa potrivită. Căci toate vremea sa au. Iar adevărul, deși întârzie,
niciodată nu vine prea târziu.
>>>>>>>>>>>>>>
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu