CALEIDOSCOP – Gânduri de ocazie
(încercări pentru volumul al treilea) – 7 mai 2025
Cantemir – alături de învățații
lumii.
Lupul
este adus în fața Adunării; Corbul înceracă să-l influențeze: „că
Struțocamila de titulul vrednicii<i> și a stăpânirii vrednică ieste.
”
*
Sentința acestui moment
are patru ramuri, de fapt întrebări pe care Corbul le-ar dori retorice:
a) recunoaște și el că Lupul este înțelept, însă îl atenționează că
surplusul de înțelepciune nu este dăunător;
b) că învățătura, oricât
de multă, nu dă pe dinafară;
c) înțeleptul
înțelepților trebuie să asculte și părerea celor din jur;
d) mulțimea are
întotdeauna dreptate.
Lupul este îndemnat să
vorbească după cum dorește dumnealui, Corbul ( manipulare !).
„Deci, după ce
pre Lup în mijlocul theatrului adusără, Corbul (precum și mai sus s-au dzis)
puterea Vulturului și îndemnarea Cucunozului spre adeverința vrednicii<i>
Strutocamilei avea, carile, ca și cuvintele Lupului, după pofta sa să abată și
într-alt chip a grăi pricină a i să da să nu sa poată, cătră Lup într-acesta
chip loghica îndrăpt îl învăța. Căci nu din hotarul mijlocitoriu purcedea, nu
din protase siloghizmul începea, ce din încuierea urmării protasele
sofisticește în gândul ascuns lăsa și într-acesta chip epifonema sa în glasul
mare striga:
Sentința:„a) Cine în lume ieste atâta de înțelept căruia
altă înțelepciune să nu-i trebuiască? b)Cine între muritori ieste atâta de
învățat căruia mai multă partea învățăturii să nu-i lipsască? c) Cine în tot
theatrul acesta ieste atâta de ascuțit la minte carile vânt să socotească a
altora cuvinte?
d) Și cine ieste acela carile a dzice va îndrăzni că mai mult o
mână decât o mie a sprijeni sau a pohârni poate?)”
„De care lucru,
o, iubite priietine, pentru ce în mijlocul theatrului te-am chemat a ști ți să
cade. Că iată, vredniciia Strutocamilei toți o au ales. Iată că alegerea a
multora ieste mai adevărată și mai întărită decât a unuia sau a doi. Iată că Strutocamila de titulul vrednicii<i> și a
stăpânirii vrednică ieste. Iată că mare să află însămnarea numelui ei. Așe
poruncește Vulturul, așe va Corbul, așe îndeamnă și sfătuiește Cucunozul.” – Istoria
ieroglifică, Dimitrie Cantemir (26 octombrie 1674 – 21 august 1723).
Citate (din literatură, filosofie și istorie) care reflectă
idei asemănătoare cu cele „patru ramuri” ale sentinței: despre înțelepciune și învățătură,
despre părere și despre puterea mulțimii.
1) „Cunoaşterea
de sine şi înţelepciunea sunt la îndemâna tuturor oamenilor.” – Heraclit
2) „Tinerețea e timpul de a învăța înțelepciunea, batrânețea e timpul de a o
aplica.” Jean
Jacques Rousseau
4) „Învăţătura fără gândire
este muncă irosită, gândirea fără învăţătură este primejdioasă.” – Confucius
5) „Învăţământul este un lucru admirabil, dar e bine să ne amintim
din când în când că nimic din ceea ce merită să fie ştiut nu poate fi predat.”
– Oscar Wilde
6) „Gura
lumii numai pământul o astupă.”– Anton Pan
7) „Omul care nu te poate înghiţi te aruncă în gura lumii.” – ?
8) „Mulţimile
nu sunt capabile să resimtă decât sentimente simple şi extreme.
Opiniile, ideile şi credinţele care
le sunt sugerate sunt acceptate sau respinse în
bloc şi considerate ca adevăruri sau erori absolute.” – Gustave
Le Bon
10) „Poți păcăli pe unii dintre oameni tot
timpul și pe toți oamenii o dată, dar nu poti păcăli pe toți oamenii tot
timpul.” – Abraham Lincoln
Având la bază textul din Istoria
ieroglifică (cu cele „patru ramuri” ale sentinței: despre
înțelepciune și învățătură, despre părere și despre puterea mulțimii) și citatele anexate ( cu
posibilele interpretări și reflecții asociate) este posibil de construit un
eseu amplu, în stil eseistic-literar,cu adăugare de interpretări literare ori
culturale în context românesc care să pună în valoare intenția cărturarului
moldovean.
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
Posibilă structură a eseului:
Titlu propus:
„Înțelepciunea teatrului și teatrul înțelepciunii. Despre
minte, mulțime și măsură la Cantemir și alți învățați ai lumii”
1. Introducere: Teatrul ca tribună a înțelepciunii
- Imaginea
Lupului adus în „mijlocul teatrului” devine o alegorie a omului în fața
judecății publice, sub lumina sabiei rațiunii, dar și în umbra
manipulării.
- Cantemir,
spirit enciclopedic și filosof moral, nu doar satirizează realitatea
politică, ci o pune în ecuație cu veșnicele întrebări ale cunoașterii.
- Trecerea
de la parabolă la sentință îi permite să construiască o meditație în patru
pași, cu valoare universală.
2. Ramura I: „Cine în lume este atâta de înțelept căruia
altă înțelepciune să nu-i trebuiască?”
- Reflecția
modestiei epistemice: niciun om nu e „întreg înțelept” – idee prezentă la Heraclit
și Socrate.
- În
tradiția românească, gânditori ca Blaga ori Noica au pledat
pentru recunoașterea unui „mister al cunoașterii” – o limită fertilă.
- Cantemir
avertizează asupra pericolului suficienței: cine crede că le știe pe toate
e deja surd la ceilalți.
3. Ramura II: „Cine între muritori este atâta de învățat
căruia mai multă partea învățăturii să nu-i lipsească?”
- Se
deschide discuția despre finitudinea cunoașterii și diferența între
erudiție și înțelepciune – Confucius și Wilde exprimă
aceeași tensiune.
- Învățătura
ca exercițiu permanent și nu ca acumulare: în cultura română, Mircea
Vulcănescu vorbea despre omul ca „ființă în devenire”.
- Cantemir
atacă pe cei care confundă titlurile cu adevărul și diplomele cu
priceperea.
4. Ramura III: „Cine în tot teatrul acesta este atâta de
ascuțit la minte carele vânt să socotească a altora cuvinte?”
- Tema
receptivității: nu e suficient să fii deștept, ci trebuie să știi și să
asculți – Rousseau, dar și Goethe subliniază rolul
dialogului.
- În
cultura română, această idee se regăsește în proverbe: „Cine știe să
asculte, știe să răspundă”.
- Cantemir
ironizează falsul înțelept care își aude doar propria minte – avertisment
contra monologului sufocant al puterii.
5. Ramura IV: „Cine este acela carele a zice va îndrăzni că
mai mult o mână decât o mie a sprijeni sau a pohârni poate?”
- Problema
votului majoritar și a înțelepciunii colective. Elogiul mulțimii sau, mai
curând, ipocrizia consensului?
- Gustave
Le Bon
și Abraham Lincoln oferă două perspective: prima e critică, a doua
e optimistă. Cantemir le împletește.
- În
cultura română, figura „guri lumii” – exprimată de Anton Pann – e
ambiguă: vocea poporului e și justițiară, și primejdioasă.
- Cantemir
pare să sugereze că voința majorității poate fi un paravan pentru decizii
deja luate de „Corbi și Vulturi”.
6. Concluzie: Între Struțocămilă și Lup – omul în fața
alegerii
- Cantemir
nu oferă un răspuns tranșant, ci construiește o punere în scenă a
tensiunilor dintre înțelepciune individuală și forța opiniei colective.
- Parabola
e actuală în orice timp: întrebările sale sunt mereu vii pentru societăți
care oscilează între rațiune și turmă.
- Eseul
poate încheia cu o reflecție: „Cine are dreptate – mulțimea care alege,
ori Lupul care gândește?”
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
Înțelepciunea teatrului și teatrul înțelepciunii. Despre
minte, mulțime și măsură la Cantemir și alți învățați ai lumii
Introducere: Teatrul ca tribună a înțelepciunii
Sub ochiul ager al Corbului și în fața unei adunări
grăitoare, Lupul, cel „prins mort cu viață”, e adus în mijlocul „teatrului”. Nu
pentru a fi judecat într-un proces dreapt, ci pentru a fi arătat, acuzat, și
poate chiar înghițit de mulțimea celor ce poartă păreri. Așa începe una dintre
cele mai subtile parabole ale Istoriei ieroglifice, o lucrare în care
Dimitrie Cantemir pune în joc nu doar polemica vremii, ci și câteva dintre
marile întrebări ale spiritului uman: cine e cu adevărat înțelept? Cine poate
pretinde că știe destul? Ce înseamnă a asculta cu dreaptă măsură? Și, mai ales,
câtă putere are o singură voce în fața unei mulțimi?
Scena imaginată de Cantemir este un teatru al înțelepciunii,
dar și al farselor, o tribună a reflecției, dar și un spațiu de primejdie
morală. Într-un gest de rafinată ironie filosofică, Corbul își susține
pledoaria în patru „ramuri”, întrebări tăioase ca niște săbii de argint,
adresate celor care cred că știu, că pricep, că au dreptul să decidă. Fiecare
întrebare este, în fond, o provocare adresată conștiinței: ai îndrăzni să crezi
că ești destul de înțelept? Destul de învățat? Destul de pătrunzător? Mai tare
decât o mie?
Aceste patru întrebări, aceste „ramuri” ale unei judecăți
interioare, pot deveni tot atâtea direcții de reflecție, în care ideile lui
Cantemir se pot întâlni și dialoga cu gândirea unor mari spirite – de la
Heraclit la Confucius, de la Rousseau la Le Bon, de la Blaga la Noica. Prin
ele, putem înțelege nu doar cum gândea un cărturar moldovean din secolul al
XVIII-lea, ci și cum se învârte roata înțelepciunii omenești, atunci când
mintea e pusă la încercare de mulțime, iar tăcerea e mai grea decât orice răspuns.
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
Iată prima parte a eseului, corespondentă Ramurii
I:
I. Cine este atâta de înțelept căruia altă înțelepciune să
nu-i trebuiască?
Întrebarea Corbului, îmbrăcată în solemnitate retorică, e
mai tăioasă decât pare: cine poate pretinde că posedă înțelepciunea în
întregime? Răspunsul, în aparență modest, ascunde o lecție de luciditate:
nimeni. Nici chiar Lupul cel bătrân și pățit, nici Corbul cel viclean, nici
cititorul – prins și el în marea scenă a lumii. De fapt, tocmai recunoașterea
lipsei, a incompletului, devine începutul adevăratei înțelepciuni.
Heraclit, într-o sentință simplă și tăioasă, spune că
„înțelepciunea este la îndemâna tuturor oamenilor”. O afirmație generoasă, dar,
în același timp, o provocare: dacă e la îndemână, de ce este atât de rară?
Pentru Cantemir, înțelepciunea nu este o podoabă, nici o învestitură solemnă –
ci un exercițiu permanent de recunoaștere a neajunsului și de cizelare a
minții. Într-o lume în care mulți se grăbesc să știe și să judece, adevăratul
înțelept este acela care știe că nu știe tot.
Lupul nu este pus sub semnul ignoranței, ci sub semnul
măsurii. Într-o vreme în care curțile domnești și învățăceii latini confundau
adesea erudiția cu puterea, Cantemir – el însuși un poliglot, un filosof, un
muzician – are curajul să ironizeze vanitatea cunoașterii absolute. Nu
întâmplător, Socrate – modelul înțeleptului grec – e cel care mărturisește că
nu știe nimic. Și nu întâmplător, în teatrul Cantemirian, cel mai înțelept pare
a fi cel mai tăcut, cel mai reținut, cel mai prudent.
Mai aproape de noi, Lucian Blaga ar completa ideea cu acel
binecunoscut „eu nu strivesc corola de minuni a lumii” – adică nu ucid
misterul, nu prefac înțelepciunea în dogmă. Înțeleptul autentic lasă loc
mirării. El se teme de adevărurile absolute, se îndoiește de certitudini și
primește cu smerenie opinia celuilalt. Tocmai de aceea, întrebarea Corbului –
deși rostită cu viclenie – păstrează o sămânță de adevăr: niciun om nu este
înțelept destul încât să nu mai aibă nevoie de altă înțelepciune.
În plan cultural românesc, imaginea înțeleptului smerit se
regăsește în tradiția populară a „moșului cu barbă albă” sau în tăcerea
bătrânului care „știe, dar nu spune”. E o tăcere grea de sens, o înțelepciune
care nu se arată decât când e întrebată, și care, uneori, nu răspunde nici
atunci. Cantemir a înțeles că adevărata cunoaștere nu se proclamă, ci se
trăiește. Iar dacă Lupul tace în fața teatrului, poate nu e semn de vină, ci de
înțelepciune.
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
II. Cine între muritori este atâta de învățat căruia mai
multă parte din învățătură să nu-i lipsească?
Corbul nu-și propune doar să relativizeze înțelepciunea
Lupului, ci și să lovească, subtil, în temelia învățăturii: nimeni nu este pe
deplin învățat. Dar dincolo de viclenia sa, întrebarea păstrează un miez de
adevăr profund: învățătura nu se încheie niciodată. Ea este, în mod paradoxal,
un drum fără capăt, o sete care se adâncește pe măsură ce este potolită.
Confucius avertiza: „învățătura fără gândire este muncă
irosită, iar gândirea fără învățătură este primejdioasă.” Nu e suficient să
aduni cunoștințe, să memorezi, să reciți. Învățătura trebuie trăită, digerată,
transformată în judecată, în înțelepciune vie. Tocmai această metamorfoză o
sugerează și Cantemir prin replica ironică a Corbului: învățatul care nu mai
are ce învăța devine periculos – el devine dogmatic, încrezut, surd la părerea
altuia.
În același sens, Oscar Wilde formulează o replică
memorabilă: „nimic din ceea ce merită să fie știut nu poate fi predat.”
Afirmația pare scandaloasă, dar reflectă aceeași intuiție profundă: învățătura
nu este un simplu transfer de informație, ci o experiență personală, profundă,
uneori dureroasă. A învăța înseamnă și a greși, a recunoaște golurile, a
accepta că mereu lipsește ceva. A fi învățat cu adevărat înseamnă a ști că nu
ești îndeajuns.
Dimitrie Cantemir – el însuși produs al celor mai rafinate
școli orientale și occidentale – știa prea bine că învățătura poate deveni
mândrie. Dar știa și că, fără ea, omul rămâne prizonier al instinctului. De
aceea, în scena teatrului hieroglific, Lupul nu este acuzat de prostie, ci de
suficiență. El e acuzat nu pentru ceea ce știe, ci pentru că pare a crede că
știe tot. O nuanță subtilă, dar decisivă.
În tradiția românească, imaginea învățatului smerit apare
adesea în basme și snoave. Înțelepciunea populară râde de „dascălul ce-a uitat
să trăiască” și pune în gura țăranului adevăruri simple și adânci. Într-o lume
modernă în care diplomele și titlurile curg, Cantemir ne reamintește că
învățătura adevărată este tăcută, lipsită de fast, dar mereu în devenire.
Ca în Rousseau: „tinerețea e timpul de a învăța
înțelepciunea, bătrânețea – de a o aplica.” Numai că, în epoca lui Cantemir,
bătrânețea nu mai avea răbdare, iar tinerețea – modestie. Tocmai de aceea,
scena în care Lupul este adus în centrul teatrului este și o avertizare: cel ce
nu se recunoaște ucenic veșnic, acela rămâne un învățător zadarnic.
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
III. Cine în tot teatrul acesta este atâta de ascuțit la
minte, carele vânt să socotească a altora cuvinte?
Cea de-a treia ramură a sentinței corbești – în aparență o
pledoarie pentru modestie intelectuală – maschează o tehnică fină de
manipulare. În spatele întrebării se ascunde o îndoială metodică: cine e,
într-adevăr, atât de pătrunzător încât să nu aibă nevoie de sfatul altora? Cine
își poate permite luxul tăcerii celorlalți?
Cantemir joacă aici cu ideea dialogului și cu subtilitatea
ascultării. Se naște un paradox al înțelepciunii: cu cât ești mai înțelept, cu
atât ești mai dispus să asculți. Înțeleptul nu este acela care are ultimul
cuvânt, ci acela care știe când să tacă și când să se lase îndrumat. Corbul își
învelește însă această idee într-un sofism: că dacă nu-i asculți pe toți, nu
poți fi cu adevărat înțelept. Nu adevărul este pus aici în centrul problemei,
ci pluralitatea părerilor – iar aceasta, în mod viclean, slujește cauzei
Struțocămilei.
Ideea că orice înțelept trebuie să țină seama de părerea
celorlalți își are rădăcini în filosofia antică. Socrate însuși construia în
dialog, nu în monolog. Dar el alegea partenerii. Nu asculta pe oricine. Nu
accepta orice cuvânt, ci îl încerca, îl tria, îl trecea prin sită rațională.
Corbul însă cere supunere față de opinia generală, nu discernământ față de
valoarea spuselor. Între dialogul autentic și retorica manipulativă se deschide
o prăpastie.
În literatura română, mai ales în proza moralizatoare a
veacului al XIX-lea, apare adesea imaginea celui care tace, fiindcă „are ceva
de spus”. Ascultarea nu e semn de slăbiciune, ci de forță interioară. În basme,
sfatul bătrânului este mai puternic decât sabia voinicului. În textele
cronicarilor, un cuvânt bine cumpănit în adunare face cât o oaste. Cantemir,
prin glasul Lupului, pare să ne amintească: ascultarea nu este supunere, ci
exercițiu de judecată. Iar tăcerea poate fi uneori mai răsunătoare decât mulțimea
glasurilor.
În contrast, Corbul cere ascultare fără alegere. El nu cere
să judeci, ci să încuviințezi. Într-un mod abil, el transformă „dialogul”
într-o formă de presiune colectivă. Este ceea ce Gustave Le Bon va numi mai
târziu gândire de masă – gândire simplificată, emotivă, care elimină nuanța și
complexitatea.
Așadar, întrebarea Corbului nu mai este doar o invitație la
dialog, ci o capcană: „cine e atât de înțelept încât să nu țină seama de
alții?” răspunsul e impus dinainte – nimeni. Dar adevărul nu se hotărăște prin
vot, nici înțelepciunea nu se măsoară în aplauze. A asculta nu înseamnă a te
lăsa convins, ci a judeca ce este vrednic de urmat. Iar aici Lupul, chiar
tăcut, rămâne mai demn decât toate corciturile părerilor.
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
IV. Și cine este acela carele a zice va îndrăzni că mai mult
o mână decât o mie a sprijeni sau a pohârni poate?
Ultima ramură a sentinței Corbului se așază în inima
conflictului dintre înțelepciunea personală și judecata mulțimii. Se ridică
întrebarea: ce putere poate avea gândul unui singur om în fața unei adunări
întregi? Poate un suflet izolat să cântărească mai greu decât o mie de glasuri
în cor?
Corbul răspunde cu o întrebare retorică al cărei răspuns
este deja programat: „nimeni nu poate susține că unul singur are mai multă
dreptate decât mulțimea.” E logica mulțimii care se impune, nu prin argument,
ci prin cantitate. Dar în spatele acestei întrebări stă o teroare mai adâncă:
teroarea majorității.
Cantemir simte pericolul acestei logici. În spatele fastului
adunării și al vorbelor meșteșugite, se află o formă rafinată de tiranie:
dictatura celor mulți, care, deghizată în consens, strivește discernământul
celui puțin. Lupul nu are cum câștiga, pentru că a fost chemat să confirme, nu
să judece. Corbul nu cere o decizie, ci o încuviințare. Iar în spatele părerii
colective se află nu adevărul, ci interesul Struțocămilei.
Istoria este plină de momente în care mulțimea a greșit.
Socrate a fost condamnat de cetatea democratică. Hristos a fost răstignit la
cererea poporului. În momente-cheie, vocile singulare, rămase neauzite, au fost
cele care spuneau adevărul. De aceea, întrebarea finală a Corbului nu e doar
sofism, ci o provocare la orbirea morală: nu contează ce e adevărat, ci ce
spune gloata.
Anton Pann, cu ironia sa moralizatoare, spune: „Gura lumii
numai pământul o astupă.” Judecata poporului e necruțătoare, dar nu
infailibilă. Într-un mod similar, o zicală populară – poate parafrazată în
anonimat – constată: „Omul care nu te poate înghiți, te aruncă în gura lumii.”
Mulțimea nu e mereu un tribunal al rațiunii, ci adesea o înscenare a
răzbunării, o scenă de execuție morală unde inocența e trădată de popularitate.
În literatura română, această dilemă e explorată în
profunzime. În „Răzvan și Vidra”, Bogdan Petriceicu Hasdeu pune în gura
personajului ideea că poporul are dreptate prin suferință, dar nu întotdeauna
prin judecată. În „Pădurea spânzuraților”, Liviu Rebreanu ne arată cum
individul se prăbușește între loialitatea față de neam și impunerea colectivă a
unui adevăr oficial. În toate aceste exemple, discernământul este sacrificat în
numele unității aparente.
Cantemir ne avertizează: atunci când votul celor mulți
devine mai tare decât mintea limpede, adevărul este răstignit. Struțocămila
este aleasă nu pentru că este vrednică, ci pentru că voința puterii (Vulturul),
a manipulării (Corbul) și a complăcerii (Cucunozul) o impun. Mulțimea nu face
altceva decât să consfințească o alegere deja dictată.
Și totuși, întrebarea rămâne: ce putere are o mână singură
împotriva unei mulțimi? Răspunsul – indirect, dar ferm – ni-l dă chiar
Cantemir: aceea de a vedea limpede. Adevărul nu are întotdeauna aliați mulți,
dar are o forță de neclintit. A gândi împotriva curentului nu e doar un act de
curaj, ci și o formă superioară de loialitate față de rațiune.
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
Concluzie. Mâna care gândește, fruntea care sângerează
Istoria ieroglifică nu este doar o alegorie politică și nici o simplă satiră a
vremurilor fanariote; este o hartă a conștiinței în vreme de rătăcire. Dimitrie
Cantemir nu zugrăvește doar o cronică a nelegiuirii, ci și drama omului care
gândește în mijlocul unui cor strident de interese, trădări și fățărnicii.
Cele patru ramuri ale sentinței Corbului nu sunt ramuri ale
înțelepciunii, ci ale deșertăciunii care se dă drept înțelepciune. În fiecare,
se ascunde o formă subtilă de violență împotriva discernământului: puterea
cuvântului gol, minciuna travestită în echilibru, decretul nedrept legitimat
prin uzanță și, în cele din urmă, mulțimea folosită ca scut împotriva
adevărului.
Cantemir avertizează, cu ironie amară și luciditate
istorică, asupra răului care se instalează cu masca binelui. Vulturul, Corbul,
Cucunozul și ceilalți nu sunt monștri ieșiți din fabule, ci tipuri umane care
populează orice epocă: demagogi, yesmeni, profitori. Struțocămila, simbolul
monstruozității acceptate, devine expresia perfectă a unui compromis
generalizat, a unui adevăr răsturnat care se instalează sub forma convenției.
Dar în tot acest spectacol grotesc, Cantemir nu renunță la
ideea că omul poate vedea, înțelege și refuza. Mâna singuratică, despre care se
întreabă Corbul dacă poate mai mult decât o mie, este simbolul unei conștiințe
vii. Aceasta nu învinge, dar nu moare. Ea rămâne mărturie. Ca Lupul care tace
și se preface mort, dar știe. Ca scriitorul care, într-o limbă criptică și
într-o epocă de cenzură, strecoară în poveste o sentință împotriva vremii sale
– și a vremurilor ce vor veni.
În fața norocului Struțocămilei și a mulțimii care o
încuviințează, Cantemir opune vrednicia celui care suferă în tăcere și
gândește. Nu pentru a răsturna lumea, ci pentru a o înțelege – și a o spune,
chiar și atunci când nimeni nu vrea să audă.
>>>>>>>>>>>>>>>>>>
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu