CALEIDOSCOP – Gânduri de ocazie
(încercări pentru volumul al treilea) – 23 mai 2025
*
Cantemir – alături de învățații
lumii.
Al doilea răspuns al Lupului către Brehnacea pe timpul discuției de taină ( a opta parte)
*
Portretist de geniu,
Cantemir își dezvăluie în Istoria ieroglifică nu doar ochiul ager al
moralistului, ci și rafinamentul unui artist al caracterelor. Prin figura
Struțocămilei, conturată cu ironie și înțelepciune, el transcende timpul și
locul, construind un portret universal al fățărniciei și al goliciunii
sufletești ascunse sub aparențe impunătoare. Într-o lume a trupurilor mari și a
duhului mic, Cantemir rămâne un spirit mare, capabil să vadă dincolo de mască
și să dea chip adevărului prin literatură.
În această parte (a opta
a răspunsului adresat lui Brehnacea, domnia sa, Lupul încheie tot ce s-ar putea
spune despre cămilă (jumătate de portret pentru Struțocămilă) cu o concluzie amară:
trupul o arată că ar fi vrednică de fapte mărețe, dar „slăbiciunea duhului” îi pune
piedică încât se află în starea că „nu știe că
poate”.
„Deci pentru aceasta mai mult
voroava a lungi părăsindu-ne, la Struț, pasirea să ne întoarcem.... o pasire mare, cu
pene, pedestră și nezburătoare, sau un dobitoc cu doaă picioare și să oaă;
hrana, în loc de grăunță, iarbă sau carne, să-i fie piatră, foc și fier; și
așe, pre ciuda lumii, aceasta prin pricinele firești de amănuntul să o ispitim,
ca oarece pentru dânsa adevărul și socoteala ce ne va arăta să oblicim.... De dobitoc, dzic, căci
pedestră, nezburătoare și pre fața pământului, iar nu în aer îmblătoare. Talpa
îi ieste ca de Cămilă, cu copită împreunată, iară nu cu unghi și cu degete
despicată; în spinare, ghib în sus râdicat ca Cămila are, la grumadzi, lungă și
întoarsă, la picioare, înaltă și la genunchi botioasă ieste; la cap, mică și la
bot, întoarsă, nu plisc de pasire, ce bot de dobitoc poartă; coada în sus întoarsă,
creață și tufoasă îi ieste. Rar și departe pășește, princet și lin pașii își
clătește. Acestea toate din forma cămilii îndatorită a fi, dovadă nu trubuie.
Iară din forma pasirii îndămânată a fi, numai penele o arată; în loc de fulgi,
tulee, și în loc de peri, pene ș-au luat.... Căci trupul mare asămănând Cămilei, cu mici penele aripilor
pasirii în aer a să râdica nu poate. Așijderea, slab trupul păsăresc sarcina
dobitocească și a pohoarăi greuime a suferi și a purta nu poate. De unde aievea
ieste că nici firea spre acestea au tocmit-o, nici meșterșugul și nevoia au
silit-o.”
Observațiile sunt ale unui savant, descrierea este a
unui cărturar de geniu; cantemir notează și ceea ce spune gura lumii,
însă accentuează că nu dă crezare acelor răutăți.
Sentința: „mișeliia lumii aceștia atâta cu vremea lucrurile strămută, cât celea ce
unii o dată cu mânule le apipăia, cu picioarele le călca și cu ochii le videa,
aceleași acmu alții audzindu-le, în loc de basnă și de minciună a fi să le ție”
– coroana ironiei.
Amalgam
realizat cu extrase din: – Istoria ieroglifică, Dimitrie Cantemir ( 26 octombrie 1674 - 21 august 1723)
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
*
Pe baza fragmentului
extras din Istoria ieroglifică, ( al doilea răspuns către Brehnace din
partea Lupului – partea a opta) se poate construi un eseu amplu, cu valențe eseistic-literare,
pornind de la acest fragment din Istoria ieroglifică, în care Dimitrie
Cantemir se dovedește nu doar un fin moralist, ci și un remarcabil portretist
al caracterelor, deopotrivă filozof și artist al cuvântului. Ai deja o
introducere solidă în textul propus, iar extrasele și comentariile justifică o
dezvoltare comparativă atât în context românesc, cât și în contextul universal
al literaturii de idei și al portretului moral-simbolic.
Structură posibilă a eseului:
Titlu propus:
„Portretul măștii și adevărul duhului. Dimitrie Cantemir
între literatură, filozofie și ironie”
I. Introducere – Portretul, ca oglindă a duhului
- Evocarea
figurii lui Dimitrie Cantemir ca spirit enciclopedic, capabil să unească
în scrisul său știința, ironia, morala și arta portretului.
- Importanța
Istoriei ieroglifice ca operă alegorică, moralizatoare și profund
literară, în care portretele simbolice devin adevărate oglinzi ale naturii
umane.
- În
acest context, Struțocămila nu este doar o figură de stil, ci o sinteză
filozofico-morală a fățărniciei și neputinței înveșmântate în aparențe.
II. Portretul Struțocămilei – un simbol al fățărniciei și
neputinței ascunse
- Analiza
detaliată a descrierii făcute de Lup: un corp impunător, semne de putere
și vrednicie, dar „slăbiciune de duh” care o face incapabilă să-și
cunoască puterile.
- „Nu
știe că poate” – o expresie-cheie, care denunță nu doar neputința, ci și o
profundă alienare spirituală.
- Struțocămila
este o figură alegorică a acelora care poartă semnele autorității, dar
sunt goi de conținut: o combinație absurdă de pasăre și dobitoc, care nu
poate nici zbura, nici purta povara realității.
III. Cantemir – portretistul: între observație și ironie
- Precizia
descrierii biologice, dar și a psihologiei personajului, indică un autor
atent la natura lucrurilor, cu un spirit științific dar și artistic.
- Ironia
subtilă, prezentă mai ales în observațiile asupra zvonurilor și
interpretărilor („mișeliia lumii aceștia atâta cu vremea lucrurile
strămută...”), subliniază distanța autorului față de prejudecățile și
falsificările opiniei publice.
- Portretul
devine aici nu doar reprezentare, ci judecată morală: un instrument prin
care adevărul este restabilit prin literatură.
IV. Comparabil cu învățații lumii
- Apropierea
de portretiști moraliști din literatura universală: La Bruyère, Swift,
Voltaire – toți folosind caricatura, ironia și alegoria pentru a
radiografia moravurile.
- În
context românesc, posteritatea acestei arte a portretului ironic și moral
poate fi regăsită la Alecsandri (în fabule), la Eminescu (în „Scrisoarea
I”), apoi la Arghezi și Blaga, chiar și la Caragiale – toți preocupați de
„trupul mare și duhul mic” al lumii românești.
- Cantemir
se impune astfel nu doar ca filozof, ci ca un precursor al realismului
moral și al alegoriei moderne.
V. Concluzie – Chipul adevărului sub pana lui Cantemir
- În Istoria
ieroglifică, Cantemir împlinește funcția artei de a dezveli adevărul
prin mască: portretul Struțocămilei este o mască demascată.
- Ironia
este aici arma filozofului împotriva fățărniciei, iar portretul devine
formă de cunoaștere morală.
- Răspunsul
Lupului către Brehnacea este, în fond, răspunsul unui spirit lucid către o
lume în care adevărul este tot mai greu de recunoscut printre aparențe.
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
I. Introducere – Portretul, ca oglindă a duhului
Într-o epocă în care literele nu erau doar mijloc de
învățătură, ci și armă fină de judecată morală, Dimitrie Cantemir s-a ridicat
ca una dintre cele mai luminoase figuri ale culturii române și europene. Prin Istoria
ieroglifică, el nu a lăsat doar un testament politic și alegoric, ci o
adevărată galerie de portrete simbolice, în care duhurile vremii – slabe sau
înălțate – sunt zugrăvite cu penelul unui filozof-poet și cu ochiul unui
moralist de școală mare. În această lume a animalelor cuvântătoare, portretul
nu este un simplu exercițiu descriptiv, ci o formă de revelație a esenței. Ceea
ce pare o simplă fabulă își dezvăluie treptat adâncimea: fiecare figură ascunde
o idee, o patimă, un adevăr amar despre om.
În răspunsul adresat lui Brehnacea, Lupul – exponent al
rațiunii vigilente și al lucidității analitice – face, cu dezinvoltură
sapiențială, radiografia unei făpturi compozite: Struțocămila. Departe de a fi
o simplă hibridare grotescă, ființa aceasta devine sub condeiul lui Cantemir o
emanație a fățărniciei, a neputinței mascate în trufie, a trupului solemn ce
poartă un duh lipsit de vlagă. Portretul ei este, de fapt, o meditație asupra
naturii omului căzut între promisiunea înaltă și realitatea joasă, între chipul
vredniciei și neputința duhovnicească. Struțocămila nu este doar ea însăși, ci
o specie morală.
Într-o asemenea construcție, Cantemir se dovedește a fi nu
doar în rând cu învățații și ironicii secolului său, ci și cu marii portretiști
morali ai tuturor timpurilor. De aceea, portretul acestei creaturi hibride
transcende epoca, devenind un simbol universal al goliciunii sufletești poleite
cu aparență. El este totodată un avertisment: că în fața duhului slab, nici
trupul cel mai falnic nu izbutește.
>>>>>>>>>>>>>>>
II. Portretul Struțocămilei – un simbol al fățărniciei și
neputinței ascunse
Struțocămila lui Cantemir nu este doar un experiment de
imaginație alegorică, ci o construcție morală atent articulată, menită să
radiografieze o tipologie umană care poartă masca vredniciei, dar e înăuntru
golită de duh. Prin această făptură nefirească, Lupul nu descrie un animal
real, ci o metaforă vie a celor ce poartă înfățișare nobilă și totuși rămân
lipsiți de substanță interioară. Între trăsăturile fizice împrumutate de la
cămilă și struț, între pasirea nezburătoare și dobitocul cu ghib în spate, se țese
un portret care trece de zoologie și intră în domeniul caracterologiei morale.
Această creatură bizară – „cu pene, pedestră și
nezburătoare” – este expresia fățărniciei care imită vrednicia fără a o avea.
Trupul său, mare și solemn, lasă impresia unei ființe capabile de fapte mărețe.
Dar, avertizează Cantemir, „slăbiciunea duhului” o face să nu-și poată purta
nici greutatea, nici zborul. Este înălțimea neîmplinită, promisiunea trădată,
pomul cu frunze fără rod. Mai mult, se insinuează subtil ideea că însăși
făptura sa este un rezultat al unei anomalii firești – nici natura, nici meșteșugul
n-au chemat-o să fie ceea ce pare. Această observație devine cheia simbolică a
portretului: tot ce e împotriva firii naște monștri.
Cantemir pune în gura Lupului o concluzie amară, dar
precisă: ființa care „nu știe că poate” este condamnată la ratare prin
ignoranță, dar și prin impostură. Nu e doar slăbiciunea inerentă, ci și falsul
asumat care face din Struțocămilă o emblemă a celor ce se vor mari, dar nu
sunt. Ea e fățărnicia întrupată, travestirea duhului mic într-o aparență mare.
De aceea, Lupul o disecă nu cu furie, ci cu luciditate morală, ca un chirurg
care, cunoscând metehnele sufletului omenesc, le scoate la lumină fără menajamente.
În această descriere, Cantemir atinge un vârf al artei sale
portretistice: fiecare detaliu fizic este transfigurat într-un semn moral.
Penele care nu ajută la zbor, botul de dobitoc în loc de cioc de pasăre, pasul
„princet și lin” – toate contribuie la conturarea unei ființe ce mimează
noblețea, dar trădează lipsa duhului. Struțocămila e imaginea unei lumi în care
aparența înșeală, iar minciuna e îmbrăcată în haina adevărului.
Astfel, portretul devine sentință, iar ironia – unealtă de
judecată morală. Cantemir nu doar că observă, ci și demască. Iar acolo unde
gura lumii vede doar curiozitate, el vede pericol. Este acel pericol tăcut al
celor ce „cu vremea lucrurile strămută”, până când adevărul ajunge să pară basm
și minciuna – realitate.
>>>>>>>>>>>>>>>
III. Cantemir, moralistul și portretistul alături de
învățații lumii
În figura lui Dimitrie Cantemir se întâlnesc chipul
înțeleptului oriental cu sabia analitică a raționalismului european. Este,
deopotrivă, urmaș al tradiției bizantine și premergător al spiritului
iluminist. Dar ceea ce-l înalță în galeria marilor portretiști morali ai lumii
este această putere de a contempla omul în ansamblul său — nu doar în gesturi
și fapte, ci în tainica luptă dintre ceea ce este și ceea ce pretinde că este.
Alături de La Bruyère, Pascal sau Swift, Cantemir scrutează
dedesubturile sufletului omenesc cu ochi necruțător, dar lucid. Ca și aceștia,
nu scrie pentru a încânta, ci pentru a desface vălurile minciunii și a pune sub
lupă slăbiciunea firii umane. Dar, spre deosebire de ironia acidă a satiricilor
occidentali, Cantemir păstrează o undă de compasiune, o înțelepciune veche,
aproape biblică, prin care omul nu este doar vinovat, ci și vrednic de milă,
căci „nu știe că poate”.
Faptul că portretele sale nu sunt simple caricaturi, ci
sinteze morale profunde, îl așază în rând cu Montaigne și Lucian din Samosata.
Struțocămila nu este un simplu „animal compus”, ci o idee vie, o metaforă a
lumii în care aparența își uzurpă propria funcție, iar duhul rămâne captiv
într-un trup care nu-l poate sluji. Este ceea ce în gândirea medievală se numea
„incongruența între chip și asemănare”, o decădere de la armonia originară.
Cantemir nu ironizează doar un personaj sau o tipologie. El
ironizează o epocă, o lume în care masca înlocuiește chipul, iar slăbiciunea
sufletească se ascunde în straie impunătoare. În felul acesta, se apropie de
moralistul francez, dar păstrează o vibrație proprie, răsăriteană, unde ironia
este mereu însoțită de un oftat adânc. Ca și Confucius, Cantemir nu
batjocorește omul căzut, ci îl așază sub judecata timpului, istoriei și
veșniciei.
A fi portretist în sensul cantemirian înseamnă a citi firea
dincolo de chip, a discerne caracterul în mișcarea penelor, în ezitarea
pasului, în forma botului sau în înclinarea gâtului. Este anatomia subtilă a
fățărniciei, din care se naște, paradoxal, un portret etern al slăbiciunii
omenești. În acest sens, Cantemir este nu doar un moralist, ci și un poet
filozof, un constructor de oglinzi în care lumea poate, dacă are curajul, să se
privească.
Astfel, locul său alături de învățații lumii nu este doar o
constatare istorică, ci o recunoaștere a unei viziuni universale. Cuvântul său,
izvorât dintr-un timp al tulburării, trece peste veacuri și rămâne viu prin
claritatea observației, profunzimea ideii și farmecul ironic al rostirii. El nu
doar a scris despre oameni, ci i-a descifrat.
>>>>>>>>>>>>>
IV. Ironia ca formă a înțelepciunii: coroana observației
morale
În „Istoria ieroglifică”, ironia nu este doar un ornament
stilistic sau o simplă zeflemea a spiritului ascuțit. Ea este formă a
cunoașterii, metodă de demascare, unealtă a adevărului. Ironia cantemiriană
este sobră, amară și adesea tristă — un zâmbet care însoțește o judecată gravă.
Nu rănește cu superficialitate, ci atinge adâncul sufletului omenesc cu finețea
unui anatomist moral.
A spune despre Struțocămilă că „trupul o arată că ar fi
vrednică de fapte mărețe, dar slăbiciunea duhului îi pune piedică” înseamnă a
fixa într-o singură frază drama unei întregi epoci — sau, mai larg, drama firii
umane: neconcordanța între ceea ce pare și ceea ce este. Aparentă vrednicie,
însoțită de reală neputință. Forma promite, dar fondul trădează. Iar Cantemir
nu judecă cu mânie, ci cu luciditate: omul modern, ca și Struțocămila, nu știe
că poate, tocmai pentru că s-a obișnuit să trăiască între aparențe.
Sentința finală din fragmentul analizat — „mișeliia lumii
aceștia atâta cu vremea lucrurile strămută, cât celea ce unii o dată cu mânule
le apipăia, cu picioarele le călca și cu ochii le videa, aceleași acmu alții
audzindu-le, în loc de basnă și de minciună a fi să le ție” — este o bijuterie
a ironiei filozofice. Aici Cantemir nu mai vorbește doar despre Struțocămilă,
ci despre destinul memoriei, despre adevărurile uitate, despre manipularea
timpului de către cei ce scriu istoria după pofta intereselor lor. Este o
ironie împotriva uitării, împotriva distorsionării intenționate a realității.
Iar în această formă rafinată, ironia devine morală pură, un avertisment
împotriva uitării active.
Cantemir știe că lumea nu se îndreaptă cu strigătul, ci cu
oglinda. Și de aceea ironia lui nu este nici aspră ca la Juvenal, nici ludică
precum la Lucian, ci sapiențială. Ea obligă cititorul să se oprească, să
reflecteze, să vadă dincolo de metaforă. Struțocămila, în absurditatea ei,
devine simbol al societății care se minte singură. Iar cel care o descrie nu
este doar un scriitor, ci un înțelept care, prin cuvinte încrustate cu aurul
ironiei, redă demnitatea adevărului pierdut.
Într-o epocă în care minciuna se înveșmânta în fast și
fățărnicia purta hlamida rangului, Cantemir nu se războiește cu sabia, ci cu
cuvântul. Ironia este sabia lui. Nu ucide, dar deschide ochii. Nu arde, dar
luminează. Este — ca și la marii moraliști ai lumii — forma cea mai rafinată a
compasiunii pentru o omenire care s-a rătăcit printre măști.
>>>>>>>>>>>>>>>
Concluzie – Portretistul care a zugrăvit adevărul
Dimitrie Cantemir nu este doar o figură luminoasă în
panteonul cărturarilor români, ci un spirit universal, a cărui operă transcende
limitele timpului și ale spațiului. În Istoria ieroglifică, el nu
construiește doar o alegorie politică, ci și o vastă frescă morală, în care
fiecare fiară sau pasăre, fiecare vorbă sau gest, trimit la slăbiciunile,
măștile și căderile omului.
Figura Struțocămilei, analizată cu finețea unui psiholog și
cu ochiul atent al unui moralist, devine simbolul unei omeniri clătinându-se
între aparență și esență, între promisiunea formei și impotența fondului.
Portretul nu este doar caricatural – este profund, dureros și adevărat. În
această oglindire strâmbă, Cantemir surprinde tocmai neputința de a fi drept,
clar și adevărat într-o lume învățată să se admire în oglinzi deformate.
Ironia sa, subtilă, amară și tăioasă, este semnul unui
spirit înalt, care nu se complace în simpla critică, ci oferă o lecție de
luciditate. Este o formă a compasiunii superioare, care nu denunță doar pentru
a pedepsi, ci pentru a îndemna la trezire, la autocunoaștere, la
responsabilitate. A scrie astfel în secolul al XVIII-lea, într-o Europă în
plină prefacere, înseamnă a te alătura marilor spirite care au văzut dincolo de
fastul vremii și au intuit drama sufletului înstrăinat de sine.
Cantemir rămâne, așadar, nu doar un savant, nu doar un
principe, ci și un portretist de geniu, un filozof-poet care, printr-un limbaj
deopotrivă alegoric și profund, a știut să zugrăvească adevărul în haina
înțelepciunii. El este, prin această operă, un moralist european în
deplinătatea sensului, stând alături de marii gânditori ai lumii — un spirit
care ne privește peste veacuri și ne întreabă, cu o ironie gravă: voi știți
că puteți? Sau doar vă prefaceți că zburați, cu aripi de pene mici și
trupuri greoaie?
>>>>>>>>>>>>>
Variantă
Cantemir – Portretistul adevărului ascuns
Introducere – Între înțelept și artist al caracterelor
Dimitrie Cantemir, figură poliedrică a culturii române și
europene, rămâne o conștiință exemplară pentru ceea ce înseamnă luciditate
morală și rafinament intelectual. Prin Istoria ieroglifică, această
„carte a cărților” în cheie alegorică și filozofico-politică, Cantemir nu doar
că își asumă rolul de martor al vremurilor sale, ci devine și un subtil
anatomist al sufletului omenesc. Al doilea răspuns al Lupului către Brehnacea,
mai cu seamă partea a opta, este un exemplu magistral de portretizare
alegorică, în care ironia, judecata morală și spiritul filozofic se împletesc
cu arta literară într-un mod desăvârșit.
Figura Struțocămilei, emblemă a fățărniciei și a neputinței
ascunse sub forme impunătoare, devine prilej pentru o meditație profundă asupra
firii umane și a aparențelor înșelătoare. Cantemir surprinde cu o claritate
remarcabilă tensiunea dintre formă și fond, dintre iluzia de putere și
realitatea slăbiciunii, construind un portret care transcende contextul istoric
și pătrunde în universalitatea condiției umane.
Capitolul I – Struțocămila: metaforă a fățărniciei și a
zădărniciei
Struțocămila, această creatură fantastică născocită de
mintea Cantemireană, nu este o simplă alcătuire bizară, ci o sinteză ironică a
contrariilor, o imagine vie a neputinței de a fi un întreg coerent. Lupul –
alter ego al autorului – observă cu amărăciune că ființa aceasta are trup
vrednic de fapte mari, dar duh slab, încât „nu știe că poate”. Ceea ce pare
puternic, stă de fapt în neputință, iar ceea ce ar părea capabil de înălțare,
rămâne osândit la zbaterea fără rost.
Cantemir construiește astfel o alegorie a făpturii care,
nefiind nici pasăre, nici dobitoc, nici cămilă, nici struț, e toate și nimic în
același timp. Simbolismul este limpede: în fața lumii, individul se
împopoțonează cu semne de putere și autoritate, dar în esență poartă
slăbiciune, lipsă de direcție, inconsistență morală. Portretul este satiric,
dar în același timp melancolic – căci această creatură este emblematică nu doar
pentru o persoană, ci pentru o întreagă lume care se minte pe sine.
Capitolul II – Ochii moralistului: dincolo de mască
Cantemir nu este doar un povestitor sau un autor de pamflete
politice. El este un moralist de tip clasic, asemenea lui La Bruyère sau
Pascal, capabil să vadă dincolo de cortina aparențelor. Descrierea
Struțocămilei nu este doar anatomică sau ironică, ci revelatoare: fiecare
detaliu anatomic ascunde o metaforă morală, o trimitere la slăbiciunea
caracterului și la derizoriul ambiției umane.
Ironia atinge un vârf subtil în momentul în care Lupul
enunță sentința finală: „mișeliia lumii aceștia atâta cu vremea lucrurile
strămută, cât celea ce unii o dată cu mânule le apipăia, cu picioarele le călca
și cu ochii le videa, aceleași acmu alții audzindu-le, în loc de basnă și de
minciună a fi să le ție.” Este o observație profundă despre cum realitatea
însăși este falsificată de timpul și răutatea lumii, cum adevărul trăit devine
minciună povestită, în răstălmăcirea interesată a posterității.
Capitolul III – Cantemir și tradiția marilor portretiști
moraliști
În această dublă ipostază de moralist și artist al
caracterelor, Cantemir poate fi așezat fără rezerve alături de marile spirite
ale lumii. În cultura română, el prefigurează rafinamentul psihologic al lui
Anton Pann, profunzimea religioasă a lui Blaga și ironia amară a lui Arghezi.
În plan universal, descrierea sa amintește de portretele moralizante ale lui
Swift sau de figurile alegorice ale lui Erasmus.
În plus, Cantemir are meritul rar de a nu separa judecata
morală de compasiune. El nu biciuiește doar din ură față de viciu, ci din
dorința de luminare. Portretul său nu condamnă, ci diagnostichează; nu
umilește, ci provoacă trezirea. Prin Struțocămilă, autorul nu doar că demască
fățărnicia și trufia deșartă, dar avertizează și asupra unei stări existențiale
mai largi: neputința de a fi ceea ce părem.
Concluzie – Portretistul care a zugrăvit adevărul
Dimitrie Cantemir nu este doar o figură luminoasă în
panteonul cărturarilor români, ci un spirit universal, a cărui operă transcende
limitele timpului și ale spațiului. În Istoria ieroglifică, el nu
construiește doar o alegorie politică, ci și o vastă frescă morală, în care
fiecare fiară sau pasăre, fiecare vorbă sau gest, trimit la slăbiciunile,
măștile și căderile omului.
Figura Struțocămilei, analizată cu finețea unui psiholog și
cu ochiul atent al unui moralist, devine simbolul unei omeniri clătinându-se
între aparență și esență, între promisiunea formei și impotența fondului.
Portretul nu este doar caricatural – este profund, dureros și adevărat. În
această oglindire strâmbă, Cantemir surprinde tocmai neputința de a fi drept,
clar și adevărat într-o lume învățată să se admire în oglinzi deformate.
Ironia sa, subtilă, amară și tăioasă, este semnul unui
spirit înalt, care nu se complace în simpla critică, ci oferă o lecție de
luciditate. Este o formă a compasiunii superioare, care nu denunță doar pentru
a pedepsi, ci pentru a îndemna la trezire, la autocunoaștere, la
responsabilitate. A scrie astfel în secolul al XVIII-lea, într-o Europă în
plină prefacere, înseamnă a te alătura marilor spirite care au văzut dincolo de
fastul vremii și au intuit drama sufletului înstrăinat de sine.
Cantemir rămâne, așadar, nu doar un savant, nu doar un principe, ci și un portretist de geniu, un filozof-poet care, printr-un limbaj deopotrivă alegoric și profund, a știut să zugrăvească adevărul în haina înțelepciunii. El este, prin această operă, un moralist european în deplinătatea sensului, stând alături de marii gânditori ai lumii — un spirit care ne privește peste veacuri și ne întreabă, cu o ironie gravă: voi știți că puteți? Sau doar vă prefaceți că zburați, cu aripi de pene mici și trupuri greoaie?
>>>>>>>>>>>>>>>>
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu