CALEIDOSCOP – Gânduri de ocazie
(încercări pentru volumul al treilea) – 26 mai 2025
*
Brehnacea îi expune
Cucunozului filozofia Lupului
*
„Aședară, Brehnacea, de la Lup despărțindu-să, întâi cu Cucunozul
să împreună, căruia toată înțelepciunea și filosofiia Lupului îi povesti și
precum adevărată hotărârea Strutocamilei au dat, împotriva a căriia altă
socoteală mai tare și mai adevărată să să găsască cu putință nu ieste. De unde
tot lucrul aievea să face că mintea Corbului greșită ieste și de ce s-au
apucat, sau la cap a scoate nu va putea, sau, de va putea, peste puțină vreme
și lucrul să va strica și, în loc de laudă, asupră-și ură și hulă de la mulți
va lua S1): (că o mie de lucruri
vrednice de-abiia lauda dobândesc, iară numai unul scârnav în veci nespălată
cinstei și numelui grozavă aduce pată). Carea prea târdziu sau nici
odânăoară din gurile năroadelor și din șoptele gloatelor a o scoate nu va putea
S2): (căci din fire muritorilor
aceasta ieste dată, ca binele pre lesne, iară răul cu anevoie să uite, și
laudele cuiva pre hârtie, iară hulele pre table de aramă să le scrie).
Acestea și altele ca acestea Brehnacea cătră Cucunoz vorovi, socotind precum
întâi pre dânsa din cea veche și strâmbă socoteală va putea întoarce, și de
ciia amândoi împreună mărgând și pre Corb la calea dreptății și la luminarea
adeverinții a duce să nevoiască S3): (căci Brehnacea mai de folos a fi cineva ale sale hotară pe
dreptate a păzi decât toată lumea tirănește a agonisi socotiia). – Istoria ieroglifică, Dimitrie Cantemir ( 26 octombrie 1674 - 21 august 1723)
>>>>>>>>>>>>>>>
Brehnacea se hotărăște să vorbească
în Adunare „spre binele și folosul monarhii”: „Iară de vor fi urechi ca acelea
așeși, de tot adevărului neascultătoare, și inimi nicicum folosul de obște
priimitoare, păcatul în cap și ocara în obrazul lor fie!”
Însă, înainte de a vorbi în Adunare, își abate gândul și,
mai întâi, „cu Cunozul se împreună” și îi expune filozofia Lupului, dar și
credința lui că această filozofie urmează făgașul dreptății. În plus, consideră
că mintea Corbului, în această problemă, a intrat în ceață.
Brehnacea este conștientă de riscul acestei atitudini, însă:
„(o mie de lucruri vrednice de-abia lauda dobândesc, iară numai unul scârnav,
în veci nespălată cinstei și numelui grozavă aduce pată)” (S1); din aceiași
monarhie cu Corbul fiind, are îndoiala că nu va primi replesalii, iar gura
lumii, desfrânată și veșnic neîncuiată, știe că „hulele pre table de
aramă să le scrie” (S2).
Efortul Brehnacei se justifică prin faptul că, în teorie —
filozof fiind — este adeptul dreptății, dușman al corupției prin tiranie (S3).
de
Grigore Rotaru Delacamboru
>>>>>>>>>>>>>>>>>
Citate (din literatură, filosofie și istorie) care
reflectă idei asemănătoare cu cele pentru care Brehnacea se zbate pentru
îndreptarea unor direcții greșite și prin cele trei sentințe ale momentului
vorbește despre: laudă și cinste, gura lumii, laudă și
hulă, calea dreptății și lumina adevărului, atitudine și risc,
dreptate și tiranie prin corupție.
1) „Lauda îi
face pe oamenii buni și mai buni, iar pe cei răi și mai răi.” - proverb
2) „Lauda se cuvine celor drepți și cinstiți.”
- proverb
3) „E
mai bine să meriţi laude şi să nu le primeşti decât să le primeşti fără să le
meriţi.” – Mark Twain
4) „Omul
cinstit nu face niciodată de bunavoie ceva rău.” – Aristotel
5) „Un
om cinstit este respectat chiar și de cei necinstiti..” – Denis Diderot
6) „Primul
semn al corupției moravurilor este izgonirea adevărului.” – Michel de
Mntagne
7) „Într-un
sistem corupt, totul e posibil.” – Victor
Duta.
8) „29195.
Un om cinstit riscă să fie pedespsit decât să cedeze principiilor care îl
călăuzesc.
” –
Grigore Rotaru Delacamboru
9) „Gura
lumii şi borta vântului nu poţi astupa.” – proverb
10) Elie
Wiesel
„Corupţia este o altă formă de tiranie.” – Joe Biden.
11) „Gura lumii nu o îngroapă decât
pământul. La fel este şi cu corupţia. Şi dacă
gura lumii răneşte inimi, corupţia ucide suflete. – Toma Ion Mihai
13) „Nimic
nu este mai rapid ca lumina, cu excepția veștilor proaste, ce au propriile lor
legi.”
– Douglas Adams
14) „Cred
ca unul din cele mai mari riscuri în viață este să nu ai niciodata curajul să
riști.”
– Oprah Winfrey
15) „Lucurile marețe se fac de
obicei cu riscuri foarte mari.” – Herodotus
*
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
Pe baza fragmentului din Istoria
ieroglifică, dar și a citatelor conexe propuse, se poate construi un eseu
amplu, în stil eseistic-literar, cu valențe morale, culturale și literare.
Acest eseu poate sublinia complexitatea gândirii lui Dimitrie Cantemir și
actualitatea reflecțiilor sale despre dreptate, tiranie, laudă, vină și
fragilitatea opiniei publice. De asemenea, poate valorifica atât dimensiunea
culturală și istorică românească, cât și corespondențele universale.
Iată o propunere de structură pentru
un astfel de eseu:
Titlu (sugestii):
·
„Lauda și
hula, dreptatea și riscul. Brehnacea sau conștiința în fața tiraniei”
·
„Pe urmele
lui Cantemir: curajul de a spune adevărul în fața lumii”
·
„Filozofia
dreptății în vremea nedreptății. Brehnacea între lumină și hulă”
I. Introducere: Gândirea lui
Cantemir – între alegorie și filozofie morală
Dimitrie Cantemir, prin Istoria
ieroglifică, oferă mai mult decât o satiră politică și o cronică alegorică
a epocii: el desenează o hartă a conflictelor morale, a alegerilor care
definesc omul în raport cu adevărul, dreptatea și propria conștiință.
Personajul Brehnacea devine, în acest context, o emblemă a celui care, deși
conștient de pericole, alege să spună adevărul.
II. Brehnacea – un personaj al
lucidității morale
Brehnacea, despărțindu-se de Lup, se
alătură Cucunozului și, printr-o mișcare profund filozofică, îi transmite
„toată înțelepciunea și filosofia Lupului”. Nu este vorba doar de o alianță
politică, ci de o comunicare a unei viziuni despre lume și despre adevăr.
Pentru Brehnacea, fidelitatea față de adevăr este superioară interesului
politic de moment.
Introduc și comentez citate precum:
·
„E mai bine să meriţi laude şi să nu
le primeşti decât să le primeşti fără să le meriţi.” (Mark Twain)
·
„Primul semn al corupției
moravurilor este izgonirea adevărului.” (Michel de Montaigne)
III. Adevărul, riscul și gura lumii
Cantemir, prin gura Brehnacei,
denunță riscul de a vorbi împotriva curentului majoritar. Omul drept nu este
apărat de faptul că spune adevărul; dimpotrivă, este amenințat tocmai de
această alegere.
Cele două sentințe citate în textul
original (S1 și S2) vorbesc despre natura umană care, cu prea mare ușurință,
uită binele și amplifică răul. „Hulele pre table de aramă să le scrie” – o
imagine ce își găsește ecouri în afirmații precum:
·
„Gura lumii şi borta vântului nu
poţi astupa.” (proverb)
·
„Nimic nu este mai rapid ca lumina,
cu excepția veștilor proaste.” (Douglas Adams)
În acest sens, Brehnacea este un
personaj conștient de prețul hulii, dar care își asumă riscul pentru a sluji o
cauză mai înaltă: adevărul și dreptatea.
IV. Dreptatea ca datorie interioară
Fragmentul citat din Cantemir este
de o actualitate tulburătoare. El arată cum într-o lume în care „adevărului nu
i se dau urechi” și „folosul de obște” este ignorat, cel drept este
marginalizat. Însă pentru Brehnacea, și implicit pentru Cantemir, fidelitatea
față de principiu este mai importantă decât victoria conjuncturală:
„Mai de folos a fi cineva ale sale
hotară pe dreptate a păzi decât toată lumea tirănește a agonisi socotiia.” (S3)
Această reflecție amintește de idei
exprimate de Aristotel, Elie Wiesel sau Biden, dar și de proverbele populare
românești. Dreptatea este, la Cantemir, nu o simplă valoare juridică, ci o
datorie sufletească, o opțiune de viață – greu de urmat, dar obligatorie pentru
omul întreg.
V. Concluzie: Brehnacea și vocația
demnității
Brehnacea devine, în viziunea lui
Cantemir, un arhetip al celui care rămâne fidel conștiinței. El este o
întruchipare a riscului asumat pentru adevăr și o contrapondere la corupția
mascată de retorică. Între laudă și hulă, între dreptate și compromis, între
lumină și ceață, el alege calea dificilă a îndreptării.
Astfel, Cantemir ni se înfățișează
nu doar ca un moralist fin sau un politician versat, ci și ca un filozof-poet
care înțelege profunzimile și slăbiciunile firii omenești – și le
transfigurează în literatură cu o forță comparabilă cu aceea a clasicilor universali.
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
Vom construi așadar un eseu amplu,
cu titlul deja asumat, în registru eseistic-literar, cu o sobrietate
nedistructivă, adică lucidă, gravă, dar nu sumbră ori resemnată. Vom urmări
ideile centrale exprimate în fragmentul din Cantemir, ilustrate prin cele
trei sentințe (S1–S3), și vom alătura acestora citate din cultură și
literatură universală, cu reflecții despre:
·
lauda și cinstea greu dobândite, dar
ușor pierdute,
·
neiertarea mulțimii și pericolul „negării
pe tabelă de aramă”,
·
tensiunea dintre adevăr și corupție,
·
curajul de a vorbi împotriva
tiraniei chiar cu riscul propriei căderi.
Cantemir – alături de învățații
lumii
*
Despre dreptate și risc, despre
cinste și neuitarea răului
Într-un moment de cumpănă,
Brehnacea, înțeleptul alegoric din Istoria ieroglifică, decide să
vorbească. Dar nu o face pripit. Înainte de a rosti cuvânt în Adunare, își
caută un aliat în Cunoz și își înalță gândul către învățătura Lupului — figura
emblematică a înțeleptului, care întruchipează, în sistemul lui Cantemir,
vocația adevărului și a cumpătului. El crede că această înțelepciune „urmează
făgașul dreptății” și că adevărul poate înfrânge tulburarea pricinuită de Corb,
simbol al gândirii greșite și al ambiției fără socoteală.
Brehnacea vorbește cu încredere, dar
și cu o luciditate care nu se lasă înșelată. El știe că „o mie de lucruri
vrednice de-abia lauda dobândesc, iară numai unul scârnav în veci nespălată
cinstei și numelui grozavă aduce pată” (S1). Adevărul este o lumină fragilă pe
lângă forța molipsitoare a hulei. Știe și că răul, odată născut, e greu de
șters, pentru că „muritorilor aceasta li s-a dat: ca binele pre lesne, iară
răul cu anevoie să-l uite” (S2). Brehnacea nu este doar un visător: e conștient
de felul în care lumea se răzbună pe cei care o dezvăluie.
Dar tocmai aici stă tăria
personajului. A vorbi în numele dreptății, chiar când știi că gura lumii nu
iartă și că tablele de aramă nu uită, e un act de curaj filozofic.
Pentru Brehnacea — și pentru Cantemir prin el — tăcerea ar însemna
complicitate. Astfel, el își asumă riscul cu demnitate, întemeindu-se pe
sentința finală: „mai de folos a fi cineva ale sale hotară pre dreptate a păzi
decât toată lumea tirănește a agonisi socotiia” (S3). Aceasta este esența
luptei împotriva corupției prin tiranie: nu să cucerești lumea, ci să nu te
pierzi pe tine.
Această triplă meditație
cantemiriană — despre laudă, infamie și dreptate — are ecouri adânci în
cultura universală.
Mark Twain spunea: „E mai bine să
meriţi laude și să nu le primești decât să le primești fără să le meriți.”
Cuvântul drept rostit de Brehnacea nu e menit să placă, ci să fie dreaptă
mărturie. Iar Aristotel, în Etica Nicomahică, susține că „omul cinstit
nu face niciodată de bunăvoie ceva rău”. Brehnacea pare modelat după această
matrice morală. Într-o lume în care mulți aleg tăcerea din teamă, el preferă
primejdia cuvântului.
Montagne, gânditorul sceptic,
observa că „primul semn al corupției moravurilor este izgonirea adevărului”.
Tocmai această izgonire o încearcă Brehnacea să o prevină. El nu se luptă doar
cu Corbul, ci cu întreaga derivă a unei lumi în care adevărul nu mai e bine
primit, iar cinstea e un lux inutil. Însă, după cum nota și Grigore Rotaru
Delacamboru: „Un om cinstit riscă să fie pedepsit decât să cedeze
principiilor care îl călăuzesc.” Brehnacea alege riscul.
Există în gestul Brehnacei o noblețe
tăcută, vecină cu aceea a tragicului. Lauda, atât de greu dobândită și atât de
ușor pierdută, este asemenea unei corăbii fragile în furtună. Gura lumii nu
iartă: „Gura lumii și borta vântului nu poți astupa” — zice un proverb
românesc cu înțelepciune aspră. Și Pitagora, cu un stoicism elen, ne amintește
că singurul scut împotriva hulei este „urechea surdă”. Dar urechea
Brehnacei nu este surdă la nedreptate, ci la lingușire.
Există și o altă învățătură la
mijloc: aceea a adevărului cu riscuri mari, adesea înfrânt de
conjuncturi, dar niciodată lipsit de rost. Herodot remarca: „Lucrurile
mărețe se fac de obicei cu riscuri foarte mari”. Iar Oprah Winfrey, într-un
secol foarte diferit de al Cantemirului, dar nu lipsit de tiranii subtile,
spunea că „unul din cele mai mari riscuri în viață este să nu ai niciodată
curajul să riști.”
Brehnacea, ca exponent al filozofiei
lupului, riscă. Și, în felul său, scrie o pagină de gândire românească în ton
cu marile tradiții ale Europei — acolo unde gânditorul nu este doar un dascăl
de idei, ci și un conștiincios truditor pentru redresarea lumii.
În Istoria ieroglifică,
Cantemir nu doar interpretează mersul lumii, ci îl judecă, îl provoacă și îl
luminează. Prin Brehnacea, el reconstituie figura învățatului ca suflet
lucid și responsabil, într-o lume ce vrea să uite adevărul. Tocmai de
aceea, locul său este alături de înțelepții lumii — nu doar pentru erudiție, ci
pentru curajul de a pune adevărul în slujba obștei.
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
Varianta
Cantemir – alături de învățații
lumii
*
Despre cinste și cădere, despre
adevăr și osândă
Este o tăcere care ucide. Și este un
cuvânt care, rostit, poate trezi o lume. În Istoria ieroglifică,
Cantemir nu-l lasă pe Brehnacea să tacă. El îl împinge spre rostire — nu ca pe
un curajos orb, ci ca pe un conștiincios ce își asumă urgia. Cu toate că știe
prea bine: în această lume, „o mie de lucruri vrednice de-abia lauda dobândesc,
iară numai unul scârnav în veci nespălată cinstei și numelui grozavă aduce
pată.”
Cine vrea cinstea trebuie să o
plătească scump. Cine vrea adevărul trebuie să fie gata să sufere pentru el. Să
fie uitat în bine, dar veșnic amintit în rău. Așa este rânduită omenirea —
muritorii, ne spune Brehnacea, uită binele cu repeziciune, dar nu iartă
niciodată o greșeală, nici chiar una doar presupusă. E o lege crudă, dar veche
ca timpul.
Cei care vorbesc în numele dreptății
nu o fac pentru că speră la laude. O fac pentru că nu pot altfel. Cuvântul lor
nu este rugăminte, ci mărturisire. Iar răsplata, de cele mai multe ori,
nu este aplauzul, ci osânda. Căci nu e lucru rar ca un om drept să
ajungă „găurit pe tabelă de aramă”, iar un mincinos abil să devină cârmuitor de
neam.
În fața tiraniei, există două
alegeri: să te pleci sau să rămâi drept. Cantemir, prin Brehnacea, alege
verticalitatea cu toate riscurile. Știe bine că „mai de folos a fi cineva
ale sale hotară pre dreptate a păzi decât toată lumea tirănește a agonisi
socotiia”. Să cucerești lumea călcând peste adevăr e, în cele din urmă, o
cucerire jalnică. Adevăratul câștig e păstrarea granițelor propriei conștiințe.
Iar Brehnacea nu e singur. Îi stau
alături, din alte timpuri și alte limbi, toți cei care au ales greu, dar drept.
Socrate cu paharul lui. Seneca cu sângele cald al stoicului. Thomas More cu
gâtul pe eșafod. Aleksandr Soljenițîn cu stiloul exilului. Și mulți alții,
necunoscuți dar neclintiți. O lume întreagă de învinși din afară, dar
învingători dinlăuntru.
Montesquieu avertiza că „tiranul
este cel care seamănă frică pentru a culege tăcere.” Dar Brehnacea rupe
tăcerea. Pentru că, în viziunea lui Cantemir, înțeleptul nu este cel care tace
ca să fie iubit, ci cel care vorbește ca să nu se piardă totul. E glasul care
deranjează, dar și cel fără de care nu se face primăvară.
Lumea nu iartă adevărul spus pe
față. Poate de aceea înțeleptul e adesea singur. Când adevărul devine incomod,
el e numit „corb”, „lup” sau „nebun”. Dar, în singurătatea lui, trăiește o
demnitate mai mare decât în toată gloată lingușitoare. Și, chiar dacă lumea îl
uită repede, timpul îl recuperează. Cinstea lui, ștersă din cronici, rămâne
scrisă în cugetul celor care mai au curajul să învețe din suferința dreptății.
Un om nu cade atunci când este
doborât,
ci atunci când alege să nu mai stea drept.
Un adevăr nu moare când e înăbușit,
ci atunci când nu mai găsește suflet care să-l rostească.
Aceasta este moștenirea lui
Cantemir. Nu doar înțelepciune, ci exemplaritate. Nu doar idei, ci caracter.
Iar Brehnacea, sub pana lui, nu e un personaj, ci un semnal. Un clopot care
bate în inima unei istorii ce pare pierdută în cor de corbi. Iar cine aude, nu
poate să mai trăiască la fel.
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
Concluzia elaborată a
eseului, menținută în același ton apăsat, sobru, dar cu amplitudine ideatică și
reverberație morală:
Adevărul nu este o simplă alegere
intelectuală, ci o cruce purtată în lume. Cine îl rostește cu adevărat nu o
face pentru glorie, ci pentru că altfel nu ar mai fi om deplin. Cantemir știe
că dreptatea nu are mereu pământ sub picioare și nici aplauze din partea
mulțimii. Dar tocmai această instabilitate face din demnitate o biruință rară.
Să spui ceea ce trebuie spus, deși știi că vei fi osândit — aceasta este forma
supremă a lucidității morale.
În Brehnacea trăiește ideea că
adevărul nu se negociază. Că onoarea nu se pleacă în fața minciunii, chiar dacă
este singură. Că omul vrednic este acela care, deși rănit de ură, își păstrează
cumpătul și cuvântul. Această tărie nu ține de învățătură, ci de un soi rar de
noblețe sufletească: aceea de a rămâne om întreg într-o lume frântă.
Prin Istoria ieroglifică,
Cantemir se alătură nu doar marilor gânditori ai vremii sale, ci tuturor celor
care au înțeles că istoria nu este făcută doar din bătălii și domnii, ci și din
gesturi interioare — acele mici, dar definitive alegeri care înalță sau coboară
chipul omului.
Astăzi, într-o lume care încă mai
confundă succesul cu virtutea, glasul lui Cantemir rămâne un avertisment, dar
și o speranță: că nu orice tăcere e înțelepciune, nu orice lașitate e prudență,
și nu orice supraviețuire e demnă.
Fiindcă nu oricine trăiește a fost
cu adevărat viu. Iar nu oricine cade a fost cu adevărat înfrânt.
>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
Anexă
*
Brehnacea – conștiința care mustră, cu riscul pieirii
În galeria alegorică și morală a lui Dimitrie Cantemir,
personajul Brehnacea se distinge ca figura conștiinței lucide și
incomode, aflată într-o permanentă tensiune între datoria față de adevăr și
frica de răzbunarea puterii.
Nu este un revoltat romantic, nici un idealist naiv, ci mai
degrabă un filozof precaut, cu un gând ascuțit și o vorbă care taie, dar
care, înainte de a ieși în lume, se oprește o clipă pentru cumpănă,
aflându-se într-o permanentă tensiune între datoria față de adevăr și frica de
răzbunarea puterii.
El nu se aruncă în Adunare fără a-și pregăti „filozofia” —
adică temeiul moral al vorbirii sale. De aceea, se „împreună cu Cunozul”,
figură a rațiunii înțelepte, pentru a limpezi ce este de spus și pe ce temelie
se sprijină. Nu vorbește din porniri, ci din un discernământ construit,
inspirat din „filozofia Lupului” – adică din acel ideal de dreptate care nu se
teme să pătimească pentru adevăr.
Brehnacea nu este naivă: știe că „adevărului i se închid
urechile”, iar „gura lumii” scrie hulele „pe table de aramă”. Nu are iluzia că
dreptatea este bine primită într-o monarhie unde Corbul, mintea „în ceață
intrată”, face și desface. Totuși, vorbește. Asta o așază în rândul celor
vrednici, dar nu ai celor învingători.
Formula „(că o mie de lucruri vrednice de-abia lauda
dobândesc, iară numai unul scârnav, în veci nespălată cinstei și numelui
grozavă aduce pată)” exprimă nu doar frica de oprobriu, ci și o conștiință
gravă a fragilității onoarei într-o lume care judecă strâmb. Tocmai de
aceea, alegerea Brehnacei de a înfrunta opinia publică și de a-și asuma
cuvântul, este una cu valoare jertfelnică.
În această lumină, Brehnacea este personajul care știe
riscul, dar îl asumă. Are prudența gânditorului, dar și curajul
mărturisitorului. Nu este nici demagog, nici fricos, ci un slujitor al
adevărului care, chiar cunoscând prețul vorbirii, nu-l mai poate ocoli.
În imaginarul moral al lui Cantemir, ea întruchipează acel punct
de verticalitate într-o lume înclinată, o formă de eroism al cuvântului
rostit „spre binele și folosul monarhii”, chiar dacă monarhia însăși se
dovedește nevrednică de acea lumină.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu