CALEIDOSCOP – Gânduri de ocazie
(încercări pentru volumul al treilea) – 20 mai 2025
*
Cantemir – alături de învățații
lumii.
Al doilea răspuns al Lupului către Brehnacea pe timpul discuției de taină ( a cincea parte)
*
„Sunt grei bătrânii de pornit, / Dar de-i pornești,
sunt grei de-oprit” – Goșbuc
......................
Echivalență
*
Lipitură = boală psihică cu aspect depresiv; boală
băbească ce provine din frică sau din dragoste (cauzată de smeu sau
sburător).
>>>>>>>>>>>>
În această parte (a
cincea) a răspunsului adresat lui Brehnacea, domnia sa, Lupul, începe, în fapt,
să deslușească „numele și firea Struțocămilei” — nu în mod întâmplător, ci ca
un tâlcuitor: portretul pe care îl alcătuiește este de o amploare, consistență
și gravitate remarcabile. Cu o precauțiune aparentă, Lupul își previne
interlocutorul (Brehnacea): „Iară acmu, pre cât puterile îmi vor agiuta, numele
și firea Strutocamilei cum mai pre scurt și mai aievea a-ți dejgheuca mă voi
sili”. Totuși, acest „mai pre scurt” înseamnă, în fapt, mai mult de o sută de
propoziții — niciuna lipsită de relevanță.
Portretul Struțocămilei
se numără printre cele mai ample și expresive texte scrise în limba română,
întrecut în frumusețe doar de cel al Helgei, realizat tot de Cantemir.
„Dejgheucarea” pe care o întreprinde Lupul ține de domeniul fabulosului, iar
Brehnacea rămâne fără replică. Un specialist în zoologie contemporan ar avea
puține lucruri de adăugat. În plus, desfășurarea discursului, lină precum
fuiorul unui descântec, îndeamnă cititorul să continue cu o stare de visare
atentă.
„Sentențiile” sunt
așezate cu grijă în țesătura textului și reamintesc, indirect, că Lupul este și
filozof, nu doar poet al rostirii.
De Grigore Rotaru
Delacamboru
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
*
„ Bine dară și după regula adevărului, iarăși
dzic, vrednicii aceia filosofi au grăit, de vreme ce tot numele hiriș scurtă
hotărârea lucrului ieste. Deci numele Strutocamilei din doaă numere, din Struț
adecă și din Cămilă alcătuit ieste. Așijderea din doaă feliuri, adecă din
dobitoc și din pasire ieste împărțită (însă de ieste în lume pasire ca aceia,
carea hiriș numai struț să să cheme). Deci a acestor doaă dihanii hirișiile
împreunând, firea jiganiii, pentru carea întrebare să face, pre lesne a desface
și a cunoaște vom putea. Așijderea pre fietecare dihanie, prin cele patru
firești pricini cercând, fietecarea cât și ce cu dobitocul acesta împarte,
chiar vom putea pricepe. Aședară Cămila ieste dobitoc în patru picioare,
mugitoriu și din fire spre ridicarea sarcinii orânduită. Deci cât ieste despre
partea pricinii făcătoare, aievea ieste că ca și alalte în pântece să
zămislește și în vremea cădzută firește să fată. Cât ieste despre partea
materiască, ieste ca și alalte dobitoace: din carne, singe, oase, vine, piiele,
păr și alalte câte la materie să cuprind. Cât ieste despre pricina formei
precum din alalte dobitoace cu multul să deosăbește, să arată. Întâi, că unele
sint cu un ghib numai, iară altele cu doaă, la cap mică, după mamina trupului
ce poartă, picioare înalte și la genunchi botioase, la talpă lată și fără
unghi, la copită îngemănată și ca gâștele pe dedesupt împelițată, la coadă
scurtă, după lungimea trupului măsurând (căci coada la dobitoc întâi ieste pentru frumsețe, iară a doa, ca pe unde cu
capul și cu picioarele nu agiunge, pentru apărarea de muște, cu coada să
agiungă), la păr creață ca arapul, dară moale ca bumbacul, de la grumadzi
până la piept ieste flocoasă și coama îndrăpt, de la gușă în gios, spre gâtlej
purcede, iară peste tot la stat decât alalte mai mare, iară decât filul mai
mică ieste. ” – Istoria ieroglifică, Dimitrie Cantemir ( 26 octombrie 1674 - 21 august 1723)
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
Citate (din literatură, filosofie și istorie) care
reflectă idei asemănătoare cu cele pentru care Lupul oferă către Brehnacea al
doilea răspuns ( a cincea parte a răspunsului ). Amintește faptul că
adevărul trebuie să fie prezent când se face numirea a ceva, pentru că
acel nume este oglindă și umbră.
1) „Adevărul este adesea
înconjurat de o gardă de minciuni.” – Winston Churchill
Acest citat sugerează că adevărul nu doar că este
ascuns, dar și protejat în mod intenționat de un sistem de falsități
convenabile.
2)„
Sufletul din orice portret este cel al pictorului, nu cel al
modelului..” – Oscar Wilde
3)„Oamenii nu vor ceea ce
este adevărat, ci ceea ce este convenabil.” – Seneca
4) „O capodoperă adevărată
nu spune totul.” – Albert Camus
5) „Când cineva îți spune
adevărul, te enervezi? Mai rău pentru tine. E mai bine să te obișnuiești cu
realitatea.” – Fiodor Dostoievski
6) „Ceea ce este drept nu
este întotdeauna popular, iar ceea ce este popular nu este întotdeauna drept.”
– Albert Einstein
7) „Nu-ți face griji că ești
obsesiv. Îmi plac oamenii obsesivi. Creează artă mare.” – Susan Sontag, critic
literar.
8) „Bunele maniere ale unui
om reprezintă oglinda în care îşi arată portretul.” – citat clasic din Goethe
9) „ Cel mai bun portret al lui
Alexandru cel Mare este harta geografică a isprăvilor sale.”
– Lucian
Blaga
10) „Personajul este o
instanță narativă definitorie pentru genul epic, o creație a autorului menită a
exprima viziunea acestuia asupra unei teme literare, transmițând-o cititorului
prin fapte, relații, limbaj și comportament specific naturii sale ficționale.
/Factor structurant al oricărei narațiuni, personajul este un tip uman
semnificativ, o individualitate cu trăsături fizice, morale distincte.
-precizarea titlului operei/fragmentului și a
autorului operei din care face parte personajul caracterizat;
-stabilirea tipului de personaj: principal, secundar
etc.” – prof. Bogdan Cristea
11) „Studiind opera unui scriitor, studiem
sufletul scriitorului insusi.” – Eugen Lovinescu
>>>>>>>>>>>>>>>
Pe baza fragmentului extras din Istoria ieroglifică, ( al doilea răspuns către Brehnace din partea Lupului – partea a cincea- începutul de portret al Struțocămilei ) și anexa ce conține citate, se poate construi un eseu amplu, în stil eseistic-literar, cu valențe morale, culturale și literare, comparabile atât în context românesc, cât și universal, urmărită fiind valoarea lui Cantemir în postura de portretist ( dublată de aceea de filozof).
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
Dimitrie Cantemir – pictorul
adevărului și filozoful numelui. Portretul Struțocămilei și arta de a desluși
ființa
„Tot numele hiriș scurtă hotărârea
lucrului ieste” – spune Lupul lui Brehnacea, cu gravitatea celui care înțelege
că rostirea lumii nu este doar o convenție, ci un legământ între cuvânt și
adevăr. În acest punct culminant al Istoriei ieroglifice, când Lupul
începe să „dejgheuce” firea Struțocămilei, Dimitrie Cantemir nu oferă doar o
fabulă întortocheată, ci o lecție profundă despre natura lucrurilor, despre
cuvânt și esență, despre portret și ființă. Ne aflăm, fără îndoială, în fața
unuia dintre cele mai puternice exerciții de portretizare din întreaga
literatură română — un portret care nu doar desenează exteriorul, ci
descifrează structura morală și simbolică a unei ființe hibride, imaginare și
totodată perfect reale.
Numele – oglinda ființei
În tradiția gândirii filosofice, de
la Platon la Heidegger, numele nu este un simplu semn, ci o esență condensată.
A spune „Struțocămilă” nu înseamnă doar a numi o creatură, ci a dezvălui o
sinteză de incompatibilități, o făptură imposibilă tocmai pentru că este
compusă din extreme. Cantemir merge mai departe decât simpla satiră zoologică:
el face o demonstrație de rigurozitate aproape științifică, disecând natura
acestei creaturi cu metoda celor „patru pricini” aristotelice – făcătoare,
materialescă, formală și finală. Într-o epocă a barocului verbal și a polemicii
politice mascate, această desfășurare savantă este o probă de erudiție și, mai
ales, de responsabilitate morală: căci numirea înseamnă cunoaștere, iar
cunoașterea presupune adevăr.
În această direcție, afirmația lui Seneca
că „oamenii nu vor ceea ce este adevărat, ci ceea ce este convenabil”
dobândește o puternică rezonanță. Struțocămila este, prin construcția ei
absurdă, imaginea unei lumi care a refuzat adevărul pentru a se complace în
convenții. De aceea, Lupul insistă asupra numelui ca o „hotărâre scurtă a
lucrului”: când numele este corupt, și lumea este distorsionată.
Portretul – oglinda rostirii și a
conștiinței
În ceea ce construiește Lupul, avem
de-a face cu un portret total: o „icoană” a unei ființe în care trăsăturile
exterioare (gâtul, coada, genunchii, coama) sunt tot atâtea semne ale unei
alcătuiri sufletești și morale, în fond, vicioase. Precizia terminologică a lui
Cantemir este remarcabilă — dar nu în scop descriptiv, ci moral: a portretiza
este, la el, a condamna.
Oscar Wilde scria că „sufletul din
orice portret este cel al pictorului, nu cel al modelului”. Adevărat — dar
Cantemir face mai mult: sufletul Lupului este dublat de luciditatea filozofului
care se smerește în actul de a dezvălui. Nu se substituie modelului, ci îl
învăluie cu o cunoaștere superioară. De aceea, Brehnacea tace. Nu pentru că nu
ar avea replică, ci pentru că, în fața unui adevăr perfect articulat, răspunsul
nu mai poate veni din vorbă, ci din conștiință.
Aici se cuvine o trimitere la Lucian
Blaga, care spunea: „Cel mai bun portret al lui Alexandru cel Mare este
harta geografică a isprăvilor sale”. În aceeași logică, cel mai fidel portret
al Struțocămilei este însuși discursul Lupului — amplu, riguros, imposibil de
contrazis.
Deslușirea ca formă de filozofie
„Sentențiile” din această parte a
textului au un aer de oracol care vorbește nu doar despre o făptură ciudată, ci
despre întreaga societate a vremii. Struțocămila este o sinteză a ipocriziei, a
duplicității, a convenției fără fundament. Ceea ce face Cantemir prin Lupul său
este un gest moral: el desparte realul de fals, ființa de aparență.
Această delimitare amintește de
observația lui Churchill: „Adevărul este adesea înconjurat de o gardă de
minciuni”. Cantemir pătrunde acest cerc vicios și scoate la iveală „hirișiile”
(trăsăturile) exacte ale făpturii. Această claritate e incomodă. Dostoievski o
intuia bine când scria: „Când cineva îți spune adevărul, te enervezi? Mai rău
pentru tine.” Portretul Cantemirian nu este făcut să placă, ci să limpezească.
Aici e miza profund filozofică.
Între literatură și știință: stilul
ca act de cunoaștere
Modul în care este construit acest
portret — prin enumerare, comparare, precizare, printr-un discurs limpede, dar
nuanțat — face din Cantemir nu doar un moralist, ci și un precursor al
realismului. E drept că portretul Helgei îl întrece în frumusețe, dar portretul
Struțocămilei îl depășește în forță și scop etic. Este, cum ar spune Eugen
Lovinescu, o „transparență a sufletului scriitorului”, o viziune a ordinii
și adevărului într-o lume tulbure.
În acest sens, Cantemir este,
alături de ceilalți învățați ai lumii, un spirit enciclopedic care refuză
simplificarea, caricatura, satira facilă. În spatele unei aparente fabule se
ascunde o demonstrație de retorică filozofică, un avertisment politic, o mărturisire
a unei gândiri profunde despre natura umană.
Concluzie: Cantemir și datoria
rostirii adevărului
A înțelege ce face Cantemir în acest
portret înseamnă a-l încadra în rândul marilor spirite europene care au știut
că rostirea este o formă de responsabilitate. A numi înseamnă a îndrăzni. A
portretiza, înseamnă a desluși. A înfățișa o creatură hibridă înseamnă, în
ultimă instanță, a arăta o patologie a epocii. Cantemir, filozoful-principe, nu
se teme de această dublă misiune: de a fi, totodată, poetul și chirurgul
rostirii. Iar Lupul, înțeleptul său purtător de cuvânt, devine imaginea eternă
a conștiinței care nu tace când lumea alunecă în convenție.
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
Cantemir – alături de învățații
lumii
Portretul Struțocămilei: Adevăr,
nume și fire în viziunea lui Dimitrie Cantemir
în a cincea parte a celui de-al
doilea răspuns al Lupului adresat lui Brehnacea, Dimitrie Cantemir devine nu
doar povestitor, ci un rafinat portretist și filozof, demn de a fi așezat între
gânditorii universali. Acest moment al "dejgheucării" firești a
Struțocămilei nu este o simplă descriere zoologică, ci o împreunare de logos,
mit, simbol și critică politică, desfășurată cu o precizie care amintește de
marile tratate ale filozofiei morale.
Adevărul, spune Lupul, trebuie să
fie temeiul oricărei numiri, căci numele este, după regula filosofică a lui
Cantemir, "scurtă hotărârea lucrului". A da nume presupune a fi
pătruns de esența lucrului, a-l fi cunoscut până în straturile sale cele mai
adânci, a-l fi măsurat nu doar cu ochiul, ci cu mintea și cu conștiința. A numi
fără să cunoști încorează nu doar o superficialitate a limbajului, ci o
decădere a moralei: o Struțocămilă, adică o alcătuire nefirescă de pasăre și
dobitoc, este simbolul hibridului social, al ipocriziei, al minciunii
instituționalizate.
Ceea ce impresionează în discursul
Lupului nu este doar bogăția observației fizice, ci mai ales articularea ei
logică și simbolică. Cantemir construiește imaginea unei ființe nefirești cu o
minuțiozitate care aduce aminte de stilul lui Leonardo da Vinci în studiile
sale anatomice. Dar sub aceste precizii zoologice se ascunde satira unei lumi
dezarticulate, un "portret" al unei societăți care și-a pierdut
coerența. De aceea, comparabil cu un portret de Rembrandt sau cu studiile de
caractere ale lui La Bruyère, Cantemir se dovedește un moralist subtil,
ascunzând sub haina povestitorului o judecată limpede asupra umanului.
Oscar Wilde observa că „sufletul din
orice portret este cel al pictorului, nu cel al modelului”. Așa este și cu
Struțocămila: ceea ce aflăm nu este doar natura bizară a ființei, ci, mai ales,
sufletul celui care o zugrăvește. Lupul, reflex al autorului, dezvăluie că
numai prin claritatea numirii, prin potrivirea cuvântului cu lucrul, se poate
ajunge la adevăr. Într-o lume de Brehnace, adevărul trebuie apărat cu
luciditate și cu umor amar.
Căci, după cum avertiza Churchill,
„adevărul este adesea încercuit de o gardă de minciuni”, și de aceea demersul
Lupului este atât de necesar: el rupe păienjenișul falsităților printr-o
metodică precisă a cunoașterii. Acest exercițiu de "dejgheucare"
devine astfel o formă de rezistență intelectuală, un exercițiu de luciditate
rar în cultura vremii. În același timp, este o creație literară de rafinament,
în care metafora se împreună cu analiza, iar fabula devine mijloc de
descoperire a esenței.
Ceea ce este fascinant în acest
portret este armonia dintre stilul arhaic și exigența logică. Cantemir nu scrie
nici cu pana unui cronicar, nici cu răceala unui enciclopedist. El este, mai
degrabă, un gânditor baroc, ce înțleagă să tălmăcească lumea printr-un amestec
de simbol, ironie și precizie.
Struțocămila devine, astfel, o
figură emblematică a secolului lui Cantemir, a unei epoci a complicațiilor și a
travestiurilor morale. Portretul ei, pe cât este de hilar la suprafață, pe atât
este de grav în profunzime. Și tocmai aici se arată valoarea universală a
textului: ca orice mare portret literar, el transcende timpul și devine oglindă
pentru orice epocă.
În cele din urmă, Cantemir nu oferă
doar un portret de ființă imaginară. El oferă o lecție de filozofie a
limbajului, o meditație asupra adevărului, o ironie fină asupra puterii și o
demonstrație a forței literaturii de a surprinde esența omenescului. Iar
învățătura sa, ca și rostirea Lupului, rămâne demnă de a fi pusă între marile
reflecții ale spiritului european.
Concluzie
A privi Struțocămila prin ochii lui
Cantemir înseamnă a desluși chipul strâmb al unei lumi care și-a pierdut
unitatea și cumpătul. Dar în spatele acestei figuri grotești, învăluite în
zeflemea și ascuțime morală, se află o întrebare gravă și mereu actuală: ce se
întâmplă cu o societate atunci când adevărul nu mai locuiește în cuvinte?
Cantemir nu ne răspunde prin teze, ci prin imagine, ironie și înțelepciune
mascată. În această tainică alchimie dintre rațiune și stil, între demascare și
nădejde, el nu face doar istorie, nici doar literatură: face lumină. Și această
lumină, chiar reflectată în ochii unei Struțocămile, rămâne una dintre cele mai
vii moșteniri ale spiritului său.
>>>>>>>>>>>>>>>>
Am revizuit și am ajustat eseul
conform stilului sever, clar și eseistic dorit, păstrând expresivitatea și
profunzimea reflecției. Iată varianta reformulată:
Cantemir – alături de învățații
lumii
Portretul Struțocămilei: Adevăr, nume și fire în viziunea lui Dimitrie
Cantemir
În partea a cincea a celui de-al
doilea răspuns al Lupului către Brehnacea, Dimitrie Cantemir încetează a fi
doar povestitor: devine portretist, moralist și gânditor întru totul demn de a
sta alături de Montaigne ori Pascal. Momentul "dejgheucării"
Struțocămilei nu este o simplă descriere fantastică, ci o alcătuire de logos,
mit, simbol și judecată morală, desfășurată cu rigoarea unui tratat de etică
scris în veacurile clare ale rațiunii.
Pentru Cantemir, adevărul este
singurul temei legitim al numelui. Numele nu este convenție, ci judecată: o
„scurtă hotărâre a lucrului”, adică o sentință. A numi înseamnă a pătrunde în
firea lucrului, a-l cunoaște cu mintea și conștiința, nu doar cu ochiul. A numi
strâmb este a minți. Iar minciuna repetată se preschimbă în obicei, iar
obiceiul – în rânduială stricată. Struțocămila nu este doar o vietate
închipuită: este emblema ipocriziei, a travestiului moral, a instituției
falsului.
Ceea ce impresionează în portretul
făcut de Lup nu este doar acuratețea observației zoologice, ci mai ales
temeinicia logică și simbolică a construcției. Cantemir îmbină precizia unui
Leonardo în studiul anatomic cu intenția satirică a unui moralist dezamăgit.
Sub pielea Struțocămilei zace societatea dezarticulată, în care păsările cred
că aleargă, iar dobitocii se cred înaripați. Portretul este grotesc și grav
deopotrivă. În această privință, Cantemir e mai aproape de La Bruyère decât de
fabulist. Este un pictor de caractere, nu un simplu povestitor.
Oscar Wilde scria că „sufletul din
orice portret este cel al pictorului, nu al modelului”. În chipul Struțocămilei
se deslușește sufletul Lupului – și prin el, al lui Cantemir: lucid, ironic,
dornic de adevăr și intolerant cu minciuna politicoasă. Într-o lume de
Brehnace, în care toți se numesc altfel decât sunt, singura formă de apărare
rămâne numirea corectă – adică judecata necruțătoare.
Churchill spunea că „adevărul e
adesea înconjurat de o gardă de minciuni”. Lupul lui Cantemir n-are nici sabia
lui Churchill, nici scutul său, dar are o metodă: tălmăcește firea prin cuvânt
și scutură cuvântul până ce rămâne esența. „Dejgheucarea” nu e doar demascare,
ci și vindecare. Este un act de igienă intelectuală, rar în cultura vremii și
cu atât mai prețios.
Stilul în care Cantemir își
zugrăvește hibridul este el însuși un amestec original de arhaism și rigoare
logică. Nu e nici cronicar, nici enciclopedist. E un baroc înzestrat cu ironie
și discernământ. De aceea, portretul său, deși comic în aparență, e tragic în
esență. Struțocămila stârnește râsul, dar râsul se oprește în gât: cine nu
cunoaște asemenea făpturi în jurul său?
Aici stă valoarea universală a
textului: ca orice mare portret, trece dincolo de timpul în care a fost scris.
Nu ne spune doar ce era în veacul lui Cantemir, ci ce este în toate veacurile.
Nu zugrăvește doar o ființă închipuită, ci expune o boală socială recurentă.
În cele din urmă, Cantemir nu ne
oferă doar o fabulă, ci o lecție de filosofie a cunoașterii, un avertisment
împotriva autoamăgirii, o satiră a travestiului moral și o demonstrație a
forței literaturii de a pătrunde în străfundul firii omenești. Iar glasul
Lupului, reflex al autorului, rămâne nu doar semn de înțelepciune, ci și de
curaj moral, vrednic de a fi așezat în rând cu cele mai limpezi conștiințe ale
Europei.
>>>>>>>>>>>>>>>>>
Imagine: Autorul unui portret celebru.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu