CALEIDOSCOP – Gânduri de ocazie
(încercări pentru volumul al treilea) – 15 mai 2025
Cantemir – alături de învățații
lumii.
Brehnacea îi răspunde
Lupului– partea a doua a răspunsului
*
Brehnacea
îi răspunde Lupului imediat ce acesta a început să vorbească. Să ținem
cont că în
joc este soarta
Struțocămilei care ar fi propusă a ocupa scun domnesc. În prima parte a
răspunsului a vorbit despre: soarta cuvântului în fața mulțimii, „folosul de obște”, laudă îndreptată
către filozofi, „bunul cârmuitoriu”, ...
În această a doua parte a
răspunsului Brehnacea îi prezintă Lupului părerea personală
despre: fericire,
„omeniia și vredniciia omenească”, ajutorul
acordat cuiva cu cuvântul și cu fapta, înțelepciune, „fireanul firii”,...
*
„Pentru aceasta și într-acesta chip a celor
vechi și fericiți iroi numere (căci fericirea
adevărată cu cât să vechește, cu atâta mai mult să fericește), carile de
atâțea mii de ani și până acmu, din iscusite condeiele scriitorilor, din
tocmite verșurile stihotvorților, din împodobite voroavele ritorilor și din
dulce cuvântare a tuturor gloatelor bună pomenirea numelui nici s-au părăsit,
nici în veci să va părăsi. / Care lucru vie icoana vrednicelor sale suflete și
deplin pildă următorilor săi ieste (căci toată
omeniia și vredniciia omenească într-aceasta să plinește, ca pre neputincios să
agiute, și neștiutoriului nu numai cu cuvântul, ce mai vârtos cu fapta pildă
aievea să să arete). Acesta lucru singură înțelepciunea firii pre toți
învață, cu îndămânările sale pildă ni să arată de față, câte părți are, toate
în slujba și agiutorința tuturor le întinde. Soarele tuturor cu același ochiu
caută, nici pre unii încăldzește și despre alții aceasta tăgăduiește. Ploile,
precum stincele umedzăsc, așe sămințele dezvălesc, hlujerile răcoresc, copacii
înfrundzesc, florile iarba și toată pășunea și otava înverdzesc; și toate în
neamul și chipul său, una spre îndămânarea alțiia neobosit să nevoiesc și
fietecarea periodul plinirii sale a plini să silesc. De care lucru aievea ieste
(că fireanul firii a urma să cade), iară amintrilea cine firii să împoncișadză,
pre făcătoriul firii în meșterșug necunoscătoriu arată. Nici voiu, priietine,
cu numele firii, mulțimea pătimirilor să înțelegi (că toată pătimirea grozavă
nepriietină, iară nu priietină ieste firii).” –
Istoria ieroglifică, Dimitrie Cantemir (
26 octombrie 1674 - 21 august 1723)
>>>>>>>>>>>>>>>
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
Textul extras din Istoria ieroglifică de Dimitrie
Cantemir constituie un punct de plecare excelent pentru redactarea unui eseu
amplu, în stil eseistic-literar, cu valențe morale, culturale și filosofice.
Fragmentul este dens în idei despre vrednicie, înțelepciune, ajutor
reciproc, firea naturii și a omului, precum și despre nemurirea
memoriei celor drepți și buni. Avem de-a face cu un adevărat compendiu de
reflecții despre modelul uman ideal, construit pe temelia unei morale
universale, dar exprimat într-un stil baroc, retoric, ce îmbină filosofia
antică, teologia creștină și idealul umanist.
Direcții posibile pentru eseu:
Titlu posibil:
„Vrednicia, icoana sufletului: Despre ajutor,
înțelepciune și firea lucrurilor în viziunea lui Cantemir”
I. Introducere – Omul vrednic ca moștenire vie
- Este
posibil să începem cu o afirmație de forță: „Nu ce rămâne în mână, ci
ce rămâne în suflet se numește moștenire.”
- Cantemir
înalță modelul eroului înțelept și altruist la rang de icoană sufletească.
- Ideea
memoriei neșterse – exemplul celui vrednic care trăiește mai mult după
moarte decât mulți în viață.
II. Despre fericirea care nu se consumă, ci se „vechește”
- „Fericirea
adevărată cu cât să vechește, cu atâta mai mult să fericește” – o
perspectivă paradoxală și profundă: adevărata fericire e aceea care nu
ține de clipă, ci de continuitate în bine.
- Putem
integra comparații cu stoicii (Seneca, Marcus Aurelius) sau cu gândirea
creștină despre „fericirile” din Predica de pe Munte.
- Fericirea
ca rod al înțelepciunii și al slujirii celorlalți.
III. Ajutorul – piatra de temelie a vredniciei
- „Ca
pre neputincios să agiute și neștiutoriului... cu fapta pildă aievea să să
arete.”
- Viziune
activă asupra binelui: nu este suficientă vorba, ci e necesară fapta.
- Referințe
posibile: parabola samariteanului milostiv, reflecții din literatura
română (Blaga: „nu cade-n lume-o rază / ce nu-și aibă rostul”).
IV. Firea și urmarea firii – modelul cosmic al
solidarității
- Magnific
pasajul despre firea universală: soarele, ploile, semințele, florile –
toate slujesc altora.
- Este
o metaforă a solidarității cosmice, unde fiecare parte se
împlinește prin a fi de folos celorlalte.
- Putem
aduce în discuție și gândirea lui Goethe („Natura nu face salturi”) sau
ideea eminesciană a armoniei cosmice.
V. Împotrivirea firii – semn de neînțelepciune
- „Cine
firii să împoncișadză, pre făcătoriul firii în meșterșug necunoscătoriu
arată.”
- Ideea
că omul care nu urmează rânduiala lumii (rațiunea, altruismul, măsura) se
dovedește nebun, mândru și pieritor.
- Posibile
comparații cu mitul lui Prometeu, cu drama hybris-ului în tragedia greacă
sau cu idealul românesc al omului cumpătat (Ion Creangă, Sadoveanu, Radu
Gyr – „ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane”).
VI. Concluzie – Portretul omului vrednic, între icoană și
testament
- Vrednicia,
în viziunea lui Cantemir, nu este o podoabă personală, ci o lumină dată
altora.
- Înțelepciunea,
fapta bună, urmarea firii – sunt temeliile unei vieți fericite și
vrednice.
- Cantemir
nu oferă doar o lecție de morală, ci un testament cultural: omul bun e
acel „soare” care încălzește fără să aleagă.
Posibilă încheiere memorabilă:
„Într-o lume care-și uită eroii la moarte și cuvintele la
naștere, Cantemir ne cheamă să fim nu doar oameni, ci icoane vii – ajutând,
luminând și păstrând rânduiala firii, nu împotriva ei.”
>>>>>>>>>>>>>>>>>>
Vom merge pe o construcție treptată, cu ton sever,
profund moralizator și vizionar, așa cum se cuvine când ne aflăm sub inspirația
unui spirit ca Dimitrie Cantemir. Vom păstra stilul eseistic-literar, dar
sobru, grav, cu accente de sentință și cu reflecții care nu cruță omul modern
ori superficialitatea sa. Voi redacta prima parte, care va servi drept introducere
și temei general pentru tot demersul.
Vrednicia, icoana sufletului: Despre ajutor, înțelepciune
și firea lucrurilor în viziunea lui Cantemir
Partea I – Nu tot ce trăiește merită amintit
Dintre toate darurile firii, puține sunt cele ce nu se
risipesc. Și mai puține sunt acelea ce, după moarte, înfloresc mai viu ca-n
viață. Dimitrie Cantemir știa aceasta. Nu ca o bănuială, nu ca o speranță, ci
ca pe o certitudine veche de când gândirea. În Istoria ieroglifică,
masca fabulei cade adesea, iar printre fraze încărcate de meșteșug, din
subtext, răzbate adevărul aspru: viața nu se măsoară cu timpul, ci cu
vrednicia. Nu cu vorbele, ci cu faptele. Nu cu numele rostite de prieteni,
ci cu numele pe care dușmanii nu-l pot șterge.
„Fericirea adevărată cu cât să vechește, cu atâta mai mult
să fericește”, scrie Cantemir, ca o palmă dată celor ce trăiesc întru plăcere,
întru zgomot, întru uitare. Căci fericirea, dacă nu înrădăcinează vrednicie, e
o umbră cu nume mincinos. O amăgire de clipă, nu o moștenire. Iar moștenirea –
acea urmă pe care sufletul o lasă în lume – nu se clădește cu podoabe, ci cu
trudă, cu jertfă, cu fapte care ajută pe altul.
Cantemir, cărturarul domn, filozoful moralist, scrie în
fraze lungi, tăiate cu bisturiul minții și înfășurate în văluri baroce. Dar
dincolo de formă, sentința e necruțătoare: omul care nu ajută pe altul,
omul care nu luminează măcar un drum străin, omul care nu urmează rânduiala
firii – acela nu trăiește, ci parazitează. Nu e chip viu, ci umbră. Nu e pildă,
ci rușine. Un nimeni.
Trăim într-o vreme în care am uitat să mai cinstim pe cei
vrednici. Memoria s-a făcut coajă subțire, iar lauda – monedă falsificată.
Vorbele s-au ieftinit, iar tăcerea celor drepți s-a făcut apă sfințită pentru
minciună. Când Cantemir scria despre „icoana vrednicelor suflete”, nu picta
doar o alegorie. Ridica un stindard. Și avertiza: „Omeniia și vredniciia
omenească într-aceasta să plinește: ca pre neputincios să agiute și
neștiutoriului nu numai cu cuvântul, ce mai vârtos cu fapta pildă aievea să să
arete.”
Astăzi, acest stindard este prăbușit. Îl călcăm în picioare
cu vorba goală, cu slava deșartă, cu idolii zilei. Îi dăm coroana netrebnicului
și numim „relevanță” ceea ce e doar succes de moment. Însă Cantemir, din adânc
de veacuri, ne mustră cu răceala filosofului și severitatea duhovnicului: „Fireanul
firii a urma să cade.” Ceea ce e bun – ajută. Ceea ce e drept – luminează.
Ceea ce e vrednic – se jertfește.
Partea a II-a – Fericirea: chipul sever al slujirii
Fericirea adevărată nu zâmbește. Nu mângâie, nu încântă, nu
dă flori și nu îndeamnă la visare. Fericirea adevărată – spune Cantemir – „cu
cât să vechește, cu atâta mai mult să fericește”. Cu alte cuvinte: nu clipa o
definește, ci durata. Nu starea, ci rodul. Nu trupul, ci urma.
A-i spune omului de azi că fericirea stă în slujire e totuna
cu a-l trimite în pustie cu o carte în mână. Va râde. Va trece mai departe.
Fericirea, pentru omul zilei, este satisfacție, confort, libertate fără cruce.
Dar pentru cei „vechi și fericiți iroi” ai istoriei morale, fericirea a fost
trudă cu rost, jertfă cu sens, osteneală întru alții. Slujirea celuilalt, nu
afirmarea sinelui.
Aici se rupe firul între înțelepciunea firii și fățărnicia
modernă. Firea – spune Cantemir – ne învață prin pildă, nu prin poruncă.
Soarele „tuturor cu același ochiu caută”. Nu selectează, nu lingușește, nu se
vinde. Ploaia cade egal peste piatră și sămânță, dar roadele apar numai acolo
unde e rânduială. Aceasta e școala firii: să faci bine tuturor, fără să ceri
plată. Să te dai pe tine, fără să te trâmbițezi.
Înțelepciunea firii este tăcută, dar lucrătoare. Nu se
zidește în mănăstire, nu fuge în pustie. Rămâne între oameni, dar nu se face ca
ei. Se roagă lucrând, se jerfește iubind, se afirmă retrăgându-se. Omul în care
locuiește această înțelepciune nu caută aplauze, ci rost. Nu vânează poziții,
ci dăruiește pilde. Nu cere nimic, dar lasă totul. Și tocmai de aceea devine
icoană, nu poză. Devine model, nu vedetă.
Cantemir știa: nu toți pot fi înțelepți, dar toți pot sluji.
Nu toți pot scrie, dar toți pot îndemna la bine. Nu toți pot urca scaune
domnești, dar toți pot ține un umăr sub poverile altuia. Fericirea nu e
harul geniului, ci rodul slujirii continue. Iar această slujire nu este
alegere sentimentală, ci datorie firească. Căci – avertizează cu asprime
cărturarul – „cine firii să împoncișadză, pre făcătoriul firii în meșterșug
necunoscătoriu arată.”
Astăzi, omul împoncișează firii cu îndrăzneala neștiinței,
cu disprețul față de vrednicie, cu zâmbetul ușuratic al ignoranței decorate.
Trăim într-o cultură care a înlocuit pilda cu selfie-ul, binele cu „binele
personal”, ajutorul cu like-ul. În fața acestei decăderi, Cantemir, dintr-o
carte uitată, ne aruncă o privire rece și o frază de granit: „toată
pătimirea grozavă nepriietină, iară nu priietină ieste firii.”
Adică: ceea ce ne doboară întru sinele nostru, ceea ce ne
distruge în taină, dar pare plăcut, nu e prieten al firii, ci vrăjmaș mascat.
Fericirea nu poate fi plămădită din rușine, din trândăvie, din nedreptate. Ea
nu zace în abundență, ci în rost. Nu în slavă, ci în slujire. Iar slujirea e
grea. Tocmai de aceea e fericită.
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
Partea a III-a – Înțelepciunea firii: pildă, lege,
judecată
Există o ordine mai veche decât orice împărăție, mai adâncă
decât orice filosofie, mai tăcută decât orice religie, dar lucrătoare în toate.
E înțelepciunea firii – acel fir nevăzut care leagă norii de pământ, copacul de
sămânță, omul de om.
Dimitrie Cantemir nu o invocă întâmplător. În epoca sa, când
soarta unui neam putea atârna de limba unui curtean sau de buzunarul unui han,
chemarea la rânduiala firii nu era poezie, ci acuză. Când minciuna urcă în
jilț, iar fățărnicia e înveșmântată în blazoane, numai firea mai poate rosti
adevărul. Și nu cu vorbe, ci cu pilde.
Căci firea nu predică, ci trăiește. Nu cere supunere,
ci își urmează rostul. Soarele nu face politică. Ploua nu dă rapoarte. Frunza
nu așteaptă confirmare. Toate își fac datoria, iar această datorie nu e impusă
de frică, ci țâșnește dintr-o nevoință înnăscută, vrednică și smerită. A
fi, înseamnă a fi pentru ceilalți. Aceasta este înțelepciunea firii.
În această lumină se înțelege fraza cantemiriană:
„câte părți are, toate în slujba și agiutorința tuturor le întinde.”
Ce lecție mai severă pentru o omenire întoarsă spre sine,
închisă în ecrane, blocată în egoism și surdă la nevoi! Omul modern culege
roadele ruperii de fire: singurătate în mulțime, abundență fără sens, haos în
locul libertății.
Când omul nu mai urmează firea, devine meșteșugar al
propriei pierzanii. Când confundă pătimirea cu firea, durerea cu libertatea,
instinctul cu dreptul, se osândește singur la neliniște. Cantemir o spune
direct:
„cine firii să împoncișadză, pre făcătoriul firii în meșterșug
necunoscătoriu arată.”
Adică: dacă te împotrivești rânduielii, îți dai în vileag
prostia, nu puterea. Neștiința, nu îndrăzneala. Cine se crede stăpân pe fire se
dovedește doar un rob al neînțelegerii.
Nu este o viziune mistică, ci o judecată morală. Cantemir nu
idealizează natura, ci o ia ca măsură morală. Dacă soarele nu-și alege cui
dă căldură, de ce tu, om cu minte, alegi cui faci bine? Dacă ploaia nu cere
aplauze, de ce tu cauți slavă pentru orice gest? Răspunsul e simplu:
fiindcă n-ai înțeles înțelepciunea firii.
Omul care o urmează nu face din virtute un spectacol. Nu
scrie cărți despre milă, ci dă o pâine. Nu predică smerenia, ci se retrage. Nu
clamează adevărul, ci îl trăiește. Înțelepciunea firii nu e teorie, ci
viețuire. Nu e performanță, ci pildă.
Aceasta este judecata pe care Cantemir o pune în fața
Lupului, dar și în fața fiecăruia dintre noi. O judecată severă, dar limpede.
Nu putem trăi în pace cu noi înșine dacă trăim în război cu firea. Iar acolo
unde omul se desparte de fire, începe nu libertatea, ci rătăcirea.
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
Partea a IV-a – Despre om: vrednicie și ispravă, nu
pătimire și trufie
În mijlocul acestei ordini firești, omul nu este stăpân, ci
slujitor. Nu i s-a dat puterea ca să se înalțe peste toate, ci răspunderea ca
să le ocrotească pe toate. Dar omul uită. Se crede coroană a creației și uită
că este legătură, nu vârf. Când uită aceasta, cade din vrednicie.
Dimitrie Cantemir o spune fără echivoc:
„toată omeniia și vredniciia omenească într-aceasta să plinește: ca pre
neputincios să agiute, și neștiutoriului nu numai cu cuvântul, ce mai vârtos cu
fapta pildă aievea să să arete.”
Aici se desparte omul vrednic de omul de prisos. Nu după
titlu, nici după rang. Nu după diplome, ci după felul cum se apleacă asupra
celuilalt. Să ajuți pe cel slab nu e un gest de mărinimie, ci proba umanității
tale. Să luminezi pe cel neștiutor nu e o favoare, ci datoria ființei tale
înzestrate. Și toate acestea, nu cu vorbe, ci cu fapta.
Omul vrednic nu stă în sfat lung și zgomotos. Nu se cațără
în predici. Nu se desfată în pățanii și autoadmirații. El tace și face. El e
icoană vie, nu portret în ramă. De aceea, spune Cantemir, amintirea
iroi-lor vechi nu se stinge: pentru că au trăit în folosul celorlalți, cu
vrednicie și smerenie.
Dar ce face omul de azi? Se frânge în laude, se împăunează
cu fapta bună, caută like-ul și nu roada. Se tânguiește în pătimiri de tot
felul și le numește „viață”. Dar Cantemir avertizează aspru:
„nu voiu, priietine, cu numele firii, mulțimea pătimirilor să înțelegi.”
Pătimirea – adică suferința trăită în zadar, îndurarea fără
învățătură, plângerea fără hotărâre – nu este vrednicie, ci povară. Și mai rău:
pătimirea, când e făcută spectacol, devine trufie ascunsă.
A fi vrednic nu înseamnă a suferi mult, ci a sluji bine. Nu
înseamnă a-ți purta crucea, ci a o duce pentru altul. Nu înseamnă a fi lovit,
ci a nu lovi. A fi vrednic este a face bine fără zarvă, a tăcea fără umilință
și a lucra fără mândrie.
Aceasta este esența omului la Cantemir: vrednicie
lucrătoare, nu pătimire zadarnică. Vrednicul nu se plânge, ci caută să
îndrepte. Nu așteaptă recunoaștere, ci lasă urmări. Nu ține discursuri, ci lasă
pildă.
În acest spirit, răspunsul Brehnacii este o oglindă: dacă
vrei să cunoști ce este omul cu adevărat, nu întreba cât a suferit, ci ce a
făcut din suferința lui. Nu întreba ce a vorbit, ci pe cine a ridicat. Nu ce a
fost, ci ce a lăsat.
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
Partea a V-a – Despre cârmuire: puterea nu e în vârf,
ci în temelie
La temelia oricărei cârmuiri stă vrednicia celor care o
slujesc. Nu se ține o țară prin strigătul fruntașului, ci prin tăcerea
lucrătoare a celor care nu-și bat cuie în piept. Poporul nu cade pentru că nu
are rege, ci pentru că nu mai are oameni care să fie demni de a fi conduși.
Aceasta este, de fapt, miza tăinuită a răspunsului
Brehnacii: nu despre Struțocămilă este vorba, ci despre cei care o pot pune
pe tron. Nu despre uzurpatorul hâd, ci despre norodul lipsit de judecată,
gata să-l aclame. Nu despre neghiobia care râvnește domnia, ci despre mulțimea
care și-a pierdut reperele și se supune oricui strigă tare.
Cantemir știe că nu puterea strică omul, ci omul slab strică
puterea.
De aceea, el cere un model – nu de stăpân, ci de slujitor al binelui comun.
Acela care, asemenea firii, „cu îndămânările sale pildă ni să arată de față”,
adică nu cere ascultare, ci o naște prin purtare.
Să nu uităm că Brehnacea spune răspicat:
„toată omeniia și vredniciia omenească într-aceasta să plinește: ca pre
neputincios să agiute, și neștiutoriului... cu fapta pildă să să arete.”
Aceasta este măsura cârmuitorului și, mai cu seamă, a celor
care îl aleg.
Așadar, nu întreba cine va urca scaunul domnesc, ci întreabă ce fel de
oameni l-au înălțat acolo. Poporul fără judecată e slugă visătoare: își
închipuie că, dacă schimbă chipul de pe tron, se va schimba și soarta lui. Dar
cum să se schimbe norodul, dacă în el însuși nu s-a schimbat nimic? Cum să aibă
cârmuitori înțelepți, când el caută vorbă meșteșugită, nu faptă aievea?
Un neam se ține nu prin tăria legilor, ci prin trăinicia
pildelor. Nu prin strălucirea palatului, ci prin temeiul casei de rând. Nu prin
frică, ci prin încrederea care se naște acolo unde cel puternic slujește celui
slab, iar cel învățat ridică pe cel fără știință.
Cantemir pune în lumină un adevăr uitat: firea învață
cârmuirea, dar numai cei înțelepți o ascultă. Soarele nu alege pe cine să
încălzească, ploile nu-și aleg florile – toate se dăruiesc, nu se impun.
Aceasta e firea. Așadar, conducerea dreaptă nu poruncește, ci slujește. Nu cere
jertfă, ci o dă. Nu se apără cu gărzi, ci cu încredere.
Când cârmuitorul se rupe de această rânduială, devine
Struțocămilă. Dar nu el e rușinea neamului, ci cei care l-au pus acolo,
văzându-l și tăcând. Căci cine tace la vremea greșelii devine părtaș cu
greșeala.
Astfel, răspunsul Brehnacii este nu doar un act de retorică
morală, ci un act de acuzare. Sub masca unei pilde, el așază în fața
cititorului o oglindă:
Ce fel de oameni suntem de am ajuns să ne dorim un Struțocămilă pe tron?
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
Partea a VI-a – Firea: măsura tăcută care rușinează
fățărnicia
În răspunsul lui Brehnacea, natura întreagă e adusă ca
martor împotriva omului care s-a rătăcit. Nu din neștiință, ci din slavă
deșartă. Firea, spune el, „cu îndămânările sale pildă ni să arată de față” –
adică însuși mersul lumii vădește minciuna prefacerii omenești.
Ce înseamnă aceasta?
Că înțelepciunea nu trebuie căutată în vorbe, ci în
rostul a ceea ce este. Soarele, care luminează și pe cel drept și pe cel
ticălos, nu se laudă cu lucrarea sa. Plouă și peste câmpul semănat, și peste
cel nelucrat. Toate ale firii sunt în slujbă tăcută, neobosită, fără vanitate.
Așadar, cine voiește să fie socotit înțelept, să învețe mai întâi a fi de
folos. Fără a cere plată. Fără a cere laude. Fără a face din fapta bună
prilej de mărire.
Aceasta este pilda pe care Brehnacea o așază împotriva celor
ce vor să pară ceva ce nu sunt: „cine firii să împoncișadză, pre făcătoriul
firii în meșterșug necunoscătoriu arată.”
Adică: omul care se împotrivește rânduielii firii nu e doar neînțelept, ci
și hulitor.
Dar oare cine mai ia aminte la această învățătură?
Trăim într-o lume în care și binele se face cu cameră de filmat. În care vorba
bună se vinde scump, iar fapta dreaptă se amână pe seama altuia. În care
prefăcătoria se numește diplomație, iar slăbiciunea se numește toleranță.
De aceea, învățătura firii e nu doar uitată, ci batjocorită.
Firea muncește fără zgomot. Omul se laudă fără să fi
făcut nimic.
Firea lucrează pentru toți. Omul, doar pentru sine.
Firea nu alege cui dă, dar omul împarte mila cu părtinire.
Și atunci, cu ce obraz mai cere omul fericirea?
Brehnacea rostește o sentință grea, cu bătaie adâncă:
„nici voiu, priietine, cu numele firii, mulțimea pătimirilor să înțelegi.”
Adică să nu te lauzi cu suferința și să n-o pui în cârca firii.
Firea nu e pricinuitoare de durere, ci omul care o calcă.
Toată „pătimirea grozavă” vine din neascultarea firii, nu din rânduiala ei.
Cu alte cuvinte:
Nu soarta e vinovată că trăim rău, ci alegerea noastră de a trăi împotriva
firii.
Nu vrem înțelepciune, ci aplauze. Nu vrem cumpătare, ci izbucnire. Nu vrem să
fim, ci să părem.
Și astfel, în mijlocul atâtor vorbe, se pierde înțelesul.
Iată de ce Cantemir pune firea ca judecător.
Ea nu iartă, dar nici nu pedepsește.
Ea doar arată. Și, în lumina ei, omul se vede cum este cu adevărat:
gol de virtute, dar plin de pretenții.
sărac în fapte, dar bogat în vorbărie.
slab în suflet, dar tare în închipuire.
Cine, dar, să cârmuiască o lume care nu mai urmează pilda
firii?
Cine să învețe o societate care și-a pierdut măsura?
Răspunsul e tot la Cantemir:
„Toată omeniia și vredniciia omenească într-aceasta să plinește: să agiute
pre neputincios, să arate pildă cu fapta.”
Nu cu teoria. Nu cu promisiunea. Ci cu lucrarea văzută.
Aceasta e legea firii. Aceasta e vrednicia. Restul e gargară.
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
Pătrundem în Partea a VII-a, în care ne oprim asupra
uneia dintre cele mai aspre sentințe cantemirești: „toată pătimirea grozavă
nepriietină, iară nu priietină ieste firii”.
Spus pe limba noastră: suferința nu e virtute, ci osândă, atunci când
izvorăște din greșeală și nu din jertfă. Aceasta e deosebirea capitală.
Partea a VII-a – Suferința vrednică și pătimirea
nefirească
Brehnacea îl avertizează pe Lup: să nu numească „fire” ceea
ce nu e decât rătăcire a voinței și nepricepere a minții. Pentru că nu
toată suferința este vrednică. Nu toată pătimirea este sfântă. Ba dimpotrivă: cele
mai grele suferințe ale omului vin din neascultarea firii, nu din urmarea ei.
Să lămurim.
A păcătui împotriva firii înseamnă a ieși din rostul tău.
A păcătui împotriva firii înseamnă a nu-ți mai ști măsura.
A nu ști cine ești. A nu mai recunoaște binele.
Și, mai ales, a numi răul „soartă”, ca să nu-ți recunoști vina.
Această confuzie e boala morală a lumii noastre:
să plângem ceea ce am adus singuri asupra noastră,
să ne victimizăm în loc să ne pocăim,
să ne mândrim cu răni pe care le-am căpătat nu din luptă dreaptă, ci din
prostie.
În această lumină trebuie să înțelegem și suferința
vrednicului.
Căci nu toți cei care pătimesc sunt vrednici, dar toți cei vrednici
știu pătimirea ca jertfă, nu ca pedeapsă.
Aici se deschide un drum adânc al gândirii românești – și
putem merge pe urmele lui Blaga, Voiculescu, Gyr ori Arghezi, fiecare rostind,
în felul său, o sentință asemănătoare cu a lui Cantemir.
Tudor Arghezi, în Psalmi, nu plânge suferința ca pe o
rușine, ci o înalță, o rostogolește în cer, o face mijloc de cunoaștere:
„Din bube, mucegaiuri și noroi
Iscat-am frumuseți și prețuri noi.”
Blaga vede în suferință nu o anomalie a firii, ci o
reacție a firii împotriva stricăciunii omenești:
„Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” – și tocmai pentru
că nu strivește, suferă.
Voiculescu știe că numai cine trăiește cu Dumnezeu în firea
lui, trăiește vrednic chiar și durerea:
„Nu cer să-mi fie viața menajată.
Nu vreu să am un drum mai lin,
Ci doar atâta: dă-mi, Doamne, puterea să merg pân’ la capăt.”
Și poate cel mai aproape de Cantemir în ton, în asprime și
în limpezime, e Radu Gyr, care scrie, cu sânge, în închisoare:
„Am fost și eu în iadul cu jivine,
Dar m-am întors cu fruntea sus și bine.”
Ce înseamnă toate acestea?
Că suferința, când e asumată pentru un adevăr, devine
vrednicie.
Când e căutată din slavă deșartă, devine batjocură.
Când e suportată fără sens, e orbire.
Dar când e purtată cu smerenie, e lumină.
Asta spune și Cantemir, într-un alt limbaj, dar cu aceeași
tărie.
Pătimirea firească e aceea în care omul suferă pentru celălalt, pentru adevăr,
pentru a face loc binelui.
Pătimirea nefirească e aceea în care omul suferă pentru că și-a ieșit din
rost – a nesocotit firea și a fost lovit de ea.
Iar suferința care vine din înșelarea de sine, din lene, din
hoție, din iubirea de sine – acea suferință nu înnobilează, ci înjoseste.
Omul se face pildă nu prin rana pe care o arată, ci prin tăcerea cu care o
poartă.
Să nu ne înșelăm, așadar.
Cantemir, ca și sfinții, nu laudă durerea de dragul durerii, ci jertfa
luminată de sens.
O jertfă care zidește, nu care distruge.
O suferință care smerește, nu care se fălește.
Astfel, răspunsul lui Brehnacea nu e doar replică dată unui
Lup.
E judecată rostită împotriva tuturor celor care au înlocuit vrednicia cu
văicăreala, suferința curată cu spectacolul durerii, firea cu poftele lor.
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
Trecem la Partea a VIII-a, în care dezvoltăm una
dintre cele mai nobile, dar totodată exigente idei cantemirești: că
înțelepciunea nu se măsoară prin vorbă, ci prin pildă vie. Brehnacea o
spune limpede: „nu numai cu cuvântul, ce mai vârtos cu fapta pildă aievea să
să arete.”
Aici începe judecata asupra celor care știu să vorbească, dar nu știu să
trăiască.
Partea a VIII-a – Pildele vii și înțelepciunea care se
arată prin fapte
În lumea din Istoria ieroglifică, ca și în lumea
noastră, domnește o boală a vorbelor goale.
Toți spun ce e bine, dar puțini fac binele.
Toți știu adevărul, dar aproape nimeni nu-l plătește cu viața.
Și, mai ales, toți îndeamnă la virtute, dar nu o trăiesc.
Așa a ajuns înțelepciunea o mărfă de piață, un joc de
oglinzi, o etichetă de pus pe ambalaje stricate.
Cantemir lovește fără cruțare în această minciună împodobită: „să nu fie
numai cu cuvântul, ci mai vârtos cu fapta” – altfel, e zadarnică.
Să dăm un nume acestui viciu: ipocrizia savantă.
Acea stare în care învățatul nu mai e învățător, ci doar actor.
Filozoful nu mai e iubitor de înțelepciune, ci doar vânzător de vorbe
frumoase.
Preotul nu mai e slujitor, ci șef de ceremonii.
Cărturarul nu mai e luminător, ci strângător de glorie personală.
Împotriva tuturor acestora, Cantemir așază un cuvânt vechi
și greu: pildă.
Pilda nu e o parabolă, ci o viață trăită în adevăr.
Pilda e fapta care vorbește fără sunet, dar cu putere.
Pilda e singura predică pe care o înțeleg și cei simpli, și cei înțelepți.
Pilda e ceea ce rămâne după ce omul a plecat – și uneori, singura sa moștenire.
Și aici Brehnacea atinge o culme morală.
Ce este omul vrednic, dacă nu acela care, deși poate să vorbească, alege să
trăiască întâi, iar abia apoi să vorbească?
Ce este prietenia, dacă nu aceea în care îl ajuți pe neputincios, dar
fără să-l umilești?
Ce este adevărata slujire, dacă nu aceea care ridică fără să facă zarvă?
La Cantemir, înțelepciunea firii se vede în pildă – nu în
strigăt.
La fel cum soarele luminează fără să țipe, la fel și omul înțelept
lucrează fără să se laude.
Cum „soarele tuturor cu același ochiu caută”, așa și omul vrednic nu face
deosebire între cine merită și cine nu, ci ajută pentru că e binele însuși
– nu pentru răsplată.
Pilda, în gândirea cantemirească, nu este o alegorie
moralizatoare, ci esența vie a slujirii omului față de om.
Pilda este temelia unei lumi în care virtutea nu e teorie, ci practică.
În care cuvântul nu e împodobire, ci consecință a trăirii.
Această concepție despre viață a trecut – uneori în surdină,
dar cu tărie – și în alte mari conștiințe românești.
Nicolae Steinhardt, de pildă, ne spune că nu există mărturie creștină
fără „dăruire în faptă”, fără pildă personală.
Mircea Vulcănescu, la Jilava, nu ține predici, ci se jertfește pentru
ceilalți, întinzându-se pe ciment pentru ca alții să nu înghețe.
Părintele Galeriu, trăind Evanghelia, nu doar predicând-o.
Ștefan cel Mare, zidind biserici în urma luptelor, nu doar pentru slavă,
ci ca să arate ce fel de biruință a dorit cu adevărat.
Și, în același spirit, țăranii anonimi, părinții, bătrânii noștri – care nu
aveau „școală multă”, dar aveau pildă trăită, pe care o lăsau nepoților
ca moștenire curată.
Și astfel, Brehnacea nu face doar filozofie. El judecă
între fățărnicie și vrednicie.
Între cuvântul risipit și fapta temeinică.
Între cel care se împodobește cu înțelepciune, și cel care se smerește în ea.
A fi înțelept, ne spune Cantemir, nu înseamnă a fi auzit, ci
a fi urmat.
Nu înseamnă a impresiona, ci a zidi.
Nu înseamnă a ști, ci a ajuta.
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
Pătrundem în Partea a IX-a, acolo unde Dimitrie
Cantemir aduce în față un personaj cu totul special: Firea. Nu ca
abstracțiune filosofică, ci ca învățătoare vie, mărturisitoare tăcută și
model suprem al lucrului bine făcut.
Partea a IX-a – Firea ca învățătoare: pilda cosmică a
rânduielii
Brehnacea rostește cu o gravitate senină:
„Firea, în tot chipul cu îndămânările sale pildă ni să arată de față.”
O afirmație simplă, dar cu putere de judecată adâncă.
Într-o lume în care omul caută să-și facă legi proprii,
să-și nască adevăruri noi, Cantemir reamintește că există o învățătoare
dintotdeauna: natura.
Nu natura poetică, ci firea lucrurilor.
Nu natura romantică, ci ordinea neclintită.
Firea nu predică, dar îndrumă.
Nu ceartă, dar mustră.
Nu se arată cu mândrie, dar nici nu se ascunde.
Ea lucrează tăcut, dar în chip desăvârșit.
Copacul dă roadă, fără să întrebe dacă pământul îl aplaudă.
Râul curge, chiar dacă nimeni nu-l laudă.
Soarele răsare, chiar și când oamenii dorm.
Aceasta e pilda firii: neîncetarea, smerenia, rostul.
Fiecare lucru se supune unui rost mai mare.
Nimic nu iese din rost fără să-și piardă ființa.
Cantemir vede în fire o icoană a înțelepciunii:
– Ea nu grăiește, dar lucrează.
– Nu cere, dar oferă.
– Nu se mândrește, dar susține lumea.
Este lecția cea mai grea pentru omul mândru: să accepte că înțelepciunea
nu se inventează, ci se urmează.
Omul vrea să învețe totul din el însuși – și ajunge, astfel, să se rătăcească.
Fiindcă a uitat că viața nu e de la sine, ci din ceva mai presus.
Aici, învățătura lui Cantemir se întâlnește cu glasul
vechilor stoici:
Marcus Aurelius, care cere să trăim potrivit cu firea.
Epictet, care spune că omul înțelept își pune voința în armonie cu
rânduiala lumii.
Dar, în același timp, se înrudește cu Psalmii: „Cerurile spun slava
lui Dumnezeu, iar facerea mâinilor Lui o vestește tăria.”
Și cu rugăciunea sihastrului, care vede în fiecare frunză o carte a
rânduielii.
În gândirea cantemirească, firea devine oglinda
adevărului moral.
Dacă vezi că pomul crește în tăcere, învață să-ți crești virtuțile fără larmă.
Dacă vezi că toate lucrează cu rost, ferește-te de haosul pornirilor.
Dacă vezi că soarele luminează pe toți, nu-ți alege „iubiții” interesului, ci
dăruiește pe cât poți – fără pretenții.
Și, mai ales: dacă vezi că toate se supun unei ordini,
nu-ți închipui că tu ești mai presus de ea.
Brehnacea nu filozofează pentru plăcere. El lovește în boala
cea mai grea: răzvrătirea împotriva firii.
Când omul se așază „dumnezeu” sieși, cade în stricăciune.
Când vrea să conducă fără să slujească, cade în tiranie.
Când se desparte de rost, cade în zădărnicie.
Astfel, pilda firii devine judecata supremă asupra celor
ce nu-și mai recunosc locul.
Ea arată că înțelepciunea nu e spectacol, ci slujire smerită și rânduială
asumată.
De aceea, înțeleptul adevărat – în viziunea lui Cantemir – nu
imită oamenii mari, ci firea însăși.
El învață din răbdarea pământului.
Din liniștea cerului.
Din curgerea râului.
Din rostul tainic al lucrurilor, care nu întreabă „de ce?”, ci doar fac ceea ce
le-a fost dat.
Aceasta e smerenia firii.
Aceasta e și smerenia înțeleptului.
Și acesta e semnul vredniciei: să te supui unei ordini mai mari decât tine,
nu cu frică, ci cu bucurie.
>>>>>>>>>>>>>>
Notă: Această postare conține material < de
amestec > = original , citate, ajutor
AI. Textul va suferi moidificări uriașe, nu numi în sensul că va fi
personalizat, chiar frazele originale vor căpăta suplețe. Le fel,
pentru postările asemănătoare în conținut. AICI, acest blog, este
locul de păstrare până când ciornele vor deveni text limpede.
Salutăm cu bucurie persoana care ne face o vizită.
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu